Home

Cum vor „experții” în educație să distrugă educația, propunând un nou sistem de învătământ public menit să ne pregătească pentru „statutul de căpşunari perpetui, de peoni ai globalizării”

2 Comments

educatie646x404Mircea Platon/ Cotidianul: Tactica sistemului de învăţământ pârjolit

1. Ce spun ”experţii”

Ajuns la Iaşi cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii din 24 ianuarie 1859, preşedintele Klaus Iohannis a făcut două declaraţii foarte importante. Prima, că se simte bine în postura de ”slugă a americanilor”.

A doua declaraţie sună după cum urmează: More

„Esenţa educaţiei stă în cultul eroilor și al sfinţilor”

Leave a comment

copil icoana Iisus“Zicea Nichifor Crainic că esenţa educaţiei stă în cultul eroilor și al sfinţilor. Esenţa educaţiei. Or, pe câtă vreme din educaţia noastră lipsesc eroii şi sfinţii este o educaţie fără esenţă, goală. Nu vedeţi? Copiii de mici au nevoie de eroi, de modele, şi noi punem în faţa lor roboţi, tot felul de filmuleţe, de Supermani, de dinozauri, de balauri, le punem în faţă copiilor şi ei cu alea cresc. În loc să le punem în faţă sfinţii lor. Sfinţii. Uite, putem să-i spunem erou, îi pui în faţă şi îi povesteşti despre Mircea cel Bătrân, despre Vlad Ţepeş, despre ăla, despre ăla, câţi am avut! Şi copilul cu asta să înceapă, cu modelele reale! Dar începe cu modele false şi îl derutezi, el crede la început. Şi e atât de curat copilul! În loc să se imprime adevărul de la început în el, tu-i imprimi minciuna, virtualul, ceva care nu există. …

Dar nu le poate face Biserica pe toate. Şi ar face foarte mult Biserica, dac-ar fi încurajată. dar Biserica e obstrucţionată, nu e încurajată. Le e frică, tremură tot timpul, numai s-o discrediteze. Cum aud de un caz negativ, gata, mare eveniment, că preotul cutare nu ştiu ce n-a făcut. Dar ăilalţi, care au făcut, nu te interesează? Nu.”

(Parintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa)

„Începe iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile «bune» ale comunismului” /Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii

7 Comments

Prima scoala romaneasca din Schei

„Dacă educaţia e separată de învăţătura lui Hristos nu se pierde învăţătura lui Hristos, ci se pierde educaţia şi se pierd oamenii adevăraţi. Şi iarăşi: dacă educaţia se pierde în şcoală, şcoala devine primejdioasă pentru oamenişi popoare, fiindcă omul şcolit şi lipsit de caracter este mult mai primejdios pentru sine şi pentru ceilalţi decât omul neşcolit şi lipsit de caracter. Acesta este lipsit de caracter din slăbiciune, cel dintâi din convingere. Fisura dincredinţa unui om atrage după sine, în mod inevitabil, şi o fisură în caracter.” (Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. 2, Trad. din lb. sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Bucureşti, Editura Sofia, 2003, p. 49).

Claudiu Balan: “Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii” :

“Este 21 noiembrie 2014 şi sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o sărbătoare care aduce înaintea creştinilor un subiect important: educaţia. În această zi prunca Maria de doar 3 anişori este adusă la templu de părinţii ei Ioachim şi Ana, pentru a rămâne definitiv acolo. Născută în urma rugăciunii intense către Dumnezeu şi printr-o minune, Maria este darul lui Dumnezeu pentru Sfinţii Ioachim şi Ana care erau foarte înaintaţi în vârstă şi nu puteau avea copii din tinereţe. Au promis că-i vor dărui pruncul lor Domnului. Şi aşa au făcut.

Fetiţa Maria, viitoarea Mama a lui Dumnezeu, va locui în chiliile marelui templu pentru a primi o educație aleasă. Este hrănită de îngeri și dialoghează cu ei ca niște prieteni buni. Se roagă în Sfânta Sfinteilor, adică în altarul templului, acolo unde marele preot intra doar odată pe an. Învață Scripturile și se pregătește treptat pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Cea mai mare întâlnire a Creației cu Creatorul.

Maria este cel mai prețios dar pe care-l va putea aduce umanitatea vreodată lui Dumnezeu. Este cea mai mare personalitatea a omenerii, după Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Sfinții vorbesc de Maria ca fiind piscul întregii Creații (al întregului Univers). În Fecioara Maria se unește Dumnezeu cu toată Creația sa. Maica Domnului este nu doar modelul fiecărui om ci izvorul tuturor bunătăților dumnezeiești care se pogoară peste omenire, căci ea L-a născut pe Dumnezeu-Omul, izvorul binelui, pe Iisus Hristos.

Doisprezece ani, de la 3 pânâ la 15 ani când a primit pe Duhul Sfânt și s-a zămislit în pântecele ei Fiul lui Dumnezeu, Maria a fost educată pentru tot ce poate deveni omul în maximul său: dumnezeu prin împărtășire. Sfântul Teofan al Niceiei vorbește de Maica Domnului ca de un Dumnezeu la feminin, căci unirea dintrea ea și Fiul ei Dumnezeu este desăvârșită, voințele lor pe deplin unite, și tot ce vrea Dumnezeu vrea și Maica Domnului și tot ce vrea Maica Domnului cu siguranță vrea și Dumnezeu. Din dumnezeirea Fiului ei, Maica Domnului își arătă de la Bunavestire și până azi iubirea Sa față de întreaga lume, făcând minuni mari.

Acum câteva zile am aflat de decizia Curții Conștituționale prin care ni se reamintește că religia este o materie opțională în școală. Dacă până acum toată lumea accepta ora de religie din oficiu și doar cei care refuză trebuiau să facă o cerere, acum lucrurile s-au schimbat. Fiecare părinte care va vrea ca al său copil să studieze religia va trebui să completeze o cerere specială. Problema apare în situația părinților indiferenți și depărtați de Dumnezeu care nu vor considera lecțiile despre credința în Dumnezeu ca folositoare și nu vor completa acea cerere. Înainte de decizia Curții Constituțională, copilul unor astfel de părinți indiferenți studia religia, și avea șansa să afle despre Dumnezeu, chiar dacă acasa nu era educat în duh creștin.

Începe astfel iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile „bune” ale comunismului. More

Mircea Vulcănescu, despre „misiunea esențială a școlii”

2 Comments

Mircea Vulcanescu 3„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică. More

„Formarea caracterului” – o conferință foarte bună

3 Comments

 

Mihai Eminescu, despre educație

Leave a comment

Mihai-Eminescu_Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.” (Eminescu, Opere, vol. XI, p. 307)

„E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.” (în „Opere”, vol. IX, pg. 446); „Am spus-o într-un rând cã ceea ce ne inspirã durerea cea mai mare si o adevãratã teamã de viitorul acestei tãri nu sunt pe atâta oamenii generatiei actuale pe cât tinerii nostri, care vor stãpâni în viitor soarta natiei lor. Lucrarea continuã a institutiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dãrâmarea oricãrei autoritãti dumnezeieoti si omenesti, într-o încredere oarbã în propria persoanã neînsemnatã, în nerespectarea oricãrui superior. Usurinta cu care tinerii la noi discutã oameni si lucruri, expresiile de care se servesc, suficienta si lipsa de naivitate e un semn cã avem a face cu oameni îmbãtrâniti înainte de vreme, cãrora le-am putea prezice de pe acuma lipsa de statornicie si impotența moralã. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dã Dumnezeu pentru c-am fãcut din scoli numai unelte în care se îngrãmãdeste învãtarea unei multimi de cunostinte, fãrã sã fi îngrijit deloc pentru cresterea inimei si caracterului, cãci niciodatã tãria unui popor n-a stat în instructie si numai în instructie, ci totdeauna în crestere. O cunostintã, mai ales în scoalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunostintã stearpã si nefolositoare.” (Curierul de Iași, 5 iunie 1877) 

„Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului.” (Mihai Eminescu, „Românul combate ideile emise de noi”, Timpul, 11 octombrie 1878)

într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni” (http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/eminescu-educatia-e-cultura-caracterului-cultura-e-educatia-mintii)

Citiți și: Simion Mehedinți și concepția sa asupra educației

145 de ani de la naşterea marelui savant Simion Mehedinți, academician, geograf, geopolitician și strălucit pedagog creștin

1 Comment

simion mehedintiPe 19 octombrie s-au împlinit 145 de ani de la naşterea marelui savant Simion Mehedinți, academician, geograf, geopolitician și strălucit pedagog și teoretician al educației

“In prima perioada a secolului XX, din randul poporului roman s-au ridicat figuri luminoase, savanti eminenti, invatati cu conceptii inaintate care au ilustrat viata intelectuala a Romaniei. Acestei pleiade de mari oameni de cultura apartine si Simion Mehedinti [1868-1962], una dintre cele mai reprezentative figuri ale stiintelor geografice, unul dintre cei mai mari pedagogi romani, in special pe linie crestina.

Inca din timpul vietii, Simion Mehedinti este recunos­cut ca intemeietorul si parintele geografiei romanesti, iar manifestarile si preocuparile ca scriitor ii ofera calitatea de savant polivalent, geograf, educator, patriot, om politic si de stat.

(…) Opera pedagogica – Endopedagogia – a lui Simion Mehedinti, dupa propria expresie, a fost vasta si de lunga durata, acoperind nu numai educarea maselor de scolari si cetateni maturi, dar si observatii critice asupra conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca personalitatile conducatoare, asa cum sunt prezentate intr-un numar impre­sionant de lucrari (Trilogia stiintei, omul politic, politica de vorbe).

Cunoscator al scolii romanesti, Simion Mehedinti va respinge scoala pe hartie, imitatia modelelor trecatoare. El pledeaza pentru scoala muncii ale carei reguli metodice in sinteza ar fi: urmeaza firul traditiei; urmeaza canonul autoritatii; urmeaza imperativul activitatii cre­atoare.

Pedagogul atrage atentia asupra rolului si importantei familiei in procesul educativ si asupra obligativitatii statului de a creste indivizi sanatosi.” (Prof. Aurel Popescu)

Teoriile educaționale ale lui Simion Mehedinți sunt de mare actualitate şi oferă o lecţie valoroasă pentru prezent. El a pledat pentru un sistem pedagogic adaptat la specificul naţional şi pentru fundamentarea educaţiei pe realitatea naţională, nu pe copierea unor modele abstracte şi străine sufletului românesc. „A educa – spune Simion Mehedinți – înseamnă a integra pe copil în neamul din care face parte.”

Simion Mehedinți a lăsat o operă impresionantă. Câteva citate din lucrările sale: More

Vasile Pârvan: „Școala noastră trebuie să pornească de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional”

Leave a comment

Vasile_Parvan_-_Foto01

„Fiecare naţiune trebuie să-şi aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulţimilor şi de selecţionare a talentelor şi geniilor. Copiii ţăranului nostru, vioi şi clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de naţiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi şi înceţi. Şcoala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional şi ramificată după scopurile sociale specifice evoluţiei noastre actuale.”

,,A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greşeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creaţiilor abstracte. Căci cultura acestor naţiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim nişte simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei naţiuni se naşte din ciocnirea unor influenţe ideologice străine, forţat ori de bună voie, cu instinctul creator naţional.” (Vasile Pârvan, „Datoria vieții noastre”, Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor,  Universitatea din Cluj, 3 noiembrie 1919)

Cititi si:

Nicolae Iorga: „Se creează acum un tip de om universal, omul de nicăieri”

“Daca ne-am întelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de usor”

2 Comments

Fragmente din articolul Interviu cu Mircea Platon: De la letargie la liturghie. Un dialog despre normalitate :

Scoala ar trebui sa ne invete sa privim si sa numim realitatea. Si realitatea este, pentru cei nascuti aici, România. De ce nu pornim, cu onestitate, fara demagogie vadimista, de la aceasta realitate atunci când ne construim programele de învatamânt? Scoala ar trebui sa ne ajute sa întelegem România: oamenii, istoria, locurile, locul si rostul în lume. În filmele cu gangsteri, veti vedea ca ucigasul profesionist nu vrea niciodata sa stea de vorba cu victima, nu vrea sa îi afle povestea, nu vrea sa stie prea multe despre victima, pentru a o putea lichida mai usor. Ucizi mai usor lucrurile pe care nu le cunosti, carora nu le stii povestea, pe care nu le vezi sau nu le poti numi. Scoala ar trebui sa ne faca familiari cu povestea lucrurilor, sa ne ajute sa numim, sa rostim acea poveste. Daca stim povestea, istoria, biografia României, nu vom mai cauta sa o ucidem. Daca stim istoria românilor, nu îi vom mai abandona atât de usor malaxorului multicultural. Daca ne-am întelege rostul, nu ne-am mai vinde atât de usor.

Scoala ar trebui deci sa ne educe, sa ne ofere criteriile, sa ne antreneze sa gasim si sa dam glas acestui rost. Adica sa punem în lucrare acest rost. Pentru ca vorba nelucratoare e demagogie. De ce nu se oficiaza liturghia în gând? De ce se oficiaza cu voce tare? Deoarece cuvântul liturgic e cuvânt adevarat si de aceea cuvântul liturgic e lucrare. Hristos se întrupeaza la liturghie. Restaurarea României trebuie deci sa porneasca de la Biserica deoarece Biserica a ramas singura depozitara a cuvintelor adevarate, a cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucreaza, a cuvintelor care pot fi rostite cu voce tare.

Scoala trebuie sa antreneze talentele, predispozitiile firesti. Liceul trebuie sa creeze oameni onesti intelectual. Iar universitatea trebuie sa creeze competente. Dar toate acestea nu pot exista fara o economie de piata reala. Competitia e singura care da masura valorii. Or, în România, singura competitie pare a fi legata de furat, lingusit si adoptat sloganul zilei. Exista tehnocrati ai jafului si ai dezinformarii. Daca oamenii de talent si competenti nu sunt pretuiti în România, e pentru ca în România nu exista înca o piata libera. Monopolul si manipularea creeaza false ierarhii valorice: de la cele intelectuale pâna la cele fotbalistice. Valorile autentice sunt silite sa apuce calea exilului interior sau exterior. În aceste conditii, e dificil de identificat adevarata natura a învatamântului din România pentru ca îi lipseste acel poligon de încercare care e o adevarata economie de piata libera.

În mod paradoxal, degradarea învatamântului de stat la care a dus politica stângista a corectitudinii politice si a distrugerii standardelor educationale a daunat mai degraba decât a slujit familiilor cu venituri modeste care nu-si pot îngadui sa-si trimita copiii la scoli private. … Parintii trebuie sa recapete influenta asupra programei si disciplinei scolare. Învatamântul din România trebuie deci reasezat pe bazele învatamântului clasic, canonic. Copiii nu trebuie socializati în mod politic corect la scoala, ci educati în spiritul valorilor clasice si al moralei crestine. Scoala însa trebuie completata de o economie de piata libera în care valorile sa poata straluci si competentele sa îsi gaseasca o întrebuintare. Altminteri, daca nu exista o piata pentru „produsele” livrate de un sistem educational de calitate, sistemul educational respectiv decade sau îsi livreaza produsele la export, asa cum a facut România în ultimele decenii. Trebuie deci sa ne trezim si sa începem sa cladim de la baza. Nu solutii improvizate peste noapte, ci munca asidua cu un scop precis si dupa criterii ferm stabilite.

Cred ca restaurarea României va începe în familie si în parohie, singurele locuri unde se mai poate auzi cuvântul adevarat. Cartierele si circumscriptiile electorale cred ca sunt moarte. Dar familia si parohia cred ca pot juca un rol în restaurarea României. De ce sa nu propunem, de exemplu, candidati independenti, sustinuti de parohii, oameni cu agende precise si care sa reprezinte interesele României reale, ale României „parohiale”. Oamenii care vor rosti pasurile României reale vor face vizibila si România profunda. Nu ne trebuie „elita”, ci elite: fruntasii tuturor domeniilor de activitate si ai tuturor paturilor sociale. Comunistii au distrus elitele si le-au înlocuit cu „elita (conducerea) de partid si de stat”. Noua ne trebuie elite. Si mai trebuie ca acele elite sa fie lasate sa lucreze, sa aiba mâna libera. Dar elitele nu pot avea mâna libera daca nu sunt elite organice. Actuala elita politica si culturala e ineficienta din cauza nereprezentativitatii ei. De aceea se si teme, si reactioneaza piezis, atunci când voci precum cea a domnului Dan Puric, sau carti precum A Treia Forta: România profunda, sau episcopi precum ÎPS Bartolomeu Anania încearca si chiar reusesc sa trezeasca oamenii din letargie. Din letargie catre liturghie, acesta trebuie sa fie drumul României.” (Mircea Platon)

Linkuri similare

Copilul e reeducat să se integreze

Școala pregătește individul pentru societatea de consum

Criza din educație

Ce este România profundă?

Școala pregăteşte individul pentru societatea de consum

3 Comments

Din articolul Christopher Lasch despre omul narcisist (omul care nu se iubeşte pe sine), de Anca Simitopol:

Potrivit lui Lasch, şcoala, ca şi arta, pregăteşte individul pentru societatea de consum. Există un acord general că standardele educaţionale au scăzut considerabil. Conservatorii, spune Lasch, deplâng această situaţie, considerând că de vină e democratizarea educaţiei care ar fi accesibilă în mod real probabil doar unui procentaj de 10% din populaţie. Radicalii, dimpotrivă, celebrează acest fapt, vituperând împotriva vechiului model şcolar “fascist” care-şi propunea, în viziunea lor, să producă genii. Din perspectiva istoricului american, ambele premise sunt false. E uimitor, consideră Lasch, că societatea contemporană a atins o rată de alfabetizare fără precedent, dar în acelaşi timp a creat noi forme de analfabetism. Indivizii se exprimă tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili să facă deducţii logice sau chiar să-şi înţeleagă drepturile prevăzute în constituţie (pp.225-226). Ca urmare, manualele şcolare au fost simplificate, datorită plângerilor că cele dinainte erau mult prea greoaie şi că nu învăţau copiii lucruri practice. Aşa se face că lecţiile de gătit, de sănătate, sexualitate şi multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi învăţate acasă) au înlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum îşi pierduseră orice utilitate. Dar, în viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scăzut nu e pentru că majoritatea care se bucură acum de binefacerile educaţiei e proastă (căci, spune el, standardele au scăzut şi la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite instituţii de învăţământ pentru mase). Potrivit lui Lasch, pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la începutul secolului XX, şi chiar la Revoluţia Franceză, în cazul european. Pentru a avea buni cetăţeni, Republica nu putea lăsa educaţia copiilor pe mâna părinţilor şi trebuia să impună în educaţia şcolară anumite norme în concordanţă cu principiile ei. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că Republica abia dacă mai rezonează în mintea cuiva, iar cea care guvernează viaţa statului şi a cetăţenilor lui este piaţa autoreglată care, urmărindu-şi propriile ei finalităţi autonome, care nu cunosc decât legea profitului, stimulează şi “satisface” în acelaşi timp dorinţa de “celebritate” a indivizilor. Dacă vrea atât “resurse umane” cât şi buni consumatori, piaţa trebuie să-i formeze pe aceştia din şcoală, care-şi pierde astfel statutul de instituţie al cărei scop este transmiterea cunoaşterii devenind în schimb mijloc de satisfacere a “cerinţelor pieţei”. Dacă standardele au scăzut, în viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru că noile generaţii sunt incapabile intelectual să asimileze latina şi logica, ci pentru că aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piaţă, iar rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, o dată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale.

Fără ca cineva să-l fi ajutat să-şi dezvolte talentele şi capacităţile reale, individul ieşit din şcoală are ca scop să ajungă manager într-o corporaţie de succes. După cum spune Lasch, potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari companii americane, liderul corporatist nu e atât unul care caută să-şi facă o avere fabuloasă, cât unul căruia îi place “să fie conducător de echipă şi să câştige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”. Noul manager este un individ incapabil să dezvolte relaţii personale profunde sau să-şi asume un angajament social, are o foarte mică loialitate faţă de compania la care lucrează şi de aceea îşi alege clienţi puternici pe care să-i poată folosi împotriva companiei, dacă se iveşte ocazia. Aşa cum învaţă o carte de management, spune Lasch, “succesul, în ziua de azi, înseamnă nu doar să fii în faţă, ci să fii în faţa tuturor celorlalţi” (p.92). Potrivit lui Lasch, lumea corporatistă este mediul perfect pentru narcisist pentru că acestuia din urmă i se dă impresia (prin faptul că este tratat drept “partener”, deşi în mod real rămâne nimic mai mult decât un angajat) nu doar că i se oferă, dar că el însuşi îşi menţine deschise posibilităţi nenumărate şi că poate ajunge şi el oricând director de corporaţie. Angajaţii sunt de multe ori conştienţi că sunt manipulaţi (orele lungi petrecute la birou, de exemplu), dar nu-şi permit să răspundă în vreun fel conducerii pentru că acceptă regulile jocului. Astfel, dacă un angajat (partener, de fapt) e dărâmat de oboseală fizic şi psihic, acest lucru nu înseamnă nicidecum că depune nişte eforturi incompatibile cu condiţia umană însăşi, ci doar că ceva nu funcţionează bine în organismul lui, aşa că trebuie să ia nişte vitamine sau să consulte un psiholog. Dacă se simte gol pe interior, acest lucru nu se datorează faptului că-şi cultivă permanent imaginea, lipsită de orice esenţă, ci faptului că nu munceşte, nu călătoreşte, nu cumpără îndeajuns din bunurile de consum care promit să-i umple vidul interior.

Linkuri similare:

Criza din educație

Nicolae Iorga: Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri

Copilul e reeducat să se integreze

Școala de acasă: învățământ de rezistență

Modelul economic falimentar si decaderea invatamantului

Older Entries

%d bloggers like this: