Home

Serafim Rose – Nihilismul (fragmente II): teologia și spiritul nihilismului, programul nihilist, dincolo de nihilism

Leave a comment

Eugen  (Pr. Serafim) Rose – Nihilismul – o filosofie luciferică

Traducere şi postfaţă: Tatiana Petrache, Editura Egumenița

Prefaţa editorului american

Vor fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene…. Eugene observa cum o nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte: statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc.toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

…foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.
Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanităţii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist.

În timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

III
Teologia şi spiritul nihilismului

1. Răzvrătirea: războiul împotriva lui Dumnezeu

„Dumnezeu a murit”, cu alte cuvinte, „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”; „nu există adevăr”, cu alte cuvinte „am început să ne îndoim de tot ce este divin şi absolut”.

„Nebunul” lui Nietzsche ştie că oamenii L-au „ucis” pe Dumnezeu, că au ucis propria lor credinţă.De aceea este categoric greşit să-l consideri pe nihilistul modern, sub orice înfăţişare ar apărea, drept „agnostic”. „Moartea lui Dumnezeu” nu s-a petrecut ca un soi de catastrofă cosmică, ci mai degrabă a fost dorită în mod activ de acesta – nu în mod direct, bineînţeles, ci prin simplul fapt că a preferat altceva decât pe Dumnezeul cel adevărat. Nici nihilistul nu este în mod real ateu.Este îndoielnic că un fenomen ca „ateismul” există într-adevăr, pentru că nimeni nu-L neagă pe Dumnezeul cel adevărat decât pentru a se dedica slujirii unui fals dumnezeu; …Anarhistul Proudhon (a cărui doctrină o vom analiza în capitolul următor) înţelege suficient de clar acest lucru şi se declară nu ateist, şi „antiteist;

Umanitatea trebuie determinată să vadă că „Dumnezeu, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” . Albert Camus propovăduieşte acelaşi lucru atunci când ridică „răzvrătirea” (şi nu „necredinţa”) la rangul de prim principiu. Bakunin, de asemenea, nu s-a mulţumit să „combată” existenţa lui Dumnezeu; „Dacă Dumnezeu există cu adevărat”, credea el, „ar fi necesar să-L desfiinţăm” . Încă şi mai eficient, „ateismul” bolşevic al secolului nostru a fost în mod evident un război dus pentru uciderea lui Dumnezeu şi pentru nimicirea tuturor lucrărilor Sale.

Mai important este să observăm faptul că rândurile antiteismului nu sunt întărite doar de „ateii” activi sau pasivi, ci şi de mulţi dintre cei care se consideră „religioşi” şi adoră un oarecare „dumnezeu”. Robespierre a întemeiat un cult al „Fiinţei Supreme”, Hitler a recunoscut existenţa „unei forţe supreme”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor” şi toate formele de vitalism nihilist prezintă un dumnezeu asemănător celui al lui Hitler.

Din punct de vedere formal, literatura antiteismului este, în mod cert, la fel de plină de inconsecvenţe şi contradicţii ca şi literatura atee; dar acolo unde ultima greşeşte din pricina unei naivităţi copilăreşti (şi până şi savantul cel mai sofisticat în domeniul său poate să rămână la nivelul unui copil în teologie şi în viaţa spirituală) şi din pricina unei evidente lipse de sensibilitate faţă de realităţile spirituale, prima îşi datorează denaturările unei patimi mai adânc înrădăcinate care, recunoscând aceste realităţi, vrea să le distrugă.

nihilismul este însufleţit de o credinţă la fel de puternică pe această cale, şi la fel de spirituală la origine, ca şi credinţa creştină pe care încearcă să o distrugă şi să o înlocuiască; succesul, ca şi exagerările acesteia, nu sunt explicabile în alt mod.

Este opusul perfect al credinţei creştine şi de aceea nu este adecvat să o numim „credinţă”. Acolo unde credinţa creştină este plină de bucurie, sigură, senină, iubitoare, smerită, răbdătoare, supunându-se în toate voinţei lui Dumnezeu, corespondentul ei nihilist este plin de îndoială, de suspiciune, dezgust, invidie, gelozie, orgoliu, nerăbdare, răzvrătire, blasfemie – una sau mai multe dintre aceste calităţi predomină în orice personalitate.Este o atitudine de nemulţumire faţă de sine însuşi, faţă de lume, de societate şi de Dumnezeu; această atitudine nu cunoaşte decât un lucru: că nu va accepta lucrurile aşa cum sunt, ci îşi dedică toate energiile, fie pentru a le schimba, fie pentru a fugi de ele. Atitudinea nihilistă a fost descrisă de Bakunin drept „sentimentul răzvrătirii, orgoliul satanic, care refuză cu dispreţ supunerea faţă de orice fel de autoritate, fie ea de origine divină sau umană” .

Cei mai mulţi nihilişti înţeleg, fireşte, această voinţă ca pe ceva pozitiv, sursa „independenţei” şi a „libertăţii”; dar limbajul prin care oameni ca Bakunin socotesc necesar să se exprime trădează, pentru oricine este pregătit să le ia în serios, originea mai profundă a acestor cuvinte.Refuzul nihilist al credinţei şi al instituţiilor creştine este, prin urmare, rezultatul nu atât al pierderii credinţei în ele şi în originea lor divină (deşi, neexistând un nihilism pur, acest scepticism este de asemenea prezent), cât mai degrabă o răzvrătire împotriva autorităţii pe care acestea o reprezintă şi a supunerii pe care o poruncesc.

…Această literatură, mediocră din punct de vedere intelectual, îşi datorează puterea şi influenţa continuă indignării „justificate” împotriva „nedreptăţilor” şi „tiraniei” Tatălui şi reprezentanţilor Săi; adică patimii şi nu adevărului….fiind o credinţă răsturnată, este mai puţin preocupată să demoleze fundamentul filosofic şi teologic al Vechii Ordini (această sarcină poate fi lăsată în grija sufletelor mai puţin zeloase), cât să distrugă credinţa rivală care dă viaţă acestei ordini.Doctrinele şi instituţiile pot fi „reinterpretate”, golite de conţinutul lor creştin şi umplute cu un nou conţinut, nihilist; dar credinţa creştină, sufletul acestor doctrine şi instituţii şi singura capabilă să discerne această „reinterpretare” şi să i se opună efectiv, trebuie complet distrusă înainte de a putea fi ea însăşi „reinterpretată”.

Campania sistematică a bolşevismului de a dezrădăcina credinţa creştină, chiar dacă în mod evident aceasta a încetat de a mai reprezenta un pericol pentru stabilitatea statului ateu, nu are nici o explicaţie raţională; face parte mai degrabă dintr-un război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului şi să-l „demaşte”.

Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar puţini nihilişti sunt deplin conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat doar câtorva suflete; pentru cei mai mulţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Mulţi dintre cei care manifestă atitudini ambigue faţă de Dumnezeu şi de Adevăr îşi trădează în mod evident nihilismul în atitudinea lor faţă de – după cum spunea Bakunin – „principiul blestemat şi fatal al autorităţii” .

Dezordinea atât de evidentă din politica, religia, arta, precum şi din celelalte domenii ale vieţii contemporane, este rezultatul unei anihilări deliberate şi sistematice ale fundamentelor lor de autoritate. Politica şi moralitatea lipsite de principii, expresia artistică dezordonată, „experienţa religioasă” fără discernământ – toate acestea reprezintă consecinţa directă a aplicării atitudinii de răzvrătire la ştiinţele şi disciplinele altădată stabile.

filosofia populară şi „gândirea mai serioasă” îşi dedică energiile apologiei nihilismului. Camus vede în răzvrătire singurul adevăr evident care le-a mai rămas oamenilor, ultima credinţă care le-a mai rămas oamenilor care nu mai cred în Dumnezeu.

Dacă pentru Camus „rebelul” este „omul natural”, dacă el poate considera totul „absurd” cu excepţia „răzvrătirii”, asta înseamnă un singur lucru: că a fost bine antrenat la şcoala nihilismului, că a învăţat să accepte lupta împotriva lui Dumnezeu ca pe starea „naturală” a omului.

Vechea Ordine a fost detronată şi dacă este menţinută o oarecare stabilitate precară într-o perioadă care este indiscutabil de „tranziţie”, este însă clar că se pregăteşte o „nouă ordine”; epoca „rebelului” este aproape.

acolo unde nu există adevăr va domina răzvrătirea. Dar „voinţa autonomă”, spune Dostoievski, cu puterea sa de a analiza mentalitatea nihilistă, „este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” .

2. Cultul nimicului

Dumnezeu creează lumea nu din Sine, nici dintr-o materie preexistentă, ci din nimic; în nici o altă concepţie religioasă, atotputernicia lui Dumnezeu nu este atât de limpede afirmată.

Nietzsche într-o declaraţie a cărei ultimă sentinţă am citat-o deja într-un context diferit: „Nihilismul înseamnă că valorile cele mai mari îşi pierd valoarea. Nu mai există nici un scop. Nu mai există nici un răspuns la întrebarea «de ce?»” . Într-un cuvânt, nihilismul îşi datorează întreaga existenţă negării Adevărului creştin

Cu toate acestea, dacă creştinismul ar fi doar o religie sau o filosofie printre altele, negarea acestuia nu ar fi o chestiune de o importanţă atât de mare. Joseph de Maistre – care a criticat cu foarte multă pertinenţă Revoluţia Franceză, chiar dacă ideile sale mai degrabă pozitiviste nu pot fi creditate – a înţeles foarte clar acest lucru într-o vreme în care efectele nihilismului erau mult mai puţin evidente ca astăzi.
„Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă […] dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice; […]
niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară. […] Dar, deşi au existat totdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea – şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu.”

însă nici un nihilist nu este atât de orb încât să nu simtă, oricât de confuz, consecinţele ultime ale acţiunii sale. „Angoasa” indefinibilă  a atâtor contemporani certifică participarea lor pasivă la programul anti-teismului – discursul tot mai articulat al unui „abis” care s-a deschis în inima omului. Această „angoasă” şi acest „abis” reprezintă tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat pe om la existenţă şi în care omul se prăbuşeşte atunci când Îl neagă pe Dumnezeu şi, în consecinţă, neagă propria-i creare şi propria-i fiinţă.

Această spaimă a „căderii din fiinţă” este cea mai răspândită formă de nihilism. Este tema constantă a artelor şi nota dominantă a filosofiei „absurde”.

nihiliştii, asemenea părintelui lor, diavolul, nu sunt decât nişte imitatori debili ai lui Dumnezeu care, în încercarea lor, „dovedesc” existenţa Dumnezeului pe care Îl neagă şi, prin căderea lor, Îi revelează puterea şi slava.

Nici un om, am repetat-o îndeajuns, nu trăieşte fără un dumnezeu;  cine – sau ce – este dumnezeul nihilistului? Este nihil, nimicul însuşi – nu este nimicul absenţei sau al nefiinţei, ci este apostazie şi negare; este „cadavrul” unui „Dumnezeu mort”, care îl obsedează atât de mult pe nihilist. Dumnezeul atât de real şi de prezent pentru creştini nu poate fi lichidat peste noapte; un asemenea monarh absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în momentul actual al istoriei spirituale a omului – în mod evident, un moment de criză şi de tranziţie – , un Dumnezeu mort, un gol imens, se află în miezul credinţei omului. Nihilistul vrea ca lumea creată, care altădată era considerată gravitând în jurul lui Dumnezeu, să graviteze acum în jurul  nimicului.

Revoluţia îşi arată adevărata faţă în nihilism; fără pocăinţă – şi nu a existat nici una – ceea ce urmează „epocii nihiliste” nu poate fi decât aceeaşi mască ascunzând acelaşi chip. Fie în mod deschis, în anti-teismul bolşevismului, fascismului, nazismului, fie pasiv în cultul indiferenţei şi al deznădejdii, al „absurdului” şi al „existenţialismului”, omul modern şi-a dezvăluit hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu – adică de a trăi în vid, în nimic.

Revoluţia, de fapt, nu poate fi încheiată până când ultimul vestigiu al credinţei în adevăratul Dumnezeu nu va fi dezrădăcinat din inimile oamenilor şi cu toţii vor învăţa să trăiască în acest gol.

Coerenţa decurge din credinţă. Lumea credinţei, care altădată era o lume normală, este o lume extrem de coerentă, pentru că în interiorul ei totul este orientat spre Dumnezeu ca spre începutul şi finalitatea ei şi îşi dobândeşte sensul în această orientare. Răzvrătirea nihilistă, distrugând această lume, a inspirat o altă lume: lumea „absurdului”.

dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă.

Nietzsche: „Noi L-am ucis pe Dumnezeu, tu şi cu mine! Suntem cu toţii nişte ucigaşi! Dar cum am făcut asta? Cum am fost în stare să sorbim marea? Cine ne-a dat buretele ca să ştergem întregul orizont? Ce am făcut când am dezlegat acest pământ de soarele său? Încotro se mişcă acum? Încotro ne mişcăm? Departe de orice soare? Nu gonim fără încetare? În spate, în lături, înainte, în toate direcţiile? Mai există un deasupra şi un dedesubt? Nu rătăcim noi oare prin nimicul infinit? Nu ne molipseşte acest spaţiu vid? Nu a devenit mai rece? Nu se lasă neîncetat noaptea, mai întunecată şi mai întunecată?
Astfel este universul nihilist, în care nu există nici sus, nici jos, nici corect sau greşit, nici adevărat sau fals, pentru că nu mai există nici un punct de orientare.

Acolo unde altădată era Dumnezeu, nu mai există acum nimic; acolo unde altădată era autoritate, ordine, certitudine, credinţă, este acum anarhie, confuzie şi acţiune arbitrară şi lipsită de principii, îndoială şi disperare. Acesta este universul nihilist, atât de viu descris de catolicul suedez Max Picard, ca fiind o lume a „discontinuităţii” şi a „dezbinării” .

IV
Programul nihilist

omul nu poate dori negarea de dragul negării, ci numai confundând-o cu ceva pozitiv şi bun. nihilismul îşi promovează scopurile satanice prin intermediul unui program pozitiv.

Cei mai violenţi revoluţionari – un Neceaev sau Bakunin, un Lenin sau un Hitler, şi chiar practicanţii demenţi ai „propagandei faptei”  – visau la „noua ordine” pe care ar fi făcut-o posibilă distrugerea violentă a Vechii Ordini; Dada şi „anti-literatura” nu caută distrugerea totală a artei, ci drumul către o „nouă” artă; nihilistul pasiv, în apatia şi disperarea sa „existenţiale”, îşi întreţine viaţa numai prin speranţa confuză că va putea găsi totuşi o anumită satisfacţie ultimă într-o lume pe care pare să o tăgăduiască.

1. Distrugerea Vechii Ordini

Nazismul şi războiul său au creat astfel în Europa Centrală (mai puţin în Europa Occidentală) situaţia pe care a creat-o bolşevismul prin Revoluţie în Rusia: a distrus Vechea Ordine şi astfel a netezit drumul pentru eradicarea uneia „noi”. Nazismul a dispărut; în câţiva ani întreaga Europă Centrală a trecut sub „dictatura proletariatului” – adică, tirania bolşevică – pentru care nazismul a pregătit într-adevăr calea.
Nihilismul lui Hitler era prea pur, prea dezechilibrat pentru a avea de jucat mai mult decât un preliminar rol negativ în întregul program nihilist. Rolul său, ca şi rolul exclusiv negativ al primei faze a bolşevismului, s-a încheiat, iar stadiul următor aparţine unui puteri care deţine o viziune mai largă asupra întregii Revoluţii, puterea sovietică pentru care Hitler a lăsat ca moştenire cuvintele: „viitorul aparţine în întregime naţiunii răsăritene mai puternice.”

2. Crearea „noului pământ”

între Revoluţia Distrugerii şi paradisul terestru există un stadiu de tranziţie, cunoscut în doctrina marxistă sub numele de „dictatura proletariatului”.

Idealul realiştilor sovietici este identic cu idealul realiştilor occidentali, urmărit de primii cu o înflăcărare nedisimulată, iar de cei din urmă mai spontan şi mai sporadic şi nu totdeauna în mod direct de către guvernele lor, dar cu încurajarea acestora, bazându-se mai mult pe iniţiativa şi ambiţia individuale.

Revoluţia nihilismului, dorită sau nu, este acceptată; şi prin lucrarea ostenitorilor nihilişti din toate domeniile vieţii sociale, de ambele părţi ale „Cortinei de Fier” se ridică o Împărăţie nouă, exclusiv umană, un pământ exploatat, controlat şi organizat în întregime de dragul omului şi împotriva adevăratului Dumnezeu.

Nici un loc nu este sigur în faţa imperiului iraţional al nihilismului; peste tot oamenii urmăresc cu febrilitate înfăptuirea „progresului” – pentru ce motiv, nici ei nu ştiu sau cel mult intuiesc în mod confuz. În lumea liberă s-a creat un horror vacui care îi împinge pe oameni în cea mai mare parte într-o activitate febrilă care le promite uitarea golului spiritual către care se îndreaptă tot ce este lumesc;în lumea comunistă un rol important este încă jucat de ura împotriva duşmanilor reali sau imaginari, dar în primul rând împotriva lui Dumnezeu, pe Care L-a detronat Revoluţia lor, o ură care îi inspiră să re-creeze lumea împotriva lui Dumnezeu.

În fiecare variantă, lumea modelată de oamenii fără Dumnezeu este rece şi inumană, o lume în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri dragoste sau preţuire a aproapelui.

„Organizarea” nihilistă – transformarea totală a pământului şi a societăţii prin maşini, arhitectura şi design-ul moderne şi filosofia inumană a „ingineriei umane” care le însoţeşte – este o consecinţă a acceptării incompetente a industrialismului şi tehnicii care, aşa cum am văzut în capitolul anterior, sunt promotoarele secularizării care, necontrolată, sfârşeşte implacabil în tiranie.

Ceea ce poate părea „inofensiv” în pragmatismul şi scepticismul filosofic devine cu totul altceva la „planificatorii” zilelor noastre. Pentru că dacă nu există adevăr, puterea nu cunoaşte limite, cu excepţia celor impuse de mediul în care funcţionează sau de către o putere mai mare care i se împotriveşte. Puterea „planificatorilor” contemporani îşi va găsi limitele fireşti, chiar dacă nu i se opune nimic, doar într-un regim al organizării totale.

În „noua lume” nihilistă, toate energiile umane trebuie închinate preocupărilor lumeşti;

se instaurează astfel despotismul absolut al deşertăciunii lumeşti.

Această lume, din punct de vedere nihilist, va fi una a „realismului” perfect şi a „eliberării” totale; va fi de fapt cea mai extinsă şi cea mai eficientă închisoare pe care oamenii au cunoscut-o vreodată, pentru că – potrivit cuvintelor lui Lenin – „nu va mai exista nici o cale de a ieşi din ea, omul nu va mai avea încotro să scape” .

Puterea lumii, în care se încred nihiliştii aşa cum creştinii se încred în Dumnezeul lor, nu poate elibera pe nimeni, niciodată, nu poate decât să înrobească; numai în Hristos Care „a biruit lumea” este posibilă eliberarea de această putere, chiar şi atunci când ea va fi devenit absolută.

3. Modelarea „omului nou”

Schimbarea în masă a naturii umane” pe care o urmăreşte marxismul este o finalitate nu foarte diferită de cea nazistă. Marx şi Engels se exprimă fără echivoc cu privire la acest subiect

Prin aceasta, Marx şi Engels, asemenea contemporanului lor Nietzsche şi, mai târziu, asemenea lui Lenin şi Hitler, subscriu la mistica violenţei, crezând că se poate înfăptui o schimbare magică în natura umană prin indulgenţa faţă de patimi ca mânia, ura, resentimentul şi voinţa de a domina.

crearea unei noi umanităţi dezrădăcinate pe care o idealizează marxismul. Cei 30 de ani de război şi revoluţie nihiliste, între 1914 şi 1945, au reprezentat terenul ideal pentru „noul tip uman”.

Nu este nici un secret, desigur, faptul că pentru filosofii şi psihologii contemporani omul însuşi este în schimbare în secolul nostru violent, nu numai sub influenţa războiului şi a revoluţiei, ci, practic, sub influenţa a tot ceea ce pretinde că este „modern” şi „progresist”. Am menţionat deja formele cele mai izbitoare de vitalism nihilist, al căror efect cumulativ a fost acela de a dezrădăcina, de a dezintegra şi de a „mobiliza” individul, ca să substituie stabilitatea sa normală şi înrădăcinarea sa cu o goană lipsită de sens după putere şi perpetuă transformare şi ca să înlocuiască sentimentul uman normal cu o excitabilitate nervoasă.

Opera realismului nihilist, în practică şi în teorie, a fost paralelă şi complementară celei vitaliste: a condus la standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul realismului a fost de a „reduce” individul la nivelul cel mai „primitiv” şi elementar, de a face din el un sclav al mediului în care trăieşte, muncitorul perfect din „fabrica” universală a lui Lenin.

Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; …planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”;…„rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.

Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.

Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.

Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. …

Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” .

Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.

V
Dincolo de nihilism

Şi, într-adevăr, nu poate fi negat faptul că, alături de curentul disperării, al dezamăgirii şi al „a-umanităţii” pe care l-am descris ca avându-şi sursa în epoca nihilistă, s-a dezvoltat un curent paralel al optimismului şi idealismului care şi-au produs proprii săi „oameni noi”.

oameni de ştiinţă entuziaşti, care împing tot mai departe „limitele” cunoaşterii printr-o cercetare şi experimentare fără îndoială „captivante”, către care sunt îndrumaţi astăzi; pacifişti şi idealişti non-violenţi care poartă cruciade pentru cauza păcii, a frăţietăţii, a unităţii lumii şi pentru depăşirea ostilităţilor ancestrale; tineri scriitori, „furioşi” pentru cauza dreptăţii şi a egalităţii, promovând – atât cât este posibil în această lume jalnică – un nou mesaj al bucuriei şi creativităţii;

Noutăţile artistice şi ştiinţifice, prosperitatea şi confortul, noile lumi de explorat, „pacea”, „frăţietatea” şi „bucuria”, aşa cum le înţelege mintea omului de rând: acestea sunt bunurile unei lumi trecătoare şi dacă sunt urmărite cu devotamentul naiv  pe care li-l dedică „omul nou” al zilelor noastre, devin primejdioase din punct de vedere spiritual.

în această imagine nu mai există conflict, pentru că omul este pe cale de a fi în întregime remodelat şi reorientat şi, în acest fel, perfect „adaptat” la noua lume.

Dumnezeu fiind „mort”, omul creat după chipul său şi-a pierdut fiinţa şi a căzut în sub-umanitate. În imaginea pozitivă, pe de altă parte, pare să fi început o nouă mişcare; omul şi-a descoperit o nouă natură, aceea de creatură a acestei lumi. Epoca negării şi a nihilismului, care a evoluat cât de departe a putut, s-a încheiat; „omul nou” nu se mai interesează atât de adevărul creştin pentru a se osteni să-l nege; toată atenţia sa este îndreptată către această lume.

Noua eră, numită „post-creştină”, este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism” – această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă. Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou”: odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări, mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive.

Zeul nihilismului, nimicul, este un gol, un vid care aşteaptă să fie umplut; cei care trăiesc în acest vid şi recunosc nimicul drept zeul lor nu pot face altceva decât să caute un nou zeu şi speră că acesta îi va scoate din epoca şi de sub puterea nihilismului.

nihilismul nu este decât un aspect al acestei Revoluţii. Violenţa şi negarea reprezintă, în mod sigur, o etapă preliminară; dar această etapă nu este decât o parte dintr-un plan mai vast al cărui sfârşit promite să fie nu mai bun, ci incomparabil mai rău decât epoca nihilistă. Dacă în epoca noastră există semne că epoca violenţei şi a negării este pe sfârşite, asta nu se întâmplă pentru că nihilismul a fost „învins” sau „depăşit”, ci pentru că această etapă s-a încheiat şi a devenit inutilă.

satisfăcută că şi-a atins scopurile, Revoluţia se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi succesul.
Ultima speranţă a omului modern nu este, de fapt, decât o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă „dincolo de nihilism” este expresia ultimului element din programul Revoluţiei. Şi nu este doar marxismul care promovează acest program. Nu există putere politică importantă al cărei guvern să nu fie „revoluţionar”; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în „climatul intelectual” contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni de unul singur la lipsa autorităţii politice. Nu există o dovadă mai clară decât aceasta despre spiritul anti-creştin al epocii noastre – cel mai profund anti-creştinism fiind, desigur, pseudo-creştinismul care reprezintă scopul Revoluţiei.

Dincolo de nihilism nu poate fi decât o transcendere a tuturor valorilor”:
„Prin această formulă îşi găseşte expresia o mişcare contrară, care ţine atât de un principiu cât şi de o misiune; o mişcare care într-un viitor îndepărtat va înlocui acest nihilism perfect; însă cu toate acestea, nihilismul este o treaptă necesară, atât din punct de vedere logic, cât şi psihologic, către apariţia acestei mişcări, care nu poate lua naştere decât de pe culmile nihilismului şi din el.”
Nietzsche

Dostoievski prin personajul său Kirilov, cel mai radical dintre „posedaţi”:
… totul va fi nou … Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la […] transformarea fizică a Pământului şi a omului
Aici s-a sugerat deja al doilea corolar al gândirii nihiliste. Răzvrătirea nihilistă şi antiteismul responsabile pentru „moartea lui Dumnezeu” generează ideea că trebuie inaugurată
o „nouă epocă” în care omul să se transforme el însuşi în dumnezeu.

Această idee despre „supraom” este cea care fundamentează şi inspiră concepţia despre „transformarea omului”, ca în realismul lui Marx şi în vitalismul numeroşilor ocultişti şi artişti.

aşa cum nimicul, zeul nihilismului, nu este decât un vid şi aşteptarea unei împliniri  prin revelarea unui „nou zeu”, la fel „omul nou”, pe care nihilismul l-a deformat, l-a sărăcit şi l-a lăsat fără caracter, fără credinţă, fără orientare – acest „om nou” indiferent dacă este apreciat ca „pozitiv” sau „negativ”, a devenit „mobil” şi „flexibil”, „deschis” şi „receptiv”, el este un material pasiv care aşteaptă o nouă descoperire sau o revelaţie sau o comandă care să-l toarne în cele din urmă într-o formă definitivă.

În sfârşit, corolarul anihilării nihiliste a autorităţii şi a ordinii este concepţia – prevestită în linii mari de toate miturile „noii ordini” – despre o categorie cu totul nouă a ordinii, o ordine pe care cei mai înflăcăraţi apărători ai ei nu ezită să o numească „anarhie”. Statul nihilist, potrivit mitului marxist, trebuie să „spulbere” totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim „mileniul”.

În viaţa creştină cunoaştem că există o armonie între mijloace şi scopuri. Prin rugăciune şi printr-o viaţă cucernică şi prin Sfintele Taine ale Bisericii, creştinul se schimbă prin harul lui Dumnezeu pentru a deveni tot mai mult asemenea Domnului său  şi pentru a participa tot mai deplin la Împărăţia pe care Acesta a pregătit-o celor care Îl urmează cu adevărat. Cei care sunt ai Săi se recunosc după roadele pe care le aduc: răbdare, smerenie, ascultare, pace, bucurie, iubire, delicateţe, iertare – roade care în acelaşi timp pregătesc pentru împărtăşirea deplină din Împărăţie. Finalitatea şi mijloacele sunt unul şi acelaşi lucru; ceea ce a început în această viaţă se desăvârşeşte în viaţa viitoare.
În acelaşi timp, există şi o „armonie” în lucrările Satanei; „virtuţile” slujitorilor săi sunt consecvente cu scopurile cărora le slujesc. Ura, mândria, răzvrătirea, discordia, violenţa, folosirea fără scrupule a puterii:
nimic din toate acestea nu va dispărea în chip magic atunci când Împărăţia revoluţionară se va fi realizat pe pământ; ci vor fi mai degrabă intensificate şi perfecţionate.

Nihilismul este, în profunzime, o dezordine spirituală, şi nu poate fi învins decât prin mijloace spirituale; dar în lumea contemporană nu există nici o încercare de a aplica asemenea mijloace.

scopul Revoluţiei, care iniţial nu reprezenta decât halucinaţia câtorva minţi exaltate, a devenit scopul umanităţii înseşi. Oamenii au obosit; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, modul creştin de viaţă este prea îngust şi prea abrupt. Revoluţia a luat în stăpânire „spiritul veacului” şi a merge împotriva acestui curent puternic este mai mult decât poate duce omul modern, pentru că se cer tocmai acele două lucruri nimicite cu atâta ardoare de către nihilism: adevărul şi credinţa.

… Orice observator sensibil devine conştient de faptul că oamenii, în era nihilistă mai mult decât înainte, au transformat pământul după chipul iadului; iar cei care sunt conştienţi că se află în abis nu ezită să numească această stare iad. Chinurile şi nefericirea acestei vieţi sunt într-adevăr o pregustare a iadului, aşa cum bucuriile vieţii creştine – bucurii pe care nihilistul nici nu şi le poate imagina, atât de îndepărtate sunt ele de experienţa sa – sunt o pregustare a raiului.

Creştinul crede în existenţa iadului şi se teme de focurile acestuia – nu este vorba de foc pământesc, aşa cum îşi imaginează necredinciosul deştept, ci de un foc infinit mai dureros, pentru că, asemenea trupurilor cu care oamenii se vor ridica la cer în Ziua cea de apoi, va fi spiritual şi fără sfârşit.

Din postfață (Tatiana Petrache)

Clasificare

Nihilistul manifestă sub diferite forme o atitudine de negare, de refuz şi de provocare a ordinii realităţii recunoscute, pentru că nu mai găseşte sensul, scopul şi armonia pe nici unul dintre nivelurile acestei realităţi – fie el ontologic, filosofic, moral, epistemologic, politic, cosmic sau existenţial – şi fiecare dintre aceste niveluri primeşte o expresie nihilistă specifică. Avem astfel nihilismul ontologic, nihilismul filosofic, nihilismul moral, nihilismul epistemologic, nihilismul politic, nihilismul cosmic şi nihilismul existenţial. Pe fiecare nivel nihilismul neagă temeiurile acelei realităţi specifice.
Potrivit Routlege Encyclopaedia of Philosophy, nihilismul filosofic neagă posibilitatea unui principiu metafizic prim. Nihilismul moral respinge orice posibilitate de justificare sau critică a judecăţilor morale pe baza faptului că o asemenea moralitate este un pretext al egoismului şi, de aceea, o ipocrizie.
Principiile morale nu sunt altceva decât expresiile preferinţelor şi sentimentelor subiective ale oamenilor. Nihilismul epistemologic neagă posibilitatea afirmaţiilor care să justifice sau să critice cunoaşterea, pentru că acest act presupune un fundament al adevărurilor infailibile şi universale, dar în concepţia nihilistă asemenea adevăruri nu există. Nihilismul consideră că afirmaţiile referitoare la cunoaştere sunt relative la epocile istorice, la contextele culturale ale acestora sau la fanteziile gândirii şi experienţei individuale şi, prin urmare, sunt arbitrare şi nedefinibile. Nietzsche introduce conceptul de perspectivism al cunoaşterii care susţine că actul de cunoaştere este întotdeauna perspectival, parţial, în funcţie de unghiul din care este percepută acea realitate. Perspectivismul neagă de asemenea posibilitatea unei viziuni incluzive care să le cuprindă pe toate celelalte, adevărul general valabil fragmentându-se într-o multitudine de adevăruri de perspectivă.
Nihilismul politic urmăreşte distrugerea completă a instituţiilor politice existente, alături de concepţiile şi structurile sociale care le susţin, dar nu are un mesaj pozitiv legat de ceea ce ar putea înlocui aceste structuri şi instituţii. Nihilismul politic este sinonim cu anarhismul.
Nihilismul cosmic porneşte de la postulatul că natura în întregime este neinteligibilă şi indiferentă faţă de preocupările umane şi nu poate fi decât supusă descrierii şi explicaţiei ştiinţifice.
Nihilismul existenţial neagă sensul vieţii umane, considerând viaţa ca inutilă şi absurdă.

Temeiuri … nihiliste

Nihilismul este în esenţă urmarea firească a unei teologii eronate, care L-a supus pe Dumnezeu unui proces de antropomorfizare, de transformare a Lui într-un obiect al intelectului, devenind astfel accesibil inteligenţei autonome a omului. Dumnezeu a fost astfel încadrat într-un pat al lui Procust pentru a corespunde premiselor raţiunii umane.

În spatele respingerii lui Dumnezeu, în spatele celor mai multe forme de nihilism există acelaşi gol teologic ce caracterizează metafizica apuseană în întregul ei: ignorarea sau desconsiderarea adevărului persoanei. Nihilismul este o consecinţă firească a conţinutului exclusiv raţional pe care Evul Mediu apusean l-a dat cunoaşterii lui Dumnezeu.

Christos Yannaras, în Persoană şi Eros consideră că această criză îşi are originea în înţelegerea diferită a noţiunilor de persoană şi natură în cele două culturi – răsăriteană şi apuseană. Manifestarea persoanei, delimitarea ei de particularităţile comune ale naturii, nu poate fi concepută şi constatată doar la nivel mental, aşa cum se întâmplă în teologia apuseană, ci se defineşte în primul rând ca fapt existenţial, ca realitate; persoana nu poate fi cunoscută decât în dinamica relaţiei.
Adevărul şi existenţa persoanelor se manifestă în măsura în care acestea se revelează în relaţie cu celelalte persoane; adevărul este neascunderea Fiinţei, posibilitatea fiinţelor de a se revela în relaţie cu celelalte fiinţe. Prin urmare,
adevărul este chiar relaţia de iubire dintre fiinţe, pentru că în această stare se deschid unele altora, ies din starea de potenţă a naturii lor. Adevărul este descoperirea reciprocă a persoanelor în relaţia de iubire şi nu o informaţie despre o realitate neutră, o constatare empirică sau pur şi simplu identitatea dintre concept şi obiectul semnificat. Adevărul nu este o constatare, nu este o descriere inflexibilă a unor realităţi, ci este o posibilitate dinamică de cunoaştere a persoanelor în iubirea care le revelează potenţialul infinit al naturii. Cunoaşterea adevărului persoanei presupune o creştere infinită în această relaţie iubitoare, relaţie prin care persoanele se definesc. Adevărul nu poate fi cucerit prin construirea unui turn Babel, nici prin determinarea cât mai exactă a unor informaţii, ci este o descoperire, o revelaţie a persoanelor unele către altele, faţă către faţă. Adevărul este comuniunea.

Fiinţa nu poate fi definită printr-o simplă constatare raţională conştientă, ca în teologia apuseană, sau printr-o constatare a priori empirică, ca în pozitivism, ci este un fapt existenţial al raportării la persoană ca prezenţă. În consecinţă, adevărul este un act personal de neascundere a fiinţelor, al revelării lor în relaţie.

Ontologia apuseană nu face decât să marcheze convenţional şi raţional existenţa fenomenelor, câtă vreme ontologia răsăriteană propune cunoaşterea conştientă a alterităţii lor şi depăşeşte în felul acesta formulările abstracte, introducând actul cunoaşterii în sfera adevărului existenţial.

Teologia Bisericii nu propune un Dumnezeu înţeles ca Principiu Prim cauzal sau ca Subiect absolut şi nevăzut, ci pe Dumnezeul comuniunii personale şi al experienţei istorice, pe Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, pe Dumnezeul şi părintele Domnului nostru Iisus Hristos.

Convingerea că Fiinţa nu poate fi cunoscută decât prin gândire şi prin logos conduce inevitabil la o ontologie nihilistă, deoarece acest principiu universal nu poate întemeia şi exprima realitatea extrem de complexă a Fiinţei ca fapt existenţial.

În cadrul metafizicii apusene, fenomenele sunt pur şi simplu constatate ca individualităţi ontice obiective şi autonome care nu relaţionează;  iar această distanţă dintre ele, această distanţă a non-comunicării, golul distanţei dintre obiecte care se manifestă atunci când relaţia este suspendată şi când unitatea realităţii este fragmentată în perspective disparate, reprezintă neantul.

Neantul este absenţa relaţiei, este eşecul sau refuzul relaţiei personale, decăderea persoanei la nivelul existenţial al individualităţii care aduce după sine epuizarea adevărului fiinţei la marcarea raţională şi conştientă a individualităţii ontice aparente. Neantul este decăderea de la posibilitatea existenţială a relaţiei personale.

Evaluarea conceptelor

la un moment dat Friedrich Nietzsche decretează că nu există Adevăr absolut şi că Dumnezeu a murit şi introduce în cultura europeană adevărul relativ şi perspectival. Conştientizarea acestei situaţii produce abisul, neantul, vidul şi angoasa existenţială pe care sufletul uman nu le poate suporta şi se revoltă, după care distruge Vechea Ordine a realităţii într-un ciclu de revoluţii: Revoluţia Franceză, Revoluţia paşoptistă, revoluţii culturale, ştiinţifice, Revoluţia bolşevică, revoluţia bioetică.

În înţelegerea părintelui Serafim, Adevărul este Dumnezeul personal care S-a întrupat în istorie, iar Nimicul este refuzul iubirii lui Dumnezeu, vidul non-relaţiei, şi „nu nimicul absenţei şi al nonexistenţei”, câtă vreme în accepţiunea curentă Adevărul absolut este un fel de idol mental al transcendenţei, iar nimicul apare în momentul constatării că acest Adevăr absolut este doar o proiecţie, o reprezentare mentală pe care s-a întemeiat cultura şi civilizaţia Occidentului.

Printre ruinele cetăţii se preumblă bâjbâind un nebun care poartă în spinare un cadavru. Este un nebun cu un dumnezeu ucis, dar el nu ştie că acesta este un fals dumnezeu, un dumnezeu construit după chipul şi asemănarea minţii sale bolnave.

nici nu mai putea aştepta întâlnirea cu această idee /cauză primă /motor prim/ principiu universal/ subiect spiritual absolut, pentru că Godot oricum nu va veni niciodată. Până la urmă s-a prăbuşit în abis şi acolo nu l-a întâlnit pe acest dumnezeu, ci s-a întâlnit doar cu propriile lui spaime, cu umbra sa.

„…nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt …”
Aceasta este icoana neantului infernal al neputinţei de a comunica unul cu altul, este abisul despărţirii şi focul cel nestins al spaimelor singurătăţii.
…Înstrăinarea de ceilalţi, de Dumnezeu şi de lumea creată ne aruncă în neant, pentru că fiinţa capătă realitate numai în această dinamică a revelării de sine.

Învierea este astfel o ieşire din neantul non-iubirii şi al non-comuniunii la adevărul persoanei care se revelează în Hristos, strâns legată de această mână a Lui care se întinde peste mormântul nostru. Hristos în lumină, Care Se apleacă peste mormintele „personalizate” şi ne scoate din tăcerea însingurării la lumina iubirii fără sfârşit şi fără fisură în care ne putem vedea unii pe alţii în Adevăr. Iar acest Adevăr nu este decât iubirea dumnezeiască, singura care poate întinde punţi între fiinţe şi între Fiinţă şi fiinţe; acest Adevăr Care ne cuprinde pe toţi, pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28).

Advertisements

Serafim Rose – Nihilismul (fragmente): problema adevărului și stadiile dialecticii nihiliste

1 Comment

Eugen  (Pr. Serafim) Rose – Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă

Traducere şi postfaţă: Tatiana Petrache, Editura Egumenița

I
Introducere: Problema adevărului

…nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit, aproape universal valabil, a pătruns perfect şi adânc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un „front” pe care să fie combătut; şi cei care cred că îl combat folosesc cel mai adesea argumentele acestuia, care se întorc de fapt împotriva lor

În epoca noastră, „adevărul relativ” este reprezentat în primul rând în cunoaşterea ştiinţifică…

Omul de ştiinţă … se mulţumeşte cu cea mai evidentă explicaţie pentru a-şi satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ. …Oricare dintre aceste afirmaţii se contrazice pe sine. Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută.

Orice om trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – lucru mai puţin evident, dar nu mai puţin adevărat – este un metafizician. Ceea ce i se cere oricărei ştiinţe – şi nici un om nu poate nega această cerinţă – este o teorie şi un standard de cunoaştere, o noţiune despre ceea ce este, în ultimă instanţă, cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca raţionalitatea ultimă a lucrurilor, reprezintă un principiu fundamental al metafizicii, un adevăr absolut. Dar prin recunoaşterea unui asemenea principiu, inevitabilă din punct de vedere logic, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi o contradicţie absolută.
Proclamarea „relativităţii adevărului” echivalează, prin urmare,
cu o „metafizică negativă” – însă, fără discuţie, o metafizică.

Există câteva forme principale de „metafizică negativă” …Le putem împărţi în două categorii generale: „realism” şi „agnosticism”, care la rândul lor pot fi împărţite în „naive” şi „critice”.„Realismul naiv” sau ”naturalismul” nu neagă explicit adevărul absolut, în schimb emite pretenţii proprii de adevăr absolut care nu pot fi argumentate. Respingând orice perspectivă a absolutului „spiritual” sau „ideatic”, proclamă în schimb adevărul absolut al „materialismului” şi „determinismului”.

Realismul critic” sau „pozitivismul” reprezintă negarea făţişă a adevărului metafizic. Pornind de la aceleaşi ipoteze ştiinţifice ca şi naturalismul cel mai naiv, profesează însă o mai mare consecvenţă prin abandonarea definitivă a noţiunii de absolut, mărginindu-se la adevărul „empiric” şi „relativ”. Am semnalat deja care este contradicţia acestei poziţii: negarea adevărului absolut este ea însăşi un „adevăr absolut”; ca şi în cazul naturalismului, însăşi afirmarea principiului fundamental al pozitivismului reprezintă negarea acestuia.

Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea absolută de a cunoaşte vreun adevăr absolut. Chiar dacă această exigenţă pare chiar mai modestă decât cea a pozitivismului, are de fapt pretenţii foarte mari: dacă poate afirma într-adevăr că absolutul este „incognoscibil”, atunci însăşi această cunoaştere este „absolută”. Prin urmare, agnosticismul nu este de fapt decât o varietate de pozitivism care încearcă, fără prea mare succes, să-i mascheze contradicţiile.

Agnosticul care adoptă agnosticismul critic nu se lasă tulburat de el, ci se plasează pe poziţia „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”potrivit cărora nu există nici un adevăr, dar omul poate supravieţui în lume şi fără adevăr.O asemenea poziţie a fost susţinută printre elite – şi nu numai – în secolul nostru anti-intelectualist; Reprezintă abandonarea definitivă a adevărului sau chiar supunerea lui faţă de putere, indiferent dacă aceasta este întruchipată de naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care altădată oamenii le închinau adevărului.

Concluzia – pe care Hume a afirmat-o deja,… – concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, atunci nu există deloc adevăr;…Omul de ştiinţă acceptă acest lucru prin faptul că nu iese din limitele specialităţii sale, mulţumit să vadă o anumită coerenţă într-un număr limitat de fapte …Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor „revelaţii” pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi „revelaţiile” pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.

Prin urmare, logica demonstrează clar un lucru: negarea adevărului absolut sau punerea lui sub semnul întrebării, în cazul în care este consecventă şi onestă, conduce la abisul solipsismului şi iraţionalului;

doar acea poziţie care nu conţine contradicţii logice reprezintă afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; iar acest adevăr absolut nu poate fi atins prin instrumentele cunoaşterii umane, care sunt prin definiţie relative.

Într-adevăr, o persoană care nu acceptă deplin şi consecvent o doctrină coerentă despre adevăr, precum este aceea oferită de Revelaţia creştină, este obligat – dacă are pretenţia că poate cunoaşte ceva – să caute în altă parte o asemenea doctrină; aceasta a fost calea filosofiei moderne care a sfârşit în obscuritate şi confuzie, pentru că niciodată nu va recunoaşte cinstit faptul că nu poate furniza ea însăşi ceea ce nu i se poate da decât din afară. …

În realitate, nimeni nu trăieşte decât în lumina unei revelaţii, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujeşte iluminării sau confuziei. Acela care nu trăieşte prin Revelaţia creştină este nevoit să adopte o revelaţie falsă; şi orice revelaţie falsă conduce la abis.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”  „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”.  Acest Adevăr, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi atins prin mijloace umane; nu poate fi revelat decât de Cel Care are puterea să o facă.

aceşti idoli frapează prin faptul că fiecare dintre ei este o deziluzie, o desfigurare, o pervertire sau o parodie a Adevărului unic, de Care oamenii nu se pot feri, chiar dacă se află pe o cale rătăcită, în blasfemie sau în orgoliu…

…iar obstacolul principal în calea credinţei nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credinţă, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelaţiei creştine este mai degrabă sclava unei alte revelaţii, a unui fals „adevăr absolut”, şi anume, nihilismul.

umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filosofi din şcoli diferite; dar toţi aceştia sunt uniţi într-o misiune comună. Fie că e vorba de „criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, de violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, de viziunile apocaliptice ale distrugerii universale, de instituirea unui paradis terestru sau de lucrările ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume, ipoteza tocită fiind aceea că nu există o altă lume – finalitatea este aceeaşi: eliminarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea unei noi ordini în care să nu mai existe nici o urmă a „vechii” concepţii despre lucruri şi în care omul să fie singurul dumnezeu.

II
Stadiile dialecticii nihiliste

…iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.

Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.

1.    Liberalismul

este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism.

Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credinţă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios…

Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist.

El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii. … Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern.

…Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul iluminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credinţei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire….Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Există două forme principale ale acestei necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocşi – este, ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărâm, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.

…întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, …Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalităţii liberale în privinţa sensului morţii.

Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta.

…prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a concepţiei liberale, a cărei intenţie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.

Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.

În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională.

Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva.

primul principiu al Revoluţiei: adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou.

În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” .

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?»” .Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive…

Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinţa că totul merită să fie nimicit; ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.”  Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime.

O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai puţin nihilistă în consecinţele sale, a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de  forţă de convingere implicită, interioară…

Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.

În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic.

Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze acest adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal,   i-a luat locul.

2.  Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii.

Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic.

Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidenţe; începutul şi sfârşitul acestui univers.

Este gândirea naivă şi dezordonată a omului practic, nemeditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele  şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesară , despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă

Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa  cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus.

Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat –, cât una care ţine de emfază şi de motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta.

Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, (realistul) îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume.

Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi  la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci.

realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul Îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de  producţie”.

Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal…

Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor  simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.

această istorie (a nihilismului) a presupus şi şi-a extras  sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor.

Hitler a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple” . Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”,  dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană…. Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.

Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung   primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; … Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă.

umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist.

Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, o deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.

Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fost aceea de a anihila aceste adevăruri.

…„omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.

3.  Vitalismul

aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut  întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată.

Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. …Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.

În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat

Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv…

În liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. În vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalităţii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care iniţial se limitau la câţiva oameni.Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge.

Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor…

Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic, ci, dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente, pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.

Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în  ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violenţei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”

Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viaţă au condus spre zone stranii. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului, şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism.„Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesto al lor…, cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt”.

Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.

Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budismului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductio ad absurdum a acesteia.
Este încercarea de a fabrica un
cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viaţa”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.

Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe.

Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.

iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.

Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie – să cunoască oprire.

Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat.

Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc.

4.  Nihilismul distrugerii

Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.

Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis”…

Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenţa acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă  a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”….Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem.

În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinii nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principii.

Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht oder Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei führer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .

Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual.  Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evoluţia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea „naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infecţia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

%d bloggers like this: