Samuel Francis – Doctrina paleoconservatoare

Traducere: Samuel Francis – Doctrina paleoconservatoare

publicat miercuri, octombrie 28, 2009

Sursa: http://www.proiectul-arche.org/2009/10/traducere-samuel-francis-doctrina.html

traducere realizată de Irina Bazon

Revoltă din inima ţării, de Joseph Scotchie, nu este – după cum ar putea deduce din titlu unii cititori – o carte despre terorismul extremiştilor de dreapta din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, deşi unii cititori ar putea spune, de asemenea, că o astfel de presupunere s-ar potrivi destul de bine. În fapt, Revoltă din inima ţării se referă la emergenţa „paleoconservatorismului”, o specie a gândirii conservatoare, care, în pofida numelui ei („paleo” este un prefix grecesc însemnând „vechi”), reprezintă o turnură destul de nouă derivând din subtilele sinuozităţi ale gândirii dreptei americane. Cu toate că paleoconservatorii preferă să îşi prezinte convingerile ca fiind o continuare a gândirii conservatoare a anilor ’50 şi ’60 şi chiar dacă mulţi dintre ei au într-adevăr rădăcini personale şi intelectuale în conservatorismul acelei epoci, în fond, ceea ce poartă acum numele de paleoconservatorism este, cel puţin, la fel de nou ca şi mişcarea neoconservatoare faţă de care paleoconii sunt înclinaţi să strâmbe din nas ca la un curent de dată recentă.

Paleoconservatorismul este, în mare măsură, mişcarea care a luat naştere în urma fondării unei singure reviste, Chronicles, în cadrul Institutului Rockford, revistă editată de Thomas Fleming începând din 1985. În esenţă, cartea lui Joseph Scotchie este o expunere a convingerilor pe care Fleming şi colegii săi de marcă de la Chronicles – istoricul Paul Gottfried, editorul şi recenzentul Chilton Williamson Jr., profesorul Clyde Wilson şi eu – le împărtăşesc, precum şi a diferenţelor care există între tipul de conservatorism pentru care pledăm noi şi altele.

Primele trei capitole ale cărţii trec în revistă istoria conservatorismului american de la începuturi până la înfiinţarea publicaţiei „Chronicles”, cuprinzând o prezentare a „vechii drepte” ce a existat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi a Marii Depresiuni (pentru prima dată, o prezentare care nu se mărgineşte la „izolaţioniştii” libertarieni, ci îi include şi pe agricultorii Americii de Sud), vorbind şi despre emergenţa conservatorismului consolidat în jurul revistei National Review, în timpul Războiului Rece, şi a neoconservatorismului din timpul epocii Reagan şi ulterior acesteia. Această sinteză a diferitelor nuanţe ale dreptei este folositoare în sine şi necesară pentru clarificarea deosebirilor dintre aceste ipostaze şi paleoconservatorism – subiectul central al cărţii –, deşi e posibil ca autorul să subestimeze distincţiile existente între „vechea dreaptă” paleoconservatoare cum este ea constituită în prezent şi formele anterioare ale „vechii drepte”.

Deşi Scotchie nu o spune chiar în aceşti termeni, paleoconservatorismul contemporan s-a născut ca o reacţie împotriva a trei tendinţe ce au caracterizat dreapta americană în timpul administraţiei Reagan. În primul rând, a fost o reacţie împotriva dorinţei de dominaţie a neoconservatorilor, foşti liberali care pretindeau nu numai că versiunea lor asupra ideologiei şi retoricii conservatoare prevalează asupra celor a vechilor conservatori, ci şi faptul că echipa lor trebuie să primească recompensa funcţiilor şi conducerii, fără ca echipei celeilalte, a „vechii drepte”, să-i mai rămână, practic, nimic.

Maşinaţiile acestui conflict, precum îşi vor aminti cei implicaţi în el, au fost, de cele mai multe ori, vicioase şi ofensatoare, un caz notoriu fiind tratamentul dezonorant aplicat regretatului M.E. Bradford de către rivalii săi neoconservatori în chestiunea numirii preşedintelui Fundației Naționale pentru Științe Umaniste (National Endowment for the Humanities) în 1981. Virulenţa controversei NEH nu a fost pricinuită de propulsarea de către neoconi a propriului lor candidat, complet necunoscut şi ridicol de subcalificat, William Bennett, ci de totala lor lipsă de ezitare în a-l defăima pe Bradford, a minţi despre el şi a-l submina cu fiecare ocazie.

Scotchie se referă pe scurt la controversa în care a fost implicat Bradford, dar trebuie să spun, ca unul care m-am angajat, în acea vreme, în susţinerea lui Bradford, că autorul nu insistă suficient asupra deplinei mârşăvii a comportării neoconservatorilor. Scotchie mai observă, de asemenea, denigrarea violentă şi calculată şi ostracizarea drastică a mai multor paleoconservatori sau simpatizanţi ai acestora de către clica neoconilor în anii care au urmat, precum şi campania deliberată pentru a lipsi Institutul Rockford de suport financiar din partea fundaţiilor conduse de neoconservatori.

Pe măsură ce neoconservatorii au căpătat proeminenţă, cei mai mulţi paleoconi i-au întâmpinat cu interes, considerând contribuţia lor în mare măsură pozitivă şi crezând că, dacă nu adoptă încă o direcţie de dreapta mai precisă, o vor face în timp. De bună seamă, aceasta a fost opinia lui Mel Bradford înainte de a „beneficia” de tratamentul lor maliţios. Oricum, de la sfârşitul anilor 1980, niciun paleoconservator bine informat nu a mai nutrit astfel de iluzii. Detractorii paleoconservatorilor, care ridică din sprâncene la ostilitatea şi dispreţul radical manifestate uneori în polemicile paleoconilor cu neoconii, vor găsi în cartea lui Scotchie o mulţime de date lămuritoare pentru astfel de izbucniri.

A doua cauză a emergenţei paleoconservatorismului o constituie ceea ce majoritatea paleoconilor au început să conceapă ca fiind colapsul intelectual, moral şi politic a însăşi mişcării conservatoare dominante. Aceşti bravi exponenţi ai dreptei dominante, precum publicaţia National Review, alături de diverse institute de cercetare din Washington, au început să-i primească pe neoconservatori ca pe nişte aliaţi, permiţându-le să îi înlăture pe vechii conservatori; totuşi, înşişi vechii conservatori (asemeni „noii drepte” atât de omagiate) au început să adopte retorica şi valorile esenţial liberale la care aderau neoconservatorii.

De exemplu, atât paleoconservatorii, cât şi neoconservatorii şi dreapta dominantă s-au opus sancţiunilor împotriva Africii de Sud, dar cazul referitor la anularea sancţiunilor a fost tot mai puţin formulat în termenii interesului naţional american şi în cei ai anticomunismului şi tot mai mult doar în sensul unei metode ineficiente de a promova democraţia globală şi de a pune capăt segregaţiei rasiale. După cum susţinea „mantra” conservatoare a vremii, sancţiunile „îi vor afecta doar pe oamenii de culoare din Africa de Sud”, un preţ pe care Congresul Naţional African – dominat de comunişti – şi aliaţii acestuia erau întru totul dispuşi să îl plătească (sau să îngăduie ca oamenii de culoare din Africa de Sud să îl plătească).

Anticomunismul însuşi a fost preschimbat într-o cruciadă neo-wilsoniană pentru răspândirea democraţiei, în timp ce precondiţiile culturale şi instituţionale necesare pentru fezabilitatea unui guvernământ democratic stabil au fost ignorate. Un conservatorism care susţine ideea guvernului intervenţionist (Big government) – şi care a abandonat practic principiile constituţionalismului şi ale antietatismului promovate de vechiul conservatorism – a fost adoptat de Newt Gingrich, Jack Kemp, Irving Kristol şi George Bush (nu îl mai menţionez pe fiul său).

„Pe lângă aceasta – scrie Scotchie –, neoconservatorii i-au convins pe fraţii lor trudiţi de luptă că etatişti precum Franklin Roosevelt, Harry S. Truman, John F. Kennedy, Martin Luther King Jr. şi, mai ales, senatorul Henry “Scoop” Jackson constituie modele conservatoare acceptabile.” Până la sfârşitul anilor 1980, era adeseori dificil să stabileşti deosebirea dintre conservatori şi liberali, cel puţin în interiorul “parcului zoo” ce cuprindea ambele specii.

În al treilea rând, paleoconservatorismul s-a născut ca o reacţie faţă de ceea ce se petrecea în cultura americană în anii ’80 şi ‘90, tendinţe pe care dreapta dominantă le-a adoptat cu entuziasm. Nu numai secularismul în extindere, hedonismul, abuzul de plăceri carnale şi materiale, ci şi superficialitatea şi artificialitatea caracteristice culturii dominante, predispoziţia ei de a se lăsa manipulată de către media şi elitele politice, pasivitatea ei faţă de uzurparea tot mai accentuată a funcţiilor sociale şi civice pe care o întreprindeau big governemnt, big business, şi big media, plăcuta flecăreală prin care dreapta politică actuală a celebrat aceste transformări, identificând moralitatea publică aproape exclusiv cu fluturarea steagului, cu rugăciunea în şcoli, recurgând la fraze siropoase şi platitudini despre „valorile familiei” sau salutând cu entuziasm orice manifestări şi orice filme conţinând referinţe sexuale.

În plan politic, conducerea dreptei a fost deţinută, în anii 1940 şi 1950, de Robert Taft, care, după cum afirmă Scotchie, „a fost interesat mai mult de supravieţuirea industriei de fabricare a pantofilor în America decât de posibilitatea ca, într-o bună zi, consumatorii să poată cumpăra pantofi de sport în valoare de 125 de dolari bucata, fabricaţi de muncitorii din Indonezia, plătiţi cu 25 de cenţi pe ora de muncă”. Conducerea a revenit apoi lui Newt Gingrich, care perora despre ideea ca fiecare elev să aibă un laptop şi care susţinea cu un naiv entuziasm cele mai bizare inepţii New Age.

În plan cultural şi intelectual, dreapta a trecut de la critica radicală a unor conservatori precum Donald Davidson, Richard Weaver, Russell Kirk şi Bernard I. Bell, la triumfalismul posterior epocii Reagan, care proclama „moartea istoriei” şi apariţia imperiului democratic global.

Paleoconservatorii suspectau că în spatele acestei degenerări survenite în conducerea dreptei se află teribilul secret că America nu mai este în stare să ofere conducători de primă clasă, indiferent de doctrina pe care ar susţine-o, în timp ce, îndărătul transformărilor culturale, s-a petrecut îndelunga erodare a independenţei sociale, economice şi politice, a localismului, care au caracterizat şi au făcut posibilă ceea ce paleoconservatorii au numit drept „vechea Republică”.

Cea mai mare calitate a cărţii lui Scotchie este dată de faptul că precizează cât se poate de clar (şi într-o coerenţă logică evidentă) care sunt convingerile paleoconservatorilor şi modul cum acestea se asociază cu reacţiile lor faţă de conservatorismul anilor ’80 şi ’90 şi faţă de tendinţele culturale şi politice americane supuse dezbaterii lor. Paleoconservatorii resping mai cu seamă întregul concept de „stat leviatan”, care, în opinia lor, s-a dezvoltat ca o consecinţă a Războiului Civil american şi a celor două Războaie Mondiale ce au avut loc mai târziu. Aşadar, ei au înclinat spre o solidarizare cu Sudul, opunându-se Nordului axat pe construcţia etatistă, precum şi cu primii oponenţi americani ai intervenţionismului, din 1930.

Dacă unii paleoconi (Scotchie ne menţionează pe Pat Buchanan şi pe mine) erau intervenţionişti în sens anticomunist în timpul Războiului Rece, toţi au ajuns să conteste intervenţionismul militar necugetat şi globalismul ce au rezultat în urma acestuia. Un punct culminant al acestei evoluţii l-a constituit invazia Kuwaitului de către Irak, în 1990, precum şi reacţia Statelor Unite şi a conservatorilor fată de acest eveniment. Paleoconservatorii şi cei care s-au identificat în curând cu aceştia au respins în mod aproape spontan intervenţia militară a Statelor Unite împotriva Irakului. Această împrejurare, survenind la un an după atacul violent pus la cale de către neoconservatori împotriva Institutului Rockford, a consolidat identitatea mişcării paleoconservatoare.

„Statele Unite, după cum susţin paleoconservatorii de zeci de ani, au fost menite să se constituie într-o republică bazată pe Constituţie, nu într-un imperiu – aşa cum afirmă nostalgic şi Buchanan în volumul său din 1999 despre politica externă, A Republic, not an Empire”, explică Scotchie. „Republicile se preocupă de propriile probleme. Guvernele lor au puteri foarte restrânse, iar cetăţenii lor sunt prea ocupaţi cu exercitarea autoconducerii pentru a mai fi frământaţi de problemele altor ţări. Imperiile nu numai că practică intimidarea naţiunilor mai mici şi mai lipsite de apărare, dar nici pe proprii ei cetăţeni nefericiţi nu-i pot lăsa în pace… Imperiul nu se împacă prea bine cu amendamentul 10 … De asemenea, imperiile şi guvernele mici nu sunt compatibile.”

Dacă anti-intervenţionismul şi loialitatea faţă de vechea Republică întemeiată pe respectarea strictă a Constituţiei, precum şi caracterul accentuat localist şi independenţa ca trăsături ale instituţiilor sociale şi politice defineau o dimensiune majoră a paleoconservatorismului, antipatia faţă de imigrarea în masă a numeroşi străini care au invadat ţara din 1980 a constituit o altă latură definitorie a mişcării. În definitiv, declaraţia manifestă împotriva imigrării formulată de revista Chronicles a fost cea care a provocat mai cu seamă atacul neoconservatorilor împotriva Institutului Rockford şi lipsirea ulterioară a acestuia de sprijin financiar. Scotchie dedică un capitol special, deşi scurt, perspectivei paleoconservatoare asupra chestiunii imigrării şi arată clar că, pentru paleoconservatori, America este o extensie a civilizaţiei occidentale. Părinţii fondatori o concepeau ca pe o naţiune cu rădăcini anglo-saxone şi celtice, formată, de asemenea, sub influenţa Atenei, a Romei şi a Ierusalimului. Imigrările la scară mare din naţiuni non-occidentale ar duce – aşa cum susţine Fleming (alături de mulţi alţi paleoconservatori) – la degradarea continuă a civilizaţiei americane distincte.

De aici deducem că, pentru paleoconservatori, spre deosebire de felul cum o consideră liberalii, majoritatea neoconservatorilor şi mulţi conservatori contemporani din mainstream, America nu este o „idee”, o „teoremă” sau un „crez”. Ea constituie, în schimb, o cultură concretă şi specifică, înrădăcinată în credinţe şi valori specifice şi într-o identitate etnico-rasială particulară; desprinsă de aceste rădăcini, nu poate dăinui. Şi, la drept vorbind, ceea ce se întâmplă acum cu ea o împiedică să dăinuie, cu toată strălucirea şi măreţia ce o caracterizează ca imperiu.

Chiar dacă Scotchie este foarte precis şi bine documentat în privinţa opiniei paleoconservatorilor asupra imigraţiei, el uită cu totul să vorbească despre viziunea lor asupra rasei. Ceea ce este regretabil, întrucât nu puţini dintre ei au fost acuzaţi de „rasism” primitiv, de favorizare a „supremaţiei albe” şi de alte astfel de grozăvii imprecis definite. Mie unuia imi place să cred că vederile lor asupra rasei, deşi nu se încadrează defel în curentul dominant liberalo-neocon, sunt mult mai nuanţate şi în mod considerabil mai complexe decât vor să creadă oponenţii lor (şi nu puţini dintre simpatizanţii lor).

Dacă lucrarea lui Scotchie are vreun mare defect, acesta constă doar în dimensiunea ei prea scurtă. Paleoconservatorismul merită o analiză mult mai amplă şi profundă decât ceea ce oferă acest volum, deşi Joseph Scotchie însuşi este atât de bine familiarizat cu subiectul şi, totodată, atât de solidar cu el, încât ar fi putut realiza un studiu mult mai extins. Ar fi putut, de asemenea, dezvălui mai multe despre personalităţile paleoconservatorilor principali, i-ar fi putut intervieva, ar fi putut vorbi şi despre câtiva scriitori pe care i-a omis, de pildă, Claes Ryn de la Universitatea Catolică, sau E. Christian Kopff de la Universitatea din Colorado, din districtul Boulder; ar fi putut investiga de ce şcoala paleoconservatoare reprezentată de Chronicles nu s-a bucurat de un succes mai mare în demersul definirii dreptei americane.

Au eşuat, în fond, paleoconservatorii? Şi, dacă da, este strategia neoconilor de a lovi pe la spate singura cauză? Sau există, poate, fie ample tendinţe istorice, fie nimic mai mult decât nişte diferenţe de personalitate între conservatori, care au făcut, în cele din urmă, inevitabil propriul lor colaps? Pot fi aceste tendinţe sau conflicte depăşite? Sau sunt paleoconservatorii, de fapt, nişte dinozauri tânjind nostalgic după o lume pierdută, incapabili sau refuzând cu obstinaţie să se adapteze strălucitorului Oraş Imperial de pe Colina pe care neoconservatorii pretind că o ridică? Scotchie ar fi putut analiza mai pe larg aceste întrebări şi probleme şi să sperăm că o va face într-o viitoare lucrare de dimensiuni mai mari, dar ceea ce ne-a oferit, deocamdată, este o contribuţie esenţială şi valoroasă la istoria intelectuală americană din ultima decadă a secolului trecut.

Evaluat 5.0 de 10 persoane [?]