În parabola Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, Iisus este acuzat că le-a dăruit oamenilor libertatea – libertatea interioară, dată de credinţă. Omul este însă dispus să renunţe la acest dar, cel mai de preţ, în schimbul „liniştii”, al „siguranţei” şi al accesului la „pâine şi circ”.

Marele Inchizitor este un ateu, însă de două ori ateu: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om, fiindcă, spune Nikolai Berdiaev în cartea sa „Filosofia lui Dostoievski”, „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu nu se mai poate crede în om”; „pierzând credinţa, Marele Inchizitor a înţeles că oamenii nu sunt capabili să îndure povara libertăţii dezvăluite de Hristos”1. Astfel, Marele Inchizitor consideră că omul este nevolnic, bicisnic şi ticălos, de aceea nu de libertate are nevoie, ci de un tiran „luminat”, de o conducere care ştie mai bine decât el care-i sunt nevoile, cum trebuie să gândească şi să trăiască, şi care îi poate asigura, în mod adecvat, satisfacerea nevoilor. Numai că, în felul acesta, încredinţându-se cu totul în mâinile unei astfel de puteri, din frica de-a nu pierde „siguranţa”, „pâinea” sau „circul”, omul devine o marionetă, îşi pierde identitatea, libertatea şi demnitatea date de statutul nobil de creaţie a lui Dumnezeu, zămislită după chipul și asemănarea Lui.

„Marele Inchizitor” este un simbol al tuturor sistemelor totalitare din istorie, care tocmai aceasta au urmărit: să facă din om propria lor creaţie, să re-creeze natura umană în funcţie de-o agendă ideologică, să o altereze, pentru a o putea controla mai uşor, să modifice realitatea pentru ca, prin aplicarea unor „reţete de schimbat lumea” (inginerii sociale, economice, culturale etc.), să instaureze un „paradis terestru”, din care trebuie înlăturat orice ar putea să se opună caracterului autoreferenţial, autosuficient al acelui sistem. Căutând să controleze totul, sistemul nu mai acceptă existenţa vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care să scape de sub controlul celor care îl conduc.

În contextul pandemiei, am constatat că între oamenii credincioşi şi cei necredincioşi există diferenţe substanţiale de raportare la situația actuală ‒ aşa cum a fost şi în comunism, dar şi în alte regimuri totalitare în care zeci de milioane de oameni au avut de suferit sub imperiul terorii. Însă cei mai liberi întotdeauna au fost cei care şi-au păstrat credinţa – în fond, cea mai puternică armă. Cu această armă, cei cu adevărat liberi au învins nu doar frica, ci şi moartea. Au biruit cea mai cumplită moarte, care nu este atât moartea biologică, de care se tem cei mai mulţi, cât moartea fără pocăinţă şi fără Dumnezeu, moartea în stare de robie lăuntrică şi de frică.

Fragment din articolul „De ce nu putem fi captivi în distopia „noii normalităţi”, care va apărea în revista Familia Ortodoxă, ianuarie 2021

Advertisement