Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele:

Lacrimă și har/ Cuvinte vii de la părintele-martir Constantin Sârbu/ „Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat”

„Nimic nu este mai necesar între oameni decât Dumnezeu şi decât iubirea adevărată şi statornică. Iubirea este în stare să facă singură cât toate celelalte împreună, pentru că ea le cuprinde în sine pe toate celelalte. Fiecare iubire curată este binecuvântată pentru timpul cât ţine, dar iubirea care ţine până la capăt este binecuvântată veşnic.

Iubirea care ţine numai o vreme poate avea un preţ mărginit sau poate să nu aibă nici unul. Dar cea care ţine până la capăt, aceea are un preţ nepreţuit, pentru că iubiri vremelnice pot fi oricâte, dar iubirea până la capăt nu este decât una.

Lumea avea nevoie şi de adevăr şi de iubire. Ca să fie înţeles, adevărul avea nevoie de dovadă minunilor. Ca să fie urmată, iubirea are nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arata pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit şi iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învăţătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una străluceşte prin cealaltă: adevărul prin iubire şi iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor. Ca să poţi cunoaşte pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat. Dacă după aceasta cauţi să cunoşti pe cineva, nu te vei înşela niciodată.” (Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010, p. 128)

„Cartea zugrăveşte chipul aureolat de sfinţenie al Părintelui Constantin Sârbu, unul dintre sutele de preoţi martiri din timpul regimului comunist. Viaţa lui, urzită din lacrimi şi har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni. Condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin Jilava, Aiud şi Gherla, primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, pe care a transformat-o în scurt timp într-o adevărată oază de credinţă şi mărturisire în mijlocul deşertului comunist. Iritată, Securitatea i-a înscenat Părintelui o moarte „umanitară”, la 23 octombrie 1975. Duhul Părintelui a rămas însă viu şi lucrător prin fiii săi duhovniceşti, prin predicile şi sfaturile sale pline de înţelepciune şi har. Viaţa şi învăţăturile Părintelui Constantin Sârbu, adunate în cartea de faţă, sunt un îndreptar preţios astăzi, când creştinilor li se cere din nou examenul credinţei şi al mărturisirii creştine.” (Editura Bonifaciu)

Hristos a Înviat! / De ce nu S-a coborât Dumnezeu de pe Cruce/ Darurile Învierii/ Învierea în închisorile comuniste

„Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe Tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului rosu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitanta aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Leon Bloy: ,,O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc!“. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, 2008, pp. 134-135)

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

“Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa”. Inima în Marele Post

Fragment din Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post:

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,  furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. (Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat

Sf. Nicolae Velimirovici: „Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noştri, ca să nu fim din nou striviţi!”

„Am păcătuit şi ne-am luat răsplata.

L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, şi ne-am primit pedeapsa.

Ne-am întinat de toată fărădelegea, şi ne-am curăţit prin sânge şi lacrimi.

Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându-ne călcaţi.

Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s-a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului. 

Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înşine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.

Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoşii pentru că se închinau Împărăţiei cereşti şi, de aceea, am pierdut şi împărăţia pământească cea leproasă.

Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu şi pe străbuni, cu aceea am fost măsuraţi.

Trei ani de la trecerea la Domnul a „Leului Ardealului”, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Cuvinte puternice despre Europa, toleranță și duhul perfid instaurat în lume

Trei ani de la trecerea la Domnul a „Leului Ardealului”, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Veșnica lui pomenire, din neam în neam!

„Europa, nu Sodoma!”

“Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat de povara comunismului, prin jertfele din decembrie ‘89, intrînd într-o altă eră. Iată însă că avem o altă perspectivă: dacă ne-am confruntat cu Răsăritul bolşevic, de data aceasta ne îndreptăm cu faţa către Occidentul european (care se autodefineşte drept “Europa” însăşi şi care ne invită să intrăm în ea ca şi cum noi n-am fi fost niciodată europeni).

În privinţa aceasta, dacă trebuie să fac o paranteză şi vreau să o fac, doresc să afirm că noi am fost întotdeauna europeni şi că nu poate fi vorba de o “intrare” a noastră în Europa, ci de regăsirea noastră în Europa, sau mai precis de regăsirea Europei în noi.

Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi din pricina comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă; fără să fac politică, trebuie să subliniez atitudinea tot mai demnă a ţării noastre în acest context european.

Părintele Rafail Noica, despre puterea cuvântului. „Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om”

„Ce este pacatul? Va spun din amaraciunea experientei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenta de frumusete de viata, de placere, de adâncime, de întelepciune: minciuna! Se poate evita calea asta a pacatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugaciune. Rugaciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a facut lucrurile, cerurile si pamântul. Cuvântul este taina mare si Parintele nostru Sofronie spunea ca are radacini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informatie, ci comuniune.

Cum putem sa repetam aceeasi liturghie (unii preoti zilnic) si sa nu ne plictisim, cum ne acuza unii ca este ca si cum am vedea aceeasi piesa de teatru în fiecare zi? Fiindca Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om. Este cuvânt viu fiindca este energie dumnezeiasca. Chiar la nivelul omului exista energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obisnuit al lumii noastre când doi îndragostiti îsi spun: “Te iubesc!” ar putea unul sa raspunda: “Stiu, ca mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja.” Aceasta nu este informatie, este comuniune. Le place sa auda cuvântul asta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.

„Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”

“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”
____________
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Editura Omniscop

Citiți și: Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”