Cuvinte pentru suflet din „Jurnalul fericirii”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994.

Fragmente:

“Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne me chercherais pas…: Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.

Trag două concluzii:

Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte, şi când pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred — şi nu-s totdeauna nerozi — că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc, e şi foarte deştept.

…

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.

Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.

…

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate…”, 7/7. 1, 8: „să fie… treaz la minte” şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

…tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)

…

Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu“.

…

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii –, ci transformarea făpturii.

Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.

…

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

…Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i- a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

…O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul!

…Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat”. Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală.

Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit”, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.”

De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s- ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedând să sufere aparent … Dacă şi-ar fi păstrat — măcar în parte — impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.”

Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.

Socrate şi Iisus Hristos

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare — prin contrast — literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate — cu bună credinţă şi izbândind în bună parte— se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umare.

…

Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate.

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.”

Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.

II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.”

Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema — cum îi place lui Hristos să ne socotească — prietenii Săi.

Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat.”

Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.

Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.

— Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.

…

Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.

Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină,poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

…

Iar problema lui Eli, Eli

“Prefer să cred in Dumnezeu decât

să-l văd în toată slava sa. ”

Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)

Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Ni se cere — invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură — ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

— Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!”

…

numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele rămân înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe când în creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia)

…

— N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

…

În tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”‘. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta — care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul — Luca 4, 6 — nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată — şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel — e lumea lui.

…

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea — tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece — redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

…Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) — într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

…Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omenesc fiind şi el „creator”, ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieştii puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu- se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.

…

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte.

Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

..

Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

…

…Din relatările Evangheliilor — fără excepţie — ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care — până la dirimanta probă contrară — are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie — putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui.” Nici eu nu te osândesc…

…Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea — boiereşte — peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea.

…Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

…

— Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere.”

..

„Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei.”

Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.

…

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare, ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană — printr-un act creator secund — datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

..

— Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!

Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley)… însuşirea specifică omului e gândirea teologică.

…

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

…Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

…

Câtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.

Dar adaugă imediat:

— Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli — Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii — erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă.

…

Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel — am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă — le-ar fi de folos să citească întâia carte a lui Ezdra. De asemeni, celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos „buna vestire”, celor ce caută obârşiile rasismului şi celor pe care-i interesează prototipurile Birocraţiei.

…

În această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul —nunta — e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.

Jilava, martie 1960

Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece, este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atât de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească.

…

— A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă” şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină.

Cine nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu…

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea”.

— Domnul mereu — reiese de pretutindeni — binecuvântează, rodeşte şi multiplică: pâinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului şi pârjolirii, ci al bogăţiei, belşugului, plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cât se poate.)

…

teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia divinităţii scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi El şi care, participând la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru El, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi, căci o are, nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi.”

…

Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi — şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex — e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? Însă nu pentru obţinerea unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte savantă şi înţeleaptă politeţă (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare, în fond, o gimnastică: psiho-somatică desigur, bună, utilă, dar strict funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i este sensul, oscilant?

…Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulţi oameni superiori şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surâsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără-ndoială) îmbufnare.

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător în faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.

De aceea este atât de greu de făptuit binele, pentru că întâlneşti la tot pasul îndârjitele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean.

… Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi sfârşind înfrânt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la îndemâna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un antrenament aspru.

Păcat de yoghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiţi.

…

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrân, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. — ca atâţia alţii, ca atâţia oameni de treabă şi de valoare — a fost numai din orgoliu. Şi poate că le- aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie — care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească — nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?

…

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

…

— Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, până şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, până şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare — chintesenţă de viaţă — cât de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la René Guénon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematica, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli…

Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mântuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decât al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

— Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decât zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării (iar în brahmanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă până la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc — deci şi cel mai scandalos — act.

(În această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

„Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce” (Sfânta Clarisa) (Nota mit.)

Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

…

„Teologii morţii lui Dumnezeu”‘ cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti — pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate… Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

…

— Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă având de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii”, deznădejde şi „coşmarul dialecticii.”

..

Jilava, camera 9,1960

Analizând cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra nuvelei Călătorului îi şade bine cu drumul:

Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în drum, la răspântie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin.

Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastâmpărul — fie şi-n doze reduse — s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de nerăbdarea de a împărţi cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atât de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.)

În nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvârşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi şade bine sunt de o perceptibilă neîntinare, foarte aproape de vârsta copilăriei — celei individuale sau comune.

Conştientul dispare şi — cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbru, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre… Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace — principala moştenire lăsată oamenilor de Mântuitor.

Vezi, Anatolie, Călătorului îi şade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura noastră deoarece rămâne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează uşor: straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic — modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la „răscrucea marilor imperii” — se reflectă un cer cu totul curat.

…

Mântuitorul, când se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată stigmatele şi-l pofteşte să pună mâna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau stigmatele.

Pe de altă parte, ştim că Mântuitorul S-a înălţat la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce — ducând prin urmare de-a pururi în cer şi ceva pământesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale.

Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălţimi: amprentele torturii.

…

—Sufletul românesc atât de hârşit de istorie şi întâmplări. Hârşit, dar nu acrit.

…

— Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.

…

— Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţiimplora. Buddha nu mai e. E în Nirvana.”

Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă.

Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul.

Linkuri similare:

Ce inseamna sa ai „suflet politic”?

Biserica din temnita

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (note de lectură)

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (note de lectură)

Traducere de Teodor Baconski, Editura Anastasia, București, 1993

I. IUBIREA NEBUNĂ A LUI DUMNEZEU ȘI MISTERUL TĂCERII SALE

1. REALITATEA ATEISMULUI

Civilizaţia actuală nu se întoarce defel împotriva lui Dumnezeu, dar alcătuieşte o umanitate “fără Dumnezeu”. Cum spun sociologii, “ateismul s-a masificat” fără să treacă prin vreo ruptură. Fiinţele trăiesc la suprafaţa lor însele, acolo unde, prin definiţie, Dumnezeu este absent, în zilele noastre a deveni ateu nu înseamnă a alege şi, cu atât mai puţin, a nega, ci a te lăsa condus, pentru a trăi în rînd cu lumea. Pentru omul obişnuit, a fi religios, indiferent sau ateu este, până la urmă, o chestiune de temperament, dacă nu chiar de opţiune politică.

2. INSUFICIENŢELE ATEISMULUI

Potrivit lui Pascal, ruptura echilibrului provine din “două excese: a exclude raţiunea, sau a nu admite decât raţiunea”, iar Chesterton notează, în „Sfera şi Crucea”, că “nebunul a pierdut totul, în afară de raţiune”.

După Simmel, moralismul legalist al lui Kant, adică eşecul eticii autonome, este cel care condiţionează amoralismul lui Nietzsche. Tot aşa, profunda amărăciune din ultimele lucrări ale lui Freud mărturiseşte prăbuşirea utopiei sale umaniste. În „Critica raţiunii dialectice”, Sartre declară:  “Nu am  ajuns la ceva, pentru că gîndirea mea nu mă lasă să construiesc nimic…”

3. INSUFICIENŢELE CREŞTINISMULUI ISTORIC

Orice ignorare a libertăţii de opţiune – acel compelle intrare, (obligă-i să intre) al Sfântului Augustin – justifică în mod fatal Inchiziţia şi politica sabiei. Uităm astfel cuvântul Sfântului loan Hrisostom: “Acela care ucide (sau forţează) un eretic comite un păcat de neiertat”. Acesta este “coşmarul Binelui silit”, şi orice Bine silit se transformă în Rău. Creştinismul oficial apare ca o religie a Legii şi a Pedepsei care se traduce prin interdicţii sau tabu-uri sociale. Expresiile sale dominatoare sînt denunţate de Freud sub denumirea “Tatălui sadic”. Regresiunea iudaizantă uită Treimea, respectiv paternitatea ei sacrificială care nu striveşte, ci dă naştere libertăţii; … teologia penitenţială, cea a interdicţiilor şi a iadului, adică religia “teroristă” – iată una dintre cauzele ateismului actual.

4. ATEISMUL: EXIGENŢA PURIFICĂRII CREDINŢEI

Timpul biblic întrerupe timpul ciclic al eternei reîntoarceri.

Numai că acum, în Hristos, întreaga istorie ia chipul unui exod centrat pe figura lui homo viator. Biserica în situaţie istorică este Biserica “diasporei”, comunitate eshatologică străbătînd cetatea terestră, în marş spre Împărăţie, adică spre propria plenitudine. Dacă lipseşti din lume e ca şi cum te-ai lipsi de credinţa evanghelică.

5. RĂSPUNSUL CREŞTIN

Teologie negativă şi Simbol

Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei.

Or, problema actuală nu e aceea a Fiinţei lui Dumnezeu şi nici măcar a existenţei Sale, ci tocmai aceea a prezenţei Sale fiinţiale în istoria umană.

Învierea nu mai are nici un sens în afara evenimentului istoric.

Credinţa şi dovezile

Dumnezeu nu este evident şi tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrîngătoare ar viola conştiinţa umană.

Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană.

Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pėguy, “a fost de-al omului”. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: “Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decît iubirea”. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Fiul vine pe pămînt pentru a se aşeza la “masa păcătoşilor”. Dragostea este jertfelnică pînă la moarte. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască în El.

Credinţa este reciprocitatea care consimte şi afirmă: întîlnirea iubirii pogorîtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului.

Libertatea şi iadul

Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legămîntului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.

El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le dărui ucigaşilor iertarea şi învierea.Omnipotenţa lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte pînă la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Adagiul patristic o spune: “Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Omnipotenţa lui Dumnezeu îl face să devină Cruce de viaţă făcătoare, ca unic răspuns la procesul ateismului în faţa libertăţii şi a răului.

Or, pînă şi disperarea infernală este veştejită de Hristos care Şi-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). La acest nivel se aşează exigenţa iadului care vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu. Tot ea zămisleşte iadul, căci se poate spune: “Să nu se facă voia Ta” şi Dumnezeu Însuşi nu are ce face în faţa unei asemenea dorinţe.

Concepţia   “teroristă”   şi   “penitenciară”   despre Dumnezeu se cere de urgenţă corectată.Nu mai poţi crede într-un Dumnezeu nemilos şi impasibil. Singurul mesaj care îl poate atinge pe ateul de azi este mesajul lui Hristos pogorîndu-se la iad.

Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi:“Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere.“Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti.Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”.Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”

Misterul tăcerii

Tatăl grăieşte prin Fiul, prin Cuvânt. Acest Cuvânt nu copleşeşte, ci-şi mărturiseşte doar apropierea: “Iată, stau la uşă şi bat”

Sfântul Serafim tranşează dilema dintre viaţa activă şi cea contemplativă spunînd:“Găseşte-ţi pacea lăuntrică şi liniştea, iar mai apoi o mulţime de oameni se vor mântui alături de tine”

“Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

II. EXPERIENȚA MISTICĂ

Curăţirea ascetică se reduce astfel la clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine. Asceţii sînt urmaşii direcţi ai martirilor pentru că, în cazul lor, acea clipă se prelungeşte, prin nevoinţă, toată viaţa. Crucea precede lumina fulgerătoare a Învierii.

1. OBIECTUL EXPERIENȚEI MISTICE

Răsăritul neagă radical posibilitatea de a contempla esenţa lui Dumnezeu, care este veşnic transcendentă.

Iar teologia catafatică, pozitivă, este “simbolică”, întrucît nu se aplică decît atributelor   relevate,   respectiv   manifestărilor   lui Dumnezeu în lume.

Cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât este El mai misterios, mai ascuns, Însaşi natura Sa.“Întunericul strălucitor” este doar un mod de a-I exprima apropierea deopotrivă reală şi insesizabilă. A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta, neîncetat… „Îl vezi pe Dumnezeu atunci cînd eşti nesfârşit dornic de El”. Dumnezeu este Cel veşnic cercetat: “El rămîne ascuns în plină epifanie”.

2. REALITATEA CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

Dumnezeu “iese înainte” prin energiile Sale în care se implică total. “Energia” nu este o “parte” a lui Dumnezeu, ci este manifestarea lui Dumnezeu, în urma căreia esenţa lui “nemanifestată” nu este cu nimic diminuată. Acestea sînt cele două moduri de existenţă ale lui Dumnezeu: în El Însuşi şi în afară de El Însuşi. Ele nu afectează defel unitatea, indivizibilitatea şi simplitatea lui Dumnezeu, tot aşa cum deosebirea dintre ipostasuri şi fire nu îl compun. Comentînd textul de la Exod 3,14, Palama notează: “Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»; El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Deşi este neparticipabil în esenţa Sa, Dumnezeu se poate manifesta prin fiinţa Sa Însăşi.

Tradiţia răsăriteană este deci determinată de distincţia fundamentală între esenţa lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile Sale harice. Nu e vorba de vreo abstracţie, ci de realitatea însăşi a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, ca şi de posibilitatea însăşi a experienţei mistice. Într-adevăr, omul nu poate participa la esenţa lui Dumnezeu (altminteri, ar fi Dumnezeu); pe de altă parte, orice comuniune cu un element creat (”graţia creată” întîlnită în catolicism, n.tr.) nu poate fi comuniunea cu Dumnezeu.

Omul intră în adevărata comuniune cu “lucrările” în care Dumnezeu este prezent şi, precum în misterul euharistic, acela care a primit o “lucrare” divină l-a primit pe Dumnezeu Însuşi. Comuniunea nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu cu totul prezent în aceste energii/lucrări.

3. ÎNDUMNEZEIREA

Trebuie să subliniem legătura strînsă dintre teologie şi mistică, dintre itinerariul sacramental şi viaţă sufletească în Hristos. Regula de aur a întregii gîndiri patristice enunţă că “Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”; participînd la viaţa divină, “omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul pîinii şi al vinului, omul devine – prin lucrarea Duhului Sfînt -o părticică din natura îndumnezeită a lui Hristos. Euharistia, “sămînţă a nemuririi” şi putere a Învierii se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de energiile divine. S-ar putea spune că viaţa mistică este conştientizarea mereu mai deplină a vieţii sacramentale.

4. VIZIUNEA LUI DUMNEZEU

Pentru Sfântul Vasile, gnoza este înlocuită de comuniunea cu Dumnezeul Treimic, iar chemarea vizează “intimitatea cu Dumnezeu” sau “unirea din dragoste”.

Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Sfântul Atanasie Sinaitul se referă la viziunea “faţă către faţă” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12) amintindu-ne că textul spune:“persoană către persoană” nu “natură către natură”. Şi nu natura este cea care vede Natura, ci persoana este aceea care vede Persoana.

În icoanele lui Hristos se zugrăveşte ipostasul Cuvântului întrupat, iar nu natura sa divină sau umană. Este deci vorba de o comuniune cu Persoana lui Hristos în timpul căreia cele două naturi – cea creată şi cea necreată – se întrepătrund, în acest fel, cultul icoanelor anunţă deja viziunea lui Dumnezeu…. Vederea “faţă-către-faţă” este comuniunea cu Persoana lui Hristos.

Sinteza palamită încheie tradiţia patristică, depăşind dualismul dintre sensibil şi inteligibil, dintre simţuri şi intelect, dintre materie şi spirit. Transcendenţa divină presupune că Dumnezeu se descoperă omului întreg, fără să se poată vorbi de vreo viziune propriu-zis sensibilă sau intelectuală.

5. ROSTUL VIEŢII ASCETICE

Orice ascet începe prin a vedea propria sa realitate umană.“Cunoaşte-te pe tine însuţi”, căci “nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut  mai  întîi   pe  el  însuşi”. Cel  care  şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri”.

Erosul purificat trece prin deprecierea totală a spiritului şi posesiune egocentrică, transformîndu-se în iubire absolută: “intensitatea agapică” de care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa: “a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui. Atunci cînd sufletul nu-şi mai este centru, trece printr-o deplină despuiere smerită, “gnoza devine dragoste unitivă”.

6. URCUŞUL MISTIC

Prin calea mistică, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, care însă este structurată şi susţinută lăuntric de către trăirea dogmei prin Liturghia Sfintele Taine. Nu există mistică în afara Bisericii. Pe de altă parte, iubirea mistică nu poate fi “organizată”, iar viaţa mistică – domeniu al ascezei – nu se sprijină pe nici o tehnică.

Taumaturgia – fama miraculorum – este mai degrabă problema celui “psihic”, decît preocuparea insului înduhovnicit.

Răsăritul adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărîmă porţile iadului. Este experienţa Celui Transfigurat şi Înviat care aduce sufletului o tresărire de bucurie pascală.

în orice ins botezat, Hristos este o prezenţă lăuntrică. Aceasta este experienţa antinomică a neantului şi a Absolutului; fără să suprime hiatusul ontologic, Dumnezeu îl umple prin prezenţa Sa. O fiinţă vine din neant şi trăieşte participînd la condiţiile vieţii divine: “Sunt om după fire, dar Dumnezeu după har”.

“Cînd cineva vede pe toţi oamenii buni şi nimeni nu-i pare necurat, atunci poate spune că e curat cu inima… dacă îl vezi pe fratele tău păcătuind, aruncă-i pe umeri mantia iubirii tale”. O asemenea dragoste este lucrătoare, fiindcă “preschimbă firea însăşi a lucrurilor”. Aici nu mai e vorba de trecerea de la patimi la înfrînare, sau de la păcat la har, ci de trecerea de la teamă la iubire: “Cel desăvîrşit refuză temerea, dispreţuieşte recompensele şi iubeşte din toată inima sa”.

III.  OMUL NOU

1. EȘECUL UMANISMULUI ATEU

Filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sînt corelativi. “Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există”, acesta ar fi bilanţul religiei omului.

Omul apare întotdeauna ca o fiinţă divizată, sfâşiată de pasiunile sale, neîmpăcată cu propriul destin, deci incapabilă să confere un sens morţii.Psalmistul o ştie prea bine şi se miră că Acela îşi aduce aminte de o creatură atît de mizerabilă. Nu există o a treia cale. În afara acestui Cineva divin, Heidegger vede cu profunzime solitudinea tragică a omului strivit de griji şi de moarte: Sein zum Tode, “viaţa-întru-moarte”. De aceea, după el, atunci când se depăşeşte pe sine, omul devine un “zeu neputincios”.

Masa strivitoare a descoperirilor îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăţie de consum se însoţeşte cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral şi religios. Aflat în culmea bogăţiilor sale, omul nu mai ştie cum să se orienteze şi să se poarte. … Precum automobilul, nici un obiect nu are menirea de a fi păstrat, ci doar schimbat cu altul mai bun. Nimic nu mai durează. Se pune atunci întrebarea: pentru ce am toate aceste bunuri şi ce voi face cu ele? Îngrijorat, neliniştit, omul îşi pune întrebări; chiar şi pentru un ateu, ca Merleau-Ponty, “omul este condamnat la un sens” – ceea ce vrea să spună că demnitatea proprie îl obligă să găsească o viziune nouă, adică pe de-a-ntregul gândită.

2. MESAJUL EVANGHELIEI

“Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric” (loan 12, 46). Iar dacă Hristos pleacă din lume, El îşi lasă Cuvântul în miezul istoriei (loan 12, 48). Cuvînt al vieţii, El nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe.

Dacă Vechiul Testament se îndrepta către Mesia, după Cincizecime, timpul eclezial este orientat către acele novissima parusiale purtîndu-l pe om către desăvîrşirea noii creaturi – o noutate reală, căci Dumnezeu Însuşi se face nou — ecce Homo, Om absolut – fiind urmat de toată lumea.

Nu e vorba de a “cârpi” sau de a “drege” omul vechi. Omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, spune Sfântul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicală:  “Omule,   ia  seama  la  ce  eşti!   Priveşte-ţi regeasca  demnitate!”  exclamă  Sfântul  Grigorie de Nyssa.

3. SFINŢENIA, NOUA DIMENSIUNE A OMULUI

Sare a pămîntului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, cînd strălucitori, cînd obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria.“Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sînt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”.

Înţelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcîndu-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).

Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi […], ci v-am numit pe voi prieteni”

Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasîndu-l în “apropierea lui arzătoare”.

În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. “Tot pămîntul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pămînt era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului Ioan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pămîntului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”

Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încît noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”, poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului,protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să  cunoască  izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

4. MARTORUL

Cînd Hristos părăseşte această lume, ne lasă în schimb Biserica, ne lasă “trimisul” chemat să-i continue lucrarea mîntuitoare; atunci, El pronunţă aceste cuvinte pline de sensuri teribile: “Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Vedem prea bine, destinul lumii, mântuirea sau pierzania ei, depind de atitudinea Bisericii, adică de atitudinea fiecărui creştin. Dacă lumea îl primeşte pe unul de-al nostru, ea intră în comuniune cu Cel ce ne-a trimis. Acest cuvânt te înfioară. Către ce măreţie, şi către ce prezenţă deschisă fiecărui om ne cheamă acest cuvânt pentru ca lumea să-l primească? Vom putea oare înţelege ce gest a făcut Pavel refuzând mîntuirea proprie de dragul mântuirii poporului său? Mărturia şi sfinţenia noastră sînt oare echivalente cu această dragoste mîntuitoare?

Răsunetul primenit al chemării şi mântuirea lumii rezidă în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, care se dăruieşte pe de-a-ntregul şi fără reţineri. Nu atât pragmaticul şi utilitarul “te iubesc pentru a te mântui”, ci declaraţia curată: “te mântuiesc pentru că te iubesc”. “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine” (Sfântul Pavel, Galateni 2, 20). Predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformîndu-ne în tot atîtea sedii ale prezenţei şi ale cuvântului Său.

5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI

Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!”– rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

6. SFÂNTUL ŞI NATURA LUMII

Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.

Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcînd moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptîndu-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale.

7. SFÂNTUL PRINTRE OAMENI

…E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.

Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…

Omul înnoit este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad.

IV. STAREȚ ȘI PĂRINTE DUHOVNICESC

În rugăciunea Iui Iisus, „Avva, Părinte” (Marcu 14, 36) exprimă un grad de intimitate de neconceput pentru rugăciunea iudaică. Noul Testament descoperă iubirea Tatălui către Fiul, iubire care manifestă paternitatea Lui tuturor oamenilor. De aceea ne învaţă Mântuitorul să spunem “Tatăl nostru”.

…Dar pentru a fi ce este, – “doctore, vindecă-te mai întâi pe tine” – el trebuie să vindece disjuncţia dintre funcţia axiologică a inimii şi funcţia gnoseologică a intelectului. Isihasmulestecelcarerestabileşte, mai întîi de toate, integritatea fiinţei umane:„Fă în aşa fel încât spiritul sau inteligenţa (nous) să se coboare în inimă”. Inima străluminată de inteligenţă şi inteligenţa călăuzită de erosul divin se deschid către Duh, dovedind că“paternitatea spirituală” nu este o slujire doctrinară, ci una legată de fiinţă şi de existenţă.

“De vrei să fii desăvîrşit, fă din tine o flacără”, spunea avva losif care, atunci cînd se ridica şi întindea mâinile spre cer, părea să ţină în ele zece lumânări aprinse.

Depăşirea ascultării, care operează deplina înlocuire a voinţei proprii cu voinţa lui Dumnezeu, te conduce la esenţa paternităţii spirituale:singura ei raţiune de a fi este aceea de a converti sclavia în libertatea de care se bucură copiii lui Dumnezeu.

“Un părinte – spune avva Pimen – îţi pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” şi te sfătuieşte: „Nu porunci nicicînd, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu, şi nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teamade a nu ştirbi integritatea persoanei umane. Un tânăr căuta un stareţ pentru a se instrui pe drumul desăvârşirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-ţi poruncesc? Nu-ţi voi cere nimic. Fă şi tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareţ, căpătând simţul liniştirii şi al liberei ascultări.

El nu dă naştere propriului său fiu, ci unui copil al lui Dumnezeu matur şi liber. Amîndoi se înscriu împreună la şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma trezviei duhovniceşti, iar părintele pe aceea de a fi organ al Duhului Sfânt.

sfatul spune ce e decisiv: nici o ascultare faţă de cele omeneşti, nici o idolatrizare a Părintelui, fie el chiar sfânt. …Adevărata ascultare răstigneşte voia proprie pentru a învia libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul.

V. DE LA MOARTE LA VIAȚĂ

1. MOARTEA

Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El “a distrus puterea mortalităţii”.

Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere. Într-adevăr, moartea intervine în timp, situându-se aşadar în spatele nostru; înaintea noastră se află ceea ce am trăit deja prin Botez: “mica înviere” şi prin Euharistie: viaţa veşnică. “Cel ce ascultă cuvântul Meu […] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (loan 5, 25 şi Coloseni 2, 12).

2.  TRECEREA PURIFICATOARE ŞI AŞTEPTAREA CELOR CEREŞTI

Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale…. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.

Acest urcuş eliberează de povara răului, iar sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului.

3. SFÂRŞITUL LUMII

“Chipul acestei lumi trece”, dar “cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Corinteni 7, 31; I loan 2, 17). Unele trec, altele rămân. Imaginea apocaliptică descrie focul care plămădeşte şi curăţă materia, dar aceasta este depăşirea unei limite. Un hiatus. “Ziua din urmă” nu devine un “ieri” şi nu va avea un “mâine”, fiindcă nu se însoţeşte cu celelalte zile. Mâna lui Dumnezeu preia cercul timpului fenomenal şi îl aşează pe. o orbită superioară. Această “zi” nu aparţine timpului istoric, ci doar îl opreşte; ea nu este înscrisă în calendarele noastre pentru că nu poate fi prevăzută. “Înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani” – ceea ce vrea să spună că unităţile de măsură, ca şi stările aferente lor, sunt incomparabile. Caracterul transcendent al sfârşitului face din el un obiect al revelaţiei şi al credinţei.

4. PARUSIA ŞI ÎNVIEREA

Învierea este o supra-revelaţie finală. Mîna lui Dumnezeu apucă prada şi o înalţă într-o dimensiune necunoscută. Se poate cel mult spune că spiritul regăseşte plenitudinea fiinţei umane: sufletul şi trupul se păstrează întru întregul unicităţii lor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de “sigiliul”, de “amprenta” formei trupeşti care va face un chip recognoscibil, graţie puterilor sufleteşti. Trupul se va asemăna cu Trupul lui Hristos înviat, adică nu va mai avea greutate şi va fi transparent. Energia repulsivă, care face ca totul să fie opac şi impenetrabil, va fi înlocuită de energia pur atractivă, care asigură întrepătrunderea părţii şi a întregului.

5. NOŢIUNEA PATRISTICĂ DE MÎNTUIRE/VINDECARE

Pe Cruce, lisus a spus: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Numai bolnavul nu ştie ce face şi se comportă asemenea unui smintit care nu vede şi nu aude.

Expresia “credinţa ta te-a mântuit” este sinonimă cu: “credinţa ta te-a vindecat”. De aceea, taina mărturisirii este concepută ca un “spital”, iar Euharistia este – după Sfântul Ignatie – “leac al nemuririi”. Sinodul trulan (692) precizează: “Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega se vor purta ca nişte doctori pricepuţi să găsească leacul fiecărui pacient şi al erorii sale”, întrucât “păcatul este boala spiritului”. Mântuitorul Iisus este, în viziunea Părinţilor, “Dumnezeiescul doctor”, “izvorul sănătăţii”, şi Cel care spune: “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). Păcătosul este un bolnav care ignoră natura malignă a stării sale.Mântuirea lui ar putea veni din eliminarea germenului coruptiv şi din dezvăluirea luminii lui Hristos, care ar echivala cu o revenire la starea normativă a naturii, la starea de sănătate ontologică.

6. JUDECATA

Sfântul Pavel vorbeşte de capacitatea de a vedea “chipul descoperit” ca despre o pregustare a Judecăţii. Judecata de Apoi va fi însă vederea totală a omului deplin. Simone Weil observă cu profunzime: “Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele”.De ce pentru marii mistici, judecata nu este ameninţarea unor pedepse,ci descoperirea lumii, adică a iubirii divine. Dumnezeu este veşnic egal cu El Însuşi, în Iubirea care Îl defineşte. “Păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască” spune Sfântul Isaac: din unghi subiectiv, aceeaşi iubire “devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. După revelaţia de la sfârşitul timpurilor, Hristos nu va putea să nu fie iubit; însă indulgenţa şi golul din suflete îi vor face pe unii incapabili să răspundă iubirii lui Dumnezeu şi, de aici, vor urma suferinţele indescriptibile din iad.

Ori, pe Cruce, Hristos a despărţit păcatul de păcătos, a condamnat şi distrus puterea păcatului şi l l-a mântuit pe păcătos. Într-o asemenea lumină, noţiunea de judecată se spiritualizează, în sensul că ea nu mai operează o distincţie în afara omului, ci înlăuntrul acestuia, în acest caz, pînă şi “a doua moarte” nu se mai raportează la fiinţele umane, ci la elementele demonice pe care acestea le poartă.

7. POGORÎREA LA IAD

Slujba din Sâmbăta Mare spune: “Te-ai pogorât pe pământ spre a-l mântui pe Adam şi, negăsindu-l, Stăpâne, până la iad ai mers ca să-l cauţi”. Deci acolo va merge El să-l caute, încărcat de păcat şi de stigmatele Iubirii răstignite, plin de grija sacerdotală a Hristosului-Arhiereu pentru soarta celor aflaţi în iad.

Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, Botezul nu este doar moarte şi înviere în Hristos, ci şi pogorîre la iad, împreună cu Hristos.Spre deosebire de Dante, căruia Peguy îi reproşa că vizitează infernul ca “turist”, orice om botezat coboară la iad pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, aceasta fiind, dealtfel, misiunea Bisericii. …În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de liberatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz.

8. IADUL

Concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decît o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură “penitenţială”, care ignoră profunzimea textelor din loan 3, 17 şi 12, 47. Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.

Orice credincios ortodox care se apropie de Sfânta Masă mărturiseşte: “Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”, ceea ce vrea să spună: “cel mai mare”, “singurul păcătos”. Sfîntul Isaac spune: “Cel care îşi vede păcatul este mai mare decît cel care învie din morţi”.

O asemenea viziune asupra propriei realităţi crude ne demonstrează că nu poţi vorbi despre iad decît atunci cînd el te priveşte personal. Atitudinea mea estelupta cu propriul meu infern, care mă pîndeşte dacă nu-i iubesc pe ceilalţi de dragul mîntuirii lor. Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”.

Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”.

Orice botezat poartă în chip nevăzut stigmatele lui Hristos. “Iisus este o rană de care nu te mai vindeci”, a spus Ibn Arabi.Şi tocmai această rană, făcută de soarta celorlalţi, adînceşte suferinţa lui Hristos, “aflat în agonie pînă la sfîrşitul lumii”.

A-L urma pe Hristos înseamnă a te întruchipa după Hristosul Absolut, coborînd împreună cu El în fundul prăpastiei care este această lume. Iadul nu e decît autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti,infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.

…Numai că Iuda duce în mînă, ca pe o taină mare, bucăţica de pîine rămasă de la Cina Domnului. Astfel, iadul cuprinde în sine un bob de lumină, ceea ce corespunde afirmaţiei: “Lumina străluceşte în întuneric”. Gestul lui Iisus indică misterul ultim al Bisericii: ea este mîna lui Iisus jertfindu-Şi Trupul şi Sîngele; chemarea se adresează tuturor, căci toţi stau sub puterea Prinţului acestei lumi.

Acesta e nivelul la care găsim exigenţa acelei libertăţi care ne exprimă libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu.Ea zămisleşte iadul, fiindcă poate spune, prin gura răzvrătiţilor: “să nu se facă voia Ta”, şi Dumnezeu însuşi nu poate schimba această spusă.Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi neliniştitoare dacă Dumnezeu nu Şi-ar iubi creatura pînă la a nu o pedepsi cu chinul despărţirii; tot aşa cum neliniştitor ar fi ca Dumnezeu să-1 mîntuiască pe cel iubit, atingîndu-i sau distrugîndu-i libertatea… Cînd Tatăl îşi trimite Fiul, El ştie că şi iadul îi aparţine şi că “porţile morţii” se prefac în “porţi ale vieţii”. Omul nu poate cădea în deznădejde, ci numai în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este niciodată deznădăjduit.

Porţile iadului au redevenit Poartă a Bisericii, deci a Împărăţiei. Nu se poate merge mai departe în simbolismul acestei sărbători. Într-adevăr, lumea în ansamblul ei este deopotrivă iad şi împărăţie a lui Dumnezeu, deopotrivă condamnată şi mântuită.

Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este “judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii.

VI. CULTURA ȘI CREDINȚA

I. DUMNEZEU ȘI OMUL

Dacă Dumnezeu-Cuvântul este acel Cuvânt pe care Tatăl îl adresează copilului Său — omul – înseamnă că există o anumită conformitate, o corespondenţă între logos-ul divin şi logos-ul uman; acesta este temeiul ontologic al oricărei cunoaşteri omeneşti. Legile naturii sunt fixate de către Arhitectul divin, întrucât Dumnezeu este Creatorul, Poet al Universului, omul I se aseamănă, fiind şi el, în felul lui, creator şi poet.

Sfântul Grigorie Palama precizează: “Dumnezeul transcendent, incomprehensibil şi indicibil acceptă ca inteligenţa noastră să participe la El”. Mai mult: “Omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu omul”, afirmă Clement Alexandrinul. 38 Dumnezeu a modelat fiinţa umană privind, în oglinda înţelepciunii Sale, umanitatea celestă a lui Hristos (v. Coloseni l, 15; I Corinteni 15, 47; loan 3, 13). Aceasta este menită să unească “toate cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni l, 10) – o “taină… pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci” (I Corinteni 2, 7): omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea întrupării care este necesară ca ultimă treaptă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Icoana Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos – (de tipul Eleuosa, Milostiva) care îl ţine pe pruncul lisus, exprimă perfect acest fapt. Dacă avem naşterea lui Dumnezeu în om (Nativitatea), avem şi naşterea omului în Dumnezeu, prin înălţare.

Antropologia patristică se situează la acest nivel divin; ea ne uluieşte prin formulele ei incisive, paradoxale, de o maximă îndrăzneală. E suficient să reiei, oarecum la întâmplare, câteva teze binecunoscute, dar mereu surprinzătoare: “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi să participe la viaţa divină”. “Omul trebuie să reunească natura creată cu energia divină necreată”. “Sunt om după fire şi Dumnezeu după har”. “Cel care participă la lumina divină devine el însuşi, într-un fel, lumină”.

Atunci când omul spune “exist”, el traduce în termeni umani ceva din absolutitatea lui Dumnezeu, care spune: “Eu sunt Cel ce sunt”.

Omul spune: “Sunt imperfect”, iar Dumnezeu îi răspunde: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Omul spune: “Sunt praf şi pulbere”, iar Hristos îi zice: “Voi sînteţi prietenii Mei” (loan 15, 14)

adevărata tradiţie ne transmite tensiunea cu adevărat dialectică despre care vorbeşte atâta Sfântul Grigorie Palama: nu una sau alta dintre aceste ipostaze, ci ambele, în acelaşi timp.

Viziunea răsăriteană despre theosis nu este o soluţie logică, sau un concept, ci o soluţie de viaţă şi de har, soluţie antinomică precum toate harismele, fiindcă se reclamă de la antinomia divină însăşi.

Taina Iubirii sale transcende propria Lui absolutitate, îmbiindu-L spre starea de Părinte.

2. BISERICA ŞI LUMEA

Orice bine care violează şi forţează conştiinţele se converteşte în rău, şi aceasta este, după Berdiaev, “coşmarul binelui silit” în care libertatea umană (voită de Dumnezeu, cu preţul morţii Sale) este neglijată.

Istoria şi eshatologia se întrepătrund, există una întru cealaltă. Semnificaţia Cincizecimii şi a darurilor Duhului Sfânt, sensul universal, eshatologic şi parusial al epiclezei precizează – după formula Sfîntului Maxim – vocaţia fundamentală a creştinilor în această lume: “A uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)”. În lume, Biserica măsoară timpul şi existenţa prin eshaton, denumire care desfide orice univers închis în propria sa imanenţă.

Nu există un dualism ontologic între Biserică şi lume, între sacru şi profan; acest dualism este unul etic: acela dintre “omul nou” şi “omul vechi”, dintre sacru, ca stare de răscumpărare, şi profan, ca stare demonică.Potrivit Părinţilor, omul este un microcosmos, dar Biserica este un macroanthropos.

A consacra lumea înseamnă a o trecedin stadiul demonic la acela de creatură conştientă de Dumnezeu.

Sensul Creaţiei este întruparea.Hristos reia şi desăvârşeşte, împlineşte ceea ce se încremenise din cauza păcatului originar şi îşi arată Dragostea mîntuitoare urmîndu-Şi riguros planul referitor la om, acest co-liturghisitor şi împreună-lucrător cu Dumnezeu.

Botezul aminteşte Epifania, când apele şi întreaga materie cosmică au fost binecuvântate. Celebrarea liturgică a sărbătoririi sfintei Cruci arată întregul univers sub acest semn — acela al lui Hristos Înviat şi redă lumii prima binecuvântare a lui Dumnezeu, reafirmată în momentul Înălţării, prin gestul Arhiereului Hristos: “Ridicându-Şi mîinile, i-a binecuvântat”. Consacrarea îi pune pe toţi oamenii în legătură cu Hristos: “Căci toate sunt ale voastre… iar voi sunteţi ai Iui Hristos” (I Corin-teni 3, 21, 23).

Părinţii i-au combătut pe gnostici, care dispreţuiau viaţa pămîntească. Dumnezeu nu este un Altul, radical separat de lume, ci Emmanuel, care se tâlcuieşte: “cu noi este Dumnezeu”; de aceea, “Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19). Cel care a primit botezul nu este deosebit de lume: el este pur şi simplu adevărul acestei lumi. Lumea devine un dar imperial de îndată ce orizontala îşi găseşte coordonata verticală.

3. DEMNITATEA OMULUI ŞI HARISMA CREATIVITĂŢII SALE

Dualitatea structurală spirit/trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor. Diferenţa care îl avantajează pe om în raport cu îngerii constă în faptul că omul a fost creat după chipul Cuvântului întrupat; spiritul său se întrupează împânzind întreaga natură cu energiile creatoare şi “de viaţă făcătoare” ale Duhului Sfânt.

Vindecarea comportă un catharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un catharsis ontologic: restaurarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii.

În sens biblic, creaţia este asemănătoare bobului de grâu care produce însutit şi încă pe atâta: “Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez”(loan 5, 17). Lumea a fost creată în timp, adică neîmplinită germinal, în scopul de a ridica de-a lungul istoriei profeţii şi “lucrătorii cei buni” şi de a perpetua conlucrarea dintre fapta divină şi fapta umană, până în Ziua când germenele va atinge maturitatea ultimă.

“În chip euharistie – spune Sfântul Maxim – dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel –lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”.

4. AMBIGUITATEA ŞI DESTINUL CULTURII

Oricare popor se concentrează asupra unei misiuni istorice în sensul căreia desluşeşte — mai devreme sau mai târziu – planul lui Dumnezeu. Parabola talanţilor vorbeşte despre acest plan normativ supus libertăţii umane. Etica evanghelică este o etică a libertăţii şi a creaţiei: ea presupunematuritatea deplină proprie adultuluişi comportă – infinit mai mult decât orice poruncă a Legii –disciplină ascetică, constrângere consimţită şi risc.

Istoria nu este autonomă, căci toate evenimentele sale se referă la Cel Care are “întreaga putere în cer şi pe pământ”. Chiar şi un cuvânt precum: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” (Matei 22, 21) nu are sens decât în lumina credinţei: Cezarul nu este Cezar decât în raport cu Dumnezeu! “Dacă Dumnezeu nu există mă mai pot numi căpitan?”   – se întreabă un ofiţer din “Demonii” lui Dostoievski – căruia cineva voia să-i demonstreze că Dumnezeu nu există. Nimic din ce este istoric nu poate scăpa de pre-ştiinţa normativă menită să-l judece.Aceasta este “semnificaţia “crizelor” inerente oricărei civilizaţii şi care sunt judecăţi eshatologice, clipe providenţiale, irumperi ale transcendentului menite să atragă atenţia “celor care au urechi de auzit…”.

Orice dualism maniheic, orice monofizism care separă divinul de uman sunt condamnate prin formula succintă a Sinodului de la Calcedon: firea divină şi cea umană sunt unite neamestecat şi neîmpărţit.Această formulă determină cu mare precizie raporturile dintre Biserică şi lume, dintre Biserică şi istorie, dintre Biserică şi cultură

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”; această cale şi aceste cărări indică maturizarea omului în dinamismul plenitudinii sale.

…Teologia eshatologicănu are nici o legătură directă cu filosofia speculativă, întrucât presupune înălţarea gândirii pe propria ei cruce: “Cele ce… la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). O asemenea gândire te familiarizează cu această frumoasă definiţie a creştinilor: “Cei ce au iubit Parusia” (II Timotei 4, 8). 44

Pentru Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc. Dacă existenţa omului presupune existenţa lui Dumnezeu, existenţa lui Dumnezeu presupune existenţa omului, în ochii lui Dumnezeu,persoana umană este valoarea absolută, omul fiind un “alter” şi un prieten de la care El aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii. Soluţia este divino-umană, depinzând de coincidenţa celor două Plenitudini în Hristos. Iată de ce omul eshatologic nu rămâne într-o aşteptare pasivă,ci se consacră pregătirii lucrătoare şi fervente a Parusiei.Hristos vine “la ai Săi” (loan l, 11), ca Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi.

Principiul culturii greco-romane este forma perfectă, gândită în limitele timpului finit şi care se opune infinitului, nelimitării, apocalipsului. Din cauza aversiunii ei faţă de moarte, cultura se opune eshatologiei şi se închide în durata timpului istoric. Or, “Chipul acestei lumi va trece”:iată un avertisment care ne cere să nu ne cioplim idoli, să nu ne facem iluzia unor paradisuri terestre, chiar de-ar fi să urmărim utopia identificării Bisericii, cu Împărăţia lui Dumnezeu. “Aşteptam Împărăţia şi ne-am pomenit cu Biserica”, spunea Loisy. Chipul Bisericii luptătoare trece şi el, asemenea lumii.

Atitudinea creştină faţă de lume nu poate niciodată fi o negaţie, fie ea ascetică sau eshatologică.Ea este mereu o afirmaţie, dar o afirmaţie eshatologică: o serie de depăşiri orientate spre un termen care, în loc să oblitereze, deschide ansamblul către o transcendenţă.

Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi. (Sfântul Serafim  dăruieşte  ucenicilor săi  florile  şi   fructele crescute sub “cerul nou” care anticipează “lucrul în sine”, aşa precum sfântul manifestă “omul în sine”.)

Arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri, sau a muri pentru a trăi. … Calea nu se va deschide decât prin botezul ex Spiritu Sancto care este moartea şi învierea artei: ea va renaşte ca artă epifanică, ca artă culminând în expresia iconică. … a desena, a sculpta, a cânta Numele lui Dumnezeu, ca pe un loc în care Dumnezeu se pogoară şi îşi face locaş. Nu este vorba de nişte puncte de vedere sau de nişte şcoli diferite: “Slava ochilor este aceea de a fi ochii porumbelului”; ea priveşte “înainte”, căci Hristos nu se află “în sus”, ci drept în faţă, aşteptând întâlnirea. Noutatea absolută se reîmprospătează în elementul eshatologic: “Ne amintim de ceea ce va să vină” spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în acord cu anamneza euharistică.

…orice negare a lui Dumnezeu, orice idol nu există decât în funcţie de adevăratul şi singurul  Absolut.  Pentru Apus lumea este reală iar Dumnezeu este îndoielnic, ipotetic, ceea ce împinge spre producerea unor dovezi ale existenţei Sale.În Răsărit lumea este cea îndoielnică, iluzorie şi singurul argument al realităţii ei este existenţa auto-evidentă a lui Dumnezeu.

Evidenţa nu forţează voinţa, aşa cum harul nu o poate atinge decât în funcţie de libertate. Dacă sclavul rezistă surd la decretele unui tiran, alesul răspunde în mod liber atunci când Stăpânul îl pofteşte la ospăţ.

Cultura este şi ea o asemenea pătrundere în felul lui Dumnezeu de a privi lucrurile şi fiinţele, adică în raţiunea şi în forma transfigurată a făpturilor. Şi icoana face acest lucru, dar ea se situează dincolo de cultură – ca o “imagine călăuzitoare” spre vederea nemijlocită — fereastră deschisă către “Ziua a opta”.

Lumea îmbisericită este Rugul aprins din inima existenţei.

Dacă Hristos trimite Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă – din diferitele ceasuri istorice – nişte locuri ale Prezenţei Sale: astfel,  toată  lumea  trăieşte  actualitatea  divină în actualitatea umană.

Hristos ne cheamă să trecem de la întruchipările simbolice la realitatea explozivă a Evangheliei: El ne cere să ne prefacem într-un imn purtat de energia izbăvitoare a Sfântului Duh – energie despre care ne vorbeşte Apocalipsa şi pe care nimeni nu o va putea ignora.

5. CULTURA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Sfântul Pavel spune: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9)

Precum orice om creat după chipul lui Dumnezeu este o icoană vie, tot astfel cultura pământească este icoana Împărăţiei cerurilor.

VII. LIBERTATE ȘI AUTORITATE

1. LIBERTATEA CA MISTER CENTRAL AL EXISTENŢEI

Sfântul Pavel ne îndeamnă continuu să ne păstrăm libertatea creştină şi să nu stingem sau întristăm Sfântul Duh, printr-o supunere oarbă.

este indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică; omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. În dialectica hegeliano-marxistă avem raportul dintre Stăpîn şi sclav; Freud vorbeşte despre complexul “Tatălui sadic” care incită la “paricid”; pentru Nietzsche, Dumnezeu este “Spionul celest” a cărui privire stânjeneşte şi reifică. Ideea obişnuită despre omnipotenţa şi omniscienţa divină transformă istoria într-un teatru de păpuşi…Chiar dacă nu o justificăm, putem înţelege această reacţie întrucât ideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o înspăimântătoare deviere.

2. CONFLICTUL

Obositoarea opoziţie dintre “credinţă” şi “religie” – predicată de teologia secularizării şi a “morţii lui Dumnezeu” – anihilează tot ceea ce este pozitiv în Tradiţie, de la doctrina îndumnezeirii omului până la accentul pus pe “noua făptură”.Făptura este înnoită prin moartea şi învierea lui Hristos, care au schimbat regimul ontologic al fiinţei umane.Te poţi întreba dacă în cele două cazuri vorbim de acelaşi Dumnezeu, de aceeaşi Evanghelie, de acelaşi mister al Hristosului care slujeşte pătimind. Se produce astfel o periculoasămarxizare a conştiinţei creştine, care ajunge la alternativa: fidelitatea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, înţeleasă după bunul plac, sau respectarea dorinţelor omeneşti care inaugurează un milenarism de stânga, înrădăcinat mai degrabă în Vechiul Testament, decât în cel Nou…. Or, adevărata revoluţie nu poate veni decât de la metanoia evanghelică orientată către omul “Zilei a opta”– acel om pentru care “totul este nou”, căci “Hristos a aşternut toate cele sub semnul crucii Sale”.

…Strategia transcendentă a lui Dumnezeu, tradusă prin Evanghelie, nu promite nici o reuşită materială; în realitate, fiecare epocă istorică se încheie cu un eşec, dar toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari izbînzi, întrucît dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale,către transcendenţa propriei transfigurări. Dat fiind că Hristos contestă această lume, Pogorârea Duhului Sfânt coboară peste lume energiile Lui mântuitoare. Hristos contestă moartea prin propria Sa moarte şi Se pogoară la iad pentru a ieşi de acolo ca dintr-un “palat de nuntă”.

3. PARADOXALA ATITUDINE A LUI DUMNEZEU, DUPĂ SFINŢII PĂRINŢI

Omul creat după chipul lui Dumnezeu intră într-o relaţie intimă cu misterul trinitar, pătrunzând înlăuntrul iubirii jertfelnice. Creaţia – capodoperă a Sfintei Treimi — implicărisculcaDumnezeusă-Şi limiteze sacrificial propria atotputernicie.

întrucât doreşte să întemeieze relaţia Sa cu omul pe o reciprocitate consimţită, Dumnezeu devine într-un anume fel vulnerabil  şi  “slab”. El renunţă la propria omnipotenţă,   împarte   cu   omul   pâinea   suferinţei, pentru că doreşte să bea împreună cu el vinul bucuriei.

Dar,această “slăbiciune” este de fapt culmea atotputerniciei  divine, care  nu  vrea  să  creeze un reflex pasiv, o marionetă supusă, ci o “făptură nouă”, liberă după chipul libertăţii dumnezeieşti, adică nelimitată şi capabilă să-L iubească pe Dumnezeu pentru El Însuşi, dar deopotrivă capabilă să-I opună un refuz. Iată de  ce Dumnezeu nu  Se manifestă prin   tunete  şi   fulgere,  ci   printr-o  discretă  adiere lăuntrică  asemănătoare  cu  aşteptarea,  în  taină,  a unui   prieten (I   Regi   19,   11-13).

Potrivit  marilor mistici, Dumnezeu este divinul cerşetor al iubirii, care aşteaptă la poarta inimii: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi “cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). “Dumnezeu – spune Sfântul Maxim – devine cerşetor datorită condescendenţei Sale pentru noi şi pătimeşte până la sfârşitul timpului, după măsura suferinţei fiecăruia dintre noi”.

Autoritatea lui Dumnezeunu rezultă dintr-un ordin care vine de sus, ci din lucrarea Lui tainică, exercitată nu atât asupra omului, cât înlăuntrul lui. “Dumnezeu – spune Sfântul Augustin – ne este mai intim decât ne suntem noi înşine”, căci transcende ilimitat tot ceea ce ne putem imagina despre El. “Eu sunt Cel ce sunt”, Incomparabilul şi Necuprinsul. Autoritatea Lui vine din adevărul radios al iubirii şi constituie o evidenţă pe care nici nu o poţi dovedi…

Fiul care tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină.

4. LIBERTATEA ŞI AUTORITATEA ÎN MERSUL ISTORIEI

Karl Jaspers explică acest fenomen printr-o analiză pătrunzătoare: “Noţiunea de autoritate provine dintr-o gîndire latină. Auctor este cel care susţine un lucru şi îl face să se dezvolte,  să  crească.   Etimologic vorbind,  auctorias  este forţa de a susţine şi de a dezvolta”, deci forţa care veghează nu atât la apărarea, ci la creşterea unui lucru. Vedem aşadar că ea nu determină ascultarea, ci împlinirea.Lafay precizează: “Autoritatea  este diferită de putere. Prima inspiră un sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă un sentiment de frică.Autoritatea este legată de demnitate, puterea, de forţă”.

Părintele Laberthoniere merge mai departe: “Când autoritatea se supune oarecum celor care i se supun, legîndu-şi  devenirea de  soarta acestora şi urmărind împreună cu ei un scop comun, atunci ea devine libertate”.

Autoritatea – mai spune Părintele Laberthoniere – care este concepută doar ca putere impusă  prin  forţă  sau  viclenie   devine   inevitabil exterioară şi străină celui asupra căruia se exercită…

5. TRADIŢIA RĂSĂRITEANĂ

Într-o definiţie clasică, libertatea este facultatea de  a  alege.  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Adevărata libertate este avântul  absolut care se  orientează către Bine fără să aibă reţineri sau întrebări.

Dumnezeu nu alege. După chipul său, faptele sfântului depăşesc orice preferinţă. Ezitarea şi alegerea, căutarea directivelor autorităţii sunt specifice unei voinţe sfâşiate de dorinţe contradictorii care se izbesc neîncetat una de alta.Desăvârşirea constă în simplitatea unei fireşti convergenţe supranaturale între voinţa umană şi voinţa lui Dumnezeu.Ea nu se poate atinge decît prin depăşirea oricărui raport de exterioritate.

1. 1. 1. 6. AUTORITATEA ESTE ADEVĂRUL CARE NE FACE LIBERI

Am putut deja observa că autoritateaconcepută ca o valoare exterioară îşi schimbă esenţa.

Tradiţia răsăriteană afirmă că Dumnezeu, Hristosul din Evanghelii, şi Biserica nu reprezintă o autoritate, dat fiind că autoritatea ne este totdeauna exterioară. Ori,acestea nu sunt autorităţi care înlănţuie, ci adevăruri care eliberează.

orice opoziţie între autoritate şi libertate se aşează pe un plan extra-eclezial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos. Teologia de şcoală este mereu ispitită de propriile ei măsuri: un episcop are măsura deplină, un preot, ceva mai puţin, iar un laic nici atâta; aici, harul lucrează, dincolo,  lipseşte  cu  totul.  Or,Duhul  Sfânt  suflă  unde voieşte şi  cine ar putea să-L măsoare?

“Legea (autoritatea) prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul (libertatea) au venit prin Iisus Hristos” (loan l, 17): “Dumnezeu nu dă harul cu măsură” (Ioan 3, 34).

Setea de libertate adevărată este setea de Duhul Sfânt care eliberează în chip deplin. …Aceasta este însăşi esenţa Bisericii: nu atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice “obiectivare”, orice conflict, orice spaimă de sclav.

Căderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Dar înainte de acesta, Şarpele a pervertit starea paradisiacă sugerând ideea falsă a unei oprelişti, deci a unei Legi înaintea căderii. Şarpele insinuează: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Geneza 3, 1). Ori, Dumnezeu spunea exact invers: “Din toţi pomii din rai poţi să mănînci” (Geneza 2, 16) arătând doar că urmările vor fi diferite. Dacă Sfântul Pavel spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12), Şarpele ar spune: “Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”.În acest fel, Dumnezeu este transformat în Lege care interzice. Dar Dumnezeu nu spune: “Nu mânca din acel fruct pentru că altminteri vei muri”. Nu este un ordin, este prevestirea unui destin liber ales, în ambele sensuri.

în momentul ispitirii, omul şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o autoritate care emite ordine şi pretinde o supunere oarbă.Sugestia aceasta vine de la Satana, de la revolta originară împotriva unei autorităţi obiectivate, sărăcite şi pervertite, care nu mai reprezintă un adevăr eliberator.

De când omul L-a “obiectivat” pe Dumnezeuinstituind o distanţă, un spaţiu exterior, el se ascunde şi rătăceşte prin beznă, fabricându-şi o existenţă de prizonier. Iată de ce vine Hristos pentru a spune: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19).

Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care  conduce la  transgresarea  Legii  divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu.

A trebuit să survină întruparea pentru ca omul să se regăsească înlăuntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul Iisus sa dezvăluie adevăratul chip al Tatălui, prin parabola fiului risipitor, în care autoritatea justiţiară nu este de partea părintelui, ci de aceea a fiului cel mare. Tatăl nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.

“Lăsaţi morţii să-i îngroape pe morţi” înseamnă: îngropaţi autoritatea şi libertatea care au murit de aceeaşi boală. “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi,ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-26).Cuvântul Sfântului Pavel (II Corinteni l, 24): “nu că doar avem stăpânire peste credinţa voastră, dar suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” – exprimă de minune concepţia răsăriteană despre “autoritatea” episcopală.

În Noul Testament, “porunca nouă” înlocuieşte Legea mozaică şi instituie o relaţie reciprocă: “Cel ce mă iubeşte… pe acela îl voi iubi”. ...Totul este interiorizat: Legea şi Profeţii concentrându-se în porunca iubirii. Autoritatea conferită celor Doisprezece şi urmaşilor acestora se exercităîn interiorul comunităţii, niciodată deasupra ei. Identificarea dintre Biserică şi Hristos – Capul şi Trupul – invalidează orice autoritate umană asupra Poporului lui Dumnezeu, fiindcă o atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos.

cum spune atât de bine Sfântul Simeon, sărbătoare a întîlnirii: “Te slăvesc pentru că, neamestecat şi neîmpărţit, Te-ai făcut un duh cu mine”. Focul dumnezeiesc cuprinde Creatorul şi făptura, înlătură orice distanţă şi orice obiectivare sau exteriorizare a autorităţii.

Printr-un asemenea răspuns, episcopul nu va mai fi văzut ca un şef, ca un patron cu putere de constrângere, ci ca un chip al Tatălui; iar un om însetat de libertate va fi tratat precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească.

…Potrivit formulei hristologice fundamentale de la Sinodul IV ecumenic, întrunit la Calcedon, firea umană şi cea divină s-au unit în Hristos în chip neamestecat şi neîmpărţit. Ori, dacă în teologie monofizismul divin devalorizează omenescul (mărturiseşte despre asta absenţa tragică a unei antropologii creştine),monofizismul uman decade, în schimb, în diferite forme de umanism, ajungând să izoleze, şi mai apoi să suprime divinitatea. …Creştinii de azi sunt eretici în viaţa lor şi fac o teologie de eunuci (”pot oamenii să vorbească despre zămislire?” – se întreba Sfîntul Atanasie); chiar atunci cînd este corectă, o asemenea teologie miroase a moarte.

Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este decât o categorie etică sau “instrumentală” de propagandă, un element care încununează edificiul….

…Întruparea este înrudită cu veacul. Templul a devenit o vastă “companie de asigurări” pentru viaţa veşnică: un minimum de riscuri (pariul lui Pascal), o tehnică de consolare bazată pe nişte “trucuri” adaptate de la  caz la caz.  Credinţa creştină este prezentată ca o investiţie de viaţă sigură, iar Împărtăşania este oferită ca un fel de comprimat pe bază de eternitate. …prin pierderea sentimentului kierkegaardian care te face să te simţi la o mie de leghe sub mări, precum şi prin căutarea unor garanţii ale mântuirii, omul compromite în final mântuirea însăşi.

Optimismul bigot şi dulceag, golit de orice trăire tragică, este cel care a dus la pierzanie creştinismul istoric, în realitate Evanghelia este în mod funciar inadaptabilă şi explozivă; ea pretinde o metamorfoză, o metanoia care sfărâmă nu doar formele istorice, ci istoria însăşi.

Lumea a căzut, dar înălţimea de la care s-a prăbuşit nu mai există. Nu mai există vinovaţi, noţiunea de păcat este golită de orice sens, iar iertarea îşi pierde în mod tragic orice raţiune de a fi. Nimeni nu mai caută iertarea,  pentru  că toţi  sunt nişte nefericite victime ale unui hazard care i-a aruncat în această viaţă: nu le rămâne decât să devină mereu mai nesimţitori, uitând de ei înşişi; sau să trăiască semeţ, în afara oricărui Logos; sau să încerce măcar refacerea tipului uman, prin epurarea oricărui rest de angoasă metafizică.

…Viaţa nu mai are taine: nu te mai poţi iniţia decât în domeniul tehnicilor. Cine mai îndrăzneşte să vorbească despre dragoste, în faţa unei tehnici sexuale impecabile? Ce mai poate să-i spună cuiva acel mysterium tremendum, acea intuiţie a “locului sfinţit” care însoţeşte sentimentul sacrului? Şi în ce termeni biologici poate vorbi omul modern despre Fecioara-Mamă?

Cum, în afara Căderii, misterul Răului rămâne insolubil, infinitul vicios al istoriei apare ca un defect pe suprafaţa netedă a unui neant în care nu se petrece nimic.

Germenele exploziv al Evangheliei revoluţionează şi răstoarnă înainte de orice nu atât structurile lumii, cât structurile spiritului omenesc. Accentul se mută de pe activism pe manifestarea lui Dumnezeu în om, pe venirea lui Hristos în sufletul creştinului: “Află-ţi pacea lăuntrică şi o mulţime de oameni se vor mântui pe lîngă tine”.

Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (note de lectura)

Konrad Lorenz – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, 2006, traducere de Vasile V. Poenaru

I. Proprietati structurale si perturbari functionale ale sistemelor vii

Etologia – trateaza atat comportanemntul animal, cat si cel uman ca functie a unui sistem ce isi datoreaza existenta si forma specifica unei deveniri istorice care s-a desfasurat in filogenie, in dezvoltarea individului si, la om, in istoria culturii. p. 9

“Sistemele partiale ale unui complex sistem organic interactioneaza intr-atat de profund, incat de multe ori e greu sa trasezi limita domeniului lor de actiune, functiilor lor neputand fi macar concepute in mod separat.” p. 13

“Nu se ajunge la perturbari periculoase ale sistemului ca intreg decat atunci cand una dintre functiile partiale e accentuata sau diminuata intr-atat de mult incat homeostaza sa nu mai poata echivala dezechilibrul aparut, precum si in cazul in care chiar mecanismul de reglare prezinta unele probleme.” p. 16

II Suprapopularea

Tot ceea ce pare a fi de natura sa diminueze suferinta umana actioneaza in mod cutremurator si paradoxal in sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale sa faca tocmai ceea ce altfel nu li se intampla sistemelor vii aproape niciodata, si anume sa se sugrume in sine insasi… In acest proces apocaliptic, cele mai inalte si nobile insusiri pe care le apreciem ca fiind specific umane vor fi primele care se vor pierde. p. 18

Noi, toti cei care traim in tari culturale cu o populatie densa ori chiar in mari orase, nici nu mai stim cat de mult ne lipseste o dragostea umana generala, calda, izvorata din inima.

Aglomerarea unor mase umane in marile orase moderne este in mare masura vinovata de incapacitatea noastra de a mai percepe chipul aproapelui nostru in fantasmagoria chipurilor mereu schimbatoare ce se tot suprapun si estompeaza p. 19

“Not to get emotionally involved”, iata una dintre principalele griji ale multor oraseni. Aceasta atitudine… pune in evidenta o sumbra nuanta de neomenie. (…) Daca aceasta ecranare impotriva contactelor umane continua, ea va duce, alaturi de fenomenele de plafonare a simturilor, la acele manifestari cumplite de indiferenta despre care ziarele relateaza in fiecare zi. Cu cat avanseaza la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atat mai stringent se vede pus fiecare individ in parte in fata necesitatii de a nu se implica emotional, astfel incat in zilele noastre e posibil ca tocmai in cele mai mari metropole sa se petreaca talharii, crime si violuri ziua in amiaza mare si pe strazi circulate, fara ca vreun “trecator” sa intervina.

Inghesuirea multor oameni intr-un spatiu extrem de ingust nu duce la fenomene ale dezumanizarii doar prin mijlocirea factorilor de epuizare si esuare a relatiilor interumane, ci declanseaza si comportamente in mod nemijlocit agresive.

III Pustiirea spatiului vital

Omul declanseaza vrand-nevrand preschimbari profunde ce conduc adesea la distrugerea totala a biocenozelor in care si de pe urma carora traieste .

…Taranul stie prea bine ceea ce intreaga omenire civilizata pare sa fi uitat, si anume ca resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile. p. 25

…in America intinse suprafete de pamant au fost transformate din teren arabil in desert prin eroziunile ce au urmat exploatarilor ilegale, …mari teritorii au fost degradate prin despaduriri ce au dus la disparitia a nenumarate specii de animale folositoare… importanta problemei nu este nici astazi recunoscuta pe deplin, ea neintrand inca in constiinta opiniei publice.

Nelegiuiri se comit azi pretutindeni in utilizarea mijloacelor chimice, de exemplu pentru combaterea insectelor in agricultura si pomicultura, vadindu-se insa, totodata, o inconstienta asemanatoare si in farmacopee. Imunologii manifesta reticente serioase cu privire la intreaga gama de produse farmaceutice uzuale. Sub imperiul impulsurilor psihologice marcate de dorinta de “a avea totul imediat”, anumite ramuri ale industriei chimice manifesta o neseriozitate de-a dreptul criminala in ceea ce priveste livrarea unor mijloace cu efecte total imprevizibile in timp. Cei care au atras atentia in legatura cu folosirea nechibzuita a produselor farmaceutice au fost redusi la tacere si discreditati.

alterarea sufleteasca ; rapida instrainare generala de natura vie e vinovata de abrutizarea estetica si etica a omului civilizat. Oare ce i-ar insufla omului modern sentimentul de respect si veneratie pentru ceva, cand tot ce il inconjoara este opera omului, foarte ieftina si urata? Uratirea oraselor si satelor

Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului… Rămasă fără structurile speciale, ea se divide fără măsură şi fără menajamente, astfel încât ţesutul bolnav se infiltrează în ţesuturile învecinate, care sunt încă sănătoase, distrugându-le.

Analogiile evidente dintre imaginea periferiei orasului si cea a tumorii canceroase constau in aceea ca in ambele cazuri in spatiul inca sanatos erau realizate o multime de planuri constructive subtil diferentiate, care se completau reciproc si care isi trageau inteleapta regularitate dintr-o informatie obtinuta in decursul unei indelungate evolutii istorice, pe cand in regiunile distruse de tumoare ori de tehnologia moderna se gaseau doar cateva constructii extrem de simple. Imaginea histologica a celulelor uniforme si sarace in structuri ale tumorii prezinta o similitudine dezolanta cu o fotografie facuta din avion unei suburbii moderne, formate din cladiri standardizate pe care le-au proiectat intr-o pripita concurenta arhitecti dispunand de o cultura precara, ce n-au stat prea mult pe ganduri inainte de a actiona. … Nu numai considerentul comercial ca prefabricatele in serie sunt mai ieftine, ci si moda, care niveleaza totul, duc la situatia ca la toate marginile de oras ale tarilor civilizate sa ia nastere sute de mii de locuinte identice…, nemeritand numele de “casa”, ci fiind mai degraba baterii de grajduri pentru oamenii folositori…

Respectul de sine al omului modern pretinde in mod cu totul justificat afirmarea individualitatii sale.

Pentru locatarul bateriei de crestere a oamenilor folositori, nu exista decat o singura modalitate a mentinerii respectului de sine. Ea consta in alungarea din constiinta proprie a existentei numerosilor tovarasi de suferinta apartinand aceleiasi specii, fiecare individ cautand sa se izoleze de aproapele sau.

– aglomerarea duce, si in acest caz, la insingurare si la indiferenta fata de celalalt

Oamenii care traiesc in aceste conditii sufera o atrofiere a simturilor estetice si etice… Orbirea sufleteasca in fata a tot ceea ce este frumos, atat de raspandita, e o boala psihica ce trebuie luata in serios, ea mergand mana in mana cu insensibilitatea fata de ceea ce este reprobabil din punct de vedere etic.

IV Intrecerea cu sine insusi

Pentru mentinerea unei stari stabile in sistemele vii este indispensabila functia unui circuit de reglare sau a unei conexiuni inverse negative

Utilitarismul, depasirea celorlalti oameni, confundarea mijloacelor cu scopul – In limbajul uzual, acest lucru se simte inca, de vreme ce spunem: “El detine mijloacele necesare” . Dar oare cati oameni mai exista azi care sa inteleaga ca banii in sine nu reprezinta o valoare? Acelasi lucru e valabil si pentru timp: “Time is money” exprima pentru oricine considera banii ca avand o valoare absoluta ca acelasi lucru se intampla cu fiecare secunda de timp economisita.

considerente comerciale insensibile la valoare; stapanirea tuturor puterilor mediului inconjurator.

Fiecare fabrică de automobile trebuie să ia măsuri că noul tip să fie puţin mai rapid decât cel precedent, fiecare stradă trebuie lăţită, fiecare curbă largită… spre a se putea circula încă puţin mai rapid şi totodată mai periculos.

Daunele sufletesti produse de lacomia orbitoare de bani si de graba extenuanta

Frica de a ramane in urma, frica de saracie, frica de a lua hotarari gresite sau de a nu mai face fata intregii situatii stresante… frica sub toate formele ei e cu siguranta cel mai important factor de subminare a sanatatii oamenilor moderni.

Agitatia plina de frica si frica agitata isi au rolul lor in a-l vaduvi pe om de calitatile lui esentiale. Una dintre aceste calitati este reflectia.

Oamenii sufera din cauza solicitarilor nervoase si sufletesti la care ii obliga intrecerea cu cei asemenea lor.

Intrecerea economica a omenirii cu sine insasi trebuie privita ca fiind suficienta pentru a o distruge cu totul.

Selectia intraspecifica de tip comercial determina un ritm de lucru din ce in ce mai rapid.

Cresterea progresiva a nevoilor omului: orice producator cauta sa sporeasca pe cat posibil nevoia consumatorilor de marfuri produse de el.

In marea lor majoritate, consumatorii sunt destul de prosti sa se lase manipulati prin metodele dezvoltate in urma cercetarii in domeniul reclamei si al formarii opiniilor.

Potentatii capitalisti dau dovada de miopie persistand in atitudinea lor de a rasplati si “conditiona” pe consumator prin cresterea “standardului sau de viata” pentru consecventa sa in intrecerea cu aproapele, intrecere ce ii provoaca tensiune crescuta si ii toaca nervii.”

V Moartea termica a simturilor

Dezvoltarea tehnologiei moderne si a farmacologiei vine in intampinarea nazuintei general-umane de a evita neplacerea, si aceasta la dimensiuni nemaiintalnite. Confortul modern este perceput de noi ca ceva de la sine inteles, astfel incat abia daca ne mai dam seama in ce masura am devenit dependenti de el. p. 45

Prin stapanirea progresiva a mediului inconjurator, omul a modificat “starea pietei” din economia placerii si a neplacerii in directia unei sensibilizari crescande fata de orice situatie de stimulare provocatoare de neplacere si a unei atenuari corespunzatoare a receptarii situatiilor provocatoare de placere. – consecintele sunt nocive.

In consecinta, oamenii isi pierd disponibilitatea de a investi munca grea in actiuni care promit abia in viitor dobandirea unei placeri. Ia nastere o cerinta de satisfacere imediata a tuturor dorintelor ce se ivesc. p. 46

Satisfacerea imediata – de exemplu, cumpararea “avantajoasa” in rate – duce la sclavie.

Disparitia anumitor forme ale placerii ce se bazeaza tocmai pe actiunea contrastelor

Intoleranta crescanda fata de neplacere, ce se inregistreaza in zilele noastre, transforma oscilatiile profunde ale vietii umane, conforme cu firea lucrurilor, intr-un plan nivelat artificial.

“moartea termica emotionala” pare sa ameninte bucuriile si suferintele ce decurg in mod necesar din relatiile noastre sociale.

Cine vrea sa evite suferinta se sustrage unei parti esentiale a vietii umane.

La mari parti ale populatiei nord-americane, moartea e refulata in sens freudian, nemaivorbindu-se de cel raposat, care dispare astfel deodata, fara sa mai fie pomenit, ceea ce ar fi considerat ca o lipsa de tact, iar toata lumea se comporta ca si cand el nu ar fi existat niciodata. Si mai cutremuratoare este minimalizarea mortii, infierata satiric de Evelyn Waugh in cartea sa The Loved One. Cadavrul e machiat in mod artistic si toti considera ca e de datoria lor sa se arate incantati de aspectul sau placut. p. 48

Obisnuinta cu situatii de stimulare din ce in ce mai puternice; oamenii blazati sunt necontenit in cautarea unor situatii noi de stimulare.

“neofilia”: obiectele isi pierd dupa un timp de posesie forta de atractie in mod analog cu iubita/iubitul, prietenul sau chiar patria.

Neofilia este un fenomen deosebit de binevenit pentru marii producatori, care poate fi exploatat datorita receptivitatii maselor la indoctrinare, incat sa duca la castiguri mercanitle in stil mare. “Invechire inserata”, adica “built-in obsolation”, iata un principiu cu un rol foarte important in moda vestimentara sau in cea a automobilelor”. p. 50

Ceea ce lipseste este un obstacol natural, a carui depasire sa-l caleasca pe om, obligandu-l la toleranta fata de neplacere si daruindu-i in caz de succes bucuria reusitei.

Lipsesc situatiile de afirmare ce implica straturile adanci ale personalitatii.

VI Decaderea genetica

Credinta in existenta unui drept natural independent de vreo legislatie determinata cultural e legata fara indoiala inca din vechime de parerea ca acest drept ar fi de origine supranaturala, nemijlocit divina. p. 54

Se pune accent pe modurile de comportare insusite, pierzandu-se din vedere modurile de comportare innascute.

Asa cum bine a spus-o Arnold Gehlen, omul e prin natura sa, adica prin filogeneza sa, o fiinta culturala. Cu alte cuvinte, pornirile sale instinctive si stapanirea lor responsabila , cultural determinata, formeaza un sistem, in care functiile celor doua subsisteme se afla in perfecta rezonanta.

Societatea democratica si behavioristica

Convingerea ca toti oamenii s-ar naste egali si ca toate cusururile morale ale infractorului ar fi pricinuite de pacatele comise de cei care l-au educat a devenit o adevarata religie, ducand la distrugerea oricarui simt natural al dreptului, mai ales la cei care sufera mutatii in plan etic si se considera, plini de autocompatimire, victime ale societatii. Un ziar austriac a prezentat de curand urmatoarea stire de senzatie: “Frica de parinti il impinge pe un tanar de saisprezece ani la crima.” …

Aceste extreme in mod evident patologice ale formarii opiniilor pot fi intelese abia atunci cand stim ca ea este o functie a acelor sisteme de reglare care tind spre oscilatii. Opinia publica manifesta inertie…; totodata, ei ii plac simplificarile grosiere, ce reprezinta de multe ori exagerari ale unor stari de fapt. De aceea, opozitia care ia atitudine critica fata de o opinie publica este aproape intotdeauna in drept. Dar ea ocupa in noianul curentelor de opinie pozitii extreme, pe care nu le-ar fi adoptat niciodata daca nu si-ar fi propus sa compenseze opinia opusa (…)

Cand incerci sa imparti oamenii in persoane normale si persoane cu deficiente, esti suspectat ca pledezi pentru camera de gazare.

Eliminarea simtului natural al dreptului prin tendinta actuala catre toleranta absoluta e intarita in actiunea ei periculoasa de doctrina pseudodemocratica, ce afirma ca intregul comportament uman ar fi insusit prin invatare.

Fenomenul intolerantei la neplacere si cel al nivelarii simturilor pot genera un comportament infantil.

Munca sustinuta in vederea unui scop indepartat, responsabilitatea actiunilor proprii si manifestarea grijii chiar fata de cei mai putin apropiati sunt norme de comportare ce-l caracterizeaza pe omul matur.

De imaturitate vorbesc cercetatorii cancerului atunci cand vor sa caracterizeze una dintre insusirile fundamentale ale tumorii maligne.

Aprecierea a ceea ce este bun si cuviincios este unicul factor care poate actiona eficient in mod selectiv in sensul combaterii fenomenului de degradare a comportamentului social.

Suprapopularea, concurenta comerciala, distrugerea mediului inconjurator natural si instrainarea de armonia sa demna de veneratie, disparitia, prin molesire, a capacitatii de a avea sentimente puternice, toate acestea sunt de natura sa il lipseasca pe omul modern de orice discernamant intre bine si rau. La acesti factori se adauga si disculparea asocialului, la care ne obliga intelegerea temeiurilor genetice si psihologice ale comportamentului sau dereglat.

… Aceste fenomene care nu pot fi combatute decat prin masuri radicale presupunand o revalorizare educativa a tuturor pseudovalorilor venerate in ziua de azi.

Prin degradarea comportamentului social determinat pe cale genetica ne ameninta intr-un mod extrem de urat Apocalipsa.

VII Sfaramarea traditiei

Credinta eronata ca numai ceea ce poate fi inteles pe cale rationala ori dovedit stiintific ar face parte din tezaurul stabil de cunostinte al omenirii duce la consecinte nefaste.

Stiinta ar fi de ajuns pentru a “imbunatati” omul in mod arbitrar prin interventii asupra genomului uman – un lucru prostesc

“modificarile la care structura familiei e supusa in cursul tehnologizarii continue pe care o cunoaste omenirea actioneaza in mod constant in directia slabirii contactului dintre parinti si copii. … slabirea greu reversibila sau chiar ireversibila a capacitatii de a avea contacte umane. Acest efect se insumeaza in mod periculos cu perturbarea implicarii umane.

Lipsa modelului patern – a-i vedea pe parinti la lucru, a da o mana de ajutor pentru a se convinge de superioritatea omului matur. In mica familie moderna lipseste structura ierarhica – datorita careia “omul batran” aparea ca impunand respect. … 82 Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea ca ea considera existenta unei ierarhii naturale intre doi oameni ca fiind un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Fara aceasta ierarhie nu ar exista nici macar cea mai naturala forma a dragostei umane. Educatia de tip “non-frustration” a facut din mii de copii niste bieti nevrozati.

Intr-un grup lipsit de structura ierarhica situatia copilului este cat se poate de nenaturala.

Numai atunci cand iubesti un om din adancul sufletului si privesti totodata in sus catre el esti in stare sa-ti insusesti traditia lui culturala. (“figura tatalui”)

85 Fiind prin natura sa o fiinta culturala, omul nu poate afla o identificare pe deplin satisfacatoare decat intr-o cultura si printr-o cultura.

86 In afara plictiselii, dorinta de a apartine unui grup este cea care impinge un numar tot mai mare de tineri catre droguri.

Cunoasterea filtrata prin selectie a unei culturi vechi

VIII Receptivitatea la indoctrinare

94 se poate intampla ca o ipoteza sa fie in asa fel alcatuita incat toate experimentele pe care ea le dicteaza nu pot decat sa o confirme din capul locului. Ipoteza ca reflexul ar fi singura performanta elementara a sistemului nervos central a dus de pilda exclusiv la experimente in care se inregistra raspunsul sistemului la o schimbare de stare.

Orice mare geniu care a descoperit un principiu explicativ inclina de obicei sa exagereze in privinta domeniului de valabilitate al descoperirii sale. (Jacques Loeb, Pavlov, Freud)

Mijloacele de comunicare in masa duc foarte usor la transformarea unei teorii, care nu reprezinta decat o ipoteza stiintifica neverificata, nu numai intr-o opinie stiintifica generala, ci in insasi opinia publica in genere.

O astfel de doctrina devenita religie atotcuprinzatoare le asigura adeptilor ei satisfactia subiectiva de a cunoaste in mod definitiv caracterul revelatiei. Toate faptele care o contrazic vor fi negate, ignorate sau, lucru ce se intampla cel mai adesea, refulate in sensul lui Freud, adica izgonite sub pragul constiintei.

Teoria reflexului si cercetarea reactiei conditionate

Americanii liberali si intelectuali, care manifesta o predilectie pentru teoriile palpabile , simple, usor de inteles si inainte de toate mecanice, au imbratisat aceasta doctrina (behaviorista) in primul rand datorita faptului ca ea a reusit sa le apara in mod fals ca fiind un principiu al libertatii si al democratiei.

Faptul ca toti oamenii au dreptul la aceleasi posibilitati de dezvoltare este un adevar etic indiscutabil. Cu mare usurinta acest adevar poate fi insa rastalmacit intr-un neadevar, care afirma ca toti oamenii ar avea in mod potential aceeasi valoare. Doctrina behaviorista merge chiar cu un pas mai departe: toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei dacă ar evolua în condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oameni ideali dacă aceste condiţii ar fi ideale. Pentru aceasta însă, oamenii nu ar putea, sau mai bine zis nu ar trebui să aibă nici un fel de însuşiri moştenite…

O doctrina inumana; manipulare

Specificul uman este strain de aceasta doctrina, care saluta toate fenomenele de dezumanizare descrise in acest tratat, fenomene ce fac ca masele sa poate fi mai usor manipulate. Atat marii producatori capitalisti cat si functionarii sovietici sunt interesati in aceeasi masura sa-I conditioneze pe oameni, facand din ei niste supusi uniformi, lipstiti in mod ideal de aparare, exact cum a aratat Aldous Huxlei in romanul sau de groaza Brave New World.

Pericolul ca omenirea sa fie indoctrinata cu un fals cod de valori

Nicicand manipulatorii nu au avut o tehnica atat de buna a reclamelor, fondata pe experimentari stiintifice, nicicand ei n-au mai dispus de “mijloace de informare in masa” atat de patrunzatoare ca astazi.

Reclama pe care producatorii o fac pe scara larga nu este nicidecum de natura apolitica.

100 In masura in care mestesugurile sunt eliminate prin concurenta industriei si in care micii intreprinzatori, inclusiv taranii, sunt incapabili sa-si asigure existenta, suntem cu totii pur si simplu siliti sa ne ghidam viata supunandu-ne dorintelor marilor producatori, sa folosim alimentele si imbracamintea pe care ei le considera bune pentru noi, si lucrul cel mai rau este acela ca din cauza conditionarii de care avem parte nici macar nu ne dam seama de ceea ce fac ei.

Cea mai eficienta metoda de a manipula mari mase de oameni prin uniformizarea nazuintelor lor o sa moda.

Sunt considerate mai importante acele stiinte care corespund punctului de vedere al unei omeniri degradate si masificate, instrainate de natura, care nu mai crede decat in valorile comerciale, fiind domesticita, incapabila de vreo simtire puternica si neinteresata de traditie.

105 Expresii cunoscute cum ar fi aceea ca orice stiinta a naturii ar fi o stiinta in masura in care contine matematica ori ca stiinta ar presupune “sa masori ceea ce este masurabil si sa faci masurabil ceea ce nu este masurabil”, reprezinta atat din punctul de vedere al teoriei cunoasterii, cat si din punct de vedere uman, cea mai mare prostie spusa vreodata de niste oameni care ar fi trebuit sa se priceapa mai bine la aceste chestiuni.

Doctrina behaviorista: intregul comportament animal si uman ar fi determinat in mod exclusiv de influentele mediului inconjurator si de procesul de invatare, negand structura dezvoltata filogenetic a sistemului nervos central . Neglijarea structurilor – descrierea lor este considerata superflua, singurele metode recunoscute ca legitime fiind cele operationale si statistice.

Atomismul : cercetarile partiale ale unor sisteme subordonate fara a se tine cont de specie si de modul in care aceasta se incadreaza in constructia intregului.

Cercetarea la nivelurile inferioare de integrare este considerata “mai stiintifica”. – reductionismul

Neglijarea, in decursul incercarilor explicative, a structurii infinit de complexe in care sunt integrate subsistemele si care, doar ele, pot explica insusirile de sistem ale intregului.

Cele mai rele consecinte ale modei stiintifice din zilele noastre deriva din aceea ca, asemenea modei vestimentare sau a automobilelor, ea creeaza simboluri de statut, care instaureaza ierarhia stiintelor, ironizata de Simpson. Adevaratul operationalist modern, reductionistul, cuantificatorul si statisticianul manifesta un dispret plin de mila fata de demodatii care cred ca putem afla date noi si esentiale despre natura fara observarea si descrierea comportamentului animal si uman, fara a face experimente si chiar fara a numara. … Preocuparile legate de sistemele vii, prezentand un inalt grad de integrare , sunt recunoscute ca “stiintifice” numai daca, in urma unor masuri planificate – “simplicity filters” (Donald Griffin) – insusirile structurale ale sistemului trezesc imaginea falsa a unei simplitati “exacte” , altfel spus asemanatoare fizicii , sau daca estimarea statistica a unui material informativ impunator prin numarul de date duce la ignorarea faptului ca “particulele” cercetate sunt oameni si nu neutroni – ceea ce presupune sa se faca abstractie de toate aspectele cu adevarat interesante ale sistemelor organice cu un inalt grad de integrare, incluzand omul. Acest lucru este valabil mai ales pentru trairea subiectiva, care este refulata in sens freudian ca fiind ceva cat se poate de necuvenit.

Fenomenele de dezumanizare – bolile culturale descrise in primele capitole au dus la fenomenele de dezumanizare care afecteaza stiinta.

Sondajele de opinie, tehnica reclamelor si moda abil dirijata ii ajuta pe marii producatori din Vest si pe functionarii din Est sa dobandeasca acelasi tip de putere asupra maselor.

Dezumanizarea descrisa in primele sapte capitole e inlesnita de doctrina pseudodemocratica, ce afirma ca nu organizarea sistemului nervos si a organelor de simt ale omului determina, prin evolutia lor filogenetica, modul sau de comportare sociala si morala, ci doar “conditionarea” careia omul ii este supus, in decursul ontogenezei sale, prin influenta exercitata de catre mediul cultural ambiant.

IX Armele nucleare

Comparand amenintarea omenirii prin armele nucleare cu consecintele pe care ea le suporta din cauza celorlalte sapte pacate capitale, esti silit sa recunosti ca, dintre toate cele opt pacate, acesta poate fi cel mai usor evitat. (…) este absolut si irevocabil clar ce masuri ar trebui luate impotriva “bombei”: sa nu fie produsa ori sa nu fie aruncata. Avandu-se in vedere incredibila prostie colectiva a omenirii, acest lucru e destul de greu de atins. In ceea ce priveste insa celelalte pericole, nici macar aceia care le vad cu claritate nu stiu ce s-ar putea face impotriva lor.

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (note de lectură)

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (1927)  – note de lectură(Editura Omniscop, Craiova, 1995, traducere de Maria Vartic)

SFÂRŞITUL RENAŞTERII

Renaşterea medievală inspiră arta gotică şi pictura primitivilor italieni, a căror renaştere e creştină. Sfinţii Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore şi Sfântul Thomas D’Aquino, Dante şi Giotto, iată adevărata renaştere a spiritului omenesc, a creaţiei omeneşti şi care nu este fără legătură cu antichitatea. În epoca renaşterii medievale şi creştine exista deja, în modul de creare, o relaţie cu natura, cu gândirea omului, cu arta, cu totalitatea vieţii. Este ceea ce se înţelege prin prima Renaştere italiană – Trecento: cea mai mare epocă a istoriei europene, punctul său culminant.

Omul intră în Renaştere cu experienţa medievală, cu prepararea medievală. Şi tot ce a fost grandoare autentică în Renaştere avea o legătură cu Evul Mediu creştin. Azi omul intră într-un viitor necunoscut, cu experienţa Istoriei modeme şi preparaţia ei. Şi el intră în această epocă nu plin de sevă creatoare – ca în epoca Renaşterii – ci epuizat, debilizat, „fără credinţă”, golit.

evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a Istoriei.

În Istoria modernă, ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât au visat primii umanişti şi părinţii Renaşterii. Prevedeau ei, oare, că urmările noului lor sentiment al vieţii, al ruperii cu profunzimile spirituale şi cu sensul spiritual al Evului Mediu, al iniţiativei lor creatoare, vor fi secolul al XlX-lea şi maşinile lui, materialismul şi pozitivismul lui, socialismul şi anarhismul lui, sleirea energiei spiritual-creatoare, căreia i-au dat loc?

Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.

Triumful acesta al omului natural asupra celui spiritual, în Istoria modernă, trebuia să ducă la sterilitatea creatoare, adică la sfârşitul Renaşterii, la autodistrugerea umanismului.

Toate realizările istoriei reprezintă tot atâtea eşecuri formidabile. Renaşterea nu a izbutit; nici Reforma şi „Luminile”. De asemenea, nu au izbutit nici revoluţiile inspirate din „lumini” şi speranţele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. în acelaşi fel nu va izbuti socialismul în acţiune.

Şi această fiinţă, care a vrut să se încreadă numai în sine, se găseşte fără apărare în mijlocul elementelor dezlănţuite care îl asediază. Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă.

Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Umanismul a luat pe om în afară de concret,  nu cu legăturile sale spirituale, ci pe cale abstractă, ca şi cum ar fi fost vorba de un atom al ‘naturii închis în el însuşi.

Şi ea, inevitabil, trebuia să ducă la un individualism şi socialism extrem, care sunt două forme ale atomizării, ale descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii. … Fr. Nietzsche şi Karl Marx, au ilustrat cu o generală putere aceste două forme ale autonegării şi autodistrugerii umanismului. La Nietzsche umanismul se tăgăduieşte sub forma sa individualistă; la Marx, sub forma sa colectivă.

Nietzsche este copilul umanismului timpurilor modeme şi victima lui. El plăteşte păcatele acestuia. În destinul lui Nietzsche, umanismul devine contrariul lui. Nietzsche simte că omul este „ruşine şi umilinţă”. El este setos să-1 vadă că se înalţă; voinţa sa aspiră la supraom. Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalităţii omeneşti; ea rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului şi al sublimităţii. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate şi nu vrea să se menţină numai în uman. Cu individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare.

In acelaşi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceşte, Marx a ieşit din religia umanistă a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea – deşi în alt fel – umanismul se transformă în contrariul său, adică în antiumanism. Marx simte individualitatea omenească precum moştenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea să se înalţe prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalităţii omeneşti. Şi el rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele colectivităţii, în numele statului viitor – al statului socialist.

Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească. Ornul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.

Structura organică a vieţii este ierarhică, altfel spus cosmică. În organismul cosmic părţile sunt supuse întregului, sunt legate de centru. în ordinea organică centrul e presupus drept scop al vieţii părţilor. Orice organism este ierarhie. Când părţile se desfac de întreg şi încetează de a servi centrul organic, pe nesimţite, ele se supun unei naturi inferioare.

Ştiinţa şi arta se găsesc atrase de mecanizare; în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. în ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.

Futurismul este simptomatic pentru sfârşitul Renaşterii. El distruge opera lui Michelangelo şi a lui Leonardo. Futurismul a rupt cu totul cu antichitatea, cu principiile formelor eterne ale artei. Formele pe care Renaşterea le căuta proveneau din

două izvoare: natura şi antichitatea. Futurismul le neagă pe amândouă. El nu îşi cere formele nici de la natură, nici de la om, el i le cere maşinii. Futurismul cade în desfăşurarea procesului prin care se operează dezmembrarea organică a oricărei unităţi mecanice şi umane.

Pozitivismul este deja conştiinţa limitei forţelor omeneşti, este oboseala puterii de cunoaştere. Pozitivismul vede misterele naturii reînchizându-se. în epoca Renaşterii cunoaşterea naturii era rezultatul unei operaţii fericite. Un tip al Renaşterii este Pico dela Mirandola, antipodul exact al oricărui pozitivism.

Dacă la începutul istoriei modeme, la izvoarele Reformei, se găseşte revolta omului şi proclamarea drepturilor sale de a se defini, la sfârşitul istoriei modeme, în urmările intelectuale ale Reformei, este omul care vrea, oarecum, să se debaraseze, să se ridice deasupra oricărui antropologism.

Filosofia germană contemporană duce, înainte de orice, lupta contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei.

În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Astfel se manifestă procesul de fărâmiţare analitică şi de dezmembrare a integrităţii organice.Imaginea omului piere în gnoseologia critică.

Astfel, în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine. Pierzându-şi centrul spiritual, trădând sursa spirituală a fiinţei sale, se pierde şi pe sine însuşi şi imaginea sa eternă.

Teosofia distruge principiul personalităţii ca şi pozitivismul şi critismul gnoseologic. Ea nu mai crede în realitatea personalităţii omeneşti, (…) este materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală…. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.

Omul Istoriei modeme, desprinzându-se de puterea lui Dumnezeu, spre sfârşitul epocii, şi renegându-şi reazemul, cade din nou în haos, imaginea sa este compromisă şi formele sale se clatină.

Constituirea unui rezervor de energie creatoare presupune păstrarea formelor identităţii umane, presupune limitele care disting pe om de stadiile informe şi inferioare. Acest rezervor s-a spart şi energia creatoare s-a împărţit. Omul îşi pierde formele, marginile sale; el nu mai este apărat contra răului infinit al lumii haotice.

Numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept; ea a smuls pe om din puterea forţelor elementare ale naturii, în care omul căzuse şi cărora se dăduse sclav.

Omul spiritual e singurul şi adevăratul creator, afundându-şi rădăcinile sale în viaţă infinită şi eternă.  …mai binele, mai frumosul, mai plăcutul se găseşte nu în viitor, ci în eternitate şi el era, de asemenea, în trecut, întrucât trecutul se împărtăşea din eternitate şi năştea din etern.

…omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când omul nu a mai vrut să fie decât chipul şi asemănarea naturii – adică un om natural – el s-a supus, prin aceasta, chiar forţelor elementare inferioare şi şi-a înstrăinat chipul.

faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că împărăţia Sa „nu e din lumea acesta”. El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei.

Numai că omul, de la început, a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale şi, la sfârşit, s-a ridicat contra lui făcând adevărul creştin responsabil de propriile sale păcate şi de propriile sale căderi.

În creştinism antropologia nu este încă isprăvită. Revelaţia, în ceea ce priveşte pe om, nu şi-a arătat încă toate bogăţiile sale  Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze.

Netrăind însăşi Renaşterea, neposedând nici o amintire strălucită despre un trecut de bogate creaţii, întreaga mare literatură rusă a rămas străină de spiritul Renaşterii şi în ea nu se simte belşugul de forţe, ci un rău al sufletului, torturanta căutare a unui mijloc de a scăpa de pierzanie.

NOUL EV MEDIU

Revoluţia nu este un răsărit, o auroră, ea nu este începutul unei zile noi; ci un apus, întuneric, declinul suprem al unei zile sfârşite.

Ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe. Ea nu se retrage paşnic.

am relua cu plăcere vorbele cântecului revoluţionar „să renegăm lumea veche”, dar înţelegând sub numele de „lume veche” această lume a timpurilor moderne menită distrugerilor.

… Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel la această revoluţie a spiritului, la o reînnoire totală a conştiinţei. (Trecerea nu este posibilă decât la un nou Ev Mediu şi nu la cel vechi. Iată pentru ce trebuie să se considere acest eveniment ca o revoluţie a spiritului, ca o activitate creatoare înainte de toate şi nicidecum ca o „reacţie”, astfel cum apare „progresiştilor” pe care îi face să tremure pentru că ei înşişi sunt în degenerescentă.)

Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc omul.

Regatul neutru al umanismului, care a vrut să se instaleze într-o ordine intermediară între cer şi iad, se năruie …Contra lui Dumnezeu-Omul se ridică nu omul regatului neutru şi intermediar, ci omul-Dumnezeu, omul care s-a aşezat el în locul lui Dumnezeu şi se manifestă cei doi poli opuşi, acel al fiinţei şi al nefiinţei.

nu va mai fi o epocă seculară, ci religioasă, o epocă de tip sacru, chiar dacă religia lui Satan şi spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.

Pentru aceasta, comunismul rus, cu desfăşurarea dramei religioase pe care o comportă, aparţine deja noului Ev Mediu şi nu Vechii istorii modeme.

Tragedia bolşevismului rus se joacă nu în atmosfera luminoasă a Istoriei timpurilor modeme, ci în elementul misterios al nopţii Evului Mediu.

Individualismul, creând un soi de atomizare a societăţii, a dus la socialism, care nu este decât faza inversă a descompunerii în atomi, un amalgam mecanic de atomi.

Ideea universalităţii, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a încetat să domnească în timpurile noastre. Personalitatea omenească însă nu poate fi decât înrădăcinată în universal, în cosmos, unde găseşte un teren ontologic care îi produce principala sa substanţă.

Actual, nu se mai poate vedea în indivdualism decât un fapt de pură reacţie, deşi el continuă să se considere, cu mândrie, ca pionier al libertăţii, al luminii şi al progresului, şi toate învăţămintele ce au rezultat din individualism se dizolvă şi arată că sunt de esenţă reacţionară.

constituţionalismul, formalismul juridic, filosofia raţionalistă şi empirică, atâtea fructe ale spiritului individualist, ale autoafirmării umaniste care şi-au trăit timpul lor şi şi-au pierdut semnificaţia originală; toate acestea sunt declinul zilei, care s-a numit Istorie modernă.

Adevărul trebuie acceptat în mod liber, nu prin constrângere. Adevărul nu suportă să se aibă cu el raporturi de rob. Creştinismul ne-o spune. Istoria modernă însă s-a ţinut prea mult într-o libertate teoretică de a accepta adevărul, într-o libertate a cărei alegere nu a făcut-o şi, pentru aceasta, a fabricat tipuri de gândire şi de viaţă întemeiate nu pe Adevăr ci pe dreptul de a-şi alege nu importă ce, adevăr sau minciună, adică a crea o cultură fără obiect şi o societate, de asemenea, fără obiect, pentru că nu ştie în numele a ce există ele.

…pentru ce şi de ce trebuia să fie o eliberare? Timpurile modeme nu au ştiut-o. În numele cui, în numele a ce ei ar fi fost, în definitiv, destul de încurcaţi să o spună. În numele omului, al umanismului, în numele libertăţii şi al fericirii umanităţii? Nu se vede nimic” în acestea care să fie un răspuns. Nu se poate elibera omul în numele libertăţii omului, omul neputând fi scopul omului. Ne rezemăm astfel pe un vid total … Individualismul nu este în nimic ontologic, el nu se întemeiază pe etern.

Dar există oare atâta realitate – în sensul exitenţei, în sensul de realitate ontologică – în bursele ori în băncile şi hârtia monedă a lor, în monstruoasa lor fabricare de obiecte inutile sau de muniţii pentru distrugerea vieţii, în etalarea luptei lor, în discursurile parlamentelor şi avocaţilor lor, în articolele lor din jurnale? Există oare atâta realitate în mărirea progresivă a nevoilor noastre nepotolite?

Rusia – şi în aceasta constă singularitatea soartei sale – nu a putut niciodată primi, în întregime, cultura umanistă a timpurilor modeme, conceptul lor raţionalist, logica lor formală şi dreptul lor formal, neutralitatea lor în materie religioasă. Rusia nu a ieşit niciodată cu totul din Evul Mediu – epocă sacră. Ea a sărit – pentru a zice astfel – fără tranziţie de la ruinele vechiului Ev Mediu, de la bătrâna teocraţie, la noul Ev Mediu, la noua satanocraţie.

Secolul al XlX-lea s-a mândrit cu dreptul său, cu constituţiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste şi a aparatului său ştiinţific. Însă, ceea ce timpurile modeme nu au putut realiza este o unitate interioară care să fie concludentă. Individualismul, atomismul le stăpânea în mod esenţial.

Tot timpul cât a durat Istoria modernă, serii de ruine interne au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei

Nu se mai crede într-o formă juridică sau politică şi nimeni nu ar mai da nici o jumătate de copeică pe o constituţie. Lassalle avea dreptate în remarcabilul său „Discurs asupra constituţiei”. Guvernarea nu se menţine pe baze juridice, ci pe baze social-biologice. Aceasta a fost demonstrată odată pentru totdeauna de războiul mondial, care a discreditat complet puterea dreptului.

Fascismul este singura inveţie nouă care există în politica Europei contemporane şi aparţine, în aceeaşi măsură ca şi comunismul, Evului Mediu. Fascismul este absolut contrar ideii de legitimitate, pe care el nici nu o recunoaşte chiar, e o manifestare spontană a voinţei de a trăi, a voinţei de a conduce; o manifestare de forţă biologică şi nu de drept. Acest eşec în planul puterii – fie că forma ar fi monarhică sau democratică – al principiului legitimităţii, înlocuirea sa prin principiile forţei, prin mişcarea vitală a grupelor sociale deodată adunate şi unite, trebuie să convenim că este propriu unui nou Ev Mediu.

Se constată fragilitatea epocii industrial-capitaliste, care se reneagă şi naşte catastrofe. Războiul mondial, cu toată oroarea sa neauzită, este fructul acestui sistem. Imperialismul contemporan a crescut în spiritul acestui sistem. El se distruge pe sine însuşi. Europa capitalistă s-a distrus prin militarismul său. Masele muncitoare trăiau sub hipnoza sistemului industrial. Această hipnoză a încetat după catastrofa războiului mondial

Grandioasa întreprindere a Istoriei modeme trebuie să fie lichidată; ea nu a reuşit. Dar, în prealabil poate, civilizaţia tehnică va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului.

Economismul epocii noastre este tocmai violarea adevăratei ierarhii a societăţii omeneşti… El numeşte iluzie şi înşelăciune toată viaţa spirituală a omului.

… Socialiştii iau de la societatea burgheză capitalistă materialismul şi ateismul lui, , „luminile” lui superficiale, duşmănia cu privire la spirit, setea de a trăi, de a reuşi şi de a se bucura, lupta pentru intersele egoiste, neputinţa de concentrare interioară. Capitalismul şi socialismul sunt, deopotrivă, întovărăşite de căderea şi stingerea creaţiilor spirituale, de o descreştere a spiritului în societatea omenească. Orice energie s-a îndreptat înspre exterior…

Naţionalităţile sfârşesc prin a fi supuse descompunerii nominaliste prin clase, partide etc

Dar aceste forme de naţionalism la care ajunseseră popoarele secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi care au adus războiul mondial, reprezintă ruina umanităţii, separarea de orice unitate spirituală, întoarcerea monoteismului creştin la politeismul păgân.

Naţionalismul francez, german, englez, italian al timpului nostru este mai mult sau mai puţin păgân, anticreştin şi antireligios. Naţionalismul francez al celei de a IlI-a republici este, într-un grad ridicat, produsul ateismului.

Credinţa în Dumnezeul viu se stingea şi s-a crezut într-un Dumnezeu-minciună, în naţiunea ca idol, în timp ce alţii credeau în cel mai rău idol, care este internaţionalismul.

Naţiunea posedă baze real-ontologice (internaţionalismul nu are)…

Triumful capitalismului a creat un sistem economic mondial şi a plasat viaţa economică a fiecărei ţări sub dependenţa situaţiei economice a lumii întregi.

Internaţionalismul este caricatura abjectă a universalismului. Spiritul universalist, însă, trebuie să se trezească la popoarele creştine, voinţa unui universalism liber trebuie să se manifeste.

mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.

Regatul umanist se descompune şi se divide în două părţi: un comunism extrem, antiumanist şi ateist şi această Biserică a lui Hristos, chemată să primească în ea orice fiinţă autentică.

Formele conştiinţei şi cele ale societăţii vor trebui să iasă din interior, să izvorască din libertatea spiritului religios.

… Noul Ev Mediu, ca şi cel vechi, este ierarhic în structura sa, pe când Istoria modernă respingea ierarhismul pe toate planurile. Omul nu este, în univers, un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent, ci un membru viu al unei ierarhii organice; el aparţine, în mod organic, unor unităţi reale. Ideea chiar a personalităţii este legată de ierarhie, deci atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original.

Orice dorinţa de putere este un păcat. Ispita puterii dovedită de un Ludovic al XlV-lea sau Nicolae I este un păcat comparabil celui al lui Robespierre sau Lenin.

Puterea este o datorie şi nu un drept şi puterea nu este dreaptă decât când nu se revendică în propriul nume, ci numai în numle lui Dumnezeu, în numele Adevărului.

Timpurile modeme priveau puterea ca un drept şi se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Orice viaţă politică întemeiată pe lupta pentru dreptul la putere trebuie să fie considerată ca o viaţă ireală, fictivă şi vampirică. în ea nu este nimic ontologic. Noul Ev Mediu trebuie să privească puterea ca o datorie… Politica, în nouă cazuri din zece, este totdeauna minciună, înşelăciune

…Ierarhismul natural al vieţii îşi va relua drepturile sale şi personalităţile înzestrate cu o mare forţă realistă vor trebui să ocupe locurile cuvenite

În Noul Ev Mediu va predomina principiul muncii spirituale şi materiale şi nu al unei munci în care nu se ţine seama de calitate, ca în socialism. Aşa a fost totdeauna ideea creştină.

Sunt aproape timpurile care vor cere o extremă tensiune a spiritului omenesc, o imensă muncă.

Munca, ea însăşi, trebuie să fie înţeleasă ca o creaţie. Capitalismul şi socialismul au mecanizat problema muncii, de aceea, această problemă nu a existat în ochii lor.

în interior, centrul de gravitaţie al existenţei va trebui să fie transpus de la mijloacele de a trăi, care absorbeau exclusiv pe omul Istoriei modeme, la scopurile vieţii.

Va fi viaţa, va fi creaţia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau diavol, dar nu va mai fi „progres” în sensul în care îl lua secolul al XlX-lea. Este necesar să întrerupem accelerarea mişcării timpurilor, care ne duce spre neant, şi să dobândim gustul eternităţii. Dar, paralel cu aceasta, o altă voinţă va lucra, care va avea drept scop extinderea puterii civilizaţiei fictive şi aceasta va fi spiritul lui Antihrist.

Nu se mai pot opune comunismului ideile antiierarhice, umaniste şi democratice ale Istoriei modeme; nu i se poate opune decât o altă ierarhie ontologic întemeiată, o Comuniune organică, reală.

REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Nu au existat niciodată revoluţii frumoase, armonioase şi fericite. De altfel, toate revoluţiile au dat greş, nu a fost niciodată o revoluţie reuşită. Revoluţia franceză, care se zice „mare”, a fost, ea însăşi, abjectă şi nereuşită; ea nu a fost mai bună ca revoluţia rusă, nici mai puţin însângerată şi mai puţin crudă; ea a fost, de asemenea, ateistă şi distructivă cu privire la tot ce Istoria consacrase până atunci.

Revoluţia grăbeşte şi distruge toate planurile teoretice ale politicienilor raţionalişti şi, din punctul său de vedere, are dreptate. Politica teoretică şi raţionalistă nu ne lasă să simţim nici o bază organică – ea este lipsită de orice forţă elementară, de orice rădăcină profundă, în timp ce, într-o revoluţie, este forţa unui element naţional, denaturat şi bolnav.

Bolşevismul este o nebunie raţionalistă, o manie de regularizare definitivă a vieţii rezemându-se pe elementul popular iraţional. În ceea ce priveşte raţionalismul politicienilor liberali, care este gata să recunoască oarecare drepturi iraţionalului, el nu se reazemă pe nici o forţă elementară.

El (bolsevismul) a fost ajutat de faptul că sentimentul ierarhiei este foarte slab printre ruşi şi înclinaţia spre o putere autocratică este, la noi, foarte pronunţată.

Poporul rus nu a vrut să ştie nimic despre vreo guvernare de drept şi despre constituţie

…să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru, să cobori forţele în catacombe, să înduri această nenorocire luminând-o cu lumina sentimentului religios, luând-o ca expiaţia unei greşeli, să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică.

Moraliceşte este fals a crede că izvorul răului este în afară de tine însuţi, că eşti un vas de sfinţenie cuprinzând binele. Sub astfel de dispoziţii cloceşte fanatismului vrăjmaş şi crud.

…Nu, izvorul răului se găseşte, de asemenea, în mine şi trebuie să iau partea mea din greşeli şi din răspunderi.

Ceea ce rămâne este că voinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre realizarea admirabilei gândiri a lui Joseph de Maistre: „O contrarevoluţie nu trebuie să fie o revoluţie contrară, ci contrariul unei revoluţii”.

O puternică dragoste de pământul rus, de sufletul naţional rus, trebuie să fie la originea politicii noastre. Singură, această tendinţă poate fi considerată ca o stare spirituală normală.

Contrarevoluţia ideilor trebuie să se îndrepte spre crearea unei vieţi noi în care trecutul şi viitorul se reunesc în etern;

Bolşevismul este păcatul meu, greşeala mea. Este o încercare care îmi este impusă. Suferinţele pe care mi le-a pricinuit bolşevismul sunt expierea greşelii mele, a greşelii noastre comune şi a păcatului nostru comun.  … Revoluţia rusă este destinul poporului rus şi al meu, răscumpărarea şi expierea datorată de popor şi de mine.

Bolşevismul nu este un fenomen extrinsec, ci intrinsec poporului rus. Este o boală morală gravă, este răul organic al poporulu rus. Bolşevismul nu este decât un reflex al viciului intern care rezidă în noi; el exprimă exterior crimele morale interne, părăsirea credinţei.

Puterea este totdeauna constituită de forţe şi puterea sovietelor apărea ca unica putere care se putea concepe în Rusia în momentul descompunerii unui război pe care poporul rus nu mai avea putere de a-l susţine în momentul decăderii morale şi al dezastrului economic, în momentul scufundării tuturor bazelor morale.

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă.

autoritatea poporului se reazemă totdeauna pe credinţele religioase; când aceste credinţe sunt atinse, autoritatea  puterii se clatină şi cade. Este ceea ce a avut loc în Rusia.

Cu căderea puterii ţariste o „fuziune simplificativă” a intervenit în Rusia, toate diferenţele calitative au fost distruse; întreaga structură a societăţii ruse a fost sfărâmată, cotropită de masa obscură a soldaţilor şi mujicilor.

Elita cultivată, fără rădăcini în clasele sociale mai solide, a fost aruncată în prăpastie. In astfel de condiţii, puterea monarhică nu putea fi înlocuită decât prin puterea sovietelor.

Bolşevicii au realiazat idealul popular al „reîmpărţirii negre” a pământului şi ei răspund admirabil intenţiilor nihilismului rus.

….în mijlocul unui război în faliment sau al unei revoluţii în descompunere, poporul rus nu a meritat altceva.

Totul este determinat în mod interior şi nu exterior.

Şi, dacă credinţele populare sunt mincinoase şi nefaste, trebuie să consacru forţele mele mai întâi spre îndreptarea poporului meu către credinţe adevărate şi binefăcătoare. Spiritul moral are totdeauna prioritate asupra politicului.

chestiunea rusă este, înainte de orice, o chestiune spirituală. Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea.

Chiar şi fără bolşevici, domnia soldăţească ameninţă cu abrutizarea culturii întregi, întreaga politică europeană este fundată pe violenţă şi minciună; în Europa, de asemenea, bântuie o îngrozitoare înjosire. O reacţie aşa de interesantă ca fascismul arată această stare de lucruri.

Noile invenţii tehnice ameninţă umanitatea cu distrugerea. Ei bine, nu, problema bolşevismului nu este o problemă de mecanică putând să se rezolve prin forţa militară, este, înainte de orice, o problemă interioară şi morală.

Revoluţia rusă s-a îndeplinit în acord cu prevederile lui Dostoievski. El a ştiut să divulge, oarecum profetic, dialectica ideilor ei şi să-i contureze imaginea ei. El a înţeles că, în Rusia, socialismul era o chestiune religioasă – chestiunea ateismului – că preocuparea intelectualilor ruşi dinaite de revoluţie nu era într-adevăr politică, ci salvarea umanităţii în afară de Dumnezeu. Şi cei care vor să înţeleagă sensul revoluţiei ruse trebuie să-şi asimileze intuiţiile lui Dostoievski.

Prin formaţia sa spirituală el este un popor apocaliptic.

Religia ortodoxă învaţă ideea datoriei şi nu a dreptului. Nu îşi îndeplineau datoriile lor pentru că erau păcătoşi, dar nu se considera deloc dreptul ca o virtute

Revoluţia rusă trebuie experimentată în adâncimile spiritului. Atunci „catharsis”-ul, curăţirea internă, va lucra. Nu a trăit spiritualiceşte revoluţia deloc cel care a traversat-o cu un sentiment de lăcomie, cel care vrea restituirea bunurilor pe care le-a pierdut, cel care are inima plină de turbare şi care nu aspiră decât la pedeapsă.

Psihologia penitenţei creştine este diametral opusă nu numai psihologiei revoluţiei, dar şi psihologiei restauraţiei, totdeauna răzbunătoare şi impregnată de furie. Dorinţa răzbunării şi aspiraţia la restaurarea vechii vieţi petrecută în păcat sunt incompatibile cu penitenţa care se forţează spre o viaţă nouă.

Trebuie să nu mai avem aerul de a gândi că nu s-a produs nimic excepţional de grav, că ceea ce a a vut loc nu a fost decât un ansamblu de violenţă, de infamii şi scandaluri, cărora este uşor să li se pună capăt prin măsuri politice şi militare.

Revoluţia nu creează viaţă nouă, viaţă mai bună; ea nu creează decât descompunerea vieţii vechi dusă în păcat.

Rusia seniorilor şi a stăpânilor nu mai este şi nimic din ceea ce era în ea pieritor şi vinovat nu mai poate fi înviat. Ceea ce era însă etern în vechea Rusie este indestructibil şi trebuie să facă parte din orice viaţă nouă.

Este ceva schimbat în Rusia, în poporul rus, ceva care îl face de nerecunoscut: expresia figurii ruse s-a schimbat. Nu exista acest fel de figuri în Rusia de altădată.

Tânărul acesta nu e de tip rus, ci de tip internaţional.

…Figura cea mai sinistră la noi nu e deloc aceea a vechiului comunist – care este menită să dispară – ci figura acestui tânăr om nou, în care sufletul Rusiei, vocaţia poporului rus pot fi date pierzaniei.

… Oameni dibaci în afacerile acestei lumi, fără scrupule, dar înzestraţi cu energie, au reuşit să pătrundă şi au proclamat drepturile lor de a fi stăpânii vieţii.

Nostalgia, durerea rusă după Ierusalimul ceresc le va fi necunoscută. Rusia ţăranilor, a gentilomilor, a mujicilor, a călugărilor, a pelerinilor şi a intelectualilor nu a fost niciodată un regat burghez şi de Tiers-Etat.

Comunismul este o luptă contra spiritului şi vieţii morale, iar urmările sale morale sunt mai înspăimântătoare decât urmările sale politice, juridice şi economice, pentru că ele se vor prelungi mai mult în timpurile ce vin. Rusia traversează o epocă de demoralizare, care o face să alerge la bucuriile vieţii, epocă comparabilă aceleia a Directoratului.

Ruşii se obişnuiesc cu sclavia, ei nu mai au aceeaşi nevoie de libertate, ei au schimbat libertatea spiritului cu bunurile exterioare.

Tradiţia culturii se rupe în Rusia. Noi suntem în ajunul unei scăderi îngrijorătoare a nivelului culturii şi a valorii sale. în cea mai mare parte, Rusia devine un imperiu de ţărani civilizaţi. Noua burghezie rusă, sub numele căreia trebuie să înţelegem nu clasa industriaşilor sau a bancherilor, ci tipul antropologic social care a triumfat, va reclama o civilizaţie tehnică şi nu va încerca deloc nevoia unei culturi superioare, totdeauna aristocratică. În mod inevitabil ne pândeşte barbarizarea.

Noile medii intelectuale trebuie să se nască, dar nivelul culturii lor va fi mai jos, ele nu se vor singulariza prin tendinţele superioare ale sufletului.

Această capacitate de sacrificiu a fost dovedită în furtuna revoluţionară. Cea mai mare parte a preoţilor ortodocşi a rămas credincioasă sentimentelor sacre.

Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri.

Nu se poate presupune că salvarea va veni din Europa, care nu are a face nimic cu noi şi care, ea însăşi, este în agonie. Nu se poate violenta poporul rus; trebuie să contribuim la regenerarea lui dinăuntru …Ideea comunistă s-a necinstit ea însăşi, ea nu mai poate avea cea mai mică aureolă;

otrava nu va pătrunde deci până la măruntaie. Mişcarea vindecării este lentă, dar este o mişcare organică. Este, înainte de orice, expiaţia minciunii, ieşirea din împărăţia spectrelor şi fantasmelor spre realitate

Dacă popoarele creştine nu se pretează la o tensiune sublimă a spiritului moral pentru îndeplinirea căii creştine, dacă ele nu arată deloc în acest sens cea mai mare activitate, va triumfa atunci comunismul ateu în lume.

DEMOCRAŢIA, SOCIALISMUL ŞI TEOCRAŢIA

Democraţia nu vrea deloc să ştie în numele a ce voinţa poporului este exprimată şi nu vrea să subordoneze voinţa poporului nici unui scop superior. În momentul chiar in care democraţia va defini scopul către care voinţa poporului trebuie să tindă, în care ea va descoperi un obiect demn de voinţa sa şi va fi pătrunsă de o substanţă pozitivă, ea va fi constrânsă să plaseze acest scop, substanţă şi obiect deasupra principiului formal chiar al expresiei voinţei, ea va trebui să le admită drept baze ale societăţii. Democraţia, însă, nu cunoaşte decât principiul formal al expresiei voinţei poporului, la care ţine mai mult decât la orice şi pe care nu vrea să-l subordoneze la nimic.

Ea este tolerantă pentru că este indiferentă, pentru că a pierdut credinţa în „Adevăr”, pentru că este neputincioasă să aleagă un adevăr. Democraţia este sceptică, ea provine dintr-un secol sceptic, dintr-un secol fără credinţă, când popoarele pierduseră criteriile tari ale adevărului.

Democraţia este relativismul extrem, negarea a tot ce este absolut.

Democraţia este un psihologism opus oricărui ontologism. Optimismul extrem este teza premergătoare a democraţiei.

Scepticismul societăţii democratice este optimist şi nu pesimist. Democraţia nu este deloc disperată de pierderea adevărului. Ea are credinţă că expresia voinţei majorităţii, socoteala mecanică a voturilor trebuie să ducă totdeauna la bune rezultate.

În epoca revoluţiei franceze, democraţia revoluţionară, începând cu proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, nu a lăsat să subziste nici o libertate; sub Teroare ea a nimicit orice libertate până la capăt.

Apologeţii democraţiei arată că ea îşi are originea spirituală în proclamarea libertăţii de conştiinţă de către societăţile religioase din epoca Reformei în Anglia.

Conceptul, însă, al unei libertăţi negative, abstractă şi formalistă, închidea în el însuşi o otravă care a ros democraţiile istorice şi prepara în ele ruina libertăţii spiritului.

Ideologia, care afirmă supremaţia şi autocraţia voinţei populare apare când nu mai este voinţă populară.

Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului.

…Nu rămâne decât suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii.

Lupta partidelor începe ca şi lupta claselor şi grupărilor sociale şi unitatea nu se poate obţine decât printr-un compromis. Democraţia este tocmai arena acestei lupte, haosul ciocnirii intereselor. Totul este fragil în aceasta, nimic nu e fix: nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie.

Democraţia recunoaşte suveranitatea şi autocraţia poporului, dar ignoră poporul însuşi;

(…)Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicală a democraţiei.

Este ruptura între trecut, prezent şi viitor, negarea eternităţii, adorarea torentului distrugător al timpului.

Când destinul Rusiei este de hotârît, vocea poporului rus întreg trebuie auzită, vocea tuturor generaţiilor lui şi nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi. În voinţa poporului, în voinţa sa comună şi organică, intră legenda istorică şi tradiţiile, memoria istorică a generaţiilor trecute la eternitate.

Ele (democratiile) nu iubesc libertatea decât în sensul indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună.

SOCIALISMUL

Socialismul este tipul societăţii autoritare şi, în aceasta, el se aseamănă societăţii şi statului teocratic.

…el utilizează tradiţiile seculare de supunere şi vechile instincte de ascultare.

Dar nu, trebuie să alegem: ori socialismul ori libertatea spiritului, libertatea conştiinţei omeneşti. Dostoievski înţelegea aceasta genial. Socialismul instaurează „o societate de ordin sacru”; această societate rămâne, aşa că nu mai este loc pentru nimic „laic”, pentru nimic liber, pentru nici o alegere, adică pentru liberul joc al forţelor omeneşti.

Socialismul vrea omul întreg în puterea sa, nu numai corpul, ci şi sufletul. El atentează la adâncimea cea mai intimă şi mai misterioasă a sufletului omenesc.

El vrea să dreseze sufletele după mecanică, să le disciplineze aşa încât să se simtă bine în furnicarul omenesc, ca ele să îndrăgească viaţa cazărmilor şi să renunţe la libertatea spiritului.

Fondul spiritului omenesc rămâne impenetrabil statului.

Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru. El lasă Antihristului grija de a o face.

Socialismul reprezintă criza umanismului, criza autoafirmării omeneşti, formulată în democraţie… Marx este un antiumanist. Autoafirmarea omenească se transformă la el în negarea omului… El este o reacţie contra Istoriei moderne şi o întoarecere la Evul Mediu, dar în numele unui alt Dumnezeu.

Societatea burgheză a născut socialismul, ea ne-a dus la acesta. Socialismul este carnea cărnii şi sângele sângelui capitalismului… o singură şi aceeaşi negare a spiritului le însufleţeşte.

Socialismul a moştenit ateismul societăţii burgheze şi capitaliste al secolului al XlX-lea, cea mai ateistă, într-adevăr, pe care a cunoscut-o istoria vreodată.

Este economismul civilizaţiei secolului al XlX-lea care, denaturând organizarea ierarhică a societăţii, a născut materialismul economic, care este un reflex exact al stării reale a civilizaţiei din secolul al XlX-lea. Atunci, într-adevăr, viaţa spirituală nu era decât un epifenomen, o adaptare ideologică la lucrurile pământeşti.

…scopurile vieţii omeneşti s-au întunecat, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vieţii. Această întunecare se produsese deja de mai înainte în civilizaţia burgheză a secolului al XlX-lea, în factorul economic al acestui secol în care organizarea exterioară a vieţii absorbea totul.

Nu se poate înlocui transfigurarea reală prin nici un semn extern, prin nici un simulacru. Schimbarea formei nu este de un ajutor eficace.

Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă.

…Şi, în viaţa unei societăţi, a unui stat, este voinţa lui Dumnezeu şi nu a noastră cea pe care trebuie s-o căutăm.

TEOCRAŢIA

Eşecul şi imposibilitatea de a realiza teocraţia au dus fatal la experienţa democratică şi la experienţa socialistă. Astfel s-au desfăşurat, una după alta, înfrângerile istorice şi cauza înfrângerilor a fost totdeauna aceeaşi: transfigurarea reală a vieţii înlocuită de semne exterioare şi formale, fie că societatea era teocratic sacrală, fie că era scolastic sacrală.

Teocraţia era conştient simbolistă, în timp ce socialismul este conştient realist.

Şi teocraţiile vechi (domnia socială a Papalităţii în occident, a Sfântului Imperiu în orient) au suferit o înfrângere şi s-au descompus pentru că împărăţia lui Dumnezeu pe pământ nu a fost atinsă de ele în realitate; ea nu a fost decât exterior simbolizată, manifestată prin semne. Statul teocratic, pierzând din ce în ce substanţa sa sacră,, a degenerat, puţin câte puţin, într-un simulacru de împărăţie a lui Dumnezeu aici, pe pământ.

Omul s-a silit să se lămurească pe el însuşi prin el însuşi, într-un fel autonom; de aici, el a trecut la afirmarea de sine prin sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, cu autoexterminarea.

Aceasta este tragedia Istoriei modeme. Trecerea de la heteronomie la autonomie era inevitabilă. O societate întemeiată pe heteronomie nu poate exista veşnic, conştiinţa autonomă se va deştepta inevitabil. Autonomia însă nu trebuie să fie decât un drum spre teonomie, spre o stare de suflet superioară…

În Istoria modernă autonomia a sfârşit nu la teonomie, ci la anomie. Ori în anomie autonomia se distruge ea însăşi, ea devine cea mai rea dintre heteronomii.

În vechea societate teocratică, teonomia nu era atinsă. În moderna societate autonomă nu există deloc teonomie şi, de aceea, această societate nu are nici o substanţă ontologică.

…s-a zis că împărăţia lui Dumnezeu vine într-un fel invizibil. O realizare prea aparentă a împărăţiei lui Dumnezeu este totdeauna suspectă şi comportă ceva neautentic.

Ceea  ce trebuie nu este să răspândim totul în afară, nu este să manifestăm şi să semnificăm o viaţă interioară, ci să cufundăm totul cu adevărat în viaţa spirituală, să revenim în patria spiritului. Este în aceasta o revoluţie mai profundă ca toate acelea pe care revoluţionarii exteriori pot s-o opereze.

Traversăm o criză mondială a tuturor ideologiilor şi a tuturor formelor politicii şi societăţii. Totul pare epuizat deja. În viaţa exterioară nu mai este nimic care să poată inspira popoarele civilizate.

Vladimir Soloviov explică declinul Bizanţului prin faptul că el nici nu încercase să realizeze  creştinismul în viaţă. S-ar putea zice acelaşi lucru cu oarecare variante şi atenuări despre toate statele teocratice vechi, care purtau în ele germenii ruinii lor.

Nu este creştinismul cel care nu a reuşit, ci opera lui Constantin cel Mare, deşi ea a avut o importanţă şi o semnificaţie providenţială. Creştinismul revine – pentru a zice astfel – la starea sa de dinainte de Constantin. Biserica ortodixă rusă este pozitiv întoarsă la această stare.

Democraţii sunt acei despre care se spune că nu sunt nici calzi nici reci şi că, din cauza aceasta, vor fi vărsaţi din gura lui Dumnezeu.

Noi reglăm socotelile unei serii de veacuri în care mişcarea se efectua dinspre centru, din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară.

Şi, cu cât viaţa socială a devenit mai goală şi lipsită de substanţă, cu atât dictatura vieţii sociale asupra vieţii generale a umanităţii a devenit mai puternică. Politica înlănţuie viaţa umană ca pe o formaţie parazitară care îi suge sângele.