Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!

(Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, către fiii săi)

icoana Sfintii Martiri Brancoveni - mladite atelier de lucru, muzeul Cotroceni, mai 2014, Ioan Popa (3)
Decapitat pentru mărturisirea neabătută a credinţei sale în Hristos, Brâncoveanu se înrudeşte în jertfa sa cu Sfântul Ioan Botezătorul, devenind şi el un prodrom al Fiului lui Dumnezeu (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Bucuriei). Întru Adevărul, viaţa lui Brâncoveanu începe cu adevărat după decapitare. O viaţă care luminează ţara-i aşezată în Biserică. Lutul trupesc a fost transfigurat în lumină. Sunt multe feluri de a muri eroic şi de a fi cinstit şi plâns ca atare de ai tăi, dar cu totul altceva este să mori pentru credinţă, pentru Înviere. Dacă Avraam a fost cinstit şi lăudat de Dumnezeu pentru că nu a pregetat întru jertfirea unicului fiu, cu cât mai mult Brâncoveanu pentru cei patru fii ai lui, a căror jertfă a fost şi împlinită (Opţiunea lui Brâncoveanu – I.Ț.R.). Este el un exponent şi un trimis la cer al neamului său, neam căruia, primind suferinţele cu răbdare nesfârşită, precum Iov, i se înapoiază apoi, ca şi aceluia, totul, adică viaţa veşnică (Opţiunea lui Brâncoveanu – Imnele Ţării Româneşti). […]

Trupurile martirilor Brâncoveni au devenit pâini de jertfă, înrudite îndeaproape cu trupul-pâine al lui Hristos. Martirii Brâncoveni sunt mlădiţe ale Crucii lui Hristos – Pom al Vieţii (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Moldovei). Şi capătă încărcătură euharistică, de Pâine, Vin şi Cuvânt:

“Şi nouă de-acuma pâinea pustiei îngăduită
De când în saci de grâu-i o cupă tăinuită
Şi foametea nu se mai poate-ascunde
De faţa Pânii Fiului niciunde.”

(Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi – Imnele Putnei)”

(Costion Nicolescu, „Cuvânt înainte” la Ioan Alexandru, Imnele Sfinților Martiri Brâncoveanu)

O carte pe care o recomand cu drag: Sfintii Martiri Brancoveni. Icoana vechii lumi romanesti, editura Cuvânt Ortodox, 2014.

icoana vechii lumi romanesti - Sfintii Brancoveni coperta-fata-Brancoveni1Constantin Brâncoveanu, prin intermediul unei diplomaţii abile, face tot ce îi stă în putinţă pentru ca ţara să-şi menţină autonomia şi să nu devină teatru de război. În acelaşi timp, Brâncoveanu se angajează într-o operă de consolidare spirituală şi culturală nu doar a identităţii româneşti, ci a identităţii Răsăritului ortodox în ansamblul său, prin tipărirea de cărţi sfinte nu doar în română, ci şi în greacă, arabă şi georgiană, prin ctitorii bisericeşti şi mănăstireşti, prin sprijinirea aşezămintelor monahale din ţară şi din întreg Răsăritul ortodox, prin sprijinirea ardelenilor ortodocşi aflaţi sub asediul uniaţiei, prin înfiinţarea Academiei Domneşti.

Într-o ţară <<robită şi lipsită de pază şi ziduri>>, în vremuri <<pline de greutăţi şi tulburări şi nenorociri>>, constată Sevastos Kimenitul, profesorul Academiei, domnitorul <<investeşte>>, în <<omul dinlăuntru>>, în şcoală şi biserică” (p. 82).
(…)

Intensitatea acestei misiuni spirituale şi culturale brâncoveneşti reflectă parcă o presimţire a faptului că timpul nu mai avea răbdare cu vechea lume românească, căse apropia momentul în care lucrarea de zidire a omului lăuntric avea să fie pusă la încercare. Martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi şi de Sfetnicul Ianache, reprezintă icoana acestei încercări şi dă mărturie de faptul că pentru omul vechii lumi româneşti, pieirea fizică nu reprezenta răul suprem, căci omul avea un suflet a cărui pierdere, aşa cum învaţă Mântuitorul, nu putea fi compensată nici de dobândirea lumii întregi. În ciuda păcatelor ei, care nu erau puţine, idealul care lumina şi ghida vechea lume românească era sfinţenia (p. 21).

În schimb, actul de întemeiere al lumii moderne, aşa cum profetic observa Dostoievski în Legenda Marelui Inchizitor, este o deplină inversare a învăţăturii evanghelice, prin cedarea în faţa celei de-a treia ispite diavoleşti din pustie
(…)
Martiriul sfinţilor Brâncoveni, prin care se încheie practic perioada domniilor pământene, reprezintă un prag istoric ce vesteşte împământenirea noii lumi, cu încercările ei, ce aveau uneori să se dovedească teribile şi care încă ne privesc pe noi pe toţi. În închisorile comuniste aveau să se experimenteze tehnici de zdrobire a omului lăuntric, extinse în varii forme mai puţin brutale la nivelul întregii societăţi comuniste, iar astăzi, pare că zidirea omului lăuntric este deseori împiedicată din start, prin pătrunderea în spaţiul românesc a unor modele culturale, educative şi economice cu consecinţe pustiitoare.
În acest sens, zidirea cultural-spirituală brâncovenească şi mai presus de toate exemplul sfântului voievod şi al fiilor săi, reprezintă moştenirea lăsată nouă de acesta din care continuăm încă să ne hrănim în acest ceas târziu al lumii. Deşi este din ce în ce mai îndepărtată de lumea lui, lumea noastră este încă luminată de lumina jertfei sale, iar sufletele noastre se sprijină încă pe mijlocirea rugăciunilor sale şi a celor martirizaţi împreună cu el.” (Alexandru Racu, în Sfintii Martiri Brancoveni. Icoana vechii lumi romanesti)

„De stăpânia trecătoare lepădându-vă, Împărăția nestricată, Voievozilor, ați luat de la Stăpânul mucenicește; pe Acela arătați-L, Brâncovenilor, îndurat celor ce strigă cu evlavie: Bucurați-vă, de Hristos iubitorilor.” (Paraclisul Sfinților Martiri Brâncoveni)

Sfintii-martiri-Brancoveni“Despre martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi au scris foarte mulţi, dar cel care a reuşit să surprindă într-o manieră cuprinzătoare lupta şi biruinţa lor a fost poetul creştin Ioan Alexandru, într-un imn de viaţă şi jertfă înălţat Brâncovenilor.”

Ioan Alexandru, despre martiriul Sfintilor Brancoveni:Silviu Despa, note de curs: „Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor, Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi: „Când Hristos zice: «Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti», Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă. Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…” 

După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol, simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip:

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit brâncovenii intre ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze? 

Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era tăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când i se cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab. 

Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori? 
Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră? 
Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciori care abia şi-au început-o. M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu. 
În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei…cum să îngădui…de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea : „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”
Ce s-a întâmplat oare în inima acestor oameni?
Ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi? 

Au reuşit să devină un monolit de nedistrus în acea groapă a sângelui care la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!…

S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor împlinea 60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.
 „I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi să treacă la musulmanism. O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească. 
Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune in Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -„adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.” 
 Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa, dar aceasta era adevărata sa avuţie. Asupra sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale, care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească! 
Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos! 
Ei nu ştiau că el ştie unde se duce; că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor.

Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi. 

Ei nu ştiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul. 
Ei nu ştiau că Brâncovenii se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Aşadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.

În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la Viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Iisus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire. „Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.” Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.

Întâi Constantin,
 -Te lepezi de Hristos? 
-Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat.
 Apoi Ştefan, -Te lepezi de Hristos? -Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.
 A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo! 

A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:
 -Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.

-Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte!

Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.
 -Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor! 
Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

-Unde e paharul de aur? Unde e graalul? Unde e paharul sfânt? Cum nu am putut strânge sămânţa cea mai sfântă a acestui pământ? Sămânţa cea mai sfântă a neamului nostru, sămânţă de martiri creştini! Apostoli ai Imperiului Otoman, apostolii musulmanilor…
Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în sec. 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată, aşa se spune,….se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.

Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!
Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:
– Orice, dar asta nu se poate!

– Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!
– Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!
– Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.
 -Să mă leapăd de El? Doamne fereşte! A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit. 
 -Iartă-i Doamne! 

Ei ne-au lăsat cea mai scumpă moştenire! O Doamne, de-am fi vrednici să o purtăm în inimi, în neamul, în graiul şi în seminţia noastră!…ca ea să rodească! 

Îngăduie Doamne să aducem şi noi o lacrimă de splendoare înaintea tronului Tău pentru că arvuna, garanţia, temelia că suntem pe drumul cel bun ca neam au depus-o ei, care sunt inima istoriei acestui popor, sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Veşnică să le fie pomenirea, Amin!…” 

Înainte de canonizarea Brâncovenilor în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxa Româna, Ioan Alexandru a strâns in potirul graiului românesc viaţa şi fapta mucenicească a lor. A ridicat în imn lucrarea acestui Domnitor sub domnia caruia s-a desăvârşit în biserici rostirea în graiul romanesc a Sfintei Scripturi. Prima traducere a Bibliei lui Serban Cantacuzino din 1688 a fost desăvârşită si a adus rod tot in timpul domniei sale. Ioan desluşeşte semnificaţia acestui eveniment fundamental pentru graiul romanesc: 

“Cuvântul Scripturii încă nu era în limba noastră rostit din amvoanele bisericilor înaintea domniei lui Brâncoveanu. Nu vom putea să vorbim niciodată îndeajuns despre ce a însemnat acest moment de naştere definitivă spirituală când în faţa poporului de acum nu se vor mai vorbi limbi de neînţeles iar de pe amvoanele noastre va începe să răsune cu putere multă şi cu trăinicie ziditoare de seminţii şi de popoare, Scriptura în limba română.

Antim Ivireanu, cel dintâi predicator al domniei lui Brancoveanu, va deschide Sfintele Evanghelii pe înţelesul mulţimilor, va ridica al doilea altar în sufletul neamului românesc, pe aceeaşi dimensiune cu al sfântului jertfelnic al trupului şi sângelui Domnului. Precum în bisericile primare ale Romei altarul stă la aceeaşi înălţime cu amvonul unde se predică Cuvântul.

Prin puterea Cuvântului începe uriaşa lucrare de despădurire a sufletelor, de dezlegare a minţilor de desălbăticire şi despietrire a inimilor oamenilor prin cea de a doua uriaşă împărtăşanie din Logosul lui Dumnezeu. Începea curgerea graiului, începea defrişarea, începeau izvoarele, pâraiele şi râurile Logosului sa-şi taie făgaşe.

Are Brâncoveanu fericitul prilej de a ridica din miezul sanctuarului lespezile de pe mormintele întunecate ale minţilor noastre ca să înceapă să se audă vijelia valurilor, vuietul de ape multe ale Logosului Dumnezeului celui viu în scoicile de aur fremătând de dor după fericire, gâlgâind după cuvântul Învierii care se revarsă cristalin, latin, pe înţeles, plin de splendoare şi frumuseţe, graiul neamului acesta în sfârşit auzit de la sanctuar. 

Toţi spuneau că acest grai este incapabil să poarte puterea Dumnezeului celui viu, este prea îngust, este un ţol prea mic care nu poate îmbrăca Cuvântul lui Dumnezeu. Sumanele şi căciulile acestui prea strâmt grai al acestui pământ nu pot ţine Cuvântul Scripturii. Iată că se adevereşte ca acest ţol este o toga romana, este un strai de sărbătoare cum nici Solomon nu se îmbrăcase în toată splendoarea sa. 
Începuse Împărăţia Cerurilor să fie vărsată pe calea Logosului întrupat, iată pentru întâia oara şi în această ticăloşită şi sărmană de seminţie cu limba sa nealtoită îndeajuns, nestrunită de flăcarile Cuvântului revelat popoarelor spre zidirea şi mântuirea lor.

Începuse tăriile şi amiroasele, splendorile şi avânturile în slobozirile coroanelor acestor păduri, în foşnetul acestor livezi mângâiate de azururi şi de amurguri şi de legănarile line ale luminilor stelare. Începuse Cuvântul pe înţelesul celor mulţi să poată fi dus acasă în minţile şi în inimile lor şi să rodească, ţara să crească, pruncii să prindă puteri, femeile să se facă mereu mai frumoase, casele să prindă lăcaş şi aşezământ, să devină sanctuar, bărbaţii să devină ei înşişi împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului celui viu.

Pe acest temei încep să se strângă osemintele celor duşi iar vii cu morţii se înţeleg mai uşor. Ne înţelegem istoria mai cu deplinătate şi încep Cantacuzinii să vestească ca avem aceiaşi fântâna, că toţi de la Râm ne tragem, descoperim că suntem daco-romani, că mama noastră este Roma, ca ne tragem dintr-o seminţie latină, că suntem poporul mărturisitorilor. 

Dumnezeu a vorbit în ebraică, Hristos în aramaică, cuvintele au fost fixate în greacă dar au fost propovăduite pe oasele martirilor în limba justiţiară a Imperiului Roman al latinităţii. Cei mai mulţi martiri, apostolii poporului nostru, în limba latină cu inima romană, pe drumurile Romei, pe oasele martirilor au vestit acest Cuvânt. Această limbă latină o descopeream dulce pe cerul gurii noastre, capabilă să poarte Cuvântul lui Dumnezeu şi să înnobileze această seminţie.”

Tot atunci, sub domnia lui Brancoveanu populaţia a cunoscut cea mai mare inflorire biologică, s-a întemeiat Academia de Studii, s-au tipărit multe cărţi bisericeşti în limba română şi în alte limbi de circulaţie din ţările răsăritene. Credinţa sa a inspirat operele de cultură din epoca. Ea s-a reflectat în arhitectură prin frumosul stil care-i poartă numele. A construit mănăstiri, spitale, castele pline de simboluri creştine, dar a şi reparat multe ctitorii căzute in paragină mergând astfel pe urmele înaintaşilor săi vrednici de cinste. Toate aceste lucrări ale Domnitorului creştin, si multe altele, au fost evocate în amănunt de poet în poeme şi în rostiri. În 1992 s-a pus problema canonizării lui Brâncoveanu. S-a făcut şedinţa la Sinod pe dealul Mitropoliei si s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a lui Brâncoveanu, copiilor săi Constantin, Stefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianachie. Au fost canonizaţi făcându-li-se icoane de sfinţi care s-au purtat de-a lungul Bucureştiului până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Ioan Alexandru a purtat în această procesiune icoana bătrânului voievod. În ultima sa mărturie scrisă trimisă de la Bonn către Părintele Constantin Galeriu spunea ca a socotit aceasta ca o răsplată a anilor de priveghi din timpul dictaturii pe care a făcut-o împreună cu copiii săi la mormântul voievodului.”

Predica puternica de la Putna, despre globalizare, distrugerea rădăcinilor si provocarea sfintilor români:

„Ei sunt slava acestui pământ. Însă, în acelaşi timp, ei sunt și o provocare a acestui pământ. O provocare pe care ei ne-o fac. Şi provocarea este acesta: Iată, noi aceasta am făcut, aceasta facem. Dar voi, urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, ce faceţi? Cum spune psalmistul: dar dreptul ce-a făcut? Şi ne păzim noi familia noastră? Ne păzim noi pământul nostru, neamul nostru, ţara noastră, ca apoi să putem lupta și pentru celelalte neamuri? (…)

Sfântul Ştefan, care-şi are aici locaş, a trebuit să înfrunte o durere extraordinar de mare, o durere pe care numai un părinte, un conducător adevărat o poate înţelege, şi anume aceea de a lupta împotriva propriilor lui fii. Căci ienicerii care veneau peste el, care veneau să subjuge patria noastră, nu erau decât fiii acestui neam, fii pe care musulmanii îi luaseră în robie şi îi transformaseră în unii asemenea lor. Ienicerii nu erau altceva decât cei care-şi vânduseră credinţa pe nimic, cei care nu trăiau decât din jefuirea propriului neam. Şi Sfântul Ştefan a trebuit să lupte împotriva fiilor lui.

Cum credeţi că se uită Sfântul Ştefan acum la noi, noi care ne vindem ţara, noi care suntem alţi ieniceri?Uitaţi-vă în jur, și nu departe de aici, ci foarte aproape, şi o să vedeţi cum aceşti fii ai neamului românesc, se grăbesc să vândă nu numai pământul, ci şi ceea ce este sub el. Dacă ar putea, ar vinde şi cerul. Dar Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
Noi, părinţii acestor fii, cum de-i lăsăm? Cum de nu-i întrebăm: Tu fiul cui eşti? Unde este mama ta şi moşul tău și strămoşul tău? Și ce-au făcut ei pentru acest neam? Şi cum tu, acum, pentru un salariu, o vinzi pe mama? Iubiţi credincioşi, când este vorba de pieirea sufletului şi de vindecarea lui, de pieirea unui neam, atunci dragostea devine necruţătoare. Nu trebuie să mai tăcem. Nu trebuie să închidem ochii, nu trebuie să le mai aducem şi noi argumente şi îndreptăţiri, că este greu, că nu avem un ban, că străinii plătesc mai bine… Oare? Cât costă un suflet în ziua de azi? V-aţi pus întrebarea? Oare aţi uitat ce-a spus Hristos, că bogăţia unui pământ, cu tot pământul, nu fac cât un suflet? Şi noi ne vindem credinţă şi neamul și ţara pe câţiva euro.” 

Balada Brâncovenilor:icoana Sfintii Brancoveni cununie - Elena Murariu

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!“
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!“
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!“
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.“

„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!“

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gealai veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Cei gealai iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!

Trei cuconi tu ai avut,
Din trei, doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!“

„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!“

Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se-nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
„Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toi patru i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!“
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ţi cunoşti tu pielea ta?“
„Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!”

Astăzi toată lumea îngerească cu bucurie să prăznuiască împreună cu noi,
Căci din pământul nostru au răsărit florile muceniciei ce au surpat pe cei răi,
Aceştia cu bărbăţia au strălucit şi prin uşa morţii au intrat în cămara Vieţii,
Pe aceştia să-i lăudăm, ca pe nişte raze solitoare către Soarele dreptăţii.

Mireasma sfinţeniei voastre a înfrumuseţat tot pămâtul românesc,
Cu făcliile inimii aprinse de dorul lui Hristos aţi mers către palatul ceresc,

Şi de împărtăşirea cu darurile îngereşti v-aţi învrednicit pentru nevoinţe
Din mâna dumnezeiască primind cununile pentru păstrarea dreptei-credinţe
.

Sfinte Constantin, urmele paşilor credinţei tale puternice se văd în măreţele ctitorii ,
Veşmânt luminat de Dumnezeu ai arătat cultura, dătătoare de vrednicii.
Sub acelaşi scurt al Ortodoxiei ai stat alături de mitropolitul Antim
Al cărui sfârşit creştinesc a fost pecetluit de acelaşi mucenicesc suspin.

În temniţa celor Şapte Turnuri aţi fost închişi, dar de stâplii lui Hristos vă sprijineaţi,
Făcliile îngerilor luminau întunericul temniţei şi vă şopteau poveţe cum să răbdaţi.

Necredincioşii, însetaţi de aurul cel trecător, căutau să dobândească mari bogăţii,
Dar lepădându-te Sfinte Costantine de aurul pământesc ai câştigat cereşti vrednicii.

De avuţiile pământeşti v-aţi lipsit cu bucurie, însă de comoara credinţei nu v-aţi lepădat,
Aducând ca mărturie lucrătoare bisericile înălţate, înaintea sultanului nu v-aţi închinat,
Somnul cel dulce al sfârşitului voit-ai Sfinte Constantin să fie pecetluit de raza credinţei curate,
Şi cu ale Duhului Sfânt cuvinte ai întărit sufletele fiilor tăi, îngrădindu-le cu vorbe luminate
.

În sufletul poporului s-a zidit icoana ta cu chip luminat, model al jertfelniciei,
Razele ei călăuzind peste veacuri pe cei ce s-au nevoit în apărarea Ortodoxiei
,
Credinţa a însufleţit totdeauna viaţa ta ca un chimval al inimii chemând ceasul judecăţii,
În frica poruncilor Domnului petrecând, te-ai ostenit ca pe toţi să-i aduci în braţele Vieţii.

(…) Ca sprijinitor al culturii şi iubitor al lăcaşurilor sfinte unde ţi-ai aflat deplina odihnă,
Ai înfrumuseţat chipul neamului, transmitându-i şi iubirea de virtute, ca pe o cunună
,
Adăpându-te din vistieria nesfârşită a Scripturii ai scos cuvintele dătătoare de viaţă,
Care te-au însoţit totdeauna, venindu-ţi în ajutor şi în clipa rânduită spre moarte.
Căci cunoscând legea lui Hristos nu te-ai uitat la suferinţă
Întârit de mâna Lui nevăzută, mucenicia ţi-a fost dorinţă.

În via Domnului neostenit ai lucrat împreună cu Sfâtul Ierarh Antim, sporind comoara cerească,
Legătura voastră iubitoare având binecuvântarea Proniei a rodit pentru popor mană dumnezeiască.
Stâlpii răspândirii credinţei aţi clădit prin tiparniţele înfiinţate şi restaurate,
Şi aţi pescuit din marea necredinţei noile vase de voi luminate.
Prelungind în timp lucrarea văzută de gândul dumnezeiesc,
Şi aşezând la temelia istoriei trepte spre urcuşul nostru ceresc.

Tot Răsăritul Ortodox s-a bucurat de sprijinul tău, următor al râvnei neîncetate,
La candela iubirii dumnezeieşti te-ai ostenit să lucrezi podoabe minunate.
Zidind lăcaşuri cereşti pe pământ, cu inima ai înălţat cămări cereşti,
În care răsună paşii rugăciunii ce dau viaţă doririi pământeşti.

În dreapta credinţă crescând pe ai tăi fiii, le-ai deschis poarta Luminii,
Care le-a izvorât tainele mântuitoare, sfinţindu-le lăcaşurile inimii,

Întraripaţi cu dorul ceresc, Radu şi Ştefan cântări lui Hristos şi Maicii Domnului au alcătuit,
Şi pe scara tainelor negrăite au urcat şi de slava nepământească s-au îndulcit.

Până la sfârşitul veacurilor lăcaşurile de închinăciune glăsuiesc a lor mulţumire,
Din palatele slavei privind acum spre ele, rugaţi-vă ca şi noi să aflăm curată vieţuire.
Clopotul bate lin veşnica voastră pomenire şi în cartea istoriei vă ţese nume de mărire,
Scotând la lumină jertfelnicia şi dându-o pildă pentru cei ce ne conduc spre mântuire.

Cu bucurie biserica Sfântului Gheorghe a primit să odihnească în inima ei pe născătorul său,
Şi tresălând a sărutat comoara de mare preţ, străjindu-o de toată mânia celui rău.
Mănăstirea Hurezi suspină după moaştele voastre, alinându-şi dorul prin rugăciunea de pomenire,

Dar sărutarea paşilor tăi i-a rămas ca amintire de mângâiere până la a Doua Venire. 

Pe altarul smereniei întărindu-vă paşii nu v-aţi ruşinat a primi cele de ocară,
Pentru Hristos toate le-aţi socotit fără de preţ, agonisindu-vă răbdare.
Ca nişte stele aţi strălucit în vistieria mucenicilor, ca nişte făclii rugătoare,
Faţa Soarelui privind neîncetat, rugaţi-vă să ne arate şi pe noi vase lucrătoare.

Întărit-ai Sfinte Costantine, pe fiul tău Mateiaş cu puterea cuvintelor Duhului,
Şi inima sa nevinovată aprinzându-se de focul ceresc, s-a făcut mărturisitor Cuvântului.

Valurile tristeţii se izbeau de inima ta când fiii tăi îşi primeau moartea mucenicească,
Dar înăuntrul inimii sălăşluind Duhul mângâietor n-ai cedat la ispita pământească.

Paharul bucuriei ai primit când ai văzut că şi sfârşitul tău a sosit,
Mers-ai cu dor să ajungi din urmă pe cei ce mai înainte s-au jertfit.

(…) Bucuraţi-vă, Văpaie de lumină a îngerescului dor ,
Oglindă a istoriei întipărită pe vălul de lumină dătător.

Rugători îngereşti ce acoperiţi cu norii Duhului pământul românesc,
Podoabe preastrălucite ale Bisericii spre dobândirea darului ceresc,

Înălţime neajunsă de gând a jertfei pentru credinţă,
A lui Hristos dorire cerească, ajunşi la cele de sus prin stăruinţă.
Stâlpi neîngenuncheaţi de viforul ispitelor, flăcări unite în rugăciune,
Mângâierea dorurilor noastre, povaţă spre uşa de nepătimire.

Ca o comoară de mare preţ sunteţi în ceata rugătorilor pentru pământul românesc,
De aceea, în cartea rugăciunilor voastre pomeniţi pe toţi cei ce vă cinstesc,

Aşezând înaintea privirii noastre icoana jertfei şi iubirii de Dumnezeu şi de neam,
Ne povăţuiţi cum să înfrumuseţăm viaţa Bisericii ca să ajungem la cerescul liman.” 
(http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.ro/)

Citiți și: Mărturii de epocă despre Sfinţii Brâncoveni

De ce nu cinstim Martiriul Sfintilor Brancoveni ca sarbatoare nationala?

Advertisements