„Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”

“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”
____________
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Editura Omniscop

Citiți și: Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii”

Un ghid al frumuseţii lăuntrice / “Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia”

„Bisericile din lemn
Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om.
Când te apropii de ele parca simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.

“Credinţa
Cu acest cuvânt dumnezeiesc şi sfânt, rostit de Iisus Hristos când S-a despărţit de ucenicii Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” trăiesc toţi creştinii[…] Credinţa că Iisus este cu noi ne-o dovedeşte Biserica Sa, care de două mii de ani n-a putut fi biruită şi nici pustiită…
Ce rost are în lumea aceasta un fir de lumânare?[…] Înseamnă o mărturisire, un crez: cred în lumină, cred în Hristos.

Ca aurul a fost credinţa noastră românească, curată si nepătată. Ca smirna plină de mireasmă sfântă a fost evlavia sufletului şi curăţia trupului oricărui român adevărat. Ca tămâia ce arde în faţa Sfântului Altar a fost rugăciunea şi jertfa poporului român.

Credinţa în Înviere şi în viaţa veşnică a făcut din pescari apostoli, din pacatosi sfinţi şi din oameni fricoşi, eroi şi martiri.”

“[…] Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia.”

Cimitirul

Cimitirul de la Săpânţa e vesel ca toate cimitirele de la noi din tară, în care ne odihnesc părinţii, sub lumina curată a stelelor, în zâmbetul zorilor, încărcate de mireasma florilor.

“Temelia acestui neam este aşezată pe sfintele moaşte ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri […] Fiecare cimitir e un loc sfânt, e ca o biserică în care trebuie să intram cu sfială, cu evlavie şi umilinţă

Colindele
Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca şi cântările sfintelor slujbe bisericeşti. Ele nu fac parte din cântările lumeşti, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creştinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cântă românul când se află departe şi i se face dor de ţara lui, de satul lui, de familia lui.

Colindele noastre sunt cântece de leagăn, pe care fiecare creştin şi român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân şi Împărat…

Cunoaşterea lui Dumnezeu
Toata lumea ştie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaşte cu adevărat şi de aceea, nu-L ascultă, nu –L iubeşte, nu-L urmează.

„Nu Mă cunoaşteţi…” (In. 8,19). Acest cuvânt rostit de Mântuitorul în urmă cu două mii de ani ni se potriveşte nouă, creştinilor de azi. Se potriveşte tuturor celor ce nu-L ascultăm, pentru că nu-L cunoaştem. […]
Când Iisus este cunoscut şi ascultat, atunci se face pace: şi în suflet şi în familie şi în tară şi în lume.”

Dobrogea
Dobrogea este reversul Maramureşului. Marea este cea care sporeşte şi păstrează la infinit freamătul pădurilor, murmurul izvoarelor şi licăritul stelelor. Thalassa, Thalassa, răsună ca o invocare din antichitate, prin care, de-a lungul mileniilor, fiinţa omenească şi-a mărturisit extazul.

Dorul
Acela nu e om dacă nu-i e dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul… Fiecare îşi trăieşte propria catastrofă şi nenorocire… tuturor ne e dor de toţi. Altfel viaţa nu înseamnă nimic…

Drepturile omului
A lupta pentru dreptatea lui Dumnezeu înseamnă a lupta pentru drepturile cele mai sfinte ale omului… Cine calcă poruncile lui Dumnezeu calcă drepturile omului. Orice duşman al lui Dumnezeu este un duşman de moarte al lui omului.
*
Temelia cea mai solidă pentru drepturile omului se găseşte în Evanghelie. Nu există altă temelie pentru mântuirea lumii, pentru izbăvirea omului de suferinţa vremelnică şi veşnică, decât aceea pe care a pus-o Iisus Hristos.

Creştinul
A fi creştin înseamnă a-ţi aminti mereu că tu faci parte dintre cei cărora Iisus Hristos „le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu” (In. 1,12)
*
Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales.”

Din cartea „Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice”, autor: Justinian Chira Maramureşanul, episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/07/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-3.html

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/06/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-2.html

Ernest Bernea – Meditatii filozofice

Ernest Bernea – Meditatii filozofice

(Editura Predania, 2010)

Fragmente

TEHNICA

Tehnica apare ca o raţionalitate supremă, dar sfârşeşte în absurd. Ea dă putere omului, dar îl distruge. Tragedia de azi e, în primul rând, întreţinută de tehnică, cel mai reuşit produs al inteligenţei umane. Tehnica e o problemă morală, e o problemă de conştiinţă şi de sens; originile ei le cunoaştem, dar finalul încă nu. Utilul stinge celelalte valori şi tehnica le-a spart ierarhia. Materia a devenit agresivă şi spiritul palid. Prin tehnică, omul a căutat o afirmaţie a sa şi a ajuns la un negativism cutremurător. Drumul salvării şi-a închis porţile într’o conştiinţă anxioasă.

OM ŞI SOCIETATE

La nivelul civilizaţiei noastre, o societate este cu atât mai sus în formele ei de dezvoltare, cu cât acordă o mai mare încredere omului şi-i dă o mai largă libertate; fiecare exemplar uman trebuie să tindă către împlinirea sa. Lumea modernă a căzut în două extreme, care sânt două erori: a început prin libertatea individuală totală (anarhism) şi a terminat prin absorbirea totală a individuluilui (colectivism). Prima poziţie a nesocotit dimensiunea socială a omului, care este implicată în natura sa. Cea de a doua a lichidat complet natura individuală, intimă şi concretă. În ambele cazuri, s’au simplificat lucrurile, impunându-se un fel de abstracţionism. Păstrarea libertăţii individuale şi integrarea în societate, împăcarea lor la un nivel superior este o problemă de o mare actualitate. Un aspect al marei crize contemporane ar fi îndepărtat.

FEMEIA CONTEMPORANĂ

Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.

SINGURĂTATE

Oamenii sânt universuri închise. Comuniunea nu se poate realiza, fără o trăire în celălalt, fără o dăruire către un alt eu, care e tu. Învingem singurătatea atunci când universul personal se deschide şi îşi depune tot tezaurul umanităţii sale în altă existenţă, cu care tinde să coexiste. Tonul minor al singurătăţii, şi consumul pe care îl implică, o arată ca pe un preludiu al morţii. (31.XII.1965 – Bucureşti)

DRAGOSTEA

Omul tinde să se regăsească, să fie cuprins şi să cuprindă, până în splendida unitate care îl consolidează. Calea care deschide înţelegerea, care aduce bucuria împlinirii, este dragostea. Dragostea înseamnă om deschis, şi om deschis înseamnă disponibilitate. Dragostea mai înseamnă plinătate, şi plinătate înseamnă dăruire, revărsare spirituală. Când vine dragostea, totul se transformă într’un îndemn la creaţie şi frumuseţe. (31.XII.1965 – Bucureşti)

RECONSTRUCŢIE, CUM?

Lumea modernă şi contemporană se mândreşte cu un om învăţat, care nu pricepe nimic (specializare, analiză, decupaj), cu o societate mai mult complicată decât complexă, cu o cultură pe cât de vastă, pe atât de sterilă. La lipsurile manifestate ale unui raţionalism uscat şi unui sentimentalist găunos, lumea modernă s’a angajat pe căile analizei matematice şi pe acelea ale scientismului. Pendulând între cerebral şi sensual, omul de azi îşi uzează în mod inutil funcţiile superioare, intelectuale şi morale. Inteligenţa ordonatoare nu poate să apară decât susţinută de complexa alcătuire a unui om total şi dinamica sentimentului nu creează fără o disciplină interioară şi un larg orizont spiritual. Reconstrucţie da, dar cum? (12.III.1972 – Bucureşti)

RUDENIA SPIRITUALĂ

Sânt oameni pe care îi descoperi deodată; e un fel de rudenie spirituală care se descoperă pe sine. Şi aşa, lucrurile nu apar, însă, lipsite de gravitate. Melodia tristă a singurătăţii se transformă într’o stare de tensiune simfonică. Oamenii se caută, dar nu se regăsesc uşor; apropierile, de cele mai multe ori, sânt întâmplătoare, nu din chemare. De aceea şi cele mai multe dintre căsătorii sânt nefericite. Numai corespondenţa de structură, de viaţă interioară, poate duce la o fecundă vibraţie, la o durabilă unitate a două făpturi omeneşti. (27.III.1965 – Tohan)

DRAGOSTEA

Dragostea nu este apanajul unei anumite vârste, ci al unei naturi specifice, a unor spirite speciale, orientate. Dragostea adevărată nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nici nu cere compensaţii; ea merge în mod deschis pe căile împlinirii. Dragostea este tensiune continuă, este ascensiune până în piscul cerului… (29.III.1972 – Tohan)

ARTA DE AZI

Arta de azi se caută pe sine; ea vrea să fie nouă, dar nu vrea să exprime în limbajul ei această noutate. Spiritul nostru nu poate vorbi oricum. Arta de azi e mai mult artificiu decât artă, pentru că îi lipsesc pilonii de susţinere, adică aceia ai filosofiei şi moralei, care sânt în derută şi ele. Anarhia artei este anarhia spiritului. Când arta se vrea artă nouă, după o demolare istorică atât de gravă ca cea de azi, trebuie căutată forma elementară şi originară a condiţiei spiritului uman, care aduce la viaţă arta. Înnobilată de un sens superior al valorilor estetice şi morale, arta poate răspunde unor nevoi corespunzătoare ale omului de azi şi de totdeauna. Arta poate fi nouă şi actuală, rămânând esenţială şi universală. (22.IV.1972 – Bucureşti)

ARTA ŞI PRACTICISMUL

Lumea modernă e orientată practic, şi în acest fel năzuieşte la cucerirea puterii care, obişnuit, este înţeleasă în sens material. Lumea de azi are un punct de vedere utilitar: omul cunoaşte pentru a domina. Acest punct de vedere, însă, reduce natura şi sensul lucrurilor, într’un fel le şi ignoră. Universul nostru este sărăcit şi omul, în mod firesc, devine un animal care consumă. În aceste condiţii, arta nu are un climat propriu, nici de producere, nici de manifestare. Pentru a exista, arta are nevoie ca această deviaţie unilaterală şi periferică să fie înlăturată; este necesară o altă viziune care să redea universului misterul existenţial, să transfigureze lucrurile şi să redea artistului demnitatea.

INSTABILITATE

Omul nu mai are un sistem de referinţe la ceva stabil, definit, care să-i poată ordona gândirea şi viaţa interioară. Datele noi ale istoriei contemporane l-au purtat pe om până la derută şi oboseală; aşa au luat naştere filosofia absurdului şi refugiul în extremisme ca pansexualismul şi amoralismul lumii de azi. Suntem în faţa posibilului, a unui posibil anarhic şi dezolant. (2.X.1972 – Bucureşti)

UMANITATEA NOASTRĂ

Odată cu criza spirituală a vremii, se face tot mai simţită şi degradarea raporturilor dintre oameni; ordinea veche s’a descompus, dar cea nouă s’a stabilit. Cei mai mulţi oameni cred că întâmplarea, arbitrariul şi ceea ce e mai grav, fondul subuman, e liber să se dezlănţuie de aci înainte. Libertatea şi sinceritatea sânt văzute în această perspectivă: totul e posibil. Raporturile dintre sexe, în marea lor majoritate, sânt la un nivel mizerabil. Nu vorbim de raporturile întâmplătoare ale străzii, dar unde e nobila instituţie familială? Căsătoria de azi poate fi, în cel mai bun caz, o condiţie confortabilă pe plan economic şi sexual, dar cu totul deficitară pe plan moral şi spiritual. O mentalitate libertină lasă loc tuturor formelor şi îngăduinţelor, dincolo de demnitate şi răspundere. Umanitatea acestui act, care pune serios bazele unei existenţe depline a omului şi aş spune îndeosebi a femeii, nu se mai poate valorifica prin elementele subumane din noi, ci prin esenţele concentrate în florile unui spirit bine cultivat ce ne poate imbucura şi împlini universul căruia aparţinem ca natură umană. Lumea de azi crede în plăcerea imediată a senzaţiei, pe care o variază şi o amplifică la infinit, până la uitarea celor mai elementare obligaţii, necunoscând nici măcar limitele îngăduitului. Rafinamentul cu care ne mândrim şi aşa-zisa estetică a civilizaţiei, care pot urca trepte considerabile, nu pot rezolva marile probleme ale spiritului şi umanităţii noastre. Artele însăşi nu mai pot răspunde unor nevoi fundamentale, pentru că rupând legătura cu ordinea morală şi metafizică a lucrurilor, au devenit în cel mai bun caz artizanat.(10.XII.1972 – Bucureşti)

PREZENŢA ABSURDULUI

Scriitorii şi filosofii absurdului cred că viaţa omului este lipsită de raţiune, este contradictorie până la absurd, ceea ce o duce la nedemnitate; ei nu cred în puterea omului şi a inteligenţei sale ordonatoare. Poate că nu atât lipsa unei inteligenţe atotcuprinzătoare a dus la criză şi la cădere, ci mai sigur orientarea greşită a spiritului nostru, orizontul în care viaţa se desfăşoară. Chiar dacă ar exista o inteligenţă capabilă să descifreze datele complexe ale timpului şi să indice calea ieşirii din impas, elementele obscure ale fondului subuman, atât de puternice şi active azi, pot să întreţină şi să conducă omul la disperare şi ruină. (17.II.1974 – Bucureşti)

A FI ACTUAL

Oamenii ţin să fie cât mai „actuali,” fără discernământ, fără oprire. Dar ce înseamnă actual? Se poate răspunde: aşa cum face toată lumea. Dar ce face toată lumea? Merge în pas cu vremea. Care vreme, aceea care se consumă sau aceea care înmugureşte? E una, e alta sau amândouă împreună? Ce înseamnă a fi actual? Să trăieşti în tranzitoriu, în instabilitate? Care viaţă, aceea a senzaţiei sau aceea a fantomelor? A fi actual înseamnă să cucereşti permanenţele în realitatea vie a concretului! (5.X.1974 – Bucureşti)

CONTRASTE

O floare e mai strălucitoare decât un bec şi o femeie e mai frumoasă şi mai cuceritoare decât o rachetă; acolo unde lipseşte misterul, nu există frumuseţe. Oamenii tehnicizaţi sânt nişte existenţe mizerabile, cu sufletul steril. (12.VII.1975 – Bucureşti)

UN OM CAUTĂ PE CELĂLALT

Omul îşi simte influenţa până la infirmitate şi atunci caută împlinirea, omul simte trecerea lucrurilor până la recele morţii şi atunci caută permanenţele. Dragostea este aceea care ne poate rezolva condiţia, pentru că este energie universală şi temelie a existenţei; dragostea vine din misterul creaţiei. A fi în dragoste înseamnă a stărui în lumea fiinţei; ea ţine lucrurile vii şi ne poartă spre împlinire. În faţa trecerii lucrurilor, omul vrea să dureze: fiecare moment, fiecare clipă este o încercare de a exista. Tot dragostea biruie timpul care macină totul şi dă clipei ceva din eternitate. Un om caută pe celălalt! Ce poate, oare, să însemne aceasta? Căutarea rodnică este aceea care duce la împlinire şi fericire. Dar câţi dintre oameni reuşesc să experimenteze conştient aceste dimensiuni ce sunt fundamentale condiţiei noastre? Sinceritatea nu este îndeajuns – ea lasă loc întâmplărilor. E necesară o disciplină a spiritului, care să ducă la înţelepciune şi virtute. (17.VIII.1975 – Bucureşti)

CUM SE POATE IEŞI

Omenirea nu poate ieşi din marea criză prin care trece, decât dacă renunţă la materialism, atât teoretic, cât şi practic. Căderea omului şi civilizaţiei sale aci îşi are originea. Nu ştiinţa şi tehnica sânt vinovate, ci orizontul spiritual în care ele se produc. Lumea modernă a pierdut ierarhia valorilor şi a distrus armonia dintre cunoaştere şi înţelepciune. (14.X.1975 – Bucureşti)

LUMEA DE AZI

Lumea de azi e foarte activă şi febrilă, dar este goală, fără substanţă şi tristă. Omul obţine mai mult, chiar prea mult din exterior, şi îşi pierde libertatea pulverizându-se în toate direcţiile şi fără rost sau cu unul periferic. Pentru omul rămas om, căutător al unor date permanente, e desgustător să-şi reducă elanul la forme şi chipuri ce nu-l pot ajuta cu nimic la găsirea sensului. Chemarea sa sună în gol, ca o trompetă spartă ce lasă în urmă un scâncet, nu un cântec de slavă. (17.IX.1975 – Bran)

LIBERALISM ŞI DEMOCRAŢIE

Liberalismul este deficient, nu pentru că acordă libertate lumii noastre, ci pentru că îi acordă numai pe cea exterioară. Această libertate poate fi egalată cu un determinism marxist, de tip social-democraţie. Problema libertăţii omului nu se poate rezolva în aceste limite; ea trece dincolo de sfera juridică sau politică, direct în metafizică şi etică. Egalitatea oamenilor este o idee respectabilă, dar cum? În faţa legilor, în faţa justiţiei! Oamenii sânt inegali între ei; aşa e natura lor, caracterul şi aspiraţiile lor; aşa e în familie, în societate şi în faţa lui Dumnezeu. Contradicţiile de aci se nasc. Ideologiile lumii moderne, dorind egalitatea oamenilor, merg în practică la o egalizare a lor, ceea ce duce la uniformizare şi cădere. Egalizarea oamenilor este un nonsens şi o utopie care, aplicată, distruge atât individul, cât şi societatea. (17.X.1975 – Bucureşti)

DARURILE

A dărui ceva înseamnă un act de jertfă, iar a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din fiinţa ta. Darul nu este un obiect material, ci spiritual; el nu poate fi schimbat şi nici înapoiat. Ce să schimbi şi să înapoiezi? Partea de suflet şi de jertfă, partea de conţinut spiritual, care e însuşirea de fond a darului? Mai mult decât atât: darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi celălalt, o cale şi un semn de unificare a două fiinţe. Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc. Materializate sau nu, darurile nu pot fi înapoiate pentru că sânt un omagiu, sânt ofrande ale unor sentimente profunde, sânt spirit din spiritul cel mai elevat. Darurile sânt un adevărat tezaur a celui ce le-a primit şi a celui care le-a oferit. (22.XI.1975 – Bucureşti)

PRIMĂVARA SUFLETEASCĂ

E de dorit ca oamenii să plece în judecăţile şi atitudinile lor, de la gândul că tot ce experimentăm are un fond curat, de mare frumuseţe şi respect, ce nasc din lumina dragostei ce o purtăm în noi pentru ceilalţi. Să nu facem nimic care să le tulbure în vreun fel nobleţea sentimentelor: totul să fie limpede, totul să fie curat pe un cer de primăvară sufletească. Să ne aplecăm cu demnitate asupra omului de lângă noi, să-i dezlegăm cu înţelepciune cămările sufletului şi apoi să spunem că îl iubim. Când credem că iubim cu adevărat pe cineva, să-i dăruim inima şi gândul nostru cel mai curat. Când ne dăruim, să nu cerem şi să ştim ierta. (21.VII.1982 – Bucureşti)

DRAGOSTEA, FIOR RELIGIOS

Când iubeşti pe cineva cu adevărat, te dăruieşti în aşa fel încât nu-ţi mai aparţii; trăieşti pentru celălalt. Dragostea adevărată este o dăruire integrală; această dragoste, ca să existe, cere putere de jertfă. Dragostea aduce o schimbare calitativă în viaţa de toate zilele a omului, iar făptura iubită devine un exemplar uman deosebit: totul e nou, totul e frumos, totul e superior. Fiece ridicare de pleoapă, fiece zâmbet, fiece cuvânt, fiece mişcare sau pas făcut, arată ceva tainic pus acolo de la început, care nu pot fi altfel, adică mai frumoase decât sânt. În puţine cazuri dragostea este străbătută de un fior religios; numai aşa dragostea trece de actul cunoaşterii, pentru a se angaja în acela al împlinirii; iubind în acest fel, omul simte în trăirea lui ceva de natură divină care apare sub semnul Maicii Domnului. Faţă de fiinţa trupească şi spirituală trebuie să avem emoţia profundă şi enigmatică, pentru că se vede în ea pecetea genezei, pentru că se vede taina existenţei şi frumuseţea ce nu se alterează; toate darurile ce le descoperim aparţin celui mai mare artist de dincolo de timp: Dumnezeu. Dragostea vine dintr’o sete de nemurire. (19.XII.1981)

 

PREZENŢA POESIEI

Poesia este ceva necesar; nu e numai un instrument pe care îl putem folosi la nevoie, ci este ceva care aparţine structural naturii umane. Oricând şi în tot ceea ce facem, până în cele mai obişnuite lucrări, poesia este prezentă. Dacă aşa stau lucrurile, ce se întâmplă cu cercetarea ştiinţifică? Ea îşi impune metoda, rigoarea de care are nevoie, dar pe undeva, la adâncimi nebănuite, poesia lucrează fără să altereze nimic; dimpotrivă, ea valorifică, e ca un fascicol de lumină care străbate obiectele şi lumea întreagă pentru a le face vizibile ochiului nostru interior. (17.VII.1982 – Bucureşti)

MAI MULTĂ POESIE!

Orice lucru, orice situaţie morală care aspiră la frumuseţe, cere mai multă poesie. Poetul păstrează legătura cu isvoarele vieţii şi aspiră la desăvârşire. De aceea, totul la omul-poet se petrece ca şi când lumea este creată din nou, făcută de la început. Fiecare lucru, fiecare fapt este privit ca străbătut de fiorii eternităţii; marile sensuri sânt văzute şi în lucrurile mici. Pentru poet, totul trebuie să aibă puţină poesie. (…) Poetul nu pierde contactul cu lumea reală, dar o înbibă de mister şi o transfigurează. Realul lui e mai real într’un fel decât lumea senzaţiei; e realul ideii, al dragostei sau al încântării. (25.III.1972 – Bucureşti)

 

DE LA INTELIGENŢĂ LA DRAGOSTE

Inteligenţa constată că ceva există. Că un lucru e material sau ceva de natură morală pe calea inteligenţei; ştim că există ceva dincolo de noi într’o lume obiectivă. Când ştim ceva despre un lucru (fenomen), noi îl şi definim într’un fel şi anume într’un cadru general. Rămâne însă un rest, care nu se supune inteligenţei şi care se rezolvă pe altă cale; e vorba de dragoste. Prin dragoste, abia pătrundem în inima lucrurilor, în natura lor intimă. Dragostea descoperă calitatea şi caracterul propriu a ceea ce noi ne apropiem; actul cunoaşterii este, în acest caz, o adevărată revelaţie. (14.IV.1984 – Bucureşti)

Linkuri similare:

Ernest Bernea, despre femeia contemporană