Cunoasterea specificului național prin monografii. Dezvoltarea culturii și reforma socială

A cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Cum am menționat în articolul precedent, monografiile sociologice realizate de Școala de sociologie de la București, fondată de Dimitrie Gusti, nu își propuneau doar cunoașterea amănunțită a unităților și fenomenelor sociale, ci și „reforma socială și acțiunea culturală”. Ele vor „forma în teorie și în practică o unitate organică, alcătuită din idei, din realitate și ideal”[1]. Înfăptuirea unui ideal social și a unui destin propriu al națiunii nu poate avea loc fără cunoașterea în profunzime a realității sociale specifice națiunii, de la formele concrete și particulare până la cele mai abstracte și universale[2], și a posibilităților de dezvoltare a acestei realități specifice, fiindcă idealul social își are izvorul în aceste posibilități, iar reforma socială este posibilă pornind de la această cunoaștere aprofundată. Monografiile au menirea de a contribui la dezvoltarea culturii naționale și la renașterea vieții spirituale naționale, ceea ce necesită „un contact viu și permanent cu unitățile de viață socială păstrate în formele lor etnice, cum sunt la noi satele. Din cunoașterea aprofundată a literaturii populare, a artei țărănești, a vieții spirituale de la sat, singurele încă neinfluențate de forme străine de cultură, cultura națională poate primi un nou imbold și o îndrumare mai sigură spre forme proprii de creație”[3].

Totodată, monografiile sociologice sunt necesare în misiunea de reformă a învățământului, deoarece „Școala nu poate fi o instituție cu totul străină de mediul înconjurător, întrucât ea se adresează unei realități precise, pregătind, prin mijloacele locale care-i stau la îndemână, pentru o viață concretă”. Învățământul trebuie să țină seama de „împrejurarile locale, de regiunea istorică și economică și de unitatea de viață socială din care face parte”[4].

Același lucru este valabil și în misiunea politico-administrativă: nu pot fi practicate o administrație și o politică temeinice fără o cunoaștere amănunțită a realității țării (fiind vorba mai ales de sate, „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”), care le permite adaptarea la specificul și nevoile societății reale. Politica, având menirea de a înlesni realizarea idealului social, „trebuie să înceteze să fie opera strictă de legiferare sau reformă a unor oameni și a unor societăți abstracte; ea trebuie să se îndrepte spre societatea reală și omul concret, ca să devină ea însăși reală și concretă. Căci nu se poate legifera când nu se știe pentru ce și pentru cine se legiferează, după cum nu se poate gospodări când nu se știe pentru cine se gospodarește”[5]. Mihai Eminescu, ilustrul înaintaș al lui Dimitrie Gusti și primul mare analist social din istoria României, atrăgea atenția asupra pericolului reprezentat de „teoriile abstracte de cosmopolitism”, fără legătură cu „firea noastră românească”[6].

Toate aceste concepții reflectă ideea că națiunea nu se poate dezvolta fără cunoașterea naturii poporului românesc și fără păstrarea identității spirituale și etnice și a memoriei istorice, care constituie bazele pentru dezvoltarea culturii naționale. Aceasta fiindcă fundamentul culturii trebuie să fie specificul național, care poate fi cunoscut prin metoda monografică de cercetare, iar cultura superioară nu poate fi separată de cultura poporului. În același timp, ea trebuie să se desfășoare într-o „atmosfera de libertate, spontaneitate și specificitate națională”[7].

Prin urmare, sociologia monografica aspiră să ajungă la o „știință a națiunii”, care „va determina etica și politica națiunii prin care neamul își va găsi drumul adevăratei realizări de sine”[8] (Dimitrie Gusti, Știința națiunii, 1937), din moment ce „a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi”.

Sursă imagine: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Irina Bazon, Tezaur Românesc. 

Si pe ADN-Romania: http://adn-romania.org/2013/04/16/dimitrie-gustia-cunoaste-tara-este-cel-mai-bun-mijloc-de-a-o-servi/

Citiți partea a doua: Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

Note:

[1] Dimitrie Gusti, Opere, vol. 1, texte stabilite, comentarii, note și postf. de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu, Ed. Academiei, Bucuresti, 1968, p. 485, apud. Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 327.

[2] Dicţionar de sociologie rurală, p. 325.

[3] Dimitrie Gusti, op. cit., p. 327, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 327.

[4] Ibidem, p. 326, apud ibidem, p. 326.

[5] Ibidem, p. 327, apud ibidem, p. 327.

[6] „…teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastra” (Timpul, 22 iulie 1880). Pentru Eminescu, arta de a guverna este „știința de-a ne adapta naturii poporului” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882), iar „legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viată a unei legi, garanția stabilității (legitimității, n.n.) sale e că ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor acelui popor”. Adevăratele măsuri (politice, economice etc.) sunt acelea menite a dezvolta „aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc”, determinante fiind nu „maimuțarea legilor și obiceielor străine”, ci „natura poporului”, „geniul lui” care „adesea… urmărește o idee pe când țese la războiul vremii” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882).

[7] Dimitrie Gusti, Statul cultural, 1932, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 220.

[8] Idem, Stiința națiunii, 1937, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 218.