Home

Declaraţia de la Paris. Europa în care putem crede/ Suntem sub ameninţarea unei false Europe

Leave a comment

Recent, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filozofi, scriitori, publicişti) din diferite ţări europene au redactat împreună o declaraţie, Declaraţia de la Paris, în care atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a unei Europe care promovează o cultură a negării de sine, uniformizarea consumeristă şi conformismul la ideologia corectitudinii politice, impusă prin inginerii sociale şi îndoctrinare în învăţământul de tip nou. Respingerea rădăcinilor creştine ale Europei, a valorilor creştinismului, dar şi a culturii clasice – valorile care stau la temeiul ei -, libertinajul hedonist, sentimentul lipsei de sens şi de ţel au creat un gol sufletesc pe care oamenii încearcă în zadar să-l umple prin divertisment, prin satisfacerea instinctelor şi dorinţelor create sau stimulate artificial, prin pseudovalorile inoculate de cultura consumeristă şi mediatică. Semnatarii arată că „O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem”. Falsa Europă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai recunoaşte statul-naţiune şi suveranitatea naţională, contestă culturile naţionale şi valorile specifice (care asigură fiecărei naţiuni unitatea şi dăinuirea), dar şi moştenirea creştină a continentului ca principiu unificator, care poate crea adevărata solidaritate şi coeziune, în locul solidarităţii artificiale „a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment”. Falsa Europă nu mai crede în familie şi căsătorie ca temei al societăţii, deşi se confruntă cu o gravă criză demografică. Se autodistrige folosind arme ideologice (precum ideologia de gen) menite să conducă la dispariţia familiei, la divizarea şi destrămarea societăţilor. Oamenii de cultură avertizează că „O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor”.

Să ne amintim şi ce spunea marele om de cultură român Alexandru Paleologu (a se vedea acest interviu): „Structurile europene sunt dirijate în mod deliberat împotriva elementelor constitutive şi generatoare ale Europei, adică elementului creştin în special. (…) Toată această idee că Europa trebuie să fie construită pe nişte principii exclusiv economice şi monetare este pură barbarie!”

Mai jos, puteţi citi textul declaraţiei:

DECLARAŢIA DE LA PARIS – EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE
More

Advertisements

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Leave a comment

Ioan Ianolide, elev la liceu, 1939Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

detinutul-profet_ioan-ianolideFragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei. More

Ziua părintelui Nicolae Steinhardt – 103 ani de la nastere

1 Comment

steinhardt„Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.
Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;
– mi-a aratat ca nu sunt definitiv si iremediabil pierdut;
– m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;
– mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;
– si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci – dimpotriva – sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El – cu dragoste si bucurie – adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El „pretuind pe om nu vrea – zice Staniloae – confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii“.).
Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.

Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare, «faptele bune si frumoase» ale atat de hulitei morale practice, sunt singurele creatoare de pace si multumire.”

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006)

Cititi mai mult aici:  https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2014/01/03/ce-i-datorez-eu-lui-hristos/

Poporul român – un popor creștin, un popor al crucii/ Crucea, noul Pom al Vieții și cheia Împărăției

Leave a comment

Troite-2Este limpede ca pentru crestinii romani, pentru noi ca popor format inca din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolica, andreiana, un popor care a stiut sa se sacrifice pentru credinta, luptand pentru credinta ortodoxa vreme de secole de-a randul, crucea a avut o mare importanta, si-au asumat semnul crucii pana la capat. Semnul crucii este prezent in arta populara romaneasca, romanii ortodocsi au vrut sa vada crucea la intersectia drumurilor, sa sfinteasca cu el natura, ogorul, campul, propriul lor trup prin purtarea la gatul lor a crucii primite la Botez, sculptata in lemn in tot ce ii inconjoara. Pe langa toate acestea, crestinii romani au dorit sa traiasca crucea si in sens martiric, luptand si murind efectiv cu zecile si cu sutele de mii in lupta pentru apararea crucii. Romanii nu au fost un popor cruciat…, dar au stiut sa apere Sfanta Cruce poate cu mult mai multa suferinta, mai multe dureri si jertfe in cursul istoriei lor. Practic, toata istoria Romaniei de aproape 2.000 de ani se confunda cu apararea Sfintei Cruci, dar este si o istorie facuta din suferinte, o istorie care s-a desfasurat sub semnul crucii, sa ne gandim la Sfintii Brancoveni sau la Sfantul Stefan cel Mare, care au stiut sa marcheze teritoriul romanesc cu cruci care se afla pe biserici si manastiri.

Prin urmare, poporul roman este un popor crestin si un popor al crucii. Crucea este atotprezenta in istoria poporului roman, a artei, a culturii romanesti si a fost asa cel putin pana la aparitia comunismului. Sa speram ca si acum, in aceasta perioada, crucea isi va pastra sensul ei de reper spiritual si duhovnicesc pentru existenta credinciosilor in general, dar si a poporului roman care s-a definit tocmai prin asumarea crucii pana la capat, de la taran pana la ostean, si de la monah si preot pana la omul de rand, si dupa suferinte romanii au avut parte si de bucurii, de invieri.

Mai sunt acum si cateva tari care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar in imn cred ca suntem singurii care iata pastreaza in acest minunat imn al lui Andrei Muresanu “preoti cu crucea-n frunte!”. De altfel, ne putem si intreba, fara credinta in puterea Sfintei Cruci transfiguratoare si mantuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldati si de tarani sa moara pentru credinta fara sa clipeasca. Trebuie sa recunoastem ca forta crucii se manifesta mai ales in incercari, mai putin in perioadele de prosperitate care creeaza iluzia unei satisfaceri sau a unei bunastari, care de obicei disociaza bucuria de suferinta. (…) de fapt adevarata viata nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci tasneste din puterea daruirii(interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr., Despre Crucea lui Iisus Hristos ca lege supremă a vietii noastre)

troite Fagaras - Troite prelucrata

Sfanta Cruce nu este sarbatorita numai la mijlocul Postului Mare, ci si la 14 septembrie, ziua descoperirii ei de catre imparateasa Elena, sau 1 August, ziua inaltarii ei de catre Heraclie dupa ce a fost recuperata de la persi. Aceasta pericopa cuprinde in ea insasi esenta intregii Evanghelii. Mantuitorul spune aici: „Cel ce vrea sa Imi urmeze Mie sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa-Mi urmeze Mie, ca tot cel ce va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde si cine il va pierde pentru Mine si Evanghelie acela il va castiga.” In toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mantuitorului. Domnul Iisus Hristos ne atrage atentia ca Adam, vrand sa scape sufletul sau si viata sa, a gasit moartea, deci el a ales o viata la capatul careia se gasea moartea, iar credinciosii, prin Iisus Hristos si prin credinta, daca aleg renuntarea si lepadarea, rastignirea si moartea in sens duhovnicesc, la capatul ei afla viata vesnica. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de rasturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Iisus Hristos, Biserica si crestinismul, daca omul adamic cauta sa-si scape cu orice pret viata lui, cu pretul distrugerii vietii celorlalte fiinte din jurul lui, al afectarii mediului inconjurator si chiar al chinuirii semenilor si al ruperii sale din legatura cu Dumnezeu.

More

„Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”

1 Comment

icoana Icon of the Mother of God of Mt. Athos, “Sweet Kissing”“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”
____________
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Editura Omniscop

Citiți și: Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii

„Ziua de 14 septembrie a devenit pentru Sfântul Mare Mucenic Efrem o a doua naştere prin crucea pătimirilor”

Leave a comment

Sfantul Efrem cel Nou minunat“Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Efrem cel Nou s-a nascut la 14 septembrie 1384, în ziua prăznuirii Sfintei Cruci. Sfântul Efrem a rămas de mic orfan de tată şi a crescut în multe nevoi dimpreună cu mama sa văduvă şi cei şase fraţi ai lui. Dar harul lui Dumnezeu a mângâiat adeseori inimile lor, iar mai apoi a ridicat din mijlocul lor un mare Sfânt al Bisericii Mântuitorului Hristos.
În anul 1393, oraşul Trikala din regiunea Thessalia a fost cucerit de otomani, iar în 1395, în Tesalonic au început „recrutările” de noi soldaţi pentru armata turcă. Aceşti soldaţi, numiţi şi ieniceri, nu erau nimic altceva decât băieţi şi tineri creştini cu vârsta cuprinsă între 14 şi 20 de ani. Ei erau luaţi cu sila de mici din familiile lor, fiind crescuţi într-un regim cazon şi auster de către turci, spălându-li-se minţile şi fiind îndoctrinaţi cu credinţa islamică. Ajunşi la vârsta la care puteau fi sacrificaţi pentru ţelurile sultanului, ei deveneau armata de bază şi totodată corpul de elită al soldaţilor Imperiului Otoman.

Pe când avea 14 ani, în 1398, pentru a nu fi luat cu sila în oştile turceşti, Sfântul Efrem şi-a părăsit mama văduvă şi fraţii şi a intrat în Mănăstirea Buneivestiri de pe Muntele Amonon din Attica, unde a vieţuit vreme de aproape 27 de ani, trăind în curăţie, ascultare şi mari nevoinţe pustniceşti, devenind locaş al Sfântului Duh. După ce a împlinit 30 de ani, Sfântul Efrem a primit hirotonia întru preot.
In anul 1424, turcii au cotropit Mănăstirea şi au distrus-o, măcelărindu-i ori decapitându-i pe toţi călugării din obşte; deoarece Sfântul Efrem se nevoia într-o peşteră pustnicească, a fost izbăvit de această moarte cumplită. Insă în timpul unei razii din toamna anului 1425, Sfântul a fost aflat de turci în Mănăstire şi a fost robit deîndată. Din ziua de 14 septembrie, când împlinea 41 de ani, Sfântul Efrem şi-a început urcuşul mucenicesc, căci vreme de opt luni şi jumătate turcii l-au chinuit în fel şi chip, nădăjduind să-l facă să se lepede de Hristos şi să-l mărturisească pe Alah drept dumnezeu. Astfel, ziua de 14 septembrie a devenit pentru Sfântul Efrem o a doua naştere prin crucea pătimirilor.

Rămânând netulburat şi luminos prin rugăciune şi credinţă, Sfântul Efrem a fost torturat în chip cumplit de către turci, chiar în curtea Mănăstirii în care se nevoise atâţia ani. Apoi turcii l-au închis într-o cămăruţă mică, fără hrană sau apă, bătându-l în fiecare zi şi sperând că-l vor birui şi se va lepăda de Hristos pentru a deveni musulman. Vreme de mai multe luni, Sfântul Efrem a îndurat chinuri şi torturi groaznice. Când turcii au priceput că, orice vor face, Sfântul va rămâne credincios lui Hristos, au hotărât să-l omoare la praznicul Învierii, spre mai multă batjocorire a creştinătăţii.

Din pricină că turcii nu au izbutit să-l înfrângă pe Sfântul Efrem prin nici un fel de căznire, dar şi pentru ca el să nu fie o pildă de stăruinţă în credinţa în Hristos, păgânii l-au spânzurat cu picioarele în sus de un dud şi i-au înfipt un tăciune aprins în pântece. Rugăciunea către Dumnezeu a fost nedezlipită de buzele Sfântului Efrem şi astfel a avut putere să biruiască până în sfârşit toate caznele agarenilor, iar sufletul şi l-a dat lui Dumnezeu tot întru rugăciune.”
(Fragment din „Sfântul Efrem cel Nou. Viaţa, acatistele, paraclisul, rugăciuni la felurite trebuinţe”, Editura Sophia)
Acatistul Sfântului Efrem cel Nou http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfantului-efrem-nou-120745.html
Cititi si: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/05/05/sfantul-efrem-cel-nou-grabnicul-ajutator-si-marele-facator-de-minuni/

Mărturii despre minunile săvârșite de Sfântul Efrem cel Nou prin icoana sa izvorâtoare de mir: www.facebook.com/notes/ciprian-voicila/aștept-mărturii-noi-despre-minunile-săvârșite-de-sfântul-efrem-cel-nou-prin-icoa/536760386380657

Minunile Sfântului Efrem cel Nou

Asociația „Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Sfantul Efrem cel Nou

Troiţa, biserică în miniatură, semn al credinţei nestrămutate şi al rezistenţei strămoşilor noştri/ Semnificaţia Crucii în creştinism

2 Comments

troite Fagaras - Troite prelucrataDacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Mai ales în zonele expuse invaziilor străine (zona dunăreană fiind cea mai afectată), nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” [16]. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos [17]. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!

Cititi aici articolul integral: Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noastre

Din articolul Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creștină:

icoana rubliov una din cele mai profunde icoane rusestiSemnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii” [10]. Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troiţele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută.” [11]

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea” [12].

Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15) [13]. Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii” [14]

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii” [15].

Cruce de la manastirea vatoped din athos TrueCross1

Fragment din lemnul Sfintei Cruci, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos

Irina Bazon, Tezaur Românesc

[10] Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
[11] Sf. Grigore de Nazians, In Sanctum Pascha, or. XLV, apud Gheorghe Mustață, Crucea Avvei Ghelasie, Editura Platytera, București, 2008, pp. 40-41.
[12] Sf. Ioan Damaschin, 1993, Dogmatica, Editura Scripta, p. 161.
[13] Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în Ortodoxie http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.
[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, citat de Hugo Rahner în Anca Manolescu, Mapa Crucii, Ed. Muzeul Ţăranului Român, 1993, p. 25.
[15] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1993.

Mihai Eminescu, despre Înviere / „Aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem”

2 Comments

OLYMPUS DIGITAL CAMERASi iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi inca Hristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri. Iată două mii de ani aproape de când a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului Omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine…”

Mihai Eminescu, „Şi iarăşi bat la poartă…”, „Timpul”, 12 aprilie 1881

“aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem (…). În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”

“Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!” (M. Eminescu, “Paştele”, în ziarul “Timpul” din 16 aprilie anul 1878).

Cititi si:

Părintele Constantin Galeriu: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

Mihai Eminescu, apărător al ortodoxiei

Zoe-Dumitrescu Busulenga: Eminescu a iubit si a aparat ortodoxia

Pr. Gheorghe Calciu: Ortodoxia lui Nae Ionescu

Leave a comment

Nae Ionescu este ortodox, tot atat de organic cum este Nae. Nu exista aproape nici un articol sau curs universitar in care sa nu fi facut macar o aluzie la credinta lui crestin-ortodoxa.

In randurile care urmeaza nu ne propunem sa facem o incursiune analitica in opera sa intreaga. Ar fi nevoie se un spatiu mult mai mare decat cel al unui articol de gazeta.

Ne vom opri insa la Indreptarul ortodox, spre a releva felul in care nae Ionescu trateaza marele teme ale crestinismului din perspectiva filozofului crestin.

Voi incepe printr-o marturisire: despre Nae Ionescu stiam cate ceva inca din liceu, datorita profesorilor nostri care ii audiasera cursurile – si nu numai cei de filosofie -, precum si a unor studenti care ne aduceau cursurile lui.

Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, Nae Ionescu incepuse a fi citit si se contura in intelegerea noastra cu dimensiuni de legenda. Era atunci la moda existentialismul si noi il socoteam pe Nae Ionescu un precursor al acestuia in Romania. Scrierile care circulau in taina printre noi erau: Logica, Roza Vanturilor, fragmente din cursul lui de Metafizica etc. Ca elevi, le citeam cu deliciul fructului interzis.

Cand am intrat in inchisoare, legenda lui Nae Ionescu a crescut in ochii nostri, ai tinerilor de atunci, caci toti intelectualii pe care i-am intalnit in detentie, se socoteau elevii lui, chiar daca unii erau ingineri, altii contabili, altii militari. Toti vorbeau de el cu pietate. O generatie superba de intelectuali pusi dupa gratii si sortiti fara gres exterminarii, pentru a face sa dispara elementele de cultura “burgheza” din memoria comuna a unei natiuni. Toti isi trageau seva intelectuala si preocuparile filozofice, ca si ancorarea in idealul crestin si romanesc de la Nae Ionescu.

Multi dintre ei au murit in inchisori, cu demnitate si cu sufletul senin.

Dupa eliberarea din inchisoare, n-am mai putut citi din opera lui Nae Ionescu, dar, printre teologi, circulau, mai mult sau mai putin in ascuns, lucrarile lui Nichifor Crainic si am fost sedus de mistica lui. Mai sunt si astazi. Paralel, am fost ucenic al Parintelui Staniloae, pe care l-am urmat in toata pozitia lui dogmatica.

Nu citisem niciodata, intr-un bloc masiv, asa cum este acest Indreptar ortodox, toate articolele despre crestinism ale lui Nae Ionescu, pentru a ma lasa influentat de el.

Influenta nebanuita a lui Nae Ionescu

In 1987, ma aflam in Europa pentru un ciclu de conferinte privind starea Bisericii in Romania. Trecusera doi ani de la venirea mea in vest si un cercetator evreu dorit m-a intrebat franc de ce in predicile si studiile mele teologice apar atat de frecvent influentele lui Nae Ionescu, asa numitul trairirism.

Am ramas mut. Sunt sigur ca omul si-a inchipuit ca m-a prins cu ceva si ca imi cautam o justificare. Nu cunosteam decat vag pozitia lui Nae Ionescu fata de ortodoxie, in special, si fata de crestinism, in general. Eram consternat de faptul ca eram influentat de cineva pe care nu-l cunosteam sub acest aspect.

Mi-am marturisit fara jena ignoranta in privinta trairismului naeionescian si am afirmat ca, daca m-a influentat cineva, aceia trebuie sa fie Crainic si Staniloae.

Totdodata am decis sa-l citesc pe Nae Ionescu si am constata o intelegere profunda si umila a crestinismului si a pozitiei omului in lume, raportat neincetat la Dumnezeu. Pentru el, fiinta umana nu este doar o existenta de moment, chiar daca rationala, in aceasta lume supusa stricaciunii si mortii, nu este un stadiu in cursul evolutiei materiei si al vietuii pe acest pamant, ci este un dat metafizic permanent, in sensul durarii spirituale. Fiinta umana are valoare numai in raportul ei cu Dumnezeu.

Combaterea rationalismului cartezian

Ingrijitorii culegerii au intitulat-o Indreptar ortodox. Din punct de vedere al Bisericii, acest titlu este cam pretentios, caci Biserica nu si-a dat girul in sensul unui indreptar. Pe de alta parte, nu am gasit vreo deviatie de la credinta crestina si ortodoxa in cuprinsul volumului. Iar o carte crestina scrisa de un laic are indeobste un impact mai puternic decat una scrisa de un cleric.

Nae Ionescu este persuasiv, uneori cu umor, alte ori grav, dar niciodata exagerat. Este un credincios practicant, iar un practicant, in orice domeniu, este si un propovaduitor.

In articolul “Sufletul mistic”, Nae Ionescu descopera o renastere a sufletului mistic intre cele doua razboaie si ataca analiza psiho-socilogica prin care Radulescu-Motru cauta sa-i explice recrudescenta. Motru credea ca este o moda sociala, ca negustorii de idei “comercializau” fenomenul spiritual, in sensul speculatiei si, deci, asa cum afirma Nae Ionescu, el confunda efectele cu cauzele. Sunt de acord cu acest lucru. Negustorii de idei, comercializatorii fenomenelor mistice apar dupa ce fenomenul spiritual s-a manifestat. Nu il declanseaza, ci il speculeaza. Ori, in cazul acela spiritul uman se zbatea sa scape de sub oprimarea rationalismului cartezian care domina de secole si care taiase aripile sufletului.

Marii mistici ai Rasaritului si cei din Apus au facut totdeauna casa buna cu rationalismul adevarat, pentru ca gandirea crestina nu este una absurda. Ratiunea ne-a fost data de la Dumnezeu, la creatie, pentru a ne fi treapta initiala de suire si carja de inceput in drumul spre cunoasterea Lui. Nae Ionescu, filozof si logician, nu s-a desprins niciodata de invatatura bisericii in aceasta privinta si a combatut absolutizarea rationalismului, ceea ce imi pare un eroism neobisnuit la un profesor de logica. “(…) Noi nu facem decat sa lichidam rationalismul; nu rationalismul adevarat cu care misticismul a trait totdeauna in cea mai buna pace, ci rationalismul cartezian, care este o rasturnare si, mai departe, o falsitate, prin unilateralitate, a celui adevarat. Il lichidam” sp. 16t

Nae Ionescu indica toate caile prin care lumea moderna cauta sa lichideze acest rationalism.

Stiinta si teologie

Misticismul marelui profesor se exprima si prin atasamentul lui la marii mistici ai crestinismului, la Sf. Ioan Scararu, Sfantul Ioan a Crucii si alti sfinti parinti ai bisericii, precursori ai unei gandiri religioase, bine inchegate si pe care epoca moderna cauta s-o redescopere, fara a reusi s-o inteleaga total. “Schwarmerei” – bazaiala nelinistita – o numeste Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu intelegere si compasiune, aceasta cautare confuza si pompoasa din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care opereaza in afirmarea pozitiei sale fata de credinta sunt foarte seducatoare. Este, fara indoiala, socant sa auzi pe un mare filozof si un logician de mana intai afirmand superioritatea teologiei fata de stiinta.

O serie de teologi care incercau sa faca acordul dintre stiinta si teologie sucombau in moralism. Ei socoteau ca religia este, in primul rand, un cod de comportament moral superior oricarei etici. Nae Ionescu a sesizat exact pericolul si s-a ridicat impotriva lui. El face o distinctie neta intre religie si morala, intr-un articol chiar cu acest titlu. Constata ca un om religios adevarat este si un om moral, dar moralitatea sa este numai o consecinta a religiozitati lui. “A inlocui religia printr-o predica morala – spune profesorul – inseamna a crede…. ca religia poate fi redusa la morala. Asta insa ne-ar indeparta de la adevaratul sens al ortodoxiei si ne-ar arunca iremiadiabil in lagarul unui <protestantism care a luat campii> (pentru a intrebuinta chiar termenul domnului Profesor Iorga)“.

Imi aduc aminte ca profesorii mei de teologie, in special Parintele Rezus, care preda Teologia Fundamentala, subliniau si ei aceasta distinctie neta, intre morala si religie, pe de o parte, si intre religie si stiinta, pe de alta.

Despre durere si mantuire

Ortodoxia vorbeste de Kenoza lui Dumnezeu (umilinta, dezbracarea de slava la care a recurs Iisus cand s-a intrupat in om pentru noi). Profesorului nu i-a scapat nimic din sensurile ortodoxiei, deci nici aceasta. El scrie: “Primul act al vietii lui ( a lui Hristos – n. n.) a fost de umilinta si de supunere. Si-a recunoscut natura pamantesca atata vreme cat nu-i sosise inca ceasul: si a acceptat legea firii in care se intrupase, intelegand ca ceea ce era dumnezeesc in El abia mai tarziu trrebuia sa lucreze” sp.40t

Toata aceasta kenoza este insotita de durere, de suferinta. Nae Ionescu recunoaste suferinta drept un dat permanent al existentei omului, o trasatura aproape structurala lui, din clipa caderii in pacat. Intr-o scurta incursiune in gandirea filozofica si teologica a lumii, el analizeaza pozitia principalelor scoli si curente fata de durere.

Bunaoara, budismul aseaza durerea chiar la baza existentei, afirmand prin aceasta caracterul ei de necesitate absoluta. Din aceasta stare, omul se smulge prin negarea existentei, adica prin transgresarea din realitate, saltul la Nirvana. Dar aceasta iesire este un salt in gol. Nirvana este nonexistenta.

Recunoscand inteligenta si frumusetea constructiei filozofice a moralismului negativ budist, autorul se intreaba retoric  “aceasta subtila si confuza dialectica, infatisata sub forma unei exagerate cosmogonii, este cu adevarat mai impunatoare decat recunoasterea simpla, dar tragica a durerii, asa cum o face crestinul?”.

Valorificarea suferintei

Nici o cultura, nici o filozofie trecuta sau prezenta nu a putut ignora suferinta si durerea si a cautat s-o rezolve intr-un anumit fel. Lumea greaca, dincolo de estetismul ei senin si de hedonismul afirmat, era profund macinata de prezenta durerii in lume, prezenta pe care filosofii cautau s-o explice, s-o accepte sau s-o evite. Erosul grec era infratit cu moartea, hedonismul era, de fapt, “expresiunea unei dorinti crescute si imputernicite de golul rece al durerii” sp. 46t.

Impotriva acestui estetism festiv si fals, cinismul grec era o sfidare a suferintei, fara sa fie o rezolvare a ei. Cinicul nu aducea o solutie umanitatii indurerate, ci se insingura, se impunea printr-un prestigiu de orgoliu si de dispret fata de ceilalti. Nici o solutie. Pe de alta parte, epicureismul, pe care vulgul il intelege gresit ca pe o petrecere continua pentru a evita suferinta, era un sistem de purificare prin placere, pana se ajungea la ataraxia lui Epicur, care insemna o evaziune in fata suferintei si care trebuia sa duca, in consecintele ei ultime, la sinuciderea teoretizata si practicata de Hegesias cel intunecat. Acest faliment al gandirii grecesti dovedeste ca ceea ce urmareau grecii cu atata staruinta, izgonirea durerii din lume, era o imposibilitate si ca dincolo de seninul artei si gandirii grecesti, sta ca o sentinela neagra si terifianta suferinta, “care se strecoara pretutindeni, acolo unde nevoia fericirii se face simtita” sp. 47t.

Spre deosebire de toate aceste atitudini prezentate pana aici, crestinismului considera durerea ca pe o realitate, dar nu cauta s-o nege, ci s-o valorifice.

“De la rastignire – afirma Nae Ionescu – lumea stia ca nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotaratoare pentru suferinta sau bucuria noastra, ci atitudinea pe care personalitatea noastra spirituala o pastreaza in fata lor” sp. 48t.

In felul acesta, autorul ajunge la convingerea profund crestina ca durerea insasi poate deveni un izvor de nesfarsita bucurie, daca se indeplineste un rol si capata un sens in efortul nostru de a atinge manturiea. Pentru el, crestinismul este o dezlegare dumnezeeasca a problemei lui Iov, dreptul care sufera.

Indumnezeirea omului

Cineva se poate intreba de ce se ocupa Nae Ionescu de aceste probleme, de ce nu se limiteaza la filozofie? Insa, el este un filozof crestin si, in aceasta caliate, este preocupat de problemele esentiale ale gandirii si destinului uman: existenta, moarte, salvare, Dumnezeu, lume. Ca filozof crestin e normal sa dea raspuns la toate acestea in sensul religiei crestine.

Atasat de ortodoxie, Nae Ionescu cauta sa-si explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei si sa nu lase nelamurit nimic din ceea ce este mai important in teologie si in practica noastra.

Vom lasa pentru alta data consideratiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, traditie (sau predanie), catolicism si protestantism. Si vom starui in a arata cum intelege el o tema fundamentala a ortodoxiei: invierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie pacatul si moartea si innoieste intreaga faptura: Hristos – noul Adam. Prin Iisus ni se releveaza dumnezeirea, dar, in acelasi timp, tot prin El, omul se ridica la cunostinta esentei lui divine. Omul este asezat mai presus de ingeri, caci el va tine scaun de judecata pentru ingeri, asa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3).

Filozoful analizeaza procesul de antropocentrizare a intregului univers, inceput de renastere si continuat, in forme schimbate, in epoca moderna. In felul acesta, fiinta umana a fost integrata intr-un sistem simplificator, miscare pe o singura linie, care este cea a materiei. Dumnezeu, chiar daca nu este negat, este scos in afara lumii spre a nu tulbura spiritele simplificatoare. Este foarte greu pentru omul de stiinta, ca si pentru filozoful rationalist sa admita indumnezeirea omului si, prin el, salvarea intregii firi.

Invierea Domnului

Si acum ajungem la Inviere. In articolele despre invierea Domnului, filozoful Nae Ionescu lasa locul credinciosului. Textul “Pastele gandului si celelalte paste” are un continut de-a dreptul zguduitor. Pastele gandului este acela in care “te supui – ceara moale si receptiva – tuturor sugestiilor transcendeteii; cand te pregatesti pentru coborarea harului, lasandu-te purtat pe unda calda si invaluitoare a cultului – minunata propedeutica la deschiderea cerurilor” sp. 56t. Sunt minunate cuvintele lui Nae Ionescu; par rostite de un traitor in pustie, cu pietate si cu tristetea constatarii ca un duh protestant ameninta sa ucida in noi Pastele gandului pentru a-l inlocui cu o celebrare a unui erou sau supraom.

Tendinta contemporana de a face din Hristos un erou si din procesul si rastignirea Lui un fel de “afacere Dreifus” este un pericol mai mare decat necredinta. Se incearca inlocuirea Adevarului cu un mit. Iar oamenii sunt mari amatori de mituri, cu atat mai mult cu cat sunt mai cultivati.

Patimile, moartea, rastignirea si invierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu inseamna, ci sunt, caci Pastele sunt dincolo de gand, in inima fiecaruia, bucurie.

Prin invierea Sa, Iisus Mantuitorul ne-a daruit invierea. Nae Ionescu exclama invingator: “A inviat Hristos!” intr-un articol intitulat astfel. Si spune ca sacrificiul moartea, invierea sunt miracole divine care depasesc puterea de intelegere a mintii noastre, ca si sfanta Euharistie. In ciuda faptului ca noi nu vedem decat paine si vin, realitatea este cea a credintei: acolo sunt trupul si sangele Domnului. Nae Ionescu distinge intre obiectul investigatiei si metoda de cercetare adecvata: “Inseamna ca exista mai multe planuri de existenta si ca pentru fiecare din aceste domenii, noi trebuie sa avem mijloace specifice de investigatie. Ca nu putem sa intelegem prin ratiunea noastra decat numai  ceea ce cade inlauntrul veacului nostru; si ca pentru ceea ce este in afara lui, avem nevoie de alte instrumnete, in speta, de credinta” sp. 53t.

In concluzie, Indreptarul ortodox poate fi o calauza spre cunoasterea lui Dumnezeu si a propriilor adancimi. Impactul cartii asupra celor cu sensibilitate este puternic. Iar pentru sceptici si agnostici, Indreptarul este ca o proba de rezistenta.

Pr. Gheorghe Calciu

Sursa: Revista Rost

Importanta gandirii teologice

2 Comments

Inainte de toate, avem indatorirea de a gandi crestineste, de a privi lucrurile dintr-o perspectiva teologica. Atunci cand deviem de la acest mod de gandire, sfarsim de fiecare data in utopie. Diferentele esentiale care au existat candva intre stanga si dreapta s-au evaporat. Aceasta s-a intamplat cand dreapta nu s-a mai raportat la lume dintr-o perspectiva crestina, ci a cautat sa adapteze principiile vii crestine la o lume aflata intr-o proces tot mai accentuat de decadere. Cum spune Phillip Blond (Societatea destramata), dreapta si stanga au ajuns sa sustina aceeasi ideologie liberala pervertita: stanga – libertarianismul cultural, dreapta – libertarianismul economic. Atunci cand s-a produs separarea intre cultura si teologie, intre economie si teologie, lumea a intrat in criza. Prin urmare, se produce o criza a sensurilor si o criza economica. “Cand cuvintele isi pierd sensul, oamenii isi pierd libertatea” (Confucius).

De fiecare data cand omul a incercat sa nege, sa ignore sau sa rastoarne o ordine autentic crestina a alunecat in utopie. Utopistii implinesc totdeauna contrariul a ceea ce sustin. In 1960, noua stanga pleda pentru libertatea fara limite si pentru o viata fara responsabilitati, toate acestea in numele libertatii. Cum spune Blond, aceasta a condus la un individualism anarhic, care a avut nevoie de puterea si controlul unui stat cu atributii tot mai extinse pentru a mentine ordinea. Dar oamenii au devenit tot mai slabi, dependenti, infantilizati, neputinciosi in a se autoguverna. Idealul de libertate promovat de noii stangisti a rezultat in anihilarea libertatii. Propovaduind eliberarea de sub „chingile” „trecutului vinovat” si ale „fortelor hegemonice” oprimante (Gramsci), au creat cultul omului vulnerabil, care si-a renegat continuitatea cu valorile trecutului, legatura cu o comunitate specifica si cu traditia, ceea ce a condus la fragmentarea si destramarea societatii. Cat despre libertarianismul economic, tot ceea ce au predicat sustinatorii lui despre “mana invizibila”, “egoismul luminat” si “piata libera” a fost flagrant contrazis de realitate.

Acest tip de om pe care l-a format marxismul cultural este tipul perfect integrabil in sistemul economic neoliberal (sustinut de neoconservatori), in cadrul caruia devine acelasi individ slab si dezradacinat, fiind redefinit in functie de conceptia reductionista asupra omului ca “homo oeconomicus”. Omul nu mai este privit in integralitatea si unicitatea sa ca persoana si nu mai are constiinta acestei integralitati. Rupt de comunitatea organica in cadrul careia era legat de semenii sai printr-o istorie, limba si traditie comune, pentru a fi «globalizat », el e uniformizat si redus la o piesa de schimb si o marfa conform logicii « pietei globale ». Aceasta este robia in care au ajuns crezand in mult aclamatele « virtuti » reprezentate de principiile libertariene ale eliberarii, egalitarismului, progresismului, « pietei libere », « egoismului luminat » etc.

Nu putem intelege toate aceste contradictii daca nu privim dintr-o perspectiva teologica. Cum spunea Steinhardt, “insusirea specifica omului e gandirea teologica”. Asadar, consecinta pierderii gandirii teologice este dezumanizarea omului.

Older Entries

%d bloggers like this: