Home

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu/ Scrisul lui Eminescu este „expresie a demnităţii naţionale”

1 Comment

 

eminescu-mustataDocumentar

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

(articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică)
Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi” , mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Irina Bazon

Însă binecunoscuta caracterizare – „românul absolut” – făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu – primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. More

Advertisements

Revoluţia franceză şi creştinismul occidental

8 Comments

De ce avem un mare avantaj faţă de occidentali datorită ortodoxiei. Cum putem fi un model autentic pentru Occident

Recent (14 iulie) a fost ziua națională a Franței, celebrată drept „sărbătoarea drepturilor omului”, „sărbătoarea emancipării” (după cuvintele preștedintelui Franței), ceea ce este de neînțeles, din moment ce teroarea și crimele de necrezut săvârșite în numele „idealurilor” revoluției au anticipat atrocitățile comise mai târziu sub Lenin, Stalin, Hitler, Mao și teroarea secolului XX. Textul de mai jos a fost inițial un comentariu postat pe rețeaua Facebook:

More

Lupta pentru regenerarea neamului

5 Comments

 Moto: “Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu, contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca.” (Valeriu Gafencu, scrisoare catre Parintele Arsenie Boca)

Romania icoana

România oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, care nu mai au o ancoră în sufletul şi fiinţa neamului, e România vlăguită, îmbătrânita. A uitat cum arată sufletul ei şi e ca un trup bolnav, ca un trunchi de copac tăiat pentru a fi transformat în altceva, în ceva ce se poate vinde pe nimic, din moment ce nu mai stăruie în el amintirea rădăcinilor şi nu mai are de unde să îşi tragă seva. E România falsificată. Românii nu îşi mai cunosc propria ţară. Asta e, de fapt, adevărata primejdie la adresa României. Nu-i mai cunosc sufletul, şi din cauza aceasta au încetat s-o mai iubească. Din această pricină o vor pierde.

Când ne înstrăinăm de sufletul nostru şi ne pierdem chipul, alunecăm spre subumanitate. Un popor înstrăinat de fiinţă lui, trage în jos neamul, a cărui vigoare slăbeşte, al cărui chip pare a îmbătrâni tot mai mult.

Doar noi, cei care mai simţim comuniunea cu Dumnezeu şi cu cei de ieri, strămoşii noştri, îi păstrăm încă în inimi icoana vie. Numai această comuniune poate genera reacţia de apărarea faţă de factorii care slăbeasc şi destructurează neamul. Pe lângă aceasta, mai există izvoare de apă vie din care se poate adăpa pentru a se regenera, nu numai la mari înălţimi şi pe piscuri înalte, deşi acolo simţi mai acut puterea lor de vindecare şi comuniunea cu Dumnezeu, dar se mai găsesc încă şi în biserica de la colţul străzii, duminică de duminică, deşi puţini înţeleg şi trăiesc această minune More

Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea iubirii

1 Comment

Fragment dintr-un articol scris acum cativa ani:

Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea ca urmare a renegării bazelor spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt evident este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus.

Cum spune Berdiaev, “acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, şi nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de “frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de “cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae).

Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este apt de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele More

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

4 Comments

Noi aşa am pomenit şi casa, şi locu’; da’ n-ai dreptu’ să le strici, nici să le laşi în părăsire, că vezi, ele vin din părinți.”

Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Brașov, 1964 [1]).

279-fildul-de-mijloc-casa-taraneasca

Pentru ţăranul român, casa nu avea doar o valoare materială şi utilitară, el se simţea profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă şi armonie, loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.

Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradiţional şi lumii sale, cum este Muzeul Naţional al Ţăranului Român sau Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele ţărăneşti – au un „cântec” al lor, care ne vorbeşte despre frumuseţea şi nobleţea sufletului tradiţional, despre o rânduială, o coerenţă în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat. Un rost în care se împleteau simplitatea, armonia, echilibrul, dar şi taina, fiindcă, spunea Constantin Noica, măsura care caracterizează poporul român nu este una raţională, suficientă, ci mai angajată în absolut decât cea din Apus [2]. Astfel, ea a fost ferită de excesele sau suficienţa care deseori au tulburat lumea Apusului, dar pe care ţăranul roman, atâta vreme cât a putut trăi în acea armonie şi simplitate care îi caracterizau lumea, nu le-a cunoscut. Înţelegem de ce Horia Bernea, refondatorul Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” [3].

Această bucurie de a exista derivă din faptul că ţăranul român se integra în mod armonios şi firesc în fire, nu exista opoziţie între el şi lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea îşi păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost aşezată de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale.

Acestea fiind spuse, este uşor de înţeles de ce locurile cărora aparţinea ţăranul român şi prin care se definea – cele mai importante fiind casa şi satul – erau pentru el pline de semnificaţie. Locul familiar, considerat bun, benefic şi ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spaţii – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârşea spaţiul care îi dădea ţăranului un sentiment de siguranţă şi libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca şi răspântiile) erau marcate cu troiţe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, pe cel care ieşea din zona cunoscută, unde se simţea apărat. Potrivit lui Ernest Bernea, spaţiul, pentru ţăranul român, depăşeşte cadrul fizic, are însuşiri spirituale, concreteţe vie, este calitativ, nu liniar şi abstract [4]. Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar aşezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau şi o profundă încărcătură spirituală.

Pentru vechiul ţăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar şi locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri, în care fuseseră făcute farmece sau asupra cărora forţe necurate îşi exercitau influenţa vătămătoare. Astfel, soluţia la care recurgea ţăranul era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a restaura calităţile benefice ale firii şi curăţia acesteia, însuşiri care, în concepţia ţăranului, ţineau de rânduiala şi buna întocmire a Creaţiei lui Dumnezeu. Pentru a purifica şi proteja locul de rele, ţăranul săvârşea anumite gesturi rituale, îngropând la temelia casei diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, sare sau pâine [5].

Orientarea casei faţă de punctele cardinale este, de asemenea, semnificativă. Casa avea o orientare precisă, fiind situată cu faţa spre miazăzi şi cu odaia de locuit spre răsărit. Vorbind despre orientarea calitativă a lucrurilor în spaţiu, Ernest Bernea arată că, pentru ţăranul român, răsăritul şi miazaziua sunt rodnice şi generatoare de bine, în timp ce apusul şi miazanoaptea erau percepute ca nerodnice, aducătoare de rău [6]. În satul românesc, direcţia preferată era răsăritul, sursă a luminii, a binelui şi frumuseţii: „Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casa, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Reveica Gogonea, 40 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1965 [7]). Considerentul religios este cel mai invocat în susţinerea calităţilor binefăcătoare ale răsăritului: „De-acolo [de la răsărit] vine viaţa şi bucuria. Şi cei trei crai de la Răsărit tot de-acolo au venit s-aducă vestea naşterii Domnului Hristos” (Bratu Elisabeta, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, în colecţia de vorbe ale ţăranilor reproduse de Ernest Bernea în cartea sa, p. 80). Însuşirile răsăritului ţin nu doar de existenţa noastră trecătoare, din această lume, ele se leagă, în credinţa poporului român, de tema morţii şi a învierii: „Toate se pun cu faţa la răsărit, că e casă, că e floare. Şi un om de moare îl aşază tot cu faţa la răsărit” (Elenă Bășa, 40 de ani, Moeceni de Jos, Bran, 1971 [8]); „(…) Noi credem în a doua înviere [a doua venire a Mântuitorului] şi toţi morţii au să vină cu faţa spre lumină” (Ion Țogoe, 54 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1966 [9]).

Valoarea spirituală şi socială pe care ţăranul român o conferea casei era foarte puternică. Pentru el, casa era strâns legată de familie şi de tradiţie [10]. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, iar ţăranul nu se simţea întreg, dar nici „în rând cu lumea”, dacă nu avea şi casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi zidi o casă erau nutrite de un profund sentiment social, de nevoia angrenării în comunitate şi a stabilităţii noii familii în faţa satului.

Cum spune Ernest Bernea, ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o casă, nu poate avea parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice, iar la ridicarea ei nu participa doar familia, ci şi rudele şi prietenii – şi durabilă, asigurând ţăranului o stare de stabilitate şi de independenţă. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?” (Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965 [11]).

Pentru omul contemporan, obişnuit mai mult cu o viaţă abstractă, dezrădăcinată, este greu de înţeles bogăţia de semnificaţii pe care o avea pentru ţăran casa părintească. „Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină şi radiaţie de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acţionează puternic” (Ernest Bernea) [12].

În cazul tinerilor care se căsătoreau, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să se îngrijească de părinţi până la moartea acestora şi să împlinească toate rânduielile cuvenite pentru a le înlesni trecerea cu bine în lumea cealaltă [13]. Prin urmare, între țăran şi spaţiu – subliniază Ernest Bernea – există „o rudenie spirituală”. Spaţiul familial este pătruns de prezenţa activă a înaintaşilor, care continuă să transmită rosturile şi valorile perene benefice după care prezentul trebuie să se ghideze. „Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1964) [14].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:

[1] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 34.
[2] Constantin Noica,
Pagini despre sufletul româneasc, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă:
Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003.
[4] Ernest Bernea,
op. cit., cap. „Natura spațiului”, pp. 99-108.
[5] Alina Gaşler, „Întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale”, în revista
Satul, anul III, nr. 8, februarie-aprilie 2011.
[6] Ernest Bernea,
op. cit., p. 73.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 74.
[9] Ibidem.
[10] Ernest Bernea,
Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 143.
[11] Idem,
Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 35.
[12] Idem,
Civilizația română sătească, p. 144.
[13] Alina Gaşler, art. cit.
[14] Ernest Bernea,
Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 34.

Semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti (I)

1 Comment

Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație satească, despre care putem spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16) 

pentru primul articol casa taraneasca

În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ[1]. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”[2]) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”[3] More

Geneza satului românesc (II)

Leave a comment

Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.

Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968) 

tarani Giulesti - Poarta

Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]

Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova More

Geneza satului românesc (I)

1 Comment

Civilizația vechilor noastre sate este, în primul rând, o civilizație a satelor libere”

Henri H. Stahl (Civilizația vechilor sate românești, 1968)

hora

Cercetările lui Henri H. Stahl (1901-1991), cel mai de seamă reprezentant al Școlii de sociologie monografică înființate de Dimitrie Gusti, au scos la iveală informații valoroase cu privire la geneza satelor românești, evoluția lor istorică și vechile forme de organizare ale acestora. Investigațiile sale de teren, efectuate, mai ales, în satele Nerej (Ţara Vrancei), Drăguş (Ţara Oltului), Fundu Moldovei (Câmpulung Moldovenesc), Runcu (judeţul Gorj), Cornova (fostul ținut al Orheiului), au condus la elaborarea unor ample studii, printre care Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, în trei volume, lucrare de referință despre obștile devalmașe ca formă de organizare a satului românesc tradițional, dar și despre procesele de disoluție a acestor comunități rurale cu origini străvechi. 

În lucrările sale, Henri H. Stahl a contestat unele concepții clasice cu privire la originea satelor românești, precum și vechiul mod de clasificare a acestora. El arată că nu se susține teoria conform căreia satele erau, la origine, de tip „geneaolgic”, adică sate descinzând dintr-un strămoș comun (o familie originară). Satele arhaice aveau ca mod de organizare specific devălmășia, caracterizată prin faptul că proprietatea era deținută și exploatată în comun, iar organul de conducere era colectiv, reprezentat de obștea sătească, adică sfatul la care se adunau capii de gospodarie și bătrânii din sat. Aceasta, în forma ei arhaică, „nu avea nimic familial în ea”[1] – dupa cum afirmă sociologul –, în sensul că, inițial, rudenia de sânge a avut o importanță redusă în formarea satului[2]; apartenența unei familii la o spiță de neam nu era un factor decisiv în distribuirea proprietății, din cauza caracterului pasager al posesiunii asupra pământului[3]. Așadar, deși era vorba de gospodării familiale asociate în obști, descendența dintr-o familie originară fondatoare nu a fost decisivă în modul de structurare a comunităților.

Posesiunea pasageră a pământului se explică prin faptul că, în devălmășia originară, se practica o agricultură itinerantă (mutătoare – după exploatarea unui teren agricol până când acesta devenea infertil, erau desțelenite noi pământuri); membrii obștii aveau, în mod egal, dreptul de folosi, de a desțeleni și lăzui (despăduri), oriunde și cât aveau nevoie, din pământul devălmaș al satului. Trecerea la satul „genealogic” (în cadrul căruia apartententa la un grup familial originar a constituit un criteriu decisiv în delimitarea proprietăților), reprezintă un fenomen mai târziu, rezultat din disoluția unor forme anterioare de devălmășie (absolută).

H. Stahl arată că, în cazul devălmășiei originare, „o întreagă regiune cunoștea o organizare socială care se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”, iar „Titularii de drepturi de proprietate sunt colectivitățile organizate, și nu gospodăriile individuale. Acestea se constituie abia mai târziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități”[4].

Prin aceasta, H. H. Stahl s-a delimitat critic de adepții „tezei boierești” privind geneza comunităților rurale românești, printre care istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti[5]. Unii susținători ai teoriei eroului eponim (strămoșul întemeietor al întregii comunități și, la origine, proprietar unic al pământului) erau de părere că satele ar fi fost, la origine, fondate de către cneji, un fel de stăpâni ai satelor, care, deși nu aveau proprietate asupra satelor, aveau judecie, putere care le oferea dreptul de a pretinde dijmă și clacă de la țărani, precum și de a-i judeca[6]. Însă această teorie neagă, de fapt, originea răzășească (razeșii – numiti astfel în Moldova, sau moșnenii, cum erau numiți în Țara Românească, erau țărani liberi organizați în obști) a unor forme de devălmășie care erau predominante în trecut.

Or, cum arată H. H. Stahl, obștile devalmașe libere erau un model de democrație țărănească directă, fără sa fie conduse de lideri formali[7] sau de un stăpân boier, presupunând egalitatea tuturor membrilor obștii (ele erau „o formă de asociație egalitară a unor gospodării”[8]) și având doar reprezentanți din rândul țăranilor – dintre cei mai bătrâni și vrednici – pentru relațiile cu exteriorul și pentru conducerea colectivă a comunității. Astfel, în locul „tezei boierești”, H. H. Stahl împărtășește „teza țărănească”, la care adera și Nicolae Iorga[9] (care susținea existența țăranilor liberi[10] și a democrației rurale a vechilor sate, deși credea în ipoteza descinderii satelor dintr-un erou eponim, marele istoric fiind cel care le-a dat numele de „sate genealogice”). Conform acestei teze, satele libere existau, în trecut, într-o proporție dominantă pe teritoriul românesc. În cazul devălmășiei originare, se punea în evidență nu un descălecător unic, ci o ceată străveche constituită[11]. După cum a evidențiat H. H. Stahl, aceste comunități rurale organizate în devălmășie proveneau din formațiuni tribale existente din vremea satelor dacice libere (perioada preromană), păstrând multă vreme caracteristicile acestor formațiuni arhaice.

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Note:

[1] Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

[2] Cornelia Rada, Comunități agrare stabile, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), Elemente pentru un dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2011, p. 32.

[3] Gheorghe Șișeștean, Proprietatea în comunitățile țărănești europene, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit. p. 81.

[4] Henri H. Stahl, op. cit., apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea (coord.),Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 539.

[5] Maria Larionescu, Devălmășie, în Catalin ZamfirLazar Vlasceanu, Dicționar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993, apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 34.

[6] Toma Roman, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004.

[7] Gheorghe Șișeștean, Obștea, înDicţionar de sociologie rurală, p 344.

[8] Henri H. Stahl, op. cit., p. 47.

[9] Maria Larionescu, op. cit., apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

[10] „Clasa care a creat Statul în legătură cu ideea natională, prin mijlocirea democratiei; clasa care a creat cea dintâi domnie în munții Argeșului, clasa aceasta tărănească era, fără îndoială liberă. […] Cu oameni neliberi nu se întemeiază o tară, cu oameni neliberi nu se apără o tară și cu oameni neliberi nu progresează o tară.” (Nicolae Iorga, Doctrina naționalistă, Institutul Social Român, Fundația Carol I, 10 decembrie 1922).

[11] Cornelia Rada, Sat devălmaș, în Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

Sursa foto: Kurt Hielscher, album de fotografie, Romania anilor ’30

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti (II)

4 Comments

Internationalismul adevărat nu desfiintează națiunile. Căci națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizatiei, dau nastere umanității, nu în sensul antinațional al umanitaristilor fără patrie, ci în sensul national, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor” (Dimitrie Gusti, Stiinta națiunii, 1937) 

DimitrieGustiNațiunea este văzută de Dimitrie Gusti ca unitate socială independentă, care nu mai are nevoie, pentru a se realiza, de alte unități sociale, care să o subsumeze, doar acestei unități revenindu-i calitatea de societate. „Națiunea este singura unitate socială care își ajunge sieși, în înțelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să-și creeze o lume proprie de valori, să-și stabilească un scop în sine și să-i afle mijloacele de înfăptuire, adică forma de organizare și propășire propria ei alcătuire”[1]). Dimitrie Gusti credea într-o societate a națiunilor suverane, principiul suveranității naționale implicând „o toleranță în afară și înăuntru față de alte națiuni, dar în niciun caz nu înseamnă jignirea sau distrugerea intereselor vitale ale statului național și ale națiunii”[2]. Profesorul afirmă superioritatea națiunii față de stat: „Statul nu este etern; eternă este numai națiunea”; fiind subordonat națiunii, statul trebuie să o slujească, având datoria de a urmări „ritmul particular de viață al națiunii; să-l accelereze și să-l conducă”[3].

Pentru Gusti, dacă etnicitatea ține de natura unui popor („comunitatea de sânge și de tradiție”), națiunea presupune efortul conștient, voluntar în sensul făuririi unui destin propriu, „o voință conștientă de scopurile pe care le urmărește, stăpână pe mijloacele ei de acțiune” (Gusti, 1938)[4], ea se constituie ca „un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică și psihoistorică, cu o voință socială drept causa movens a procesului de naționalizare și cu manifestările creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic și politic al vieții naționale care formează cultura națională”[5] (Problema națiunii, 1920).

Concepțiile sale cu privire la națiune și la necesitatea păstrării fondului identitar îl încadrează pe Dimitrie Gusti într-o tradiție de gândire dezvoltată de mari personalități precum Ion Heliade Rădulescu, George Bariț, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu[6], potrivit căreia modernizarea unui stat nu se poate face cu prețul distrugerii comunităților istorice organice și a identității colective (din care izvorăște sentimentul de apartenență la o comunitate de soartă), nevoia de apartenență fiind la fel de imperativă ca nevoia de afirmare a voinței și libertăților individuale. Conștiința acestei apartenențe la o comunitate de soartă este singura capabilă să conducă la o „similitudine și omogenitate spirituală, adică însăși baza națiunii, conștiința ei de sine”[7].

În concluzie, dezvoltarea unei culturi naționale este esențială în aspirația unei națiuni de a-și împlini destinul propriu și de a se afirma printre celelalte națiuni. „Cea mai veche cultură din Europa orientală, care este cea românească, trebuie să simtă, azi mai mult că oricând, ceea ce își dorește ea însăși și ceea ce este în stare a da umanității, ea trebuie să aducă culturii universale contribuția românească, pe care omenirea este în drept să o aștepte, turnând sufletul românesc în formele eterne și universale ale creației” (Discurs cu prilejul aniversării a zece ani de la Unire)[8].

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Si pe ADN-Romania: http://adn-romania.org/2013/04/16/dimitrie-gustia-cunoaste-tara-este-cel-mai-bun-mijloc-de-a-o-servi/

Note:

[1] Dimitrie Gusti, Stiința națiunii, 1937, apud Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 218-219

[2] Idem, Curs de sociologie, 1927, apud ibidem, p. 219.

[3] Idem, Stiința națiunii, apud ibidem, p. 220.

[4] Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2009, p. 53.

[5] Dimitrie Gusti, Problema națiunii, 1920, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 218.

[6] Tratat de sociologie rurală, p. 52.

[7] Dimitrie Gusti, Politică culturală și Stat cultural, 1928, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 220.

[8] Idem, Discurs cu prilejul aniversarii a zece ani de la Unire, apud Ibidem, p. 218.

Cititi si:

Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

Scurtă prezentare a marii Școli de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

„Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

2 Comments

Cunoasterea specificului național prin monografii. Dezvoltarea culturii și reforma socială

A cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Cum am menționat în articolul precedent, monografiile sociologice realizate de Școala de sociologie de la București, fondată de Dimitrie Gusti, nu își propuneau doar cunoașterea amănunțită a unităților și fenomenelor sociale, ci și „reforma socială și acțiunea culturală”. Ele vor „forma în teorie și în practică o unitate organică, alcătuită din idei, din realitate și ideal”[1]. Înfăptuirea unui ideal social și a unui destin propriu al națiunii nu poate avea loc fără cunoașterea în profunzime a realității sociale specifice națiunii, de la formele concrete și particulare până la cele mai abstracte și universale[2], și a posibilităților de dezvoltare a acestei realități specifice, fiindcă idealul social își are izvorul în aceste posibilități, iar reforma socială este posibilă pornind de la această cunoaștere aprofundată. Monografiile au menirea de a contribui la dezvoltarea culturii naționale și la renașterea vieții spirituale naționale, ceea ce necesită „un contact viu și permanent cu unitățile de viață socială păstrate în formele lor etnice, cum sunt la noi satele. Din cunoașterea aprofundată a literaturii populare, a artei țărănești, a vieții spirituale de la sat, singurele încă neinfluențate de forme străine de cultură, cultura națională poate primi un nou imbold și o îndrumare mai sigură spre forme proprii de creație”[3].

Totodată, monografiile sociologice sunt necesare în misiunea de reformă a învățământului, deoarece „Școala nu poate fi o instituție cu totul străină de mediul înconjurător, întrucât ea se adresează unei realități precise, pregătind, prin mijloacele locale care-i stau la îndemână, pentru o viață concretă”. Învățământul trebuie să țină seama de „împrejurarile locale, de regiunea istorică și economică și de unitatea de viață socială din care face parte”[4].

Același lucru este valabil și în misiunea politico-administrativă: nu pot fi practicate o administrație și o politică temeinice fără o cunoaștere amănunțită a realității țării (fiind vorba mai ales de sate, „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”), care le permite adaptarea la specificul și nevoile societății reale. Politica, având menirea de a înlesni realizarea idealului social, „trebuie să înceteze să fie opera strictă de legiferare sau reformă a unor oameni și a unor societăți abstracte; ea trebuie să se îndrepte spre societatea reală și omul concret, ca să devină ea însăși reală și concretă. Căci nu se poate legifera când nu se știe pentru ce și pentru cine se legiferează, după cum nu se poate gospodări când nu se știe pentru cine se gospodarește”[5]. Mihai Eminescu, ilustrul înaintaș al lui Dimitrie Gusti și primul mare analist social din istoria României, atrăgea atenția asupra pericolului reprezentat de „teoriile abstracte de cosmopolitism”, fără legătură cu „firea noastră românească”[6].

Toate aceste concepții reflectă ideea că națiunea nu se poate dezvolta fără cunoașterea naturii poporului românesc și fără păstrarea identității spirituale și etnice și a memoriei istorice, care constituie bazele pentru dezvoltarea culturii naționale. Aceasta fiindcă fundamentul culturii trebuie să fie specificul național, care poate fi cunoscut prin metoda monografică de cercetare, iar cultura superioară nu poate fi separată de cultura poporului. În același timp, ea trebuie să se desfășoare într-o „atmosfera de libertate, spontaneitate și specificitate națională”[7].

Prin urmare, sociologia monografica aspiră să ajungă la o „știință a națiunii”, care „va determina etica și politica națiunii prin care neamul își va găsi drumul adevăratei realizări de sine”[8] (Dimitrie Gusti, Știința națiunii, 1937), din moment ce „a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi”.

Sursă imagine: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Irina Bazon, Tezaur Românesc. 

Si pe ADN-Romania: http://adn-romania.org/2013/04/16/dimitrie-gustia-cunoaste-tara-este-cel-mai-bun-mijloc-de-a-o-servi/

Citiți partea a doua: Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

Note:

[1] Dimitrie Gusti, Opere, vol. 1, texte stabilite, comentarii, note și postf. de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu, Ed. Academiei, Bucuresti, 1968, p. 485, apud. Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 327.

[2] Dicţionar de sociologie rurală, p. 325.

[3] Dimitrie Gusti, op. cit., p. 327, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 327.

[4] Ibidem, p. 326, apud ibidem, p. 326.

[5] Ibidem, p. 327, apud ibidem, p. 327.

[6] „…teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastra” (Timpul, 22 iulie 1880). Pentru Eminescu, arta de a guverna este „știința de-a ne adapta naturii poporului” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882), iar „legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viată a unei legi, garanția stabilității (legitimității, n.n.) sale e că ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor acelui popor”. Adevăratele măsuri (politice, economice etc.) sunt acelea menite a dezvolta „aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc”, determinante fiind nu „maimuțarea legilor și obiceielor străine”, ci „natura poporului”, „geniul lui” care „adesea… urmărește o idee pe când țese la războiul vremii” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882).

[7] Dimitrie Gusti, Statul cultural, 1932, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 220.

[8] Idem, Stiința națiunii, 1937, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 218.

Older Entries

%d bloggers like this: