Home

Răsăritul și Apusul: O istorie a scindării creștinătății

Leave a comment

coperta_chadwickLa Editura Doxologia, în cadrul colecţiei „Historia Christiana”, a apărut cartea tradusă de mine Henry Chadwick, Răsăritul și Apusul: O istorie a scindării creștinătății. Din epoca apostolică până la sinodul de la Florența.

Cartea poate fi comandată aici.

Advertisements

Ilie Bădescu, despre rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti” în istoria poporului român

Leave a comment

Ilie Badescu 2

“Dacă în Europa occidentală “eşecul imperiului” (I. Wallerstein)
este legat de opera burgheziilor urbane, în Europa răsăriteană acest proces este rezultatul mişcării naţiunilor care, în “temelia” lor, erau popoare ţărăneşti.

Istoria românilor s-ar fi “întrerupt” în primul mileniu, asupra
căruia ne-a rămas bogăţia probelor arheologice, religioase şi
etnografice, dacă societăţile ţărăneşti din aria “Romaniei orientale” n-ar fi edificat acele uimitoare “confederaţii intercomunitare” de tipul “obştei celei mari a Vrancei toată”, pe a căror temelie s-au înălţat voievodatele şi cnezatele româneşti. Nici un moment din lunga serie a istoriei românilor nu poate fi despărţit de rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti”.

“[..] comunităţile noastre, remarcă Henri H. Stahl, se dovedesc a nu fi fost mase amorfe şi inerte, ci, dimpotrivă, capabile de acţiuni militare, fiind organizate confederal şi dispunând de o categorie socială de căpetenii capabile să se organizeze şi în forme sociale. Fenomenul “republicilor ţărăneşti”, la care se referă D. Cantemir, este o realitate certă care nu se cade a fi minimalizată ci, dimpotrivă, se cere interpretată, în istoria noastră socială ca una din piesele ei de bază (…). O deosebire importantă faţă de despoţiile asiatice consta astfel tocmai în această existenţă a unor formaţiuni confederale locale, care au făcut ca seria comunităţilor pastorale şi agrare de la noi să fie capabilă să opună rezistenţă năvălitorilor asiatici”. More

28 iunie 1940 – România cedează Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța la presiunea Uniunii Sovietice

Leave a comment

28 iunie 1940 – România cedează Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța la presiunea Uniunii Sovietice

Basarabia 28 iunie 1940 - România cedează Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța la presiunea Uniunii Sovietice

Golgota Basarabiei – documentar:

 

Blogul lui George Damian: Atrocităţile sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din iunie 1940 

Florin Constantiniu, despre rolul Bisericii și al monahismului în istoria poporului român

Leave a comment

florin-constantiniu-foto-cristina-nichitus-roncea

Acum eu, ca istoric, stiu ce a insemnat Biserica in istoria poporului roman. As spune ca nu sunt foarte multe popoare in a caror evolutie Biserica sa fi jucat un rol atat de important cum a jucat in istoria romanilor. Pentru ca inca de la aparitia organizarii noastre de stat, a statelor feudale romanesti, Biserica a jucat un rol esential. A jucat un rol acolo, in Transilvania pentru ca Transilvania fiind inclusa intr-o arie de expansiune a regatului ungar, care avea o functie apostolica, adica regii maghiari aveau incredintata de catre Papalitate misiunea aceasta de a difuza confesiunea catolica, deci ei faceau un prozelitism. Si in secolul al XIV-lea regele Ludovic I al Ungariei a hotarat ca nimeni dintre cei care erau nobili sa nu mai pastreze statutul de nobil daca nu era catolic. Atunci, nobilii romani au fost pusi in fata unei alternative dureroase. Sau sa-si abjure credinta, sa treaca la catolicism dar aceasta ii desprindea de masa poporului roman si ii deschidea maghiarizarii si lucrul acesta s-a intamplat cu familia Corvinestilor. Iancu de Hunedoara era roman dar Mathias Corvin, care a fost fiul lui si a ajuns regele Ungariei, nu mai avea constiinta romanitatii. Se integrase perfect nobilimii maghiare.

Iar dincoace de Carpati, in zona aceasta care apartine asa numitului Commonwealth bizantin, adica a ariei de difuzare a civilizatiei si culturii bizantine si a organizarii ecleziastice bizantine, viata de stat s-a dezvoltat in umbra Bisericii, pentru ca in Evul Mediu nu se concepea sa existe un stapanitor politic daca nu era dublat de o capetenie bisericeasca. Si atunci, la 1330 il avem pe Basarab, invingatorul de la Posada, si la 1359 il avem pe Iachint, astazi sfantul Iachint de la Vicina care este intaiul mitropolit al Tarii Romanesti.

Biserica a jucat si in Transilvania si in Moldova si Tara Romaneasca aceasta functie esentiala de a pastra constiinta identitatii poporului roman, adica intre identitatea nationala si confesiunea ortodoxa a existat o asociere extraordinar de puternica.

Si in cadrul Bisericii as spune ca elementul cel mai important in viata noastra bisericeasca a fost monahismul pentru ca noi am avut aceasta mare sansa ca organizarea noastra de manastire s-a facut sub semnul isihasmului. Aici sunt convins ca sunt foarte multi studenti de la Teologie si nu este nevoie sa explic ce reprezinta conceptia isihasta, viziunea isihasta in dezvoltarea spiritualitatii ortodoxe. Voi spune un singur lucru: faptul ca la noi cuvantul de “sihastru” deriva din “isihast” arata ca viata manastireasca a stat sub semnul acestei invataturi a sfantului Grigore Palama care ne indeamna ca prin aceasta concentrare spirituala, prin rostirea neincetata a rugaciunii inimii, sa ne ridicam pana la stadiul acela la care s-au inaltat sfintii Petru, Iacob si Ioan cand, insotindu-l pe Mantuitorul Iisus Hristos pe muntele Taborului s-au impartasit de lumina taborica. Pentru ca, asa cum se spune si la slujba bisericeasca, pe Dumnezeu a-l vedea nu este cu putinta oamenilor. Dar atunci ce putem vedea noi din Dumnezeu? Putem vedea acea lumina pe care au vazut-o cei trei apostoli cand Iisus s-a schimbat la fata pe muntele Taborului. Si in monahismul orthodox aceasta invatatura a sfantului Grigore Palama, dar care are radacini mai vechi decat sfantul Grigore Palama, in aceasta invatatura noi avem un indemn de a ne ridica prin aceasta viata curata, prin aceasta concentrare in interiorul nostru, prin trairea noastra in Dumnezeu, sa ne ridicam la starea aceea de liniste, de pace sufleteasca si mai ales de impartasire de lumina dumnezeiasca incat pentru Biserica ortodoxa faptul ca in structura ei s-a aflat institutia monahica care era intemeiata pe aceasta invatatura isihasta, a facut ca monahismul romanesc sa fie un factor de educare a societatii romanesti.

Si eu am incercat si incerc intotdeauna sa spun ca exista un sir de factori care confera un specific al calugarului roman de-a lungul istoriei poporului nostru.

In primul rand exista ceea ce numesc eu permeabilitatea sociala, adica marea majoritate a celor care au imbratisat, a celor care s-au dedicat vietii calugaresti proveneau din clasa taraneasca, era o osmoza perfecta intre taranime, ceea ce se numeste talpa tarii, si acesti calugari. Vedeti, poate ca ati citit sau ati vazut filmul, ce era calugarul in Occident, ati vazut in “Numele trandafirului”, era o categorie de oameni care, sigur, traiau in acele manastiri, dupa regulile vietii monahale occidentale, desfasurau o activitate culturala foarte bogata in acele scriptorii, dar intre ei si laicat, cum am spune astazi, era o mare distanta. As spune poate chiar era o fractura. Lucrul acesta n-a existat la noi. Aceasta permeabilitate sociala a facut ca monahul, desi traia acolo, retras in chilia manastii, totusi sa apartina si sa se integreze perfect vietii acestei mari majoritati a poporului roman care erau taranii.

In al doilea rand, si calugarul si taranul s-au hranit, ca sa spun asa, din aceeasi cultura populara. Acolo, in Occident, calugarii se considerau detinatorii – aveau monopolul – culturii. Ei aveau acces la invatatura cea mai inalta, pe cand aici, la noi, lasand la o parte elita clerului, care aceia aveau o pregatire teologica serioasa, in Evul Mediu mai ales, aceasta capacitate, aceasta posibilitate de dialog permanent intre omul de rand si calugar, a facut ca si unul si altul sa se simta foarte aproape.

Iar in al treilea rand, exista aceasta comunitate de stil de viata. Daca luati cartea doamnei Nichitus Roncea o sa vedeti acolo scene unde calugarul merge sa care var la manastire, merge sa spele rufele de la manastire, sa faca curatenie, sa lucreze la bucatarie, taranul acela care venea de la ogor unde facea si el claca la boier, il vedea si pe calugar indeletnicindu-se cu aceleasi obligatii si asta crea o apropiere si o comunitate care a facut ca intre calugar si omul de rand de la noi, as spune romanul obisnuit, sa existe o legatura foarte puternica.

(…)

Cred ca dumneavoastra ati observat, a devenit un loc comun sa se vorbeasca despre secularizare dar nu este numai secularizarea veacului acestuia, e faptul ca impotriva Bisericii, impotriva crestinismului in general, se duce o adevarata ofensiva. Eu intotdeauna semnalez faptul ca la Craciun si la Pasti iau revistele care apar in Occident si sub pretextul acesta, al prezentarii, care sunt rezultatele cele mai noi in ce priveste cercetarea inceputurilor crestinismului, a predicii Mantuitorului, a activitatii apostolilor, se strecoara cu foarte mare dibacie necredinta. Se pune sub semnul indoielii tot ceea ce este temeiul de baza al credintei noastre, se pune sub semnul intrebarii si se sadeste in sufletul credinciosului indoiala. In afara de aceasta, este ofensiva care se duce prin presa, prin televiziune, o viata care nu mai are nici un fel de norme morale, care sa o stapaneasca, sa o controleze, sa o impiedice sa alunece in pacat. Si as spune ca in momentul de fata este, eu nu ma sfiesc sa o spun, o ofensiva diavoleasca impotriva Bisericii.

Or, pentru aceasta noi trebuie sa gasim arme cu care sa luptam impotriva celor care vor sa ne distruga credinta. Si pentru a putea gasi aceste arme as spune ca arsenalul nostru ramane invatatura lui Hristos, asa cum este ea pastrata in manastirile noastre ortodoxe pentru ca in manastirile noastre ortodoxe este aceasta traire profunda, de identificare cu invatatura divina care, intradevar, este o armura pe care o avem impotriva acestor ispite diavolesti. Noi, sigur, suntem niste firi slabe, sfantul Macarie – este episodul acesta in Pateric – sfantul Macarie Egipteanul cand a vrut sa se faca calugar avea mari indoileli daca avea forta necesara pentru a imbratisa viata calugareasca. Mergand acolo, in pustie, a vazut la un moment dat doi oameni care erau goi si stateau acolo, in apropierea Nilului cred ca era, si i-a intrebat “dar cum puteti trai asa, nu va arde arsita soarelui, nu va ingheata frigul iernii?” si ei au raspuns: “Nu. Dumnezeu ne ajuta sa nu simtim nici arsita verii, nici frigul iernii pentru ca Dumnezeu ne da, intradevar, acest sprijin daca noi il cautam”. Si eu am avut intotdeauna in minte cuvantul parintelui Steinhard care il cita intr-una din predicilesale pe sfantul Isa[a]c Sirul. Si ce spunea sfantul Isa[a]c Sirul? “Nu huliti spunand ca Dumnezeu este drept” Cand auzim cuvintele astea, intradevar, ni se pare ca este o greseala, ca este o aruncare in ispita. Cum sa spunem ca e hula daca spunem ca Dumnezeu nu este drept? Si sfantul Isa[a]c Sirul pe care il interpreteaza parintele Steinhard avea in vedere ca Dumnezeu, daca ar fi drept, atat cat suntem noi de pacatosi, nu ne-am mantui, nu am avea dreptul sa ne rugam Lui ca sa ne ajute, pentru ca nu suntem vrednici de mila Lui. Dar El,tocmai pentru ca nu este drept, ci este milostiv, de aceea se coboara asupra noastra si ne da ajutorul Lui.”

Sursa: http://precum-in-cer.ro/2012/03/14/expozitia-de-fotografie-precum-in-cer-in-continuare-la-libraria-sophia/

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/04/14/florin-constantiniu-a-murit/

sursa foto:

profesorul florin constantiniu foto cristina nichitus roncea.jpg

Roger Kimball – Desfiinţarea istoriei: De ce este relativismul greşit?

Leave a comment

Roger Kimball – Desfiinţarea istoriei: De ce este relativismul greşit?

Traducere de Irina Bazon1

„Deprinde-i tot timpul pe copiii tăi cu acest exercițiu: dacă s-a întâmplat ceva la o fereastră, dar, în relatarea celor întâmplate, ei afirmă că s-a petrecut la altă fereastră, nu trece asta cu vederea, ci verifică numaidecât; nu ştii unde va duce devierea de la adevăr.”

—Boswell, Viața lui Samuel Johnson

„Nu există fapte, ci doar interpretări.”

—Friedrich Nietzsche

Unde este Dr. Johnson, acum când avem atâta nevoie de el? Cât am avea de câştigat dacă am ține seama de judecata sa onestă în ceea ce privește problema adevărului! Fiindcă trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni atacat. Nu am în minte ceva enigmatic sau complicat, ci doar adevărul evident, factual, reflectat, de pildă, în afirmația: „Bătălia de la Agincourt a avut loc în octombrie 1415”, sau în enunțul (mai general): „Aceste documente confirmă afirmaţia mea şi o infirmă pe a lui”.

Este, probabil, destul de uşor să nu acorzi atenție unora dintre cele mai evidente exemple de asalt asupra adevărului. Îndrăznesc să spun că puţini oameni cu bun-simţ iau în serios ceea ce susţin negatorii Holocaustului. Semnificativ este totuşi modul în care aceste teorii radicale tind să fie contestate. Tot mai frecvent, ele sunt repudiate nu ca neadevăruri periculoase – fapt asupra căruia ar fi insistat Dr. Johnson –, ci ca „perspective” sau „puncte de vedere” mai mult sau mai puţin nefericite, concepţia încetăţenită fiind aceea că fiecare are dreptul să aiba „păsărelile” lui, indiferent cât de flagrant ar devia aceste viziuni de la adevăr. Se ignoră faptul că o astfel de atitudine nu doar compromite adevărul, dar subminează, de asemenea, legitimitatea oricărei opinii serioase. More

Desfiinţarea istoriei: Cum ne distrug trecutul criticii literari şi teoreticienii sociali

Leave a comment

  • Publicat pe 27 Jan 2010

Autor: Keith Windschuttle
Rating: Keith Windschuttle - The Killing of History
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 1997
298 pagini
ISBN: 1893554120


În cartea sa,
The Killing of History: How Literary Critics and Social Theorists are Murdering Our Past, Keith Windschuttle atrage atenția că „practica tradiţională a istoriei este supusă, în prezent, unui potenţial atac moral cauzat de proeminenţa academică pe care au căpătat-o o serie de teorii literare şi sociale relativ noi”. Istoricul face o incursiune în aceste teorii care au devenit dominante în sfera ştiinţelor umaniste şi sociale – studii culturale, semiotică, structuralism, deconstrucţie, poststructuralism, relativism, hermeneutică, postcolonialism, heterologie –, oferind sinteze amănunțite şi clare ale acestora şi examinând critic modul cum au fost ele aplicate în scrierea istoriei de către noii teoreticieni. Aceștia pretind, pe urmele lui Nietzsche, că „nu există fapte, ci doar interpretări” și că, în consecință, adevărul istoric nu poate fi redat în mod obiectiv, fiind un „construct cultural”; drept urmare, „temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit”.

Keith Windschuttle analizează critic noile abordări asupra metodologiei istorice, care au determinat contestarea empirismului şi a metodei inductive. Este prezentat modul cum evenimente importante din trecut au fost reinterpretate prin prisma acestor teorii care au dus la pervertirea adevărului istoric, precum şi la anularea istoriei ca disciplină, autorul apelând şi la opera unor istorici autentici pentru a-şi susţine argumentele. Oferind argumente solide şi obiective în apărarea integrităţii ştiinţifice a istoriei ca disciplină tradiţională, Windschuttle demonstrează că, „în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea”.

Prefaţă

Istoria este o disciplină intelectuală veche de mai bine de 2400 de ani. Alături de filozofie şi matematică, ea se încadrează printre cele mai profunde şi durabile contribuţii pe care Grecia antică le-a adus nu numai civilizaţiei europene, dar şi umanităţii în ansamblu. În locul legendelor mitice pe care fiecare cultură le-a întrebuinţat pentru a-şi afirma propria valoare şi locul în univers, istoricii greci şi-au propus să încerce consemnarea adevărului despre trecut. S-au angajat în acest demers cu toate că ştiau că relatările lor vor dezvălui cât de trecătoare este existenţa, precum şi faptul că eroii nu pot garanta pentru victoriile lor, că oracolele nu le pot prezice viitorul sau că zeii pe care îi venerează nu le pot asigura o soarta fericită. Cel mai important istoric de atunci, Tucidide, a arătat că soarta oamenilor este determinată în totalitate de acţiunile umane şi de organizarea socială.

Miturile fuseseră consolatoare, dar istoria se constituia ca o forţă stimulativă. În majoritatea celor 2400 de ani, esenţa istoriei a continuat să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul, să redea cât mai fidel cu putinţă întâmplările reale. Desigur, pe parcursul acestor ani, a ieşit la iveală faptul că mulţi istorici au prezentat eronat întâmplările, că mulţi au fost părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul. Totuşi, criticii lor s-au simtit adesea datori sa arate că istoricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.

În zilele noastre, aceste supoziţii sunt în mare măsură respinse, chiar în rândul unor persoane care profesează ele însele istoria. În 1990, noii teoreticieni în ştiinţele umaniste şi sociale, care fac parte din curentul dominant, susţin că este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utilizarea istoriei cu scopul dobândirii de cunoştinţe în sens obiectiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma propriei noastre culturi şi că, prin urmare, ceea ce înţelegem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre preocupări şi nelinişti. Temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit. Această perspectivă nu este nouă. În urmă cu mai bine de o sută de ani, ea a fost ferm promovată de către filozoful german Friedrich Nietzsche şi de atunci este susţinută de către discipolii săi. Nou este succesul de care s-au bucurat aceste idei în rândul universităţilor în limba engleză și a intelectualilor din mediul academic în ultimii zece ani. Mult timp am subscris afirmaţiei lui E. P. Thompson că istoria este „regina ştiinţelor umaniste”1 şi, pe drept cuvânt, ea constituie studiul adecvat al umanităţii. Sociologia, antropologia şi psihologia au căzut mereu pradă teoriilor la modă şi uneori bizare; dar, câtă vreme istoria s-a menţinut intactă, ştiinţele umaniste şi sociale au avut oarecum meritul unor discipline respectabile. Este uluitor cât de rapid s-a schimbat această situaţie.

Practica tradiţională a istoriei este supusă, în prezent, unui potenţial atac moral cauzat de proeminenţa academică pe care au căpătat-o o serie de teorii literare şi sociale relativ noi. Pe lângă asaltul frontal pe care l-au întreprins în general asupra principiilor tradiţionale care au stat la baza disciplinei, aceste teorii şi-au consolidat statutul în trei modalităţi specifice. În primul rând, asistăm la proliferarea unui număr de critici literari, teoreticieni literari şi sociali care au intrat în acţiune şi au început să conceapă propriile lor versiuni asupra istoriei. Pentru a crea condiţiile necesare punerii în practică a acestei stratageme, ei au proclamat ideea că disciplina tradiţională este iremediabil eronată. În al doilea rând, unii dintre cei care s-au calificat ca istorici şi şi-au dedicat cea mai mare parte a vieţii acestui domeniu au admis validitatea argumentelor prezentate de critici şi au scris lucrări dintr-o perspectivă care ar fi fost altă dată privită ca inadecvată. Pentru aceasta au fost omagiaţi nu numai de către noii lor adepţi, dar şi de către mulţi intelectuali care ar fi fost de aşteptat să ia apărarea celeilalte părţi. În al treilea rând, există un număr restrâns de istorici foarte buni care, deşi urmează încă metodologia tradiţională, au introdus în lucrările lor idei şi procedee pe care nu le-ar fi admis cu zece ani în urmă. Reprezentanţii acestui ultim grup adoptă ipoteze care sunt de natură să înlăture orice principii care stau la temeiul disciplinei.

Structura cărţii este concepută în scopul de a examina modul cum au fost aplicate în scrierea istoriei atât variantele generale, cât şi cele specifice ale acestor teorii. Obiectivele principale ale investigaţiei şi locul unde sunt tratate sunt următoarele:

Relativism cultural: Capitolele 2 şi 9;

Semiotică: Capitolul 2;

Teorie structuralistă: Capitolele 2, 3 şi 9;

Teorie poststructuralistă: Capitolele 4 şi 5;

Antiumanism, genealogie şi teoria discursului: Capitolul 5;

Filozofie hegeliană şi marxistă a istoriei: Capitolul 6;

Filozofie postmodernistă a istoriei: Capitolul 6;

Scepticism radical şi relativism ştiinţific: Capitolul 7;

Hermeneutică: Capitolul 7;

Ficţiune istorică şi teoria poeticii: Capitolul 8.

Aceste capitole analizează încercările unora dintre cei mai influenţi teoreticieni literari şi sociali de a scrie istorie şi examinează în mod critic perspectivele lor asupra metodologiei istorice, în special contestarea empirismului şi a metodei inductive. În discutarea lucrărilor acestor teoreticieni, am încercat să expun sinteze detaliate, clare şi obiective – caracteristici care lipsesc, în mod izbitor, din critica lor împotriva istoriografiei tradiţionale – ale modalităţilor lor de abordare. Capitolele 7 şi 8 au drept obiectiv apărarea integrităţii istoriei ca preocupare propriu-zis ştiinţifică şi analizarea aspectelor care fac din istorie o formă a literaturii. În ultimă instanţă, această carte este oferită mai cu seamă ca o contribuţie pozitivă la dezbatere decât ca o simplă critică negativă la adresa tendinţelor actuale. Scopul ei este de a arăta că, în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea.

Ţin totuşi să subliniez că a publica o altă carte anostă de teorie este ultimul lucru pe care mi l-am propus. Există deja pe piaţă destule lucrări teoretice de analiză critică a tendinţelor curente.

Cele mai multe au fost scrise pentru un public preocupat de critica literară şi filozofie şi teamă mi-e că multe sunt la fel de greu de înţeles ca şi domeniile pe care le vizează. Adresându-mă cititorilor interesaţi cu precădere de domeniul istoriei, am încercat să îmi prezint argumentele prin discutarea problemelor actuale privitoare la această sferă. Majoritatea teoriilor expuse în carte nu sunt abordate într-o manieră abstractă, ci prin exemple ale aplicării lor la evenimente din trecut. Aceste exemple includ:

* descoperirea Americii şi cucerirea Mexicului de către spanioli;
* descoperirea şi explorarea insulelor din Oceanul Pacific de către britanici, moartea căpitanului James Cook şi răscoala de pe vasul HMS Bounty;
* începutul colonizării europene a Australiei, incluzând explorarea britanică, sistemul de judecată şi relaţia cu aborigenii;
* istoria azilurilor pentru bolnavi mintal şi a politicii penale din Europa;
* expansiunea aristocraţiei Europei de Vest în Evul Mediu;
* căderea Comunismului în 1989;
* bătălia de la Quebec din 1759.

Am decis că metoda cea mai eficientă de a apăra practica tradiţională a istoriei o constituie apelul la opera istoricilor autentici cu scopul de a-i combate pe oponenţii lor teoreticieni. Astfel, m-am bazat pe evidenţele furnizate într-un număr de lucrări recente de istorie empirică, referitoare la evenimentele enumerate mai sus, pentru a pune sub semnul îndoielii acurateţea acestor studii subordonate unor teorii, care tratează aceleaşi subiecte. În afara primului capitol introductiv al cărţii, fiecare dintre celelalte capitole poate fi considerat ca o probă de drum aplicată unuia sau mai multor modele teoretice dintre cele mai recente pentru a vedea, mai întâi, cum fac faţă terenului mai denivelat ca oricând al istoriei la ora actuală şi, în al doilea rând, cum înfruntă competiţia pe acelaşi teren, din interiorul acestor vetuste vehicule empirice pe care noul echipaj vrea să le predea la fier vechi.

Evident că, din moment ce există încă destule lucrări recente ale unor istorici veritabili care îşi aduc contribuția în realizarea acestui demers, disciplina tradiţională a istoriei cu greu ar putea fi declarată moartă. Totuşi, am utilizat în titlul acestei cărţi cuvântul „desfiinţare” („killing”) pentru a semnala că un proces letal se află într-o desfăşurare alarmantă.

Exemplele furnizate în cartea de faţă confirmă, de bună seamă, aceste lucruri, însă cei care mai au încă îndoieli în legătură cu proporţiile acestui proces distructiv trebuie să consulte ultimele ediţii ale jurnalelor academice de istorie care se bucurau odinioară de cea mai mare apreciere. Acolo vor găsi pagini întregi de articole care prezintă o analiză diferită de cea a unuia sau a mai multor teoreticieni francezi atât de în vogă în prezent. Mai îngrijorător este că autorii acestor articole nu sunt nici conştienţi, nici preocupaţi de faptul că aceiaşi teoreticieni insistă asupra ideii că metodologia tradiţională a disciplinei are atâtea deficienţe încât ar trebui aruncată definitiv peste bord. Desfiinţarea istoriei este pusă la cale, într-o oarecare măsură, de naivitatea teoretică a istoricilor înşişi.

Situaţia disciplinei la nivel instituţional constituie, de asemenea, un motiv de alarmare. În ultimii şase ani, Australia a cunoscut o perioadă de expansiune rapidă a sistemului educaţional superior. Facultăţile de odinioară orientate vocaţional au progresat atât de mult încât numărul universităţilor aproape s-a dublat. Nici măcar una dintre aceste instituţii nou dezvoltate nu a înfiinţat un departament sau o şcoală în care istoria să fie predată ca o disciplină în sensul adecvat. Acest fapt este în contradicţie flagrantă cu perioada anterioară expansiunii pe care a cunoscut-o sfera universitară în 1960, perioadă în care nicio universitate care se respecta nu ar fi admis fondarea unei facultăţi de studii umaniste sau de ştiinţe sociale fără a include un departament de istorie ocupat de persoane calificate in domeniu. În schimb, cele mai noi instituţii din Australia au stabilit numărul şcolilor şi au numit zeci de profesori în posturi pentru predarea de studii culturale, studii de comunicare şi de media. Există câteva oferte noi numite eufemistic „studii istorice”, dar acestea sunt toate dominate de abordări sociologice şi literare aplicate evenimentelor din trecut, abordări care nu merită defel a fi numite istorice. Exact aceeaşi situaţie este evidentă în Anglia, unde politehnicile de odinioară sunt acum transformate în universităţi, fapt care atrage după sine aceleaşi urmări. Nu cu mai mult de două decade în urmă, în majoritatea ţărilor vorbitoare de limbă engleză, studiul istoriei era considerat esenţial în orice program educaţional de arte liberale ce-şi merita numele. În prezent, doar aproximativ jumătate din instituţiile de învăţământ ce oferă diplome în arte liberale mai acordă atenţie studiului istoriei.

Unul dintre riscurile la care se expune cineva în demersul apărării oricăror valori tradiţionale este acela de a fi considerat pur şi simplu un reacţionar instinctiv. În fond, unul dintre argumentele care sunt aduse în sprijinul acestei concepţii este că ea reflectă, mai ales, un conflict între generaţii. Astfel, unii ar putea susţine că această carte înseamnă ceva mai mult decât încercarea unui academician de vârstă mijlocie de a apăra rămăşiţele desuete ale propriului său fond intelectual şi, în acelaşi timp, o tentativă de a contracara curentul de idei noi şi revigorante provenind de la generaţia tânără. Într-o conferinţă din 1991 despre aceste recente teorii literare şi sociale, un academician în vârstă, Ken Ruthven, profesor de engleză la universitatea din Melbourne, a afirmat că niciunul dintre reprezentanţii generaţiei sale nu ar trebui să îşi îngăduie să conteste această nouă mişcare.

„Confruntându-se cu semnele tot mai evidente ale propriei lor perimări intelectuale, singurele opţiuni sunt fie retragerea elegantă, fie să devină din nou studenţi” [2], a afirmat Ruthven. Totuşi, nimic nu ar putea fi mai eronat. Acest curent, pe care Ruthven îl consideră în mod elogios ca reprezentând „noile ştiinţe umaniste”, nu constituie nici pe departe produsul vreunei generaţii tinere. Până acum, majoritatea academicienilor din Australia, Statele Unite şi Marea Britanie care au propagat aceste idei ori sunt trecuţi de 40 de ani, ori au împlinit recent vârsta de 50 de ani. Promotorii continentali ai acestei mişcări fie au acum vârsta de 60 sau chiar 70 de ani, fie, precum Michel Foucault, Roland Barthes şi Michel de Certeau, nu mai sunt în viaţă. Cu alte cuvinte, iniţiatorii acestui curent fac parte din tabăra noii stângi constituite în 1960 – generaţia mea – care, evident, nu este chiar atât de nouă în prezent, dar afiliată ultimelor tendinţe precum era şi in vremea mărgelelor hippy şi a pantalonilor evazaţi.

Unul dintre motivele pentru care ştiinţele umaniste şi sociale au adoptat atât de rapid abordările sofisticate prezentate în această lucrare îl constituie faptul că prea puţini dintre cei care ar fi fost de aşteptat să opună rezistenţă acestei mişcări au înţeles ceea ce postulau promotorii ei. Un cititor neiniţiat care deschide o carte despre postmodernism, hermeneutică, poststructuralism etc. va crede, de bună seamă, că a dat de o nouă limbă necunoscută, într-atât de complicată şi densă este scriitura. Aceasta se întâmplă a fi o tactică foarte eficientă adoptată în cercurile academice, unde a existat mereu concepţia că lucrurile nu sunt deloc simple şi că oricine scrie într-un limbaj uşor de înţeles este, prin urmare, lipsit de profunzime. Se crede în general că obscuritatea echivalează cu profunzimea, calitate care semnalează superioritatea faţă modul de a gândi al gloatei needucate. Mai mult, studenţii care se dedică unei munci întregi necesare înţelegerii unui astfel de discurs, devin, foarte adesea, susţinători ai teoriilor, în parte, pentru a-şi justifica irosirea unei cantităţi uriaşe de timp în această direcţie, în parte, pentru că sunt înclinați să considere că, în acest mod, au câştigat un bilet de intrare într-o elită. Prin urmare, obscuritatea constituie o metodă iscusită de generare a adepţilor. Aşa cum au observat Luc Ferry şi Alain Renaut, cei mai ageri şi necruţători critici ai filozofiei franceze care stă la baza acestei mişcări:

„Filozofii perioadei ’68 s-au bucurat de cel mai mare succes în demersul lor de a-şi familiariza cititorii şi ascultătorii cu ideea că ininteligibilul este un semn de măreţie şi că reticenţa gânditorului faţă de nevoia deplasată de sens nu constituie o dovadă de slăbiciune, ci indiciul rezistenţei în prezenţa Nerostitului.”
[3]

Viziunea opusă, neîncadrată în curentul dominant, dar, cu toate acestea, echitabilă, este că orice fel de scriere trebuie să fie simplă, sinceră şi accesibilă [4] şi că esenţa unei dezbateri academice poate fi prezentată fără compromiterea limbajului şi poate fi lesne înţeleasă de orice persoană inteligentă. Uneori specialiştii recurg la propriile lor cuvinte şi expresii când operează cu noţiuni exterioare domeniului lor sau care sunt cu adevărat noi. Este o modalitate cât se poate de onestă, însă cine se adresează unui public mai larg şi este nevoit să adopte o astfel de terminologie specială trebuie să-şi asume răspunderea de a o explica lămurit ori de câte ori aceasta survine. Cu riscul de a realiza o lucrare prea uşor de înţeles, am încercat să-mi prezint argumentele într-o manieră clară şi comprehensivă, chiar şi pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu problemele care sunt aici aduse în discuţie. Fără îndoială, nu am reuşit de fiecare dată, dar această încercare este totuşi de preferat în locul adoptării celeilalte alternative constând în abordarea deliberat complicată atât de caracteristică lucrărilor teoretice examinate în aceste pagini.

Keith Windschuttle

Note:

1. E. P. Thompson, The Poverty of Theory and other essays, Merlin,
Londra, 1978, p. 262.

2. K. K. Ruthven, ‘Introduction’, în K. K. Ruthven (ed.), Beyond the Disci-
plines: The New Humanities
, Australian Academy of the Humanities,

Canberra, 1992, p. ix.

3. Luc Ferry şi Alain Renaut, French Philosophy of the Sixties: An Essay
on Antihumanism
, (ed. fr. 1985), trad. Mary S. Cattani, University

of Massachusetts Press, Amherst, 1990, p. 14.

4. În mod tipic, un discipol al filozofului poststructuralist francez Jacques Derrida susţine că scrierea inteligibilă este un semn al tendinţelor reacţionare. Mas’d Zavarzadeh l-a discreditat pe un critic al lui Derrida din pricina „scrisului său neechivoc şi a clarităţii prezentării, care constituie uneltele conceptuale ale conservatorismului”, Journal of Aesthetics and Art Critcism, 40, 1982, pp. 329-33, citat de John M. Ellis, Against Deconstruction, Princeton University Press, Princeton, 1989, p. 10.

Traducere de Irina Bazon

http://constiinte.ro/desfiintarea-istoriei-cum-ne-distrug-trecutul-criticii-literari-si-teoreticienii-sociali

http://www.proiectul-arche.org/2010/02/traducere-keith-windschuttle.html

%d bloggers like this: