Alexandru Paleologu, despre imitație și „clișeul originalității”

Alexandru Paleologu despre „cliseul originalitatii”: “In arta a nu fi decat nou inseamna a nu deveni niciodata vechi cu adevarat, ci foarte curand vetust; …marii artisti nici nu sunt originali, ci cu totul dimpotriva: sunt universali si simpli. – prin darul de a revela evidenta.. “Originalitatea, aceasta in definitiv meschina ambitie, este… un cliseu, multiplicabil in serie…”

“Poezia nu spune nimic nou: noutatea ei e o iluzie care tine de socul, de comotia prin care ne desteapta din «somnul dogmatic» al poncifelor. Dar poncifele sunt epifenomene, iar «desteptarea» e o «revenire in fire». Poezia ne readuce in fire, adica ne convoaca la esentele prime….”

Despre imitatie: “Ceea ce e lipsit de valoare e contrafacerea, nu imitatia. Contrafacerea se da drept ceea ce nu este. Imitatia este efortul de a egala modelul. …Imitatia presupune in ordinea concreta un prototip exemplar; alegerea lui defineste calitatea si natura imitatorului. In ordine abstracta, imitatia presupune un arhetip si este deci participare la o valoare absoluta. … Cultura si arta nu sunt de conceput fara modele. Prejudecata originalitatii crede ca poate reduce manifestarile vietii umane la solipsismul particularitatii fara asemanare: pe greceste aceasta se numeste idiotes.”

(Alexandru Paleologu, Bunul-simț ca paradox, Ed. Cartea Românească, 2005)

Vezi si:

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

Ioan Vlăducă, despre arta tradițională românească

Ernest Bernea, Meditații filozofice

Despre munca neîncetată, “lenea activă” și “timpul spațializat”

“Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare şi nici nu ştie măcar de ce; mărturiseşte deseori că-l forţează lupta pentru viaţă. El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, pentru nimeni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se odihnească, nu are timp să trăiască.

Un mare industriaş american, când i-a venit sfârşitul, se spune că ar fi exclamat: ce am făcut, unde e viaţa mea? Nu am trăit! Şi omul fusese foarte activ; dovadă, averea pe care o acumulase. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic. Timpul spaţializat, cum ar spune un filosof, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar putea centra viaţa şi ne-ar da sentimental că existăm în lume. Acesta este timpul meşterului medieval care a lucrat în lemn şi sidef o operă ce a durat 40 ani, e timpul lui Fra Angelico care picta, cânta şi se ruga deodată şi al lui Antonie Mogoş, ce a făcut dintr’o gospodărie ţărănească o operă de artă. Aceştia aveau timp. Lipsa de timp a dus la lipsa de conştiinţă şi la superficialitate. Activ continuu şi grăbit, omul de azi nu are bucuria lucrului bine împlinit; el nu e stăpânit de acel fior al conştiinţei superioare prin care se desăvârşesc lucrurile, fie că învaţă litera, că sădeşte un pom, că face o spiţă la roată sau o poesie, că are răspunderea unei opere personale sau colective.
(…) Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată. În acest caz, meşteşugul şi fapta, în general, sânt în contact cu arta şi creaţia.”
(Ernest Bernea, “Cel ce urcă muntele”, editura Predania)

“A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într o formă de viaţă care aproape niciodată nu i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. ” – Emil Cioran (Pe culmile disperării)

Alexandru Paleologu, despre “lenea activa”: Tot o caracteristică a societăţii “tehnolatre” este şi “lenea activă” a celor care sunt prinşi mereu şi în mod febril într-o activitate, cei “socialmente utili”, dar care ocupă funcţii din ce în ce mai abstracte, mai rigide: “Ei constituie …detaşamentul formidabil al lenei active, organizată, cumplită hidră cronofagă. (…) Cronofagia este un asasinat; fiecare pisălog e un atentator, dar lenea activă e cea mai perfidă formă a genocidului. Toţi aferaţii, pseudoeficienţii, copleşiţii şi copleşitorii cu treburi sunt nişte incapabili de reculegere, de răbdare, de răbdătoare şi lentă gândire, de concentrare pe probleme esenţiale. Dacă n-ar avea activitatea n-ar şti ce să facă” (Despre lene).

(http://constiinte.ro/pentru-o-revenire-la-firesc-bunul-simt-ca-paradox)