Concurs: Fapte ale demnităţii româneşti/ 10 fapte ale demnităţii româneşti pe front şi legate de înfăptuirea Marii Uniri

Cu ocazia Zilei Independenţei României (proclamată pe 9 mai 1877 şi ratificată de Parlament pe 10 mai 1877), care este totodată şi Ziua Regalităţii (data de 10 Mai a fost sărbătorită ca Ziua Naţională a românilor până în 1947), lansez un concurs cu titlul „Fapte ale demnităţii din istoria românilor”. Îi invit pe cei care pun preţ pe cunoaşterea istoriei şi cinstesc memoria celor care s-au jertfit şi au luptat pentru demnitatea şi unitatea neamului nostru să participe sau să susţină demersul.

Pentru a da un impuls celor care vor dori să participe, am scris un articol în care am prezentat 10 fapte ale demnităţii româneşti pe front şi legate de înfăptuirea Marii Uniri. Articolul este publicat mai jos.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru participarea la concurs:

Mihai Eminescu şi lupta sa pentru unitatea neamului

Articol pe care l-am scris pentru ziarul Lumina de Duminică, 14 ianuarie 2018: „Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod.

Întrebarea Regelui Mihai pentru liderii UE: Noi suntem creștini sau suntem păgâni?/ Documentar dedicat prezenţei Regelui în România de Sfintele Paşti în aprilie 1992/ 10 gânduri despre credinţă de la Regele Mihai

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„Eu sunt putin ingrijorat cu Uniunea Europeana, ca ei fac cum fac pentru ei acolo, dar neglijeaza multe lucruri locale, si un lucru care ma deranjeaza si mai mult este chestiunea religioasa. Chiar in Constitutia Uniunii Europene care, cand o fi sa fie, chestiunea religioasa nu e pusa, e scoasa de acolo. Noi suntem crestini, sau suntem pagani? Chiar si la americani, pe moneda lor scrie “In Dumnezeu ne incredem”, si in scoli spun ca e anticonstitutional sa-ti faci rugaciunea. Pai cum vine asta?

Eu stiu ca daca nu erau credinta mea in Dumnezeu si ceea ce mi-a inspirat mama mea, prin tot ce am trecut noi, pana la urma innebunesti. Tot astept atat mereu ceva, si nu mai vine nimic. Daca n-ai cu ce spera in sufletul tau, fiindca ai invatat ceva, e mare bucluc acolo.”

Memorialul Gherla:

Regele Mihai Întâiul a reprezentat personificarea României firești. Credința în Dumnezeu, dragostea față de oameni, slujirea țării, bunul simț, smerenia, demnitatea sunt testamentul lăsat de Rege nouă tuturor. De asemenea, Regele Mihai a reprezentat simbolul politic pentru care au luptat cei care s-au opus comunismului, iar mai apoi au suferit în temnițele de la Gherla, Aiud, Sighet, Dej, Pitești, Oradea sau Jilava… În această zi, de îngropare a Majestății Sale, Memorialul Gherla înalță rugăciuni pentru sufletul Regelui Mihai! Veșnică să-i fie pomenirea!

65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu

65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu, pe care duşmanii neamului românesc doresc să-l şteargă din istoria şi conştiinţa românilor.

“ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. (…) Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. (…) ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici.” (Emil Cioran)

“…era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

15 iunie. Mihai Eminescu: „Într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate … spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii”/ Eminescu, despre educație

Din Arhimandritul Mihail Daniliuc/ Doxologia: Eminescu: „educația e cultura caracterului, cultura e educația minții”:

„Ca în fiecare an, mijlocul lui iunie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data mutării la cele veșnice. În amintirea poetului, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim alte valențe ale gândirii sale geniale. Dat fiind faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, vă propun câteva crâmpeie din textele referitoare la educație în general și la cea religioasă în special. Și asta pentru că, ori de câte ori îl citim pe Eminescu, îl regăsim tonic, surprinzător și mereu actual.

Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești, căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului şi cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași şi Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe şi să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate.

Ziua Sfântului închisorilor, mărturisitorul și multpătimitorul Valeriu Gafencu. Era „ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină de la care fiecare lua putere sufletească”/ „unde mergea, toată celula devenea o rugăciune”

64 de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului martir și mărturisitor din temnițele comuniste Valeriu Gafencu.

“Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin.

Sunt fericit, căci dacă mi-e îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea această plină de deșertaciuni (…).
Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească.” (Sf. Valeriu Gafencu, scrisoare către părintele Arsenie Boca)

„Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…)
Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!” (Pr. Gheorghe Calciu)

“Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele:

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

Fragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

Dimitrie Gusti, despre subjugarea economică a țării / 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a fondatorului Școlii monografice de la București și a sociologiei românești

Dimitrie Gusti, ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

60 de ani de la trecerea la cele veșnice a Profesorului Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii de sociologie (monografice) de la București, de renume internațional („cea mai teribilă școală de energetism național”, o numește Ilie Bădescu), și creatorul sociologiei românești ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii.

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. Apoi activitatea economică este cea care leagă mai mult o naţie de pământul ei. Toate resursele de traiu pe care mediul geografic le asigura, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat după desvoltarea firească a naţiunii şi în măsura în care apar pentru urmaşi alte izvoare de traiu. O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria şi la secătuirea posibilităţilor de traiu pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de desvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la desechilibru interior şi la desagregarea comunităţii naţionale.

Ziua părintelui Nicolae Steinhardt – 103 ani de la nastere

„Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.
Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;
– mi-a aratat ca nu sunt definitiv si iremediabil pierdut;
– m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;
– mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;
– si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci – dimpotriva – sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El – cu dragoste si bucurie – adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El „pretuind pe om nu vrea – zice Staniloae – confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii“.).
Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.

Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare, «faptele bune si frumoase» ale atat de hulitei morale practice, sunt singurele creatoare de pace si multumire.”

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006)

Cititi mai mult aici:  https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2014/01/03/ce-i-datorez-eu-lui-hristos/

Documentar despre masacrul de la Fântâna Albă

Cititi si:

https://irinamonica.wordpress.com/2012/04/01/71-de-ani-de-la-masacrul-de-la-fantana-alba/