Home

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

Leave a comment

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai recunoaşte statul-naţiune şi suveranitatea naţională, contestă culturile naţionale şi valorile specifice (care asigură fiecărei naţiuni unitatea şi dăinuirea), dar şi moştenirea creştină a continentului ca principiu unificator, care poate crea adevărata solidaritate şi coeziune, în locul solidarităţii artificiale „a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment”. Falsa Europă nu mai crede în familie şi căsătorie ca temei al societăţii, deşi se confruntă cu o gravă criză demografică. Se autodistrige folosind arme ideologice (precum ideologia de gen) menite să conducă la dispariţia familiei, la divizarea şi destrămarea societăţilor. Oamenii de cultură avertizează că „O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor”.

Să ne amintim şi ce spunea marele om de cultură român Alexandru Paleologu (a se vedea acest interviu): „Structurile europene sunt dirijate în mod deliberat împotriva elementelor constitutive şi generatoare ale Europei, adică elementului creştin în special. (…) Toată această idee că Europa trebuie să fie construită pe nişte principii exclusiv economice şi monetare este pură barbarie!”

Mai jos, puteţi citi textul declaraţiei:

DECLARAŢIA DE LA PARIS – EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE
More

Advertisements

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (III) – Declinul cunoașterii în postmodernism

Leave a comment

carti Old books wallpaper - Photography wallpapers - 9236Pentru a înțelege cauzele care au condus la pervertirea sensului culturii și la decăderea învățământului trebuie să analizăm modul cum a fost afectată, în epoca postmodernă, natura cunoașterii. More

Profesorul Ilie Bădescu, despre deformările lumii cauzate de dinamica expansionistă a sistemului mondial modern si despre statul magic global/ Conversiunea sistemelor

5 Comments

Material preluat de pe Sociologia Azi.

Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu

CONVERSIUNEA SISTEMELOR

Pustiul postmodern şi deformările lumii

Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8)

Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21)

Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu)

We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo)

Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1],

În loc de cuvânt introductiv

“Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21)

Conversia Sistemelor Pustiul porstmodern Ilie Badescu si-Ciprian-BadescuSindromul dependenţei de sistem

Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică.

Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi. More

Ilie Bădescu: Calea țărănească, globalizarea și doctrina suveranității alimentare

4 Comments

Ilie-Badescu Prof-Univ-Dr-Ilie-Badescu1Fragmente din conferinta Calea taraneasca, razboiul civilizational, globalizarea si doctrina suveranitatii alimentare

După „războiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman” (Dan Zamfirescu), poporul român, ridicat pe fundaţia unei civilizaţii ţărăneşti remarcabile, a făcut experienţa unor sisteme dominatoare, numite de către Nicolae Iorga imperii de substituţie sau de imitaţie, sisteme cu care societăţile ţărăneşti s-au aflat permanent într-un tip de „război social” 1 . În acest război s-au ales şi „neomartirii” cei mari, în frunte cu Sfinţii Brâncoveni şi cu martirul care a încheiat veacul fanariot, cu Tudor Vladimirescu 2 , urmaţi de neomartirii ardeleni: Sfinţii mărturisitori ai Şcolii Ardelene, Sf mucenici Sava Brancovici şi Iorest 3 , Sfinţi neomartiri ţărani năsăudeni şi de pe Valea Chioarului („capetele celor martirizati, Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Marin din Zagra şi Vasile din Telciu, care fuseseră condamnaţi de o comisie aulică, au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri”) 4 , neomartirul tribun al neamului ţărănesc al românilor ardeleni, Avram Iancu şi seria continuă până la neomartirii temniţelor comuniste, în frunte cu marea cunună a neomartirilor din temniţe, ţărani şi intelectuali sfinţiţi prin mucenicie, ucişi în temniţe pentru credinţă şi iubire de neam, precum Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopentia 5 .

În tot acest război civilizaţional se poate identifica şi falia războiului purtat de societatea ţărănească împotriva sistemelor fiscale. Putem vorbi despre un război social înlăuntrul unui război civilizaţional care atinge durata a 400 de ani. Atâta măsoară ciclul acestui lung război cu cele patru sisteme de opresiune fiscală, începând cu cel fanariot, căruia i-a urmat cel fiscal-mercantil periferial 6 , lumpencapitalist, apoi regimul de neofiscalism crâncen, cu care va lupta Eminescu, gânditorul care a şi reuşit cel dintâi să ne ofere explicaţia acestui tip de opresiune fiscală prin teoria păturii suprepuse 7 , în fine, după un intermezzo de echlibrare şi de pace de la Marea Unire până în 1945, se abate asupra lumii ţărăneşti urgia sistemului de opresiune fiscală 8 comunistă combinat cu marea deposedare a ţăranilor în numele şi în cadrul colectivizării forţate şi, de 20 de ani încoace, ne aflăm sub domnia sistemului fiscal al reformelor oligarhice care-au adus restituirea unui lot fără unelte, ceea ce echivalează cu o a doua desproprietărire rurală, constând din deposedarea ţăranilor de echipamentul agricol care era, de fapt şi de drept, proprietatea muncii ţărăneşti, dar pe care legea 18 a fondului funciar nu l-a restituit ţăranilor, ci l-a trecut, în chip subtil, în proprietatea privată a statului.

More

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

2 Comments

Ilie Badescu1

Teza istoriei ca triumf progresiv al ratiunii, deci al cuprinderii globalității cu şi printr-o rațiune umană cu centrul în sine însăşi, fără dimensiune transcendentă şi deci fără tensiune eshatologică, este o idee târzie. Teoria lui Fukuyama a sfârşitului istoriei face parte din tipul acesta de înțelegere.

Alte idei şi teorii încadrabile în acelaşi tipar de înțelegere sunt:

b) teoriile modernismului;

c) teoria lui Spengler a universalizării civilizatiei occidentale concomitent cu declinul ei;

d) teoria omului-masă a lui Gassett;

e) teoria tranziției: comunitate-societate;

f) teoria socialistă – marxismul;

g) teoria mondialistă;

Fară de aceste teorii, în cuprinsul lor, trebuie sesizate şi tezele fetei ascunse a globalizării ca în:

a) teoria huntingtoniană;

b) teoriile capitalismului dependent;

c) teoria celor patru legi a contelui A. Stourdza;

d) teoria corporatistă: Durkheim;

e) teoria etnoistoriei a lui Smith;

f) teoria etnocentrismului a lui Crainic;

g) teoria lui M. Eliade referitoare la înlocuirea „cunoaşterii celor din afară cu experiența creşterii interioare”. O atare perspectivă se întemeiază pe următoarele exigente: să cauti „ascensiunea şi nu circumferința”; omul trebuie să caute secretele vieții în interiorul experienței sale, nu în exterior; a căuta spiritualul în concret; În fine o atare perspectivă ne avertizează că totalitatea concretă a vietii e mijlocită de cadrele profesiunii (legea naturală a proprietătii la Stourdza), de cadrele tradițiilor (legea pozitivă la Stourdza) şi de cadrele credinței (legea supranaturală). În locul acestora, globalizarea şi modernismul pun partide, clase, conflicte, lupte şi astfel golesc formulele vietii de continutul lor spiritual, iar ceea ce rămâne sunt nevoile şi interesele (legea nevoilor).

Globalizarea este examinată în raport cu economia, cu tehnologiile (mai ales cu cele informatice) etc. În esenta ei, însă, globalizarea redă starea lumii noastre în integralitatea ei, în sensul că ea este impregnată de trăsăturile „globalismului” şi ale globalitătii (Albrow). În sensul pe care-l identificăm noi acestui proces ni se dezvăluie faptul că omul a devenit cu adevărat „homo universalae”, dar că lucrul acesta s-a petrecut printr-o extraordinară comprimare a dimensiunii spirituale sau duhovniceşti şi prin suprimarea spatiului concret. Omul global, ca om care şi-a pierdut tensiunea eshatologică şi deci dimensiunea religioasă, n-are interioritate duhovnicească (dialog interior cu Dumnezeu) şi nici „spațiu concret”. (Esenta procesului de disembedment în acceptiunea lui Giddens, termen care s-ar putea traduce şi prin „deconcretizare” sau „decorporalizare”). Globalizarea face posibil ca „orice manifestare economică, politică sau de alt ordin să se realizeze într-un anume timp, fără să se găsească în vreun spatiu concret. Poate fi realizată de către oamenii care comunică între ei fără să aibă vreo legătură unii cu altii”150. Paradoxul acesta decurge din faptul că „informatica şi internetul au adus în avanscenă un nou mod de viată”151. Lucrul acesta a fost anticipat oarecum profetic de către Tönnies care a dezvăluit că în cadrele „societătii” generalizate de „modernizare”, ceea ce predomină sunt acele moduri de asociere a oamenilorseparati unii fată de altii, ca în legătura bănească, în conventii, în credit, în legătura contractuală. Globalizarea înseamnă generalizarea acestei stări de lucruri la scara lumii gratie internetului, tehnologiilor informatice, monedei electronice, economiei bancare etc.

Însă trăsătura cea dintâi este că tot ceea ce are eficacitate n-are realitate (vezi cazul economiei bancare care n-are continut productiv, ci monetar)şi tot ceea ce are realitate n-are eficacitate la scara lumii globalizate, ci în afara ei, adică în interioritatea omenească, aşa cum s-a păstrat ea şi numai dacă şi acolo unde s-a păstrat.

A doua trăsătură a globalizării este pierderea sensibilității omeneşti 152. Cei puternici şi economiile lor abstractizate „nu se interesează de lume”153. Concludente sunt cele trei conferinte mondiale ale „mediului” (Rio – 1992, Kyoto – 1997 şi Haga – 2000), care au intrat în impas „din cauza nepăsării SUA, Canadei şi Japoniei, privind limitarea deşeurilor”154.

Globalizarea însemană şi „internationalizarea violentei”, accentuarea polarizării (prăpastiei) dintre bogati şi săraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriti 155.

A treia trăsătură este aceea a „lipsei de măsură”, încât acelaşi element, cum ar fi „banul”, are două întelesuri: unul este „banul muncit” (care are măsura interioară a muncii) şi altceva sunt „banii celor lacomi” care continuă să crească fără limită (interioară şi exterioară) astfel că din manifestarea acestui tip de bani apare un nou tip de societate, „societatea îndatorată”.

Duhul banului devine astfel devorator şi idolatrogen, căci îl aduce pe om să conchidă (fals) că toate se reduc la bani. Omului astfel înşelat i se pare că totul, patria, religia, conştiin a omului, „omul însuşi” sunt „apreciate şi cumpărate cu bani”156.

Globalizarea redă fenomenul mondializării omului fără puteri interioare, atât de bine ilustrat de generalizarea elitelor cinice, egoiste şi a celor fără de „morală economică”. Între „burgheziile creştine”, de pildă, (aşa cum le arată, bunăoară, profilul pionierilor frontierei americane printr-un tip ca Benjamin Franklin) care aveau morală economică, adică „putere interioară”, pe de o parte, şi „burgheziile globalizării”, pe de alta, diferenta este că primele aveau limită interioară la „procesele anihilării” (lăcomie, egoism, consumerism, indiferentă etc.) şi în ceea ce priveşte raportul social fundamental cu Altul lor generalizat, adică cu Muncitorul, pe când „burgheziile globalizării” n-au aceste limite ci doar „scara puterilor exterioare”, externaliste.

Expresia acestor puteri externaliste, care suprimă interioritatea şi transformă fiinta în „bios reactiv” şi „adaptativ” la ceea ce i se opune din „mediu” (suma puterilor externaliste) este capitalul speculativ în toate expresiile sale, care, în esentă, înseamnă „banii lacomi”. Între „banii grijii” şi „banii lacomi” se dă o bătălie surdă în societate şi când burghezia n-are morală economică (adică „frâne lăuntrice”) banii lacomi sfârşesc prin a devora „banii grijei”. Referindu-se la „măsura interioară” ca normă a lumii încercate de bani, Sf. Vasile cel Mare sesiza că „cele ce se dezvoltă încetează să se mai dezvolte atunci când ajung la măsura lor normală, în timp ce banii celor lacomi continuă să crească în timp, fără limită”157.

Aceştia redau esenta „capitalului purtător de dobândă” şi fără de nici un „senzor” pentru altă determinatie a lumii, decât dobânda, acumularea de bani, adică „narcisismul” monedei (banului). Acest „narcisism al banului” se transmite şi asupra celui ce-l foloseşte astfel, ghidându-se el însuşi după duhul lăcomiei băneşti, care astfel se dovedeşte distructiv. În acest sens, putem admite cu Mantzaridis că „spiritul banului” este distructiv, grăbindu-ne să adăugăm: „banul celor lacomi” (banul lacom) are acest „spirit”, nu însă şi banul grijii, care se adună în depozitele populatiei. Acesta nu e purtător al acestui spirit. Am putea adăuga la categoria banilor “pozitivi” şi banul care se înmulteşte în şi prin rationalizarea muncii, căci şi acesta îmbunătăteşte starea lumii. Există, iată, trei specii băneşti şi de proportia lor depinde în mare măsură starea lumii. În două specii se comprimă şi se exprimă „puterile interioare”, morala economică.

Într-adevăr, în banii celor lacomi se comprimă şi se exprimă puterile externaliste care sunt un cumul de nemilă, neîndurare, nestăpânire (adică expansivitate şi lăcomie) etc. Problema gravă este că, pentru prima dată, aparitia „economiei monetare”, adică indiferenta la nucleele productive ale lumii, a sporit enorm ponderea banilor nestăpâniti, lacomi, fără de măsură interioară, distructivi.

Moneda electronică este un instrument care poate fi folosit ca vehicul de circulatie şi de către banii lacomi şi de cei ai grijii, dar nenorocirea este că înmultirea banilor răi face din acest vehicul o fortă de locomotie a răului, a desfigurării lumii, a desconsiderării puterilor functionale (interioare), aşa cum maşina amputează functia locomotorie a omului, iar mass-media pe cea de coordonare şi reflexie a sistemului nervos central.

În visteriile marilor bănci şi state ponderea banilor buni a coborât la sub 10%. În banii aflati în circulatie într-o economie ca aceea a Angliei doar 3% au acoperire în depozitele populatiei. Dacă am putea determina cât reprezintă partea care revine „capitalismului rational” am putea spune care este măsura de distrugere a banilor în Anglia.

Nu putem spune chiar atât de apăsat ca Mantzaridis că „spiritul financiar paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al evolutiilor exterioare”158, fiindcă totuşi „spiritul financiar al burghezilor cu morală economică” s-a dovedit o fortă organizatoare a lumii. Putem spune însă că „spiritul financiar” în care se reflectă banii lacomi ai lumii moderne are un astfel de efect paralizant chiar asupra celor ce se îmbogătesc din tările „slăbite”. Aici totul îmbracă forma unui „mod de viată reactivă”, ca a organismelor lipsite de initiativă, căci totul este sădit în „instincte” care descriu stimulii din mediu. Acestor organisme le lipseşte libertatea reactiilor. Pentru a o dobândi ar trebui să acumuleze o anume „inteligentă morală”, adică una care le-ar permite să amâne reactia instinctivă în favoarea uneia la alegere, adică libere. Or, numai cei morali o pot face căci doar aceştia au puterea interioară a retinerii şi facultatea exercitării ei.

La burgheziile lumii asta ar însemna o „renuntare” la acumulare în favoarea investitiei, deci al riscului pierderii câştigului. Aceasta singură ar fi măsura libertătii interioare. Tot astfel, gesturile de optiune pentru legi morale ar fi expresia acestei puteri interioare, deci a „spiritului măsurii”, ca etalon al lumii.

Într-o societate în care se prăbuşesc investitiile, dar se înmultesc bogatii avem dovada lipsei de „puteri interioare”, a lipsei puterii de amânare şi deci a absentei libertătii de reactie.

Între stimul şi reactie nu se interpune nimic, încât „organismul” acesta se arată înlăntuit de „puterile din afară”. Filosofia acestei lumi este materialistă în toate expresiile sale, având la vârf teoriile determinismului de mediu, la „naturalişti”. Una dintre formele mai sofisticate este behaviorismul, care şi el este o justificare a lumii fără puteri interioare.

O altă expresie „ştiintifică” a omului şi a lumii fără puteri interioare este teoria care explică totul prin „grămada” de gene şi prin legea distribuirii lor într-o populație dată.

Note:

150 Mantzaridis, G. I., Globalizare şi universalizare. Himeră şi adevăr, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002 p.11

151 Ibidem

152 Ibidem, p.12

153 Ibidem.

154 ibidem

155 ibidem.

156 Ibidem, p.13

157 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 14,3, apud Mantzaridis, op.cit., p.13

158 Ibidem, p.13

(Ilie Bădescu, din cursul Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei)

Vezi si: Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin false elite

Neoliberalii sustin necesitatea unei „structuri suprastatale” si a dependentei Romaniei de UE si FMI

1 Comment

Citat din articolul http://www.contributors.ro/dezbatere/evident-nu-voi-merge-la-referendum/: “Nu sunt ceea ce s-ar numi un „cosmopolit”, nu alerg cu limba scoasă după orice are parfum vestic, nu-mi fac iluzii extravagante în privința Occidentului, dar cred că, dacă există un criteriu politic simplu după care ne putem orienta, acesta e apropierea de lumea civilizată. Autohtoniștii de ieri și de azi ignoră un fapt elementar: originalitatea noastră culturală s-a dezvoltat sub stimul european – altminteri ea s-ar fi sulemenit cu sacâz și cârmâz sau ar fi fost impusă silnic prin ucaz. Credeam că pentru toți aceia care intră în categoria vagă de „intelectuali” e un lucru de la sine înțeles, însă văd acum că, lăsând la o parte toate hăhăielile lui, pentru Traian Băsescu busola indică limpede vestul, în vreme ce destui oameni fini și cultivați sunt gata să ia în brațe o întreagă șleahtă de farfuridiziaci antioccidentali.”

 – Este un discurs tipic neoliberal.  “Dreapta” de la noi e reprezentata, in general, de neoconservatori, care sustin libertarianismul economic si capitalismul corporatist, aceste “minuni” venite din “Occidentul civilizat”. Nu poti sa pretinzi ca esti de “dreapta”, ca aperi valorile crestine, traditiile identitare, modelele, dar, in acelasi timp, sa perorezi despre beneficiile unui capitalism neoliberal defunct,  care loveste tocmai in aceste valori si netezeste calea instaurarii unei globalizari tiranice. Neoliberalii se intalnesc cu socialistii utopici tocmai in acest punct, fiindca ajung sa se sustina reciproc pentru a instaura ceea ce Hilaire Belloc numea “statul servil” – complicitatea dintre “big business” si “big government”

Tocmai neoliberalii care indeamna sa nu mergem la referendum fac apoligia necesitatii ca Romania sa ramana dependenta de UE (“Occidentul civilizat”) si a necesitatii unei “structuri suprastatale”. Iata: http://www.blogary.ro/2012/07/romania-este-un-esec-romanii-sint-incapabili-sa-se-guverneze/ – din care citez:

Dependența politică, economică, financiară, comercială și de securitate a României de Occident (UE, USA, FMI, BM etc) este unica garanție a statului de drept și democrației în România.

România nu poate supraviețui ca stat civilizat, democratic în afara unei construcții suprastatale occidentale capabile să intervină și să apere statul de drept, libertatea și democrația de români.”

E o conceptie nociva care ni se tot baga pe gat cum ca “nu suntem in stare sa ne guvernam”, ca “romanii au ramas un popor de tarani si de ortodocsi si de aceea au ratat modernizarea”, ca Occidentul este cel care ne-a “civilizat” sau ne va “civiliza”. Intre timp, in urma aplicarii politicilor neoliberale, agricultura si satele ne sunt ruinate, economia tarii lichidata, tara indatorata pentru cateva generatii la organismele financiare internationale si vanduta bucata cu bucata, toate astea fiind prezentate ca “beneficii” ce ne vin de la “Occidentul civilizat”. Ce dovada de civilizatie poate fi in aplicarea celor mai dure masuri de austeritate din UE, nejustificate economic, in distrugerea statului national (prin inglobarea in SUE) si in inrobiea deplina fata de structuri supranationale? Sau in faptul ca, pretinzandu-se un sustinator al valorilor vestice “civilizate”, presedintele este un vajnic sustinator al intereselor unor companii straine precum RMGC si Chevron in dauna noastra, a romanilor, a sanatatii si a patrimoniului nostru natural?

Romania nu are nevoie sa i se aplice in continuare o ideologie straina, importanta, cum e cea neoliberala – nu avem de ce sa desfiintam salariului minim garantat, pensiile publice, sa privatizam sistemului de sanatate, sa liberalizam cu orice pret comertul, nu avem nevoie sa ne vindem resursele “investitorilor” straini. Contrar a ceea ce sustin neoliberalii (care pledeaza pentru necesitatea dependentei Romaniei de UE), putem razbi prin noi insine, fara sa sa ne inrobim nimanui. Avem nevoie de masuri viabile aplicate realitatilor romanesti, care sa respecte valorile crestine, persoana umana, familia, micul intreprinzator (masuri care nu apar in programul niciunui partid), care sa consolideze legaturile de comuniune dintre noi, si nu sa conduca la masificarea si destramarea societatii, rezultate in urma impunerii “masurilor” neoliberale. Daca vrem o astfel de ordine a firescului, care sa apere aceste valori, ni se spune ca suntem “antioccidentali”, ca ne opunem civilizatiei pe care “ne-o aduce” UE si pe care, chipurile, suntem “incapabili” sa o cream prin fortele proprii.

Linkuri similare:

Mircea Platon: Cum votez

Tinerii de azi din Europa nu mai au nici o perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti”

Mircea Platon: Economia de “servicii” a lui Herr Syrup

Despre discursul „Dictatorului” interpretat de Charlie Chaplin

1 Comment

Discursul final din celebrul film „Dictatorul” regizat de Charlie Chaplin, care joacă și rolul principal, se bucura de multă apreciere pe Internet. De fapt, Internetul abunda in videoclipuri, documentare si materiale care propaga idei si mesaje similare celor din acest discurs. 

În discurs suntem chemați la „lupta pentru eliberarea lumii”, pentru „abolirea granițelor nationale” și pentru instaurarea unei „democrații” care să conducă la „înfrățirea universală”, pentru a nu mai fi „ură între oameni” și „violență”. Ni se repetă că trebuie să nutrim cu toții o „dragostea pentru umanitate”.

Înainte de a ști ce e aceea „dragoste pentru (o) umanitate” abstractă, trebuie să avem dragoste pentru ceea ce ne dă limite umane și concretețe – familia, comunitatea, țara în care trăim, cu istoria, credința și cultura ei, cu bogățiile ei, iar un stat național trebuie să fie capabil să stea pe propriile picioare. „Dictatorul” spune că „știința și progresul arată drumul spre fericire”, dar nu înțelege (și grav e că induce și poporul în eroare) că, fără acele limite firești care îi conturează omului identitatea și îi dau concretețe vie, „știința și progresul” nu pot exista, rămân la nivel de propagandă, efectul real fiind dezrădăcinarea și falsificarea noastră. În cele din urmă, ele se transformă în pseudoștiință și regres. „Dictatorul” nu înțelege că tocmai o astfel de „știință și progres” pe care le preamărește au condus la decăderea descrisă la începutul discursului: „Mașinile care dau abundență ne-au lăsat în nevoie. Știința noastră ne-a făcut cinici, istețimea noastră, duri și răi.”

Globaliștii vorbesc despre înlăturarea violenței, însă discursul lor e lipsit de ancoră în realitate. Cei care își doresc să creeze „cetateni globali” (care să se integreze într-o „înfrățire universala” dizolvantă), sub pretextul instaurării unui fel de „democratie” universală, nu vor face decât să pregătească terenul pentru declanșarea de violențe și dezordine în lume.

Fără acele limite firești care îi conturează omului identitatea și îi dau concretețea vie de persoană în comuniune cu alte persoane, nici iubirea nu poate exista și nici o dragoste abstractă pentru umanitate nu o poate înlocui.

Importanta gandirii teologice

2 Comments

Inainte de toate, avem indatorirea de a gandi crestineste, de a privi lucrurile dintr-o perspectiva teologica. Atunci cand deviem de la acest mod de gandire, sfarsim de fiecare data in utopie. Diferentele esentiale care au existat candva intre stanga si dreapta s-au evaporat. Aceasta s-a intamplat cand dreapta nu s-a mai raportat la lume dintr-o perspectiva crestina, ci a cautat sa adapteze principiile vii crestine la o lume aflata intr-o proces tot mai accentuat de decadere. Cum spune Phillip Blond (Societatea destramata), dreapta si stanga au ajuns sa sustina aceeasi ideologie liberala pervertita: stanga – libertarianismul cultural, dreapta – libertarianismul economic. Atunci cand s-a produs separarea intre cultura si teologie, intre economie si teologie, lumea a intrat in criza. Prin urmare, se produce o criza a sensurilor si o criza economica. “Cand cuvintele isi pierd sensul, oamenii isi pierd libertatea” (Confucius).

De fiecare data cand omul a incercat sa nege, sa ignore sau sa rastoarne o ordine autentic crestina a alunecat in utopie. Utopistii implinesc totdeauna contrariul a ceea ce sustin. In 1960, noua stanga pleda pentru libertatea fara limite si pentru o viata fara responsabilitati, toate acestea in numele libertatii. Cum spune Blond, aceasta a condus la un individualism anarhic, care a avut nevoie de puterea si controlul unui stat cu atributii tot mai extinse pentru a mentine ordinea. Dar oamenii au devenit tot mai slabi, dependenti, infantilizati, neputinciosi in a se autoguverna. Idealul de libertate promovat de noii stangisti a rezultat in anihilarea libertatii. Propovaduind eliberarea de sub „chingile” „trecutului vinovat” si ale „fortelor hegemonice” oprimante (Gramsci), au creat cultul omului vulnerabil, care si-a renegat continuitatea cu valorile trecutului, legatura cu o comunitate specifica si cu traditia, ceea ce a condus la fragmentarea si destramarea societatii. Cat despre libertarianismul economic, tot ceea ce au predicat sustinatorii lui despre “mana invizibila”, “egoismul luminat” si “piata libera” a fost flagrant contrazis de realitate.

Acest tip de om pe care l-a format marxismul cultural este tipul perfect integrabil in sistemul economic neoliberal (sustinut de neoconservatori), in cadrul caruia devine acelasi individ slab si dezradacinat, fiind redefinit in functie de conceptia reductionista asupra omului ca “homo oeconomicus”. Omul nu mai este privit in integralitatea si unicitatea sa ca persoana si nu mai are constiinta acestei integralitati. Rupt de comunitatea organica in cadrul careia era legat de semenii sai printr-o istorie, limba si traditie comune, pentru a fi «globalizat », el e uniformizat si redus la o piesa de schimb si o marfa conform logicii « pietei globale ». Aceasta este robia in care au ajuns crezand in mult aclamatele « virtuti » reprezentate de principiile libertariene ale eliberarii, egalitarismului, progresismului, « pietei libere », « egoismului luminat » etc.

Nu putem intelege toate aceste contradictii daca nu privim dintr-o perspectiva teologica. Cum spunea Steinhardt, “insusirea specifica omului e gandirea teologica”. Asadar, consecinta pierderii gandirii teologice este dezumanizarea omului.

Alexandru Nemoianu – Valoarea mântuitoare a tradiţiei ortodoxe

Leave a comment

Troita Crucea-din-locul-numit-La-mocirla-in-Salva-unde-au-fost-trasi-pe-roata-Sfintii-Martiri-Nasaudeni
Alexandru Nemoianu, „Valoarea mântuitoare a tradiţiei”
(din volumul Fragmente din vremea persecuţiilor, Carpathia Press – 2007)
„Vremea pe care o trãim este a conflictului dintre „globalism“ (care este o ideologie, dacã nu o nouã religie, însemnând materialism extrem) şi „neamuri“ care înseamnã respect pentru specificitate, tradiţie şi „aroma casei pãrinteşti“. Acest conflict este deschis şi în plinã desfãşurare şi el se petrece în sumedenie de domenii, dar poate cã în nici unul nu este conflictul pomenit mai la vedere ca în publicisticã. În acest context aş vrea sã subliniez o anume „coincidenţã“. În anii comunismului cei ce publicau trebuiau sã împlineascã trei cerinţe. Sã preamãreascã pe stãpânii clipei istorice (şi încã mai vârtos Uniunea Sovieticã), sã se lepede de tot trecutul semnificativ şi tradiţiile naţionale, sã insulte Biserica ortodoxã. În momentul de faţã celor ce publicã în presa româneascã (şi a cãror voce se face auzitã şi în comunitatea românilor-americani prin modul iresponsabil în care maculatura lor este reluatã în mãcar unele periodice româneşti din Lumea Nouã), astãzi controlatã prin „Fundaţia Pentru o Societate Deschisã“ a financiarului „deja“ internaţionalist Soros şi alţi „eiusdem farinae“, li se cer tot trei lucruri: sã preamãreascã pe promotorii „globalismului“, sã se lepede de trecutul şi tradiţiile româneşti, sã insulte Biserica ortodoxã. Scopul publicisticii amintite este de a crea noi modele repetitive (lucrãri care ar urma sã fie citate în chip automat, în spirit şi literã) şi astfel de a genera o nouã memorie colectivã, alcãtuitã dupã comanda şi în laboratoare care sunt în slujba unui materialism vulgar, agresiv şi inspirat de negativitatea purã. Atacurile împotriva Bisericii ortodoxe sunt acuma de o violenţã şi vulgaritate extremã şi în acest context este bine sã ne aducem aminte de câteva lucruri. Biserica ortodoxã românã nu este o structurã administrativã, ci un trup duhovnicesc care înseamnã totalitatea clerului şi mirenilor şi care totalitate nu este alta decât trupul mistic al lui Hristos. În cuprinsul acestui trup sunt multe mãdulare (între ele şi „neamurile“ care nu au nimic în comun cu şovinismul tribal, ci sunt alcãtuiri spirituale, duhovniceşti prin care lucrarea lui Dumnezeu în lume se vãdeşte). Pentru români, Biserica ortodoxã a însemnat mai mult decât mãrturisirea unei credinţe, a însemnat însãşi fiinţa vie a neamului. Biserica ortodoxã a dat românilor uluitoarea conştiinţã a unitãţii de „lege şi neam“ (iar dacã cineva ar avea neputincioasa îndrãznealã de a minimaliza acest dar de ajuns ar fi sã vadã ce s-a întâmplat slavilor din sudul Dunãrii care, de un neam fiind, au ajuns sã se sfâşie, cãci ţin de „legi“ felurite). Este iarãşi drept sã ne amintim şi sã mãrturisim cã Biserica ortodoxã românã, în timpul celei mai cumplite nopţi a istoriei naţionale, a împlinit, cu enorme sacrificii, cel mai de preţ lucru: viaţa liturgicã neîntreruptã. Pentru a împlini acest lucru ierarhi, clerici, monastici şi mireni au jertfit sânge şi demnitate personalã. În acest chip, cei care azi aflã de bine sã insulte şi denigreze dau dovadã de o inimaginabilã lipsã de cinste sufleteascã! Biserica ortodoxã a trecut cu bine prin coşmarul comunist şi ea se înfãţişeazã azi puternicã, gata sã facã faţã tuturor încercãrilor ce i-ar sta în faţã, şi mai ales gata sã apere tradiţia mântuitoare. În lucrarea sa, Sensul istoriei, Nikolai Berdiaev arãta cã în domeniul vieţii religioase „antitradiţionaliştii“ au început prin a ataca „tradiţia“ şi au sfârşit prin a tãgãdui valoarea Sfintei Scripturi. Nici nu putea fi altcum. Tradiţia nu este altceva decât lucrarea Duhului Sfânt în timpul istoric şi ea (tradiţia) este suma experienţelor fiecãrei generaţii în scurgerea vremii. Sã negi valoarea tradiţiei este dovada unui dement orgoliu şi pãrerii de sine, cãci acea negaţie înseamnã ştergerea tuturor celor ce ţi-au premers, ca entitãţi semnificative. Extinzând demonstraţia, ştergerea tradiţiei înseamnã reducerea „neamurilor“ şi „persoanelor“ la categorii strict biologice şi sociale, înjosirea lor maximã. În aceastã înţelegere se cuvine fiecãrui membru al Bisericii ortodoxe sã fie smerit dar, în chip egal, tot fiecare nu trebuie sã se sfiascã a mãrturisi frumuseţea împãrãteascã şi valoarea mântuitoare a tradiţiei ortodoxe cãreia îi datorãm tot ce ne defineşte ca persoane şi români.”

Uriaşa manipulare a omului contemporan (aspecte privind globalizarea şi postmodernismul)

4 Comments

Fragmente extrase din volumul Ne salvăm trăind activ ortodoxia. Apărarea identităţii naţionale şi spirituale a românilor. Redescoperirea valorilor creştine.  – Antologie cu texte culese şi comentarii de Radu Iacoboaie (vol. 2, 2007)

Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

Universitatea trebuie să serbeze universaliile. Vocaţia sa nu este să creeze specializări înguste, să parceleze câmpul cunoaşterii, ci să creeze şi să disemineze cultură, să înveţe oamenii să gândească, să formeze nu atât inteligenţe, cât caractere. Obiectivul său este omul deplin, miraculos şi misterul său. În loc de aceasta, ea produce în serie mare intelectuali lipsiţi de cultură, produce diplome, parafe şi titluri, cultivă o funcţie preponderent comercială, un soi de negoţ intelectual în care numărul distruge calitatea. Idioţia savantă, beţia de cuvinte, perspectivele obscure s-au cuibărit şi se simt bine în acest spaţiu consacrat al ’’gândirii libere”.

Universitatea nu trebuie să predea ’’materii”, ci spiritualitate. (…)Un profesor este ca un actor, de dorit magistral, un model de erudiţie şi comportament, ce îţi oferă chei de descifrare a tainelor cunoaşterii şi vieţii, de împlinire destinală. De aceea, învăţământul la distanţă este un nonsens. (…) Oricât de mare ar fi orgoliul specialiştilor, ei nu pot vedea dincolo de peştera în care s-au autoclaustrat, de îngustimea propriei specializări, devenind ceea ce Malraux numea “intelectuali lipsiţi de cultură”.

Consider că nu se poate conduce performant (o universitate şi nu numai – n.a.) decât în baza unor principii ce reprezintă atributele Divinităţii: Binele, Adevărul, Dreptatea, Frumosul, Dragostea.

[…]

Apariţia lui homo globalis, cu identitate transmisibilă pretutindeni în “satul global”, despre care vorbea Marshall McLuhan cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, şi a noilor mize conflictuale, viteza nemaiîntâlnită cu care se derulează evenimentele, precaritatea funcţionării instituţiilor şi lipsa de control asupra proceselor, ca şi o seamă de provocări pe care omenirea nu le-a mai cunoscut par să-i dea dreptate lui Robert Kaplan, care avertiza că ne îndreptăm către anarhie. […] Aşa cum arătarecent şi Henri Kissinger, spre deosebire de trecutul nu foarte îndepărtat, astăzi ameninţărilesunt abstracte şi difuze. ’’Niciodată înainte, spunea el, nu a fost necesar un război fărăfronturi şi fără repere geografice bine definite şi să se desfăşoare, în acelaşi timp, eforturipentru reconstruirea principiilor fundamentale ale unei ordini mondiale, care să ia locul celeidispărute în fumul şi flăcările celor două turnuri de la World Trade Center”. […] Am creat riscuri pentru planetă pe care nici o altă generaţie nu le-a creat. […]

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, nu cumva un guvern mondial a şi apărut, devreme ce n-a apărut încă? Puterea nici nu mai aparţine preponderent statelor. Din primele 100 de puteri economice ale lumii, 51 sunt corporaţii multinaţionale. Primele 200 de astfel de corporaţii deţin 28% din activitatea economică a lumii, iar primele 500 realizează 70% din comerţul mondial. Ele sunt avangarda unei organizări darwiniene a politicii, în care toată lumea se luptă cu toată lumea şi supravieţuieşte cel mai apt. La fel s-a întâmplat şi când principatele feudale au devenit state. Acum, puterea trece preponderent dinspre acestea, dinspre politic, spre economic, spre finanţe, informaţii şi medii de comunicare. Ia naştere un Leviathan corporatist, care acţionează global, sinergic cu mediile politice, academice şi comunicaţionale, bazat foarte mult pe performanţele noilor tehnologii. Cum profetiza Saint-Simon (apologet al comunismului! – n.a.), „guvernarea oamenilor va fi înlocuită de administrarea bunurilor” (omul ca marfă – n.a). În aceste condiţii, democraţia îşi pierde înţelesul (drepturile omului nu mai au sens – n.a.), mai ales că guvernanţii şi guvernaţii nu mai aparţin neapărat unei comunităţi sau unui teritoriu anume, iar ceea ce ne paşte este un regim hibrid, care nu ştim încă prea bine cum va arăta.

[…]

Huntington (Samuel P.) evidenţiază clivajele ce se adâncesc în interiorul societăţii americane, faptul că elitele sale s-au deznaţionalizat şi nu mai reprezintă America profundă, în vreme ce religiozitatea, patriotismul şi ataşamentul faţă de tradiţii, mândria de a fi american rămân, mai curând, apanajul claselor defavorizate. America este condusă de un mic grup de oameni, care au confiscat puterea în scopul dominării întregii lumi, o elită cosmopolită, formată din politicieni, lideri ai marilor corporaţii tradiţionale, proprietari ai unor trusturi de presă şi câţiva intelectuali globalişti, în timp ce majoritatea populaţiei devine tot mai naţionalistă şi mai tradiţionalistă. Aşadar, elite cosmopolite, adevărate „suflete  moarte”, rătăcesc poporul american, târându-l în aventura globalistă, unde îl ameninţă dezastre de proporţii. Soluţia ar fi, în opinia autorului, întoarcerea la origini, la spiritul religios şi autentic patriotic al părinţilor fondatori. (ai naţiunii – n.a.)

Naţionalismul şi patriotismul sunt înfierate ca „forţe ale răului” oriunde în lume, în timp ce excepţionalismul american promite realizarea „naţiunii universale”, prin răspândirea, chiar şi forţată, a valorilor americane în alte societăţi.

[…]

Dar cel mai puternic vector al globalizării este cel economic. Economismul a creat o forţă ce transcende, în desfăşurarea ei tot mai orgolioasă, frontierele naţionale, tinzând spre o piaţă unică, adică spre integrarea vechilor economii naţionale într-o entitate globală, cu erodarea corespunzătoare a rolului şi autorităţii guvernelor naţionale. În context, constatăHuntington, marile corporaţii întorc spatele Americii. Concerne mari, cu baza în S.U.A.,precum Ford, Motorola, Coca-Cola, Aetne, Kimberly-Clark, Price Castco şi multe altele, audevenit tot mai puţin americane, recrutându-şi conducerea şi mâna de lucru practic dinîntreaga lume, în slujba intereselor globale, care nu întotdeauna coincid cu cele ale guvernuluiamerican. […]

Viziunile cvasi-profetice ale lui George Orwell şi Aldous Huxley par să fie confirmate, în bună măsură, de desfăşurările actuale. […]Huxley „construieşte” o lume ce astăzi ne apare nu doar ca înspăimântător de posibilă, o anti-utopie de genul celor din imaginarul lui Bosch, privind o lume degradată, răsturnată cu susul în jos, ci chiar o prezenţă reală, generând unele dintre spaimele noastre cele mai profunde: este lumea în care trăim.

Huxley prezintă o lume dominată de „o nouă ordine mondială”, condusă de un organism supranaţional, ale cărui decizii sunt adoptate într-un cadru non-transparent, fără consultarea indivizilor în numele cărora se iau respectivele decizii, un guvern totalitar, o „dictatură binevoitoare”, ce se preocupă de grijile şi nevoile oamenilor aşa cum le înţelege ea, prin prismă ideologică. De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. Nu se mai produce pentru a se consuma, ci se consumă pentru a produce, un consumerism ieftin şi gratuit (vezi şi Pascal Bruckner, Mizeria prosperităţii, sau Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).

[…]

Un alt proces anticipat de Huxley este cel de desacralizare, de pierdere a verticalităţii şi, prin aceasta, de dezumanizare, de alterare a esenţei umane a sistemului de maternitate bunăoară, sau a respectului filial, ajungându-se la o socializare artificioasă, lipsită de comuniune, de solidaritate, de etică. Structura socială nu se mai bazează pe un cod moral puternic, pe valori comune. Dragostea şi căsătoria devin non-valori prohibite şi degradante. Oamenii trăiesc ca într-o rezervaţie, sau într-o imensă eprubetă, cu impresia fermă că aceasta e lumea, că aşa arată ea dintotdeauna…

Produsele „noii culturi” se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate. Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, „valorile” noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente „potrivite”. Aceasta începe încă din copilărie, cu ajutorul televizorului, calculatorului şi al unei educaţii „adecvate” şi continuă, desigur, la maturitate. În ficţiunea (?) lui Huxley, oamenii trăiesc o viaţă secularizată (aceeaşi, timp de secole – n.a.) şi bine „securizată”. Orice urmă de spiritualitate autentică, valorile şi simbolurile sunt deturnate şi distorsionate până la grotesc, golite de sens şi, până la urmă, înlocuite. […]

Avem nevoie în analiza teoretică şi în acţiunea noastră practică, ce nu trebuie despărţite, de un principiu teandric, divino-uman, integrator, care nu poate fi decât o formă de revelaţie care să recenzeze ideile şi fiinţele până la unitatea propriei sale esenţe, principiu aflat în lume, dar care nu este din lume, ci de mai presus de lume: este principiul cristic, în care integrarea nu e una pur conceptuală, ci existenţială, ontologică. […]Paul Evdochimov spunea că „nu cunoaşterea limpezeşte taina, ci aceasta din urmă limpezeşte cunoaşterea. Cunoaştem numai datorită celor pe care nu le vom cunoaşte niciodată”.

[…]Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale. […]Singura valoare preţuită sunt banii. Întregul sistem este proiectat având în centru idolul monetar (şi înmulţirea banilor – n.a.). Am introdus astfel, în inima economiilor şi societăţilor noastre un fetiş pe care-l slujim cu cele mai sofisticate mijloace disponibile şi care ne condiţionează decisiv viaţa. […]

Majoritatea fuziunilor corporative procură „prestigiu corporativ”, dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a.

[…]

Discrepanţele de avuţie s-au accentuat mai mult ca oricând. O elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi specialişti în higt-tech conduce lumea, în timp ce marea majoritate sărăceşte. Diferenţa între venitul pe locuitor între Nord şi Sud a crescut de la 5 USD în 1960 la 15 USD în 2003. Cincimea cea mai bogată din populaţia planetei deţine 85% din avuţia globală, iar cincimea cea mai săracă doar 1,4%. Averea primelor trei persoane cele mai bogate o depăşeşte pe cea a celor 600 milioane cele mai sărace. Chiar în S.U.A, 15% din populaţie trăieşte încă sub pragul sărăciei. … Costurile ecologice ale noii economii sunt încă şi mai grave decât impactul lor social, afectând biosfera şi viaţa umană în general, în moduri ce pot deveni curând ireversibile. Competivitatea în economia globală este atât de acerbă, încât reglementările de protecţie a mediului sunt eliminate în loc să fie întărite, pentru a reduce cât mai mult costurile de producţie. […]

Reţeaua a devenit forma de organizare dominantă în toate domeniile, iar participarea la aceste reţele a devenit, în zilele noastre, sursa esenţială de putere. Indiferent că e vorba de economie, de educaţie, de politică, de comunicaţii sau de domeniul militar, aceste reţele sunt, de fapt, interconectate la nivel global şi dezagregă puterea statală prin coruperea procesului democratic, devenit astfel, unul plutocratic. … Uniunea Europeană este, în acest sens, cel mai bun exemplu, prin multiplele conexiuni orizontale, interregionale, pe care le asigură. Aici statele au cedat din propria suveranitate, în schimbul unei influenţe crescute a blocului continental la care au aderat. Oricum, adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat.

[…]

 

După 17 luni de negocieri sterile, eurocraţii au reuşit să-L alunge pe Dumnezeu dintre coperţile Constituţiei, de teama “ameninţării” la adresa laicităţii şi a Republicii. Şi atunci, în ce cred europenii? […]

 

Această altă modernitate pentru care pledează Burke (Edmundi, în sec. al XVIII – lea), împotriva „Luminilor” şi a raţionalismului cartezian, reflectă o schismă vizibilă până astăzi în Europa […] Legile morale sunt, potrivit filozofului englez, legi naturale, înscrise în natura umană. […] Moralitatea naturală se manifestă în comportamentul omului şi în funcţionarea instituţiilor sale, în primul rând în religie şi în drept, care formulează limitele morale ale vieţii în comun, în societate, care este cadrul în care adevărata natură umană capătă expresie, dezvoltându-se ca fiinţă morală, virtuoasă. Statul sau comunitatea politică au menirea de a crea şi respecta condiţiile acestei dezvoltări. Politica nu este altceva decât o prelungire a moralei (ce frumos!) în civilizaţie.

[…]

Libertatea pentru Burke nu poate fi înţeleasă decât în contextul diversităţii, al inegalităţilor naturale şi ordinii sociale, al moralităţii, care respectă diferenţa, limitele şi tradiţia. Revoluţia franceză ar fi păcătuit nerespectând toate acestea, introducând un egalitarism şi un individualism periculos, confundând libertatea cu libertinajul şi centralizând excesiv puterea, ceea ce a dus, până la urmă, la pierderea libertăţilor fundamentale şi, desigur, a egalităţii, la distrugerea ordinii sociale, ceea ce reprezintă păcatul capital. […]

 

Spiritul cartezian a infestat Franţa până în esenţa sa profundă. De aceea, religia cu cei mai mulţi practicanţi aici este Islamul. Chiar un om luminat, erudit, un sociolog eminent ca Edgar Morin ajunge să scrie într-un număr recent din Le Monde des Religions o “Evanghelie a pierzaniei”, în care parafrazează credo-ul creştin “Să fim fraţi pentru că suntem mântuiţi!” cu lozinca “Să fim fraţi pentru că suntem pierduţi!”, propunând o acceptare a crizei de sens, sau acceptând că suntem pierduţi, forjarea unui sens pur uman, plecând de la ideile de fraternitate şi solidaritate, dar fără mântuire. Te strânge în spate…Citind toate astea mi-am amintit de bisericile din Belgia şi Danemarca, pe care le-am văzut transformate în restaurante (brrr!), mi-am amintit cum anul trecut la Paris, un nespălat mi-a ţinut calea către biserică cu un fluturaş pe care desenase o măicuţă fumând sub inscripţia “Să salvăm Republica, să salvăm laicitatea!” Au salvat-o.

Văzând ce imensă nevoie de sacru a relevat moartea Papei Ioan Paul al II-lea, mă întreb ce va urma? Vor urma libertina Olandă, unde sondajele ne arată o rată de 73% împotriva Constituţiei, “putreda” Danemarcă, nerecunoscătoarea Irlandă ş.a.m.d. O civilizaţie bătrână, imobilă, aflată la sfârşitul unui ciclu de dezvoltare şi care nu realizează beneficiile pe termen lung, pe care le poate aduce sângele proaspăt al Estului şi vocaţia sa spirituală.

[…]

Poate că americanii au înţeles mai repede decât alţii miza strategică uriaşă pe care o are acest spaţiu (al lumii arabe sau Orientul mijlociu) în noua eră pe care o vor’’globală” dar un război rămâne, totuşi, un război care, pe lângă toate ororile tradiţionale, poate conduce la discreditarea democraţiei şi la apariţia unui pericol totalitar, ce se naşte chiar în interiorul societăţilor cele mai dezvoltate’’ în numele libertăţii”. Or, adevăraţii creştini ştiu că singurul război îngăduit după chemarea Mîntuitorului este lupta cu propriile păcate… […]

Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

 

 

Omul izolat de Creator este egoist, opunânduse lumii ca lumen şi neantizând-o, convins că i se cuvine orice. […] Am insistat atât de mult asupra antropologiei creştine pentru a demonstra că există alternativă mai bună la “noul antropocentrism” postmodern. De fapt, acest “nou umanism” este încă o utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai “realist” între “realisme”. Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist. Or, omul “concret” sau “recent”, creaţie a paradigmei postmoderniste, râde de omul care se roagă şi-l crede anacronic, mitoman etc. Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracţii, în pornografie şi în violenţă malefică. […]

 

Secolul al XVIII-lea a adâncit, în Europa, o falie puternică între creştinism şi lume. […] Biserica se depărtase cam de mult de doctrina “simfoniei” care făcuse gloria creştinismului patristic din Bizanţ. Teologia scolastică, indulgenţele şi Inchiziţia au determinat marile zguduiri ale Reformei. […] Uluitor devine faptul că revoluţiile europene se declanşează în numele Luminii. Este o cruntă ironie că în plină domnie a Bisericii lumea se descoperă fără lumen, opacă şi încâlcită, încât începe să creadă că lumina poate veni din sine însăşi, ruptă de religie. Îţi vine să crezi că religia însăşi s-a rupt de Hristos, de vreme ce în numele ei se pot comite orori. Oare nu condamna Inchiziţia luminile minţii, pe un Giordano Bruno, pe un Galilei? […] masoneria îşi va lua misiunea să aducă în lume lumina în locul religiei. Aşa începe Lucifer să treacă drept Dumnezeu. Gloria secolului al XVIII-lea este de a fi al Luminilor. Una din cele mai stranii răsturnări din istoria lumii, încât secolul cel nou se ridică împotriva lipsei de lumină, ajungând să numească evul mediu creştin drept obscurantism (întunecat – n.a.), adică înăbuşitor de lumină în lume!

Când ne gândim la lumea – lumen din teologia creştin-ortodoxă a Părintelui Stăniloae, conchidem automat că Europa se depărtase, de fapt, de marea comoară a creştinismului patristic, acesta, la rându-i fiind înfrânt, ceea ce şi explică prăbuşirea Bizanţului. Omul a mărit, astfel, distanţa dintre el şi lumina Duhului sfînt, recăzând în violenţă malefică. Franţa se pomeneşte în plină criză sacrificială, uitând calea hristică a rezolvării acesteia şi pariind doar pe raţionalismul justiţiei.

[…]

Violenţa în lume nu ţine de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violenţă malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă, dincolo de care tronează nimicul. Moartea e forma ultimă a violenţei, cu o dublă privare de libertate, a victimei şi a călăului. De aceea moartea este ultimul dintre mistere, în faţa căruia toţi suntem “egali”, cum a spus-o Eminescu. Poetul a numit-o enigma, runa. Ea e lumea fără lumen.

Dacă norma augustiniană era Iubeşte şi fă ce vrei!, acum, după André Bercoff, libertatea eului nu mai poate fi îngrădită de iubire, ci e la voinţa nelimitată a individului: “Laissez-moi faire de moi ce que je veux”. Desigur fără nici o autoritate transcendentă. Omul e liber cu telecomanda televizorului în mână, într-un ocean de cultură fără capodopere […]Spre a nu se cădea în elitism, mess-media a decretat vremea showbussiness- ului, a publicităţii, a filmului american contra celui european, care e anacronic prin problematizare şi fineţuri artistice. Tradiţiile au fost abandonate ca rămăşiţe posibile ale trecutului. A trecut pentru totdeauna şi vremea modernismului “disperaţilor”, al lui Kafka, al lui Emil Cioran, al lui Eugen Ionescu şi al altora.[…]

Un conflict de remediat, zice Finkielkraut (Alain), rămâne încă între şcoală şi elevi, fiindcă în vreme ce “şcoala este modernă, elevii sunt postmoderni”, încât se poate vorbi de o criză a învăţământului. În consecinţă, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica, limbile clasice şi depuse la muzeul de curiozităţi, iar în locul lor introduse disciplinele opţionale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai eficientă trebuind să devină jocul. “Puţin importă ce inteligenţă dezvoltăm prin joc”, precizează Fienkielkraut, important e ca, finalmente, tânărul să ştie a mânui maşina, nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În şcoală şi societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart, de o filozofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski şi Proust, o artă fără Michelangelo şi Brâncuşi etc. Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa uşor pe Fienkielkraut, scoţându-l din istorie pe Mihai Viteazul şi introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenţei în manualele şcolare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriţei, locul lor putând fi uşor luat de postmoderniştii în viaţă, care cultivă jocul simulacrelor.

Peste toate, însă marea performanţă a “noului antropocentrism”, apreciază Fienkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial şi etnic. Iată cum multiculturalismul a dat roade. Cum se numeşte acest nou “popor”? “Tinerii”: acest popor este o apariţie recentă.

[…]

Tinerii au puterea să respingă “convenţiile vestimentare”, să se lepede de literatură, să prefere “benzi desenate”, muzica rock etc., toate contra exprimării verbale: cultura coca-cola în locul culturii cuvântului. […] Or, omul postmodern s-a săturat de a fi persoană… Iată de ce persoana (Je) a fost înlocuită cu Je-une, zice Finkielkraut, recurgând şi el la un joc de cuvinte. Spre a scăpa de ruşinea identităţii naţionale şi individuale (care te mai obligă să te şi exprimi într-un idiom destinat dispariţiei!), societatea postmodernă are datoria să stea cu faţa spre Jeune, spre adolescenţa fără prejudecăţi identitare. […] Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existenţial, ca ultimă fază a democraţiei. Delirul mascator al nimicului, a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în “idolatria valorilor juvenile”. Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de adolescentul fără personalitate: “Le Bourgeois este mort, vive l’Adolescent!” Înlocuirea conceptului de popor cu acela de jeunesse, observa şi Edgar Morin, înseamnă apariţia unei “bioclase”, în spiritul politicii corecte americane. Postmodernitatea riscă să fie dictatura minorităţilor de diverse soiuri, a discotecilor, a copiilor care cântă şi dansează. Aneantizarea semnificaţiei, din care postmodernii îşi fac un titlu de glorie, dezvoltă în creierul uman “emisfera nonverbală”: ”Noi suntem lumea, noi suntem copii”. Este izbânda infantilismului, a barbariei, a lui Zombie …

[…]

„Jocul” poate înlocui memoria tradiţiei, a istoriei, a familiei. Nu întâmplător noii ideologi declară istoria ca teritoriul minciunii, de care trebuie să ne debarasăm prin postistorie (conform „sfârşitului istoriei”, pronunţat de Fukuyama – n.a.). […] postmodernismul pretinde, mai departe, că a deschis un nou ev cultural şi civilizaţional. […] Acum, el (Alain Finkielkraut) ne surâde din utopia jeunesse, pe care am calificat-o drept cea mai iresponsabilă agresiune educaţională din istoria lumii împotriva copiilor şi adolescenţilor. În noul „paradis” terestru, norma „libertăţii” este cea intuită de Ivan Karamazov: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis […] Jocul „poporului” jeune, în schimb, a putut prinde repede teren pe ruinele lui homo sovieticus, cu varietăţi în celelalte ţări foste comuniste. Şi prinde ca orice simulacru sau kitsch, aşa cum au prins mărgelele de sticlă la popoarele amerindiene, atunci când au venit europenii, exersaţi în viclenii, ca să le jefuiască aurul strămoşilor. […] Prima defecţiune a modernităţii a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiţia dintâi a istoriei. […] Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar şi de „moartea” lui Dumnezeu. Apusul metafizicii şi al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului.

[…]

Adevărul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului. Nu adevărul este relativ, ci minciuna,care ascunde o parte a adevărului. […] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului înistorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu facealtceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cufalsificarea însăşi a cântarului, ignorând că această falsificare înseamnă a recunoaşte domniaexclusivă a diavolului, într-o lume devenită opacă.

 

Şi atunci mai putem conchide împreună cu Vattimo (Gianni) că „nihilismul deplin e unica noastră chanse…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar valoarea supremă”, Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună. Valori supreme inventează oamenii, după diverse criterii, dar Dumnezeu este deasupra oricărui criteriu. […] Te întrebi pe ce lume continuă să trăiască filosofii. Dimpotrivă, e suficient să deschizi ochii şi să constaţi că în lume violenţa, cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât sporeşte. Ba, mai mult, modernii şi postmodernii au generalizat violenţa în mass-media, cea mai postmodernă ţară de pe glob producând o industrie colosală de filme sufocante prin violenţă. […] Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei şi a umanismului tradiţional, ci şi a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta.

[…]

Aversiunea lui Foucault faţă de heterosexuali a ajuns până acolo încât a emis teza că „discriminarea” sexuală în bărbat şi femeie este o structură impusă de societate, nefiind „naturală”, astfel că îi rămâne omului, ca sarcină a „noii antropologii” (!), o revoluţie comparabilă cu a Supraomului nietzschean. Iar prima teză a acestei revoluţii ar fi: „Trebuie să ne eliberăm de instanţa sexului, teză asociată cu întrebarea cheie: ”Avem nevoie de un adevărat sex?” Evident, răspunsul e negativ (potrivit pentru Foucault, nu şi pentru toţi oamenii – n.a.). E nevoie de o desprindere a omului de natural, de biologic, de sub tirania sexului[…] „Foucault este un vizionar: el prevede o nouă cultură şi civilizaţie, cu un stil de viaţă „gay”, în care înclinaţiile heterosexuale să fie excepţia, iar nu regula. De aici repulsia lui Foucault (dar şi a celorlalţi filosofi ai nonidentităţii) faţă de origine, de identitate. Ambiguitatea fiinţei care-şi neagă originea duce la necesitatea transformării radicale şi perpetue a omului.

[…]

În orice caz, descreştinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanţului. […] Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă îi apărea ca tonică, înlăturarea de ultim obstacol în calea libertăţii omului. (sau, mai degrabă, aşa apare Nietzsche în tălmăcire postmodernă). El n-a vrut să ştie că păzitorul libertăţii omului e Dumnezeu, iar nu diavolul. El n-a vrut să ştie nici de afirmaţia lui Baudelaire că viclenia cea mai frumoasă a diavolului e să ne facă să credem că nu există. A crezut că omul, prin sine , îşi poate păzi singur libertatea. Omul nu are nimic de păzit, fiindcă Dumnezeu l-a creat liber.

[…]

Deşi postmoderniştii îi dau dreptate lui Nietzsche şi-l ignoră pe Eminescu, se dovedeşte că Nietzsche, cel interpretat de portmodernişti, e pierzător, iar Eminescu – câştigătorul încă ignorat. Şi asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii şi a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi şi critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintaşilor iar nu epigonilor. Punctul de divergenţă este credinţa. (Eminescu e un gânditor profund creştin). Epigonii lui Eminescu sunt „modernişti” şi, deopotrivă „postmodernişti”.

[…]

Ştiut e că şi Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu şi Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel (genial – n.a.), dar în ecuaţii ontologice total diferite. O „ecuaţie” sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru.

[…]

Dacă în 15 ani de tranziţie postcomunistă România a fost (şi mai este) cea mai slabă ţară din vechiul sistem, e fiindcă i-a lipsit intelighenţiei o veritabilă conştiinţă naţională. Şi aici se vede cât de bine a lucrat ideologia comunistă la neantizarea acestei conştiinţe. Iar intelectualii care au pus mâna pe frâiele culturii după 1989 s-au trezit în bună companie cu ideologia postmodernistă a stângii americane, iluzionându-se – culmea ironiei! – că face o politică de „dreapta”. […]

[…]

Goma reprezintă conştiinţa naţională de sorginte eminesciană, în contra pseudo-naţionalismului de tip ceauşist. Înfrânt ca disident şi alungat din ţară în anii lui Ceauşescu, el este astăzi înfrânt ca naţionalist. E un alt paradox, fiindcă Paul Goma n-a dat niciodată impresia că e un militant naţionalist. Şi nici nu e. Dar îi pasă profund de destinul României, ca urmaş al urieşeniei naţionale basarabene a lui Constantin Stere. Goma trăieşte acum sărac şi bolnav la Paris, după cum la fel trăiesc mulţi scriitori din ţară, spre deosebire de o minoritate profitoare, care şi-a asumat rolul de neoactivişti, „formatori” şi „diriguitori” de opinie în numele unei pseudo- societăţi civile.

[…]

Christophor Norris, într-un studiu din 1991 (Ce nu e în ordine cu postmodernismul?), constată că, intrat în politică, postmodernismul îşi pierde bruma de predispoziţie ludică şi ameninţă să fie „o adevărată catastrofă”, căci deformează, în primul rând, generaţiile tinere, ceea ce confirmă constatările lui Alain Finkielkraut produse ceva mai devreme. Dacă acestea sunt simptome de postmodernitate, România se poate lăuda că se găseşte în avangarda curentului, devenind încă de pe acum oglinda lumii viitoare. Există, altminteri, un contrast izbitor între spectacolele – parodii distractive din televiziuni şi starea naţiunii.

Mai mult, postmodernismul românesc a creat un nou tip uman – teleintelectualul, ipostaziat în analist politic, economic, cultural. „Sunt oare, neapărat, elitele mediatice veritabile elite?” se întreabă Adrian Dinu Rachieru. În realitate, e vorba de o pălăvrăgeală infinită, de o perfectă perpetuare a ceea ce Mircea Iorgulescu numea marea trăncăneală, referindu-se nu numai la eroii lui Caragiale. E la mijloc o exhibare narcisistă, caracterizată de conformism politic pus în slujba intereselor individuale şi de grup, cum observa şi sociologul francez Pierre Bourdieu. „Dacă revoluţia va fi ratată, ne atenţionează Rachieru, elitele vor trebui să răspundă la judecata Istoriei”. Părerea mea e că nu se vor sinchisi de starea naţiunii, fiindcă mentalitatea postmodernă nu aduce nici o responsabilitate faţă de patrie, nemaivorbind că în faţa Istoriei nici atât, din simplul motiv că am trăi nu în istorie, ci în postistorie. Adrian Dinu Rachieru invocă opinia lui Mihai Ungheanu conform căreia „Cine se plasează în afara ţării reale nu poate fi elită”.

[…]

Modelul noului nomadism este, desigur, american. America absoarbe nu numai migratori de pe întreg globul, dar şi-n interiorul statului nu mai există prejudecata ataşării de locul natal (sau de patrie) […]Nomadismul postmodern, eliberat de orice complexe mesianice naţionale, religioase, culturale, pare a fi spaţiul paradisiac al globalizării.

[…]

Se pare că, în România, primul criteriu de promovare în funcţii de importanţă naţională (ca şi Uniunea Scriitorilor Români ş.a. – n.a.) a unui individ este lepădarea de Eminescu (dar acelaşi Eminescu reunindu-i pe toţi adevăraţii intelectuali! –n.a.). Exact după acelaşi criteriu i-a fost plasat preşedintelui Emil Constantinescu un consilierpolitic, Cristian Preda, tot mutant postmodernist, imediat după ce a declarat în faimosulnumăr din Dilema că Eminescu este nul din toate punctele de vedere.

[…]

Ateismul postmodern este ultima fază a secularismului început de mişcările protestante şi amplificat de Revoluţia Franceză, până în zilele noastre.[…] Uriaşul progres al Occidentului s-a făcut cu preţul nevăzut al pierderii credinţei. Intelectualii hiperraţionalişti ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie/ştiinţă, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândreşte, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariţia unui gol, a unui vid fiinţial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de numeroase secte religioase, dar mai cu seamă de cele două mari „religii” ateiste: comunismul şi nazismul. Acestea sunt marile „roade” ale capitalismului care şi-a pierdut rădăcinile religioase.

[…]

În vreme ce creştinul occidental îşi poate permite luxul de a nu mai fi creştin, ateismul fiind forma lui de a fi extremist fără a lăsa impresia extremismului (ideologic, prin cultul libertăţii extreme – n.a.), extremismul islamic nu-şi îngăduie luxul de a nu fi fundamentalist, ceea ce este, în realitate, tot o abatere radicală de la preceptele Coranului. Ciocnirea devine, astfel, inevitabilă, căci nu miza credinţei intră în joc, ci mizele politice şi ideologice. Occidentul secularizat acuză islamul ca fiind ostil modernizării şi progresului (condus fireşte de Israel şi S.U.A. – n.a.). E o iluzie ideologică lucrând în defavoarea Occidentului. […] Estimp, europenii atei nu văd că, în realitate, islamul cucereşte paşnic Occidentul, slujindu-se de armele democraţiei, ale modernităţii, contrazicându-i, astfel, pe ideologii europeni care-i cred „primitivi” pe orientali.

[…]

Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu consecinţe grave pentru umanitate, căci, în realitate, este un grosier anti-feminism. Feminismul postmodern e o pornire contra firii, deoarece vrea să adopte „virilismul”, să dobândească pseudo-drepturile bărbaţilor: grosolănie, cinism, viaţă aventuroasă, violenţă, neglijarea familiei, fumatul, drogurile etc. Din acest punct de vedere, critica feminismului aminteşte de cea a lui Nietzsche.

[…] Dar, surprinzător, există câteva puncte comune între neo-gnostici şi feminişti, care, la rându-le, sunt tot nişte gnostici. Adepţii ambelor tabere năzuiesc la mai mult de a fi doar nişte militanţi laici, visând la întemeierea unei noi religii în zona New Age. De aceea, ţinta comună este „demitizarea” lui Iisus şi, deci, răpunerea creştinismului considerat muribund. […] De la o emancipare firească a femeilor, feminismul a putut ţinti să devină o nouă religie împotriva creştinismului, îndeosebi. Nu altul e mesajul cărţilor de mare ecou ale lui Dan Brown, din seria Codul lui Da Vinci. Autorul este sclipitor de inteligent şi a avut dibăcia să recurgă la formula cărţilor de consum, atât de căutate în Kitsch-ul postmodernist.

[…]

Viclenia glosatorilor gnostici vine de acolo că ocultează esenţa creştinismului ca religie a iubirii, propunând alternativa Sexualităţii sacre. În asemenea demers, sunt manipulate cu multă abilitate erorile Bisericii, care n-au fost puţine în decursul istoriei, îndeobşte prin instituţia Inchiziţiei (justificabile, parţial poate în parte, în context, în acele vremuri tulburi, când credulitatea şi bunătatea creştinilor erau atacate şi uşor de exploatat – n.a.). Fireşte, ignoră ortodoxia răsăriteană care n-a cunoscut Inchiziţia. În esenţă însă, disputa se reduce la opoziţia dintre agapè, iubirea împlinită în instituţia căsătoriei (în creştinism), şi iubirea pasională, pură (în erezii). Fenomenul a fost analizat cu ascuţită luciditate de Denis de Rougemont, în cunoscuta sa lucrare Iubirea şi Occidentul.

Cercetând mai în profunzime lucrurile, paradoxal, mişcarea feministă postmodernă are o influenţă nefastă asupra familiei, destrămându-o, căci, neaşteptat lucru, duce la isterizarea şi masculinizarea femeilor […]. Departe de a crea o „religie a echilibrului”, feminismul declanşează un dezechilibru cu adevărat grav, punând civilizaţia pe o pantă a autodistrugerii demografice nu doar spirituale. […] Altfel spus, o veritabilă revoluţie a omenirii nu poate fi ruptă de întoarcerea la familia creştină, de care lumea postmodernă s-a depărtat sinucigaş. E o naivitate crasă să crezi că unul dintre sexe poate decide în faţa Sfântului Duh, ca ipostas al dumnezeirii treimice. Femeia, ca individ uman în sine, nu e mai bună decât bărbatul. Creştinismul nu e o religie „masculină” şi familia nu înseamnă raport de la stăpân la slugă între cele două sexe.

…o revoluţie de tip feminist, cum preconizează Dan Brown şi comilitonii împotriva creştinismului, este o utopie menită să destrame familia creştină…

„Dacă civilizaţia noastră – spune Denis de Rougemont – trebuie să supravieţuiască, ea va fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluţie: să recunoască faptul că instituţia căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât iubirea cultivată de ea şi pretinde o altă temelie decât o fierbinţeală frumoasă”.

[…]

[…] atitudinea postmodernistă […]  a înlocuit afectivitatea (iubirea) cu sexualitatea. “Noi suntem – zice Basarab Nicolescu – cei care am ucis Erosul acestei lumi, favorizând dezvoltarea deşănţată a masculinităţii lumii noastre. Erosul a fost înlocuit cu mascarada erotică, nunta feminităţii şi masculinităţii cu o eliberare sexuală ce are toate caracteristicile unei sclavii (în măsura în care fiinţele umane devin anexele propriului sex), iar iubirea, înlocuită cu supravegherea atentă (posesivă – n.a.) pentru apărarea teritoriilor.” În arta şi literatura postmodernistă există o invazie de limbaj pornografic de cea mai joasă speţă. […]

%d bloggers like this: