Mircea Vulcanescu 3„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”

Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşte aservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.

Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.

Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.

Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.

Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.

Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă a reacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.

Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.

Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.

Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.

Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.

Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”

Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.

Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)

Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.

Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.

În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi. Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.

Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.

Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”

Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.

Noi răsturnăm poziţiile.

Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi căl deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.

Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.

Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.

Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.

Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.

Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.

Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.

În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?

1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;

2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.

Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în care copiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.

Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”

Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?

Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.

Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.

Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.

Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.

În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.

Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.

Femeia să nu-şi piardă feminitatea”

Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:

Misiunile moderne ale femeii

I. Definite în raport cu alţii

A. în cămin:

1. soţie

2. mamă

B. Sau, în afară:

1. inspiratoare, sau

2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora

C. Ori într-o activitate profesională definită:

1. funcţionară

2. profesoară

3. doctoriţă (arhitectă)

4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori

II. Creatoare, definită în raport cu sine

1. femeie de ştiinţă

2. artistă

3. scriitoare

 

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.

Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.

Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.

Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.

De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.

Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.

Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.

În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.

Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumit chip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.”

Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la «Criterion» (Editura Humanitas, 2003)

Articol publicat în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

Citiți mai multe despre educație.