Home

Profesorul Ilie Bădescu, despre deformările lumii cauzate de dinamica expansionistă a sistemului mondial modern si despre statul magic global/ Conversiunea sistemelor

5 Comments

Material preluat de pe Sociologia Azi.

Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu

CONVERSIUNEA SISTEMELOR

Pustiul postmodern şi deformările lumii

Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8)

Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21)

Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu)

We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo)

Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1],

În loc de cuvânt introductiv

“Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21)

Conversia Sistemelor Pustiul porstmodern Ilie Badescu si-Ciprian-BadescuSindromul dependenţei de sistem

Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică.

Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi. More

Advertisements

Ilie Bădescu: Calea țărănească, globalizarea și doctrina suveranității alimentare

4 Comments

Ilie-Badescu Prof-Univ-Dr-Ilie-Badescu1Fragmente din conferinta Calea taraneasca, razboiul civilizational, globalizarea si doctrina suveranitatii alimentare

După „războiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman” (Dan Zamfirescu), poporul român, ridicat pe fundaţia unei civilizaţii ţărăneşti remarcabile, a făcut experienţa unor sisteme dominatoare, numite de către Nicolae Iorga imperii de substituţie sau de imitaţie, sisteme cu care societăţile ţărăneşti s-au aflat permanent într-un tip de „război social” 1 . În acest război s-au ales şi „neomartirii” cei mari, în frunte cu Sfinţii Brâncoveni şi cu martirul care a încheiat veacul fanariot, cu Tudor Vladimirescu 2 , urmaţi de neomartirii ardeleni: Sfinţii mărturisitori ai Şcolii Ardelene, Sf mucenici Sava Brancovici şi Iorest 3 , Sfinţi neomartiri ţărani năsăudeni şi de pe Valea Chioarului („capetele celor martirizati, Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Marin din Zagra şi Vasile din Telciu, care fuseseră condamnaţi de o comisie aulică, au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri”) 4 , neomartirul tribun al neamului ţărănesc al românilor ardeleni, Avram Iancu şi seria continuă până la neomartirii temniţelor comuniste, în frunte cu marea cunună a neomartirilor din temniţe, ţărani şi intelectuali sfinţiţi prin mucenicie, ucişi în temniţe pentru credinţă şi iubire de neam, precum Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopentia 5 .

În tot acest război civilizaţional se poate identifica şi falia războiului purtat de societatea ţărănească împotriva sistemelor fiscale. Putem vorbi despre un război social înlăuntrul unui război civilizaţional care atinge durata a 400 de ani. Atâta măsoară ciclul acestui lung război cu cele patru sisteme de opresiune fiscală, începând cu cel fanariot, căruia i-a urmat cel fiscal-mercantil periferial 6 , lumpencapitalist, apoi regimul de neofiscalism crâncen, cu care va lupta Eminescu, gânditorul care a şi reuşit cel dintâi să ne ofere explicaţia acestui tip de opresiune fiscală prin teoria păturii suprepuse 7 , în fine, după un intermezzo de echlibrare şi de pace de la Marea Unire până în 1945, se abate asupra lumii ţărăneşti urgia sistemului de opresiune fiscală 8 comunistă combinat cu marea deposedare a ţăranilor în numele şi în cadrul colectivizării forţate şi, de 20 de ani încoace, ne aflăm sub domnia sistemului fiscal al reformelor oligarhice care-au adus restituirea unui lot fără unelte, ceea ce echivalează cu o a doua desproprietărire rurală, constând din deposedarea ţăranilor de echipamentul agricol care era, de fapt şi de drept, proprietatea muncii ţărăneşti, dar pe care legea 18 a fondului funciar nu l-a restituit ţăranilor, ci l-a trecut, în chip subtil, în proprietatea privată a statului.

More

Ilie Bădescu, despre rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti” în istoria poporului român

Leave a comment

Ilie Badescu 2

“Dacă în Europa occidentală “eşecul imperiului” (I. Wallerstein)
este legat de opera burgheziilor urbane, în Europa răsăriteană acest proces este rezultatul mişcării naţiunilor care, în “temelia” lor, erau popoare ţărăneşti.

Istoria românilor s-ar fi “întrerupt” în primul mileniu, asupra
căruia ne-a rămas bogăţia probelor arheologice, religioase şi
etnografice, dacă societăţile ţărăneşti din aria “Romaniei orientale” n-ar fi edificat acele uimitoare “confederaţii intercomunitare” de tipul “obştei celei mari a Vrancei toată”, pe a căror temelie s-au înălţat voievodatele şi cnezatele româneşti. Nici un moment din lunga serie a istoriei românilor nu poate fi despărţit de rolul decisiv al “societăţilor ţărăneşti”.

“[..] comunităţile noastre, remarcă Henri H. Stahl, se dovedesc a nu fi fost mase amorfe şi inerte, ci, dimpotrivă, capabile de acţiuni militare, fiind organizate confederal şi dispunând de o categorie socială de căpetenii capabile să se organizeze şi în forme sociale. Fenomenul “republicilor ţărăneşti”, la care se referă D. Cantemir, este o realitate certă care nu se cade a fi minimalizată ci, dimpotrivă, se cere interpretată, în istoria noastră socială ca una din piesele ei de bază (…). O deosebire importantă faţă de despoţiile asiatice consta astfel tocmai în această existenţă a unor formaţiuni confederale locale, care au făcut ca seria comunităţilor pastorale şi agrare de la noi să fie capabilă să opună rezistenţă năvălitorilor asiatici”. More

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

1 Comment

Mihai-Eminescu“Acela care a combinat în una şi aceeaşi idee riposta contra formei liberale cu riposta contra formei socialiste a fost M. Eminescu. El a fost şi este urât, din această pricină, şi de cei ce se leagănă în somnul lenei socialiste şi de cei ce se dezmiardă în lenea liberală. Din această pricină gândirea sa are o actualitate atât de dramatică. Nu ne-am întoarce la momentul acelei lupte, 
dacă n-ar dovedi o asemenea dureroasă actualitate, dacă anumite grupări liberalo-socialiste nu s-ar fi mobilizat contra lui Mihai Eminescu şi, evident, contra tuturor acelora care-au îndrăznit să reafirme valabilitatea şi creativitatea ideii eminesciene în domeniul sociologic şi politic (al ştiinţei politice).

Cel ce voieşte să înţeleagă specificul ideii conservatoare în cultura română va trebui să pornească dinspre teoria eminesciană a păturii superpuse şi a “societăţilor artificiale” pe care le produce regimul păturii superpuse, nu doar de la textul maiorescian sau de la discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp. Cu M. Eminescu este inaugurată în sociologia europeană o nouă linie de gândire care caută şi găseşte explicaţia pentru viaţa colectivităţilor în profilul politico-economic al elitelor guvernante. 


Socialismul românesc s-a aflat, iată, de la început, în luptă cu ideea conservatoare, în toate expresiile istorice ale acesteia, de la ideea junimistă şi eminesciană şi până la ideea poporanistă şi ţărănistă. Tot atât de curios este şi faptul că ideea socialistă a convieţuit cu ideea liberală, lucru consemnat, ca atare, atât de către un socialist, Şerban Voinea, care sublinia “marxismul oligarhic” îmbrăţişat, în analizele lui, de liberalul Şt. Zeletin, acelaşi lucru aflându-se consemnat mai încoace şi la un naţionalist, precum dr. Paulescu, acela pentru care liberalismul şi socialismul “se confundă într-un singur bloc”. 
(Ilie Badescu, „Sincronism european şi cultură critică românească” (Occidentul, imperiile şi românii în marea tranziţie), Bucuresti, 2002, pp. 16-27)

(Va urma)

Cititi si: Ilie Badescu: De-realizarea lumii prin false elite

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Ilie Bădescu, despre patologia politică și declinul sentimentelor inteligente la elitele ciclului postmodern

Ilie Badescu, despre statul român “invitat în sala de așteptare”, viclenia minciunii, anticlericalismul acestui veac și întoarcerea lui Nero

Leave a comment

Ilie Badescu-

Statul român invitat în sala de aşteptare. Un primar de la Miercurea Ciuc ne spune că în oraşul „său” limba oficială este maghiara. Statul român comunicase tuturor „cetăţenilor” din toată România că în spaţiul public (instituţii şi servicii publice) limba oficială este româna, tot el precizând că nu se amestecă sub nicio formă în decizia oamenilor cu privire la limba pe care o vorbesc acasă, în familie, la biserică, în grupurile de prieteni, la colţul străzii, în ziarele comunităţii, în romanele scriitorilor etc. Poţi vorbi acasă orice limbă doreşti, dar la parlament, la primărie, la tribunal, la prefectură etc., ai dreptul să foloseşti limba oficială a statului. Altminteri spus, cetăţeanul pentru care se pune garant statul are dreptul să utilizeze în spaţiul comunitar orice limbă voieşte, dar în spaţiul public, va utiliza limba statului (sau, dacă statul e federal, poate adopta două limbi oficiale, ca în cazul Elveţiei). Aceasta este regula universală în Europa, în America (stat federal), în lume, inclusiv în acele state federale europene, precum Germania. Domnul primar de la Miercurea Ciuc vine şi răspunde: Nu! Limba oficială la Miercurea Ciuc este limba maghiară. Altminteri spus, la Miercurea Ciuc este frontiera statului român. Punct! În sens mai general, dacă am aplica raţionamentul d-lui primar de la Miercurea Ciuc, ar urma că frontiera lingvistică a statului român poate fi mutată de către comune, oraşe, ţinuturi etc. după voia proprie. A decreta limba oficială într-un spaţiu este un exerciţiu de voinţă politică, adică totuna cu arogarea dreptului de a trasa frontiere după voia ta proprie, ceea ce înseamnă stat în stat. Ceea ce face d-l primar de la Miercurea Ciuc. A dispune de marginea comunei rurale, urbane etc. este un fapt care decurge din şi atestă drept şi putere de negociere asupra atributelor suveranităţii în acel teritoriu. Altminteri spus, pentru d-l primar de la Miercurea Ciuc frontiera României este o realitate negociabilă. Concepţia aceasta privind regionalizarea şi subsidiaritatea este împărtăşită de toţi cei ce compun frontul militanţilor pentru autonomie teritorială. În esenţa ei această concepţie sună astfel: „Dacă o comună dispune, statul se supune”. Ceea ce înseamnă anarhie şi finalmente disoluţia statului.Statul român, cu limba sa oficială, cu instituţia sa, cu administraţia sa devin realităţi negociabile. Dacă primarul şi consiliul vor să primească vizita statului, o primesc, dacă nu îl poftesc să aştepte. La Miercurea Ciuc, statul român este invitat în sala de aşteptare. Să admitem scenariul absurd că statul român n-ar avea tăria să aplice legea în toate unităţile sale teritoriale ceea ce-ar preschimba atributul statalităţii într-o ficţiune. Într-o asemenea comună, Constituţia şi legea statului ar fi suspendate. S-ar constitui acolo un stat în stat. Nu este problema noastră să examinăm dosarul juridic al unor asemenea chestiuni pe care, între altele, le şi considerăm umbra prefigurată a unei regionalizări artificiale, adică rodul otrăvit al unei politici care mizează mai mult pe subguvernări regionale decât pe guverne naţionale. Lucrul grav pentru cei ce locuiesc în asemenea comune urbane care cer atribut de statalitate, aşa cum voieşte primarul acestui oraş, este însă în altă parte: în extremismul etnocratic al concepţiei unor asemenea entităţi. Ar avea nevoie Uniunea Europeană de asemenea entităţi? Sunt ele tolerabile în periferia Uniunii, dar inacceptabile în metropola Uniunii? Ce efecte secundare pot să survină dintr-o concepţie neatentă, artificială a regionalizării putem intui. Ceea ce ne înspăimântă este ceea ce ne-a arătat filmul difuzat de Antena 3 referitor la crimele hortiste în Ardealul Dictatului de la Viena. O simplă comparaţie între tehnica de război a armatelor române care au eliberat Budapesta de primejdia boşevizării în 1919 şi tehnica de război a trupelor hortiste din Ardealul ocupat este de natură să ne avertizeze asupra celor două formule mentale. Gestul de onoare militară a regelui Ferdinand Întregitorul, care n-a permis trupelor române să arboreze drapelul românesc pe Parlamentul de la Budapesta spre a nu aduce vreo atingere sensibilităţii poporului maghiar, ori copiii flămânzi ai străzilor Budapestei hrăniţi de trupele române, de o parte, şi cumplitele atrocităţi hortiste, de alta, iată două atitudini care trebuie consemnate pentru ca să se redescopere toleranţa, dialogul, frăţietatea, structura identitară deschisă. Ar mai fi ceva legat de constatarea că frăţietatea are legătură cu raţiunea inimii, nu cu trufia intelectului, încât între d-l Frundo şi d-l primar de la Miercurea Ciuc abia de sesizăm vreo fărâmăde frăţietate. Prin oameni precum d-l Frundo şi alţii ca să simţi bucuria să spui: „fratele meu, ungurul”, lângă cei ca d-l primar, deopotrivă unguri sau români, simţi un fior de spaimă. Este un lucru binecuvântat să descoperi o aşa de mare distincţie între d-l primar de la Miercurea Ciuc şi marea masă a maghiarimii exprimată aşa de demn de către personalităţi precum d-l Frundo. Cu unii străbaţi drumul frăţietăţii, cu celălalt, drumul pustiirii.

Viclenia minciunii şi anticlericalismul acestui veac.Sunt tot mai frecvente manifestările năpustite asupra Bisericii lui Hristos, cu rânduielile ei, cu preoţii ei, cu tainele ei. Un personaj pe cât de acomodat politic, pe atât de incomodat eclesial împărţea mai deunăzi la o televiziune etichete asupra clerului Bisericii Ortodoxe cu un tip special de venin pe care-l secretă viclenia insensibilităţii. Oare ştiu oamenii aceştia ce vorbesc? Probabil că nu, fiindcă altfel ar trebui să suspectăm o atitudine programatică, ceea ce probabil nu lipseşte, dar aceasta ţine de o altă încadrare tipologică şi anume de viclenia minciunii. În temeiul acestui tip de viclenie se minte sofistic, adică se adoptă viclean reprezentări false asupra Bisericii şi se comentează concluziile ca şi cum premisele ar fi adevărate. Se construiesc false opoziţii de genul biserica versus şcoală, biserica versus spitale, se strecoară afirmaţii şoptite despre cât de mic e numărul de spitale faţă de cât e de mare numărul de biserici, ca şi cum numărul mic de spitale ar fi consecinţa numărului „mare” de biserici. Sofismul este de acest tip, şi-l auzim sâsâit de un analist la televiziunea publică: „cum să nu fie aşa de puţine spitale dacă sunt aşa de multe biserici”!? Ce minte stranie, ce cap bizar, ce agresivă impertinenţă! Ştie insul acesta câte parohii sunt în România? Are legătură biserica văzută cu serviciile medicale? Insul acesta ori nu ştie, ori este viclean ca şarpele şi mincinos ca babuinul de vreme ce subtilizează lucrul simplu: biserica este voită de comunităţi pentru serviciul liturgic şi deopotrivă pentru serviciile religioase de peste an cerute de credincioşi, de marea comunitate. Într-un singur an, de pildă, bisericile şi deci preoţii „prestează” un număr de circa 300,000 de „servicii religioase”: peste 100,000 de botezuri, peste 130,000 de înmormântări, circa 60,000 de cununii la care ar trebui adăugate slujbele speciale, precum cele de Sf. Maslu, şi toate celelalte servicii legate de iconomia sfintelor taine. Raportate la numărul de parohii din toată România, se obţine un număr de 30 de acte pastorale anuale prestate de fiecare preot peste activitatea sa liturgică şi misionară de peste an. Dacă se scad cele patru perioade de post ne dăm seama că un preot prestează un serviciu religios pe săptămână către membrii comunităţii peste sarcina sa liturgică şi misionară. Această cerere duhovnicească este aceea care creează biserica şi ordinea eclezială a colectivităţii omeneşti. Pe ce se întemeiază criticarea preoţilor şi a bisericilor radicalizată în ultima vreme? Pe minciună şi viclenie. Şi pe ceea ce se vizează subtextual: transformarea oastei spirituale într-o armată fără ofiţeri. Ne putem imagina ce înseamnă aşa ceva: o turmă în dezordine. „Bate păstorul şi se va risipi turma”. Acesta este subtextul atitudinii anticlericale care s-a radicalizat la unele televiziuni în ultima vreme (din păcate şi la televiziunea publică). Anticlericalismul a devenit un fenomen mediatic insidios şi alarmant. O asemenea atitudine este efectul cel mai urât al vicleniei minciunii. Se minte pe seama bisericii, a preoţilor, a tainelor spovedaniei, a celorlalte taine. Se minte cu obrăznicie, se minte cu viclenie, aşa cum s-a minţit în clipa aceea cumplită când Nero a trecut incendierea Romei în seama creştinilor. Minţile incendiate ale zilei năzuiesc să poată transfera răspunderea pentru nenorocirile vremurilor acestora în seama preoţilor şi să provoace o judecată seculară a Bisericii nevizibile, transistorice. Nu vor reuşi fiindcă singurul judecător legitim al Bisericii lui Hristos este însuşi Hristos-Dumnezeu. Orice altfel de judecată este parodică şi apostatică.

Întoarcerea lui Nero. Au început să apară studii şi cărţi în aşa fel concepute şi scrise ca şi cum autorii lor s-ar fi mobilizat să producă documente într-un imaginar proces al ortodoxismului, al naţionalismului, al „protocronismului”. Aceste cărţi ori studii fac parte dintr-un curent relativ recent, căci nu este cu mult anterior pragului modernităţii (ţinând seama de unele malformaţii spirituale semnalate de manifestări precum basna lui Simeon Dascălu). Toate acestea au în comun ispita nefirească, alunecând spre patologie şi demonism, de a purifica o cultură de grupările care n-au alt defect decât pe acela că promovează orizonturi teoretice şi metodologice menite a pune într-o altă lumină valorile unei culturi ori cultura în ansamblul ei, o lumină care sporeşte strălucirea acelor valori şi modifică raza lor de cuprindere, sau, cu altă exprimare, lungimea lor de radiaţie axiologică. De data aceasta ţinta procurorilor ideologici este metoda protocronistă a profesorului Edgar Papu acuzată de „infracţiuni” ideologice teribile, de la acuza de a fi fost promotoarea “naţional-comunismului”, la cea de a fi îndrumat la antieuropenism, la izolaţionism, iar mai recent un critic îmbătrânit în astfel de apucături spurcate acuză protocronismul că ar fi susţinut de-a dreptul bolşevismul. Procedeul folosit este tipic pentru mintea incendiată. El constă în căutarea unui citat nu în opera literară sau teoretică a vreunuia dintre autorii incriminaţi, ci în vreun articol epigonic ori în publicistica acuzatoare, din care se face apoi cap de acuzare pentru toţi cei aşezaţi sub eticheta atacatoare de către intempestivul critic-acuzator. Acel citat este întors pe feţe multe şi finalmente este etalat ca probă a ciudatului „delict de opinie”. Fiindcă ceea ce se condamnă este, la urma urmelor, un delict de opinie. Aceasta era şi schema kominterniştilor epocii bolşevice, tot aşa a rămas şi în procedeul neocominterniştilor actuali care se dau de ceasul morţii ca să inventeze inamici ai umanităţii, şi dacă asta nu se poate, atunci ai europenismului, iar când şi operaţia aceasta este dificilă, atunci se recurge la „corectitudinea politică” şi aici totul se întunecă fiindcă deja ghilotina ideologică a căzut pe grumazul nefericitului acuzat. La etichetele de ieri – misticism, ortodoxism, legionarism, naţionalism, reacţionarism, burghezo-moşieresc, ţărănist de-al lui Maniu, naţional-liberal de-al lui Brătianu etc. – se adaugă, cu ziua de azi, alte câteva: naţional-comunist, protocronist şi, mai recent, adept al „dughinismului ortodoxist”, o construcţie tipică pentru o minte incendiată fiindcă, în realitate, o atare asociere este ininteligibilă. În fond, Al. Dughin este sociolog şi geopolitician rus şi nu preot şi, în niciun caz, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse ca să poată influenţa în vreun fel deciziile Patriarhului rus ori să delanşeze în vreun fel un curent neomistic. Dar dacă am admite c-ar putea s-o facă, ne-am putea închipui că acestea ar trece în politica Rusiei? Nu-mi imaginez că Parlamentul sau Guvernul rus ar ceda deciziile lor Bisericii, fie aceasta chiar şi cea Ortodoxă Rusă. Etichetarea aceasta însă are un alt rol decât pe acela de a comunica ceva inteligibil. Etichetele au funcţia de a sugera atitudini gata confecţionate pentru cei neavizaţi, tineri, în principal. Dintre toate etichetele vechi şi noi, cele socotite deosebit de grave de către neocominternişti sunt cele de protocronism, de fundamentalism ortodoxist, de naţionalism. Dacă te-a calificat cineva aşa (argumentele nu au vreo importanţă, fiindcă utilizatorii etichetelor n-au uzanţa lecturilor şi a studiului riguros, disciplinat etc.) eşti ca şi pierdut, fiindcă pe urmele etichetării se declanşează procedul „morţii civile”. Cel etichetat trebuie închis într-o carantină ideologică, declarat contagios, întâmpinat precum erau leproşii în vechime, adică ocoliţi cu ocoluri mari, ca nu cumva aerul să fie respirat în proximitatea lor. Ceea ce urmează apoi este eliminarea din instituţii, transformarea în ţintă, carantina comisiilor etc. etc. Fenomenul se propagă după dinamica incendierii. Un incendiu a cuprins lumea noastră. Cei ce-o incendiază aruncă vina asupra preoţilor, asupra protocroniştilor, asupra naţionaliştilor, asupra fundamentaliştilor. Va reuşi noul Nero să incendieze minţile spre a ne găsi mai apoi vinovaţi de incendiu tot pe noi!? Aceasta ar fi marea performanţă a vicleniei minciunii, ea este una şi aceeaşi cu forţa stihiei care a declanşat istoria persecuţiilor criminale împotriva creştinilor în Roma incendiată de acum 2000 de ani. Aceeaşi stihie a devastat lumea creştină a Răsăritului după instaurarea regimurilor bolşevice. Nero se întoarce şi după căderea Cortinei de fier. Va reuşi el să incendieze din nou Roma spirituală şi să dezlănţuie un ciclu nou de persecuţii spirituale într-o vreme de criză şi de suferinţe!? Este una dintre întrebările zilei.

Sursa: Statul român invitat în sala de aşteptare. Paranoia raţiunii sau despre mintea incendiată. Marginalii la un Tratat de patologie politică. Un eseu fulminant al profesorului Ilie Bădescu

Cititi si:

Ilie Bădescu, despre patologia politică și declinul sentimentelor inteligente la elitele ciclului postmodern

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

Oboseala sufletească a lumii contemporane

Ilie Bădescu, despre patologia politică și declinul sentimentelor inteligente la elitele ciclului postmodern

2 Comments

Ilie Badescu1

Curgerea veacului al XX-lea n-a fost una leneşă, nici pur şi simplu vijelioasă, ci rostogolitoare şi în cascade teribile, de-ar fi să ne referim şi numai la cele două războaie mondiale ori la modul în care a ieşit din istorie imperiul bolşevicilor, măturând în surparea lui industrii, corpuri profesionale, stabilităţi adeseori rezonabile etc. Sfârşitul mileniului al II-lea d.H. se va fixa în memoria colectivă, însă, şi printr-un fenomen curios, o bizară mutaţie sufletească în profilul spiritual al elitelor politice şi intelectuale ale Europei.

Viaţa sufletească a elitelor poate fi evaluată prin gradaţia sentimentelor inteligente în manifestările lor zilnice, în cele obişnuite şi în cele excepţionale. Într-un număr anterior din „Clipa” am dezvoltat tema făcând trimitere la o carte celebră. Este vorba despre cartea lui Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională (Emotional Intelligence, Why it Can Matter More than IQ, 1995). Ideea sa este că impulsurile mârşave, negative, în genere, produc o „dezintegrare a civilizaţiei şi a siguranţei, induc atacuri violente” etc., totul sub „influenţa furiei ucigaşe”. „Nimeni, mai adaugă el, nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necontrolate şi regrete; valul acesta pătrunde în viaţa noastră într-un fel sau altul”. Exemplele lui Goleman sunt preluate dintr-o societate cu cea mai înaltă performanţă instrumentală, adică una care a creat ultima faţetă a unei mari civilizaţii, în cuprinsul căreia apar însă şi cazuri care ilustrează o emoţionalitate subanimalică. Analiza şi exemplificările lui Goleman induc nedumeriri şi anumite întrebări. Care este rădăcina impulsului mârşav răbufnit chiar şi în starturile cele mai înalte ale societăţii urbane civilizate? Dacă există o inteligenţă emoţională, cum se explică faptul că în anumite situaţii emoţiile sunt inteligente, în altele sunt neinteligente?

În viziunea noologiei, pe care ne-am străduit s-o configurăm într-o lucrarea amplă, există în lume energii necreate, latenţe sufleteşti, care pot fi actualizate numai prin anumite tipuri de trăiri şi anume prin trăirile curate, înălţătoare. Acesta sunt, la rândul lor fixate în latenţe sufleteşti care pot fi asimilate la ceea ce am putea desemna printr-o noţiune înrudită cu cea a lui Goleman şi anume prin conceptul de sentimente inteligente. Numai aşa putem înţelege de ce același individ poate fi emoţional inteligent şi tot el poate fi şi emoţional neinteligent. Fiindcă, într-un caz el s-a lăsat călăuzit de sentimente inteligente, în altul de impulsuri viclene. Cel ce stăruie în trăiri dominate de sentimente inteligente va fi ferit de valul impulsurilor mârşave. Sentimentul familial, de pildă, este un sentiment inteligent. Sentimentul religios, derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate), este un sentiment capabil să dezvolte o inteligenţă de tip „planetar” sau holistic. Sentimentul prieteniei curate, al amiciţiei spirituale, ca şi sentimentul apartenenţei la o echipă, la o lucrare bună, etc. sunt sentimente inteligente. Sentimentul apartenenţei la neamul din care faci parte este un alt sentiment inteligent. Copilul care a fost format în mediul unor astfel de sentimente, în frunte cu sentimentul religios, va fi ferit de alunecări spre emoţii distructive. Asupra acestor chestiuni am stăruit în numărul tocmai amintit din „Clipa”.

Ne vom referi în cadrul acestui serial dedicat patologiei politice la efectele catastrofale ale declinului acestor sentimente inteligente în compoziţia sufletească a elitelor ciclului postmodern. Acest declin este factorul care explică multe dintre relele veacului de acum, dar mai ales poate furniza o cale spre explicarea patologiei politice şi deci a maladiilor spirituale ale întregii epoci. Cum spune românul, „peştele de la cap se-mpute”, adică răul începe de la cei de sus spre cei de jos. Ne vom referi, deocamdată, la unul dintre sentimentele inteligente ale omenirii, dezvoltat puternic în Europa veacului al XX-lea, dar aflat într-un declin, o contracţie şi deopotrivă o deviere patologică tot aşa de puternice la startul acestui secol şi mileniu în care am intrat. Triumful european al acestui sentiment este legat de veacul al XIX-lea. Toţi istoricii mari ai Europei au evidenţiat noutatea spirituală a veacului aceluia numindu-l „secol al revoluţiilor naţionale” şi deopotrivă al unui triumf spiritual deplin în dinamica sufletească a elitelor lumii, triumful unui sentiment inteligent: sentimentul iubirii de popor (iubirea de neam) sau, cu un termen înscris în toate dicţionarele naţiunilor, sentimentul patriotic, patriotismul. Poporanismele care se propagau de la nord-vest spre sud-estul continentului, narodnicismul Rusiei Mari, sămănătorismul, emergenţa paradigmei psihologiei popoarelor, elanul fantastic al studiilor etnografice, naşterea etnomuzicologiei prin fapta spirituală a lui Constantin Brăiloiu etc. sunt numai câteva dintre mărturiile puterii stilistice ale unui asemenea sentiment inteligent, care devenise nucleul sufletesc al multor manifestări spirituale ale elitelor europene. Acest sentiment a modelat faţa lumii mai mult decât orice fenomen economic ori politic sau militar. Un asemenea sentiment a furnizat şi energia medicinii sufleteşti colective în vremuri de criză. Cel ce poate iubi un popor îşi atestă, prin aceasta, şi puterea de a-şi iubi semenii din comunitatea cea mică, sat ori mic orăşel, se poate jertfi pentru familia lui, poate iubi un străin dacă acela nu se ivea în zarea de viaţă a unui popor cu gânduri viclene.

Pentru elitele europene, sentimentul acesta era încă mai înalt şi mai cuprinzător, căci europenii iubeau popoarele cu iubirea creştină a predicii de pe munte, care ne îndrumă să iubim şi pe vrăjmaşii noştri nu doar pe cei care ne iubesc pe noi. Altfel spus, în iubirea neamului tău este pusă iubirea generică de neam, adică a oricărui alt neam. Chiar şi în riposta la venirea cotropitoare a altor neamuri asupra propriului popor se pune un sentiment de respingere bărbătească, de demnitate, nu însă de ură. Un etnic creştin n-ar spune că urăşte pe careva pentru că este de alt neam decât dacă se va fi des-creştinat între timp, dacă-l va fi pierdut pe Dumnezeul iubirii. Aceasta în cazul în care L-a avut pe Dumnezeu în inimă nu doar în declaraţia de pe foaia de botez. În iubirea creştină de neam este con-ţesută iubirea de neamuri, un tip special de sentiment, un patriotism care include, nu unul care exclude. Cel ce se cultivă sufleteşte la şcoala iubirii de neam nu are cum să regreseze în ura de neam, decât dacă a fost din start format în sentimentul de ură faţă de neamul acela, ori dacă sentimentul său este doar unul de faţadă, afişat, adică este deja îmbolnăvit de intersecţia cu un impuls mârşav, cu minciuna şi cu declaraţia falsă pentru care avem un termen adecvat: demagogie. În atari cazuri ne confruntăm cu cele două forme patologice ale afirmării unui sentiment: demagogia şi şovinismul. Demagogia este produsul minciunii, nu al sentimentului patriotic, iar şovinismul este produsul urii de neam, nu al sentimentului inteligent al iubirii de neam. Escrocii ştiu să exploateze această simbioză atribuind sentimentului iubirii de neam ceea ce nu decurge din esenţa sa, ci, cum s-a arătat din cele două impulsuri mârşave: minciuna iubirii de popor şi ura faţă de neam, chiar dacă este ura faţă de un alt neam decât cel de apartenenţă. Dacă ungurul a fost educat în sentimentul urii faţă de valah atunci el poate urî ceea ce este valah. Dacă românul este educat în ura faţă de rus, el va urî ceea ce este rusesc etc. Dar, într-un atare caz, patriotismul ar fi mincinos, n-ar fi iubire, ci ură; iubirea de popor se numeşte în atari situaţii demagogie şi şovinism, precum s-a precizat. De aceea cel ce declamă iubire faţă de propriul popor fiind în stare să urască un alt popor este un mincinos patologic. Minoritarul care i-a scos ochii cu briceagul unui maior român comunist, pe nume Agachi, sub privirea îngrozită a copiilor aceluia şi ai soţiei, forţaţi să asiste la actul de cruzime patologică, punându-i în orbitele golite doi şobolani şi aplicându-i apoi alte acte de inumană, demonică profanare a trupului şi a sufletului, nu poate fi iubitor nici faţă de cei din acelaşi neam; el a căzut din sentimentul universal al iubirii de neam, care este deopotrivă un sentiment inteligent şi o punte a frăţietăţii universale. Lucrul cel mai grav este că totul s-a săvârşit sub privirea acelei comunităţi, care n-a tresărit, fiindcă nu s-a găsit nici măcar unul să spună nu acelei groaznice masacrări. Un român care ar urî un ungur n-ar fi capabil să-şi iubească nici propriul popor fiindcă ura nu poate uni oamenii, indiferent de apartenenţa lor. Într-o atare duplicitate, care este esenţa demagogiei şi a şovinismului, se ascunde un suflet bolnav. Demagogia este una dintre exprimările simptomatice ale patologiei politice, un simptom al maladiei elitelor, adică este un sentiment duplicitar, trădând un amestec de viclenie şi mediocritate sufletească, ascunsă de accentul isteric. Într-un cuvânt, demagogul este un tip de personalitate accentuată, cu termenul unui psihiatru austriac, K Leonard. Iubirea de popor este verificabilă prin mila de popor şi de suferinţele lui, prin grija pentru hrana lui când e flămând. Acest tip de iubire este arătat de Iisus Domnul în Betsaida când privind mulţimile flămânde le spune ucenicilor: „Mi-e milă de popor!” şi apoi întăreşte: „Daţi-le să mănânce!”.

Acest fel de iubire a dispărut din viaţa sufletească a elitelor lumii postmoderne. Şi aceasta este o mutaţie antropologică de care se leagă seria de nenorociri ale lumii, deflagraţia de ură şi dispreţ cu care sunt înconjurate sufleteşte popoarele de către elitele lor.Textul patriotic a fost alungat din discursul politic, din manualele de istorie şi de literatură, din subtextul teoriilor despre fenomenul cel mai complex dintre toate fenomenele de viaţă colectivă, fenomenul etnospiritual în expresia lui naţională. Textul patriotic a fost înlocuit de contratextul cinic al dispreţului naţional, al superiorităţii şi trufiei elitelor gonflate de orgolii dar cu suflete mediocre. Golul sufletesc este insuportabil pentru oricine şi atunci este compensat fie de frazeologia mlăştinoasă a cinismului, de ceaţa pastei etno-nihiliste, a gândirii anarho-dogmatice, de cuvântul înveninat al viperei antinaţionale, fie de discursuri gongorice despre gloria închipuită a vreunui neam altfel modest şi oropsit, vai de capul lui. „Inimi bătrâne, urâte!”, aceasta este definiţia profetică a configuraţiei sufleteşti a elitelor antipatriotice ori demagogice. Sindromul acestei patologii politice este sintetizat în acest text eminescian: „inimi bătrâne urâte”. Acest tipar sufletesc este comun, aşadar, elitelor cinismului antipatriotic, la un pol, şi ale demagogiei patriotarde, la celălalt pol. Antipatriotismul şi patriotardismul sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen de cădere sufletească şi compun nucleul uneia dintre maladiile sentimentului politic, care, pe o faţă a sa, îmbracă forma demagogiei şi pe alta, forma şovinismului real sau virtual. Cel ce declamă patriotismul fără să-l probeze cu încordarea slujirii poporului în vreun fel ori altul este un nefericit agent al disoluţiei sufleteşti; el poate trece foarte uşor de la fraza patriotică la înjurătura şi blestemul neamului ori la ura de neam, adică la şovinism introiectat ori extravertit (îndreptat contra propriului popor ori contra altor popoare). După decembrie 1989, s-au înmulţit demagogii neamului şi deodată cu ei cei ce-şi fac o meserie din înjurătura de neam, din blestemul neamului, căutători de multiple şi polimorfe defecte etnice, blestemând poporul pentru propria lor nulitate, ca şi cum poporul s-ar fi îndatorat prin vremuri pentru stârpiturile de acum. Sufletul acestui monstru bicefal este treierat de ură şi minciună chiar fără s-o ştie şi cel mai neînsemnat moment îl trădează, îl face să-şi dea arama pe faţă. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care supervizează. O dovedeşte textul vârfurilor acestor elite. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe dar nu adună nimic.Materia gândirii lor este planeta, ei nici nu mai vorbesc de popoare, ci de populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului.

PS. A plecat la cele veşnice unul dintre marii iubitori de oameni şi de neam, doctorul Pesamosca. A salvat de la moarte zeci de mii de copii într-un veac în care sute de mii de mame şi-au ucis pruncii în pântece. Puneţi alături cele două făpturi, pe omul acesta frumos, iubitor de prunci şi deci de neamul care merge înainte prin pruncii lui, şi pe mama care, într-o deflagraţie patologică a sentimentului antifamilial, se arată cel mai mare duşman al neamului ei, şi dobândiţi vederea a ce poate să aducă contracţia unuia dintre sentimentele inteligente prin care se propagă viaţa curată, luminoasă, sănătoasă în lume, cu veacul lumii şi peste veacul acesta. Vom înţelege uşor că omul acesta frumos, modelat de puterea iubirii dintr-un sentiment inteligent care l-a călăuzit toată viaţa, va avea trecere lină în paradisul divin, moştenind frumuseţea veşniciei, în vreme ce mama ucigaşă de prunc va avea parte de trecere cumplită în iadul veşniciei osândirii, cumplită prin eternitatea chinului şi a teribilei întunecimi. Om frumos, iubitor de prunci şi de neam, Domnul iubirii să te răsplătească primindu-te în iubirea Sa, alături de drepţii Lui! Dumnezeu să te odihnească în pace, mare doctor şi semănător de iubire!

(Sursa: Ilie Bădescu, despre demagogie, șovinism și iubirea creștina)

Vezi si:

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

Oboseala sufletească a lumii contemporane

Oboseala sufletească a lumii contemporane

3 Comments

invitat: profesor Ilie Bădescu

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

2 Comments

Ilie Badescu1

Teza istoriei ca triumf progresiv al ratiunii, deci al cuprinderii globalității cu şi printr-o rațiune umană cu centrul în sine însăşi, fără dimensiune transcendentă şi deci fără tensiune eshatologică, este o idee târzie. Teoria lui Fukuyama a sfârşitului istoriei face parte din tipul acesta de înțelegere.

Alte idei şi teorii încadrabile în acelaşi tipar de înțelegere sunt:

b) teoriile modernismului;

c) teoria lui Spengler a universalizării civilizatiei occidentale concomitent cu declinul ei;

d) teoria omului-masă a lui Gassett;

e) teoria tranziției: comunitate-societate;

f) teoria socialistă – marxismul;

g) teoria mondialistă;

Fară de aceste teorii, în cuprinsul lor, trebuie sesizate şi tezele fetei ascunse a globalizării ca în:

a) teoria huntingtoniană;

b) teoriile capitalismului dependent;

c) teoria celor patru legi a contelui A. Stourdza;

d) teoria corporatistă: Durkheim;

e) teoria etnoistoriei a lui Smith;

f) teoria etnocentrismului a lui Crainic;

g) teoria lui M. Eliade referitoare la înlocuirea „cunoaşterii celor din afară cu experiența creşterii interioare”. O atare perspectivă se întemeiază pe următoarele exigente: să cauti „ascensiunea şi nu circumferința”; omul trebuie să caute secretele vieții în interiorul experienței sale, nu în exterior; a căuta spiritualul în concret; În fine o atare perspectivă ne avertizează că totalitatea concretă a vietii e mijlocită de cadrele profesiunii (legea naturală a proprietătii la Stourdza), de cadrele tradițiilor (legea pozitivă la Stourdza) şi de cadrele credinței (legea supranaturală). În locul acestora, globalizarea şi modernismul pun partide, clase, conflicte, lupte şi astfel golesc formulele vietii de continutul lor spiritual, iar ceea ce rămâne sunt nevoile şi interesele (legea nevoilor).

Globalizarea este examinată în raport cu economia, cu tehnologiile (mai ales cu cele informatice) etc. În esenta ei, însă, globalizarea redă starea lumii noastre în integralitatea ei, în sensul că ea este impregnată de trăsăturile „globalismului” şi ale globalitătii (Albrow). În sensul pe care-l identificăm noi acestui proces ni se dezvăluie faptul că omul a devenit cu adevărat „homo universalae”, dar că lucrul acesta s-a petrecut printr-o extraordinară comprimare a dimensiunii spirituale sau duhovniceşti şi prin suprimarea spatiului concret. Omul global, ca om care şi-a pierdut tensiunea eshatologică şi deci dimensiunea religioasă, n-are interioritate duhovnicească (dialog interior cu Dumnezeu) şi nici „spațiu concret”. (Esenta procesului de disembedment în acceptiunea lui Giddens, termen care s-ar putea traduce şi prin „deconcretizare” sau „decorporalizare”). Globalizarea face posibil ca „orice manifestare economică, politică sau de alt ordin să se realizeze într-un anume timp, fără să se găsească în vreun spatiu concret. Poate fi realizată de către oamenii care comunică între ei fără să aibă vreo legătură unii cu altii”150. Paradoxul acesta decurge din faptul că „informatica şi internetul au adus în avanscenă un nou mod de viată”151. Lucrul acesta a fost anticipat oarecum profetic de către Tönnies care a dezvăluit că în cadrele „societătii” generalizate de „modernizare”, ceea ce predomină sunt acele moduri de asociere a oamenilorseparati unii fată de altii, ca în legătura bănească, în conventii, în credit, în legătura contractuală. Globalizarea înseamnă generalizarea acestei stări de lucruri la scara lumii gratie internetului, tehnologiilor informatice, monedei electronice, economiei bancare etc.

Însă trăsătura cea dintâi este că tot ceea ce are eficacitate n-are realitate (vezi cazul economiei bancare care n-are continut productiv, ci monetar)şi tot ceea ce are realitate n-are eficacitate la scara lumii globalizate, ci în afara ei, adică în interioritatea omenească, aşa cum s-a păstrat ea şi numai dacă şi acolo unde s-a păstrat.

A doua trăsătură a globalizării este pierderea sensibilității omeneşti 152. Cei puternici şi economiile lor abstractizate „nu se interesează de lume”153. Concludente sunt cele trei conferinte mondiale ale „mediului” (Rio – 1992, Kyoto – 1997 şi Haga – 2000), care au intrat în impas „din cauza nepăsării SUA, Canadei şi Japoniei, privind limitarea deşeurilor”154.

Globalizarea însemană şi „internationalizarea violentei”, accentuarea polarizării (prăpastiei) dintre bogati şi săraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriti 155.

A treia trăsătură este aceea a „lipsei de măsură”, încât acelaşi element, cum ar fi „banul”, are două întelesuri: unul este „banul muncit” (care are măsura interioară a muncii) şi altceva sunt „banii celor lacomi” care continuă să crească fără limită (interioară şi exterioară) astfel că din manifestarea acestui tip de bani apare un nou tip de societate, „societatea îndatorată”.

Duhul banului devine astfel devorator şi idolatrogen, căci îl aduce pe om să conchidă (fals) că toate se reduc la bani. Omului astfel înşelat i se pare că totul, patria, religia, conştiin a omului, „omul însuşi” sunt „apreciate şi cumpărate cu bani”156.

Globalizarea redă fenomenul mondializării omului fără puteri interioare, atât de bine ilustrat de generalizarea elitelor cinice, egoiste şi a celor fără de „morală economică”. Între „burgheziile creştine”, de pildă, (aşa cum le arată, bunăoară, profilul pionierilor frontierei americane printr-un tip ca Benjamin Franklin) care aveau morală economică, adică „putere interioară”, pe de o parte, şi „burgheziile globalizării”, pe de alta, diferenta este că primele aveau limită interioară la „procesele anihilării” (lăcomie, egoism, consumerism, indiferentă etc.) şi în ceea ce priveşte raportul social fundamental cu Altul lor generalizat, adică cu Muncitorul, pe când „burgheziile globalizării” n-au aceste limite ci doar „scara puterilor exterioare”, externaliste.

Expresia acestor puteri externaliste, care suprimă interioritatea şi transformă fiinta în „bios reactiv” şi „adaptativ” la ceea ce i se opune din „mediu” (suma puterilor externaliste) este capitalul speculativ în toate expresiile sale, care, în esentă, înseamnă „banii lacomi”. Între „banii grijii” şi „banii lacomi” se dă o bătălie surdă în societate şi când burghezia n-are morală economică (adică „frâne lăuntrice”) banii lacomi sfârşesc prin a devora „banii grijei”. Referindu-se la „măsura interioară” ca normă a lumii încercate de bani, Sf. Vasile cel Mare sesiza că „cele ce se dezvoltă încetează să se mai dezvolte atunci când ajung la măsura lor normală, în timp ce banii celor lacomi continuă să crească în timp, fără limită”157.

Aceştia redau esenta „capitalului purtător de dobândă” şi fără de nici un „senzor” pentru altă determinatie a lumii, decât dobânda, acumularea de bani, adică „narcisismul” monedei (banului). Acest „narcisism al banului” se transmite şi asupra celui ce-l foloseşte astfel, ghidându-se el însuşi după duhul lăcomiei băneşti, care astfel se dovedeşte distructiv. În acest sens, putem admite cu Mantzaridis că „spiritul banului” este distructiv, grăbindu-ne să adăugăm: „banul celor lacomi” (banul lacom) are acest „spirit”, nu însă şi banul grijii, care se adună în depozitele populatiei. Acesta nu e purtător al acestui spirit. Am putea adăuga la categoria banilor “pozitivi” şi banul care se înmulteşte în şi prin rationalizarea muncii, căci şi acesta îmbunătăteşte starea lumii. Există, iată, trei specii băneşti şi de proportia lor depinde în mare măsură starea lumii. În două specii se comprimă şi se exprimă „puterile interioare”, morala economică.

Într-adevăr, în banii celor lacomi se comprimă şi se exprimă puterile externaliste care sunt un cumul de nemilă, neîndurare, nestăpânire (adică expansivitate şi lăcomie) etc. Problema gravă este că, pentru prima dată, aparitia „economiei monetare”, adică indiferenta la nucleele productive ale lumii, a sporit enorm ponderea banilor nestăpâniti, lacomi, fără de măsură interioară, distructivi.

Moneda electronică este un instrument care poate fi folosit ca vehicul de circulatie şi de către banii lacomi şi de cei ai grijii, dar nenorocirea este că înmultirea banilor răi face din acest vehicul o fortă de locomotie a răului, a desfigurării lumii, a desconsiderării puterilor functionale (interioare), aşa cum maşina amputează functia locomotorie a omului, iar mass-media pe cea de coordonare şi reflexie a sistemului nervos central.

În visteriile marilor bănci şi state ponderea banilor buni a coborât la sub 10%. În banii aflati în circulatie într-o economie ca aceea a Angliei doar 3% au acoperire în depozitele populatiei. Dacă am putea determina cât reprezintă partea care revine „capitalismului rational” am putea spune care este măsura de distrugere a banilor în Anglia.

Nu putem spune chiar atât de apăsat ca Mantzaridis că „spiritul financiar paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al evolutiilor exterioare”158, fiindcă totuşi „spiritul financiar al burghezilor cu morală economică” s-a dovedit o fortă organizatoare a lumii. Putem spune însă că „spiritul financiar” în care se reflectă banii lacomi ai lumii moderne are un astfel de efect paralizant chiar asupra celor ce se îmbogătesc din tările „slăbite”. Aici totul îmbracă forma unui „mod de viată reactivă”, ca a organismelor lipsite de initiativă, căci totul este sădit în „instincte” care descriu stimulii din mediu. Acestor organisme le lipseşte libertatea reactiilor. Pentru a o dobândi ar trebui să acumuleze o anume „inteligentă morală”, adică una care le-ar permite să amâne reactia instinctivă în favoarea uneia la alegere, adică libere. Or, numai cei morali o pot face căci doar aceştia au puterea interioară a retinerii şi facultatea exercitării ei.

La burgheziile lumii asta ar însemna o „renuntare” la acumulare în favoarea investitiei, deci al riscului pierderii câştigului. Aceasta singură ar fi măsura libertătii interioare. Tot astfel, gesturile de optiune pentru legi morale ar fi expresia acestei puteri interioare, deci a „spiritului măsurii”, ca etalon al lumii.

Într-o societate în care se prăbuşesc investitiile, dar se înmultesc bogatii avem dovada lipsei de „puteri interioare”, a lipsei puterii de amânare şi deci a absentei libertătii de reactie.

Între stimul şi reactie nu se interpune nimic, încât „organismul” acesta se arată înlăntuit de „puterile din afară”. Filosofia acestei lumi este materialistă în toate expresiile sale, având la vârf teoriile determinismului de mediu, la „naturalişti”. Una dintre formele mai sofisticate este behaviorismul, care şi el este o justificare a lumii fără puteri interioare.

O altă expresie „ştiintifică” a omului şi a lumii fără puteri interioare este teoria care explică totul prin „grămada” de gene şi prin legea distribuirii lor într-o populație dată.

Note:

150 Mantzaridis, G. I., Globalizare şi universalizare. Himeră şi adevăr, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002 p.11

151 Ibidem

152 Ibidem, p.12

153 Ibidem.

154 ibidem

155 ibidem.

156 Ibidem, p.13

157 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 14,3, apud Mantzaridis, op.cit., p.13

158 Ibidem, p.13

(Ilie Bădescu, din cursul Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei)

Vezi si: Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin false elite

Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

8 Comments

Cele mai însemnate manifestări specific omeneşti sunt trăirile înălțătoare, acele manifestări sufleteşti sau spirituale prin care viata individului şi deopotrivă a marilor colectivităti este înăltată din planul supraviețuirii biologice în planul vieții spirituale, adică al dobândirii vietii veşnice. Omul caută solutii la problema răului şi a bolii în frunte cu boala cea mai teribilă, care este însăşi maladia mortii, iar această căutare este pentru oricine lucrul cel mai de pret, mai de pret decât averile, decât frumusetea şi decât orice ar aduce succesul vremelnic al fiintei omeneşti. Fară de succesul dobândirii vietii veşnice toate celelalte sunt nimic. Pentru a întelege aceste imbolduri ale actiunii individuale şi sociale, am propus un nou sistem de categorii sociologice, prin care am inaugurat perspectiva noologică în sociologie. Respectivele categorii sunt: latențe sufleteşti, cadre noologice sau spirituale, învătături şi manifestări. Viața omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită, iar darurile sunt cea dintâi dovadă asupra latentelor sufleteşti, care nu pot fi explicate în ordine naturală, căci nu derivă din cele ale naturii, ci din cele veşnice, sunt energii necreate, cum le aflăm denumite la Sf. Grigorie Palama. Este straniu să constati cât de mult datorează omul energiilor necreate în toate manifestările sale, ca în cazul darurilor (de la darul frumuseții, al cumințeniei, la talente, însuşiri de toate felurile şi, culminativ, la geniu şi sfințenie), al harismelor, etc., cât de îndatorat este el cadrelor spirituale (ale trăirii înălțătoare) în desfăşurarea aceloraşi manifestări, şi cât de însemnate sunt pentru viata omenească învățăturile şi, pe de altă parte, cât de ignorate sunt aceste categorii în procesele cunoaşterii sociale şi antropologice. Darurile toate atestă energii care n-au cum să fie furnizate de fluxurile vietii biologice ori, pur şi simplu, psihice. Ele sunt energii suprafireşti, aşa cum ni se atestă în cazul profetilor, al sfintior, al geniilor, al eroilor, al harismaticilor în genere etc. În aceeaşi ordine de idei, cu greu ar confunda cineva cadrele spirituale ale vieții cu celelalte cadre de viață, de la cele biologice, la cele sociale în genere. Tot astfel, căile omeneşti datorează atât de mult învățăturilor şi înțelepciunii în frunte cu învătătura învătăturilor descoperită omului de către însuşi Dumnezeu prin cele două moduri ale revelatiei, aşa de lămuritor aprofundate de către Nichifor Crainic: revelația naturală şi revelația supranaturală. Fară de învătăturile descoperite omului de către Dumnezeu s- au iscat mereu forte ale abaterii, care au lucrat spre a-l devia pe om şi chiar marile colectivităti de la îndrumarea rânduielilor fireşti, ale creatiei, şi deci de la îndreptările descoperite omului de către Însuşi Dumnezeu.

Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură. Forma sub care se manifestă conduitele deviate este deopotrivă aceea a sistemului de gândire eronat, a teoriilor mistificate, pe care le numim de aceea şi parateorii, a ideologiilor în genere şi, culminativ, aceea a idolatriilor. Devierile sunt şi ele stratificate, compun altfel spus, un sistem destul de stufos, încât regăsirea în hătişurile lor capătă forma rătăcirii printr-un labirint. Pot fi devieri de la linia învătăturilor revelate, după cum pot fi devieri de la mari traditii şi tot astfel de la rânduielile creationale, fireşti, ba chiar de la cele naturale, date omului prin natura lui. Epoca modernă şi-a justificat devierile slujindu-se în acest sens de conglomerate ideologice, care s-au constituit în forte greu de strunit, slujind un singur scop, acela de a justifica, a legitima devierile. Nici chiar statele cele mai puternice n-au găsit solutia controlului acestor teribile forte ale devierii. Singură Biserica are ghidul şi puterea acestui control căci are acces la învătăturile revelate. Ideologiile se diseminează cu o fortă de difuziune extraordinară gratie marilor corporații intelectuale care se pun în serviciul lor. Uriaşe corpuri de intelectuali se pun în slujba lor, constituindu-se într-o adevărată castă a ideocratilor.

Anii ’90 sunt marcati de escaladarea unui astfel de fenomen. Un „sistem de gândire” aflat deja într-o criză seculară a cucerit elitele politice şi mari segmente ale corporației intelectuale româneşti. Acest „sistem” a trecut prin trei cicluri şi cinci subfaze de criză „teoretico-ideologică” (devoalându-şi, altminteri spus, falsitatea) şi cu toate acestea a fost adoptat de elitele postdecembriste drept unul dintre sistemele exemplare de a gândi problemele „înnoirii” României. Ca şi cum ar fi cu putintă înnoirea unei societăti, reforma ei, convocând în acest scop sisteme teoretice şi ideologice de gândire invalidate de mai multe ori şi în diverse arii ale planetei. În plan teoretic, respectivul sistem de gândire a îmbrăcat forma „teoriilor modernizării” şi a acelei persistente „credinte ideologice” pe care Lovinescu a numit-o printr-un termen memorabil, „sincronism”. Sincronismul şi „teoriile” sincronizării reprezintă sinteza tuturor acelor reprezentări şi sentimente nutrite de credinta că salvarea unei societăti poate veni de la imitatia masivă a institutiilor şi formelor de viată moderne, amplu îmbrătişate în Occident, unele fiind chiar izvodite acolo, adoptate amplu de popoarele europene şi ne-europene indiferent de traditiile proprii şi chiar împotriva lor.

Teoriile modernizării, aşadar, zidite pe postulate sincroniste, sustin că societățile relativ nemodernizate se pot înnoi prin influența societăților relativ modernizate. Procesul influentelor a fost numit, în România anilor 20, „sincronizare”, iar sistemul de idei şi credinte care împărtăşesc o asemenea viziune a fost numit sincronism. Ca sistem de gândire şi de credinte ideologice, sincronismul şi teoriile modernizării, în calitate de corelativ teoretic al acestuia, au înregistrat primul lor prag de criză letală între 1870- 1910 în Europa de est, unde se remarcă şi prima reactie majoră la criza acestui „sistem” prin grupul „teoriilor formei fără fond”, împărtăşite de toti intelectualii epocii, indiferent de orientarea lor ideologică, conservatori (Eminescu, Maiorescu, Motru), liberali (Zeletin), socialişti (Gherea), poporanişti (Stere), tărănişti (Madgearu), neoliberali (Manoilescu). Putem califica această atmosferă de deziluzie obştească şi de masivă reacție la „iluzia lirică” a teoriilor modernizării (nutrită de credinta parareligioasă în rolul crucial al „împrumutului cultural”) printr-o sintagmă: „cultura critică”. Aceasta desemnează o stare intelectuală şi afectivă marcată de „deziluzia în fata progresului”, de brutală „trezire” la realitate din ”somnul sincronist”, de „reactionarism” şi, evident, de reorientare a gândirii colective, proces în şi prin care s- au născut un alt sistem de gândire teoretică şi alte idei sociale (şi politice). Noile teorii şi idei sociale reprezintă curentul organic în viata intelectuală a țărilor înapoiate şi totodată expresia eliberării gândirii colective din „colonialismul mental” în care fusese împinsă la startul modernității.

Cum am precizat, prezumtia de bază împărtăşită de toti intelectualii afirmati în curentul de ascensiune a culturii critice a fost aceea că există societăti păcălite, înşelate şi care se autoînşeală mizând pe iluzia că împrumutând o formă (de oriunde ar prelua-o, inclusiv din Apusul Europei) dobândesc automat şi fondul ei spiritual.

Constatarea lor, în noua atmosferă a epocii, a fost aceea că forma împrumutată a rămas o formă goală. Căci n-a adus după ea şi o dezvoltare de aceeaşi măsură a fondului. Fondul social rămâne în continuare nedezvoltat, în ciuda împrumutului masiv de forme apusene (institutii occidentale). Prin urmare, influențele modernizării nu induc dezvoltare, ci, cum va spune A. G. Frank, în anii ’60, aduc subdezvoltare, sau cu termenul teoreticienilor români ai primelor decade ale secolului, „forme fără fond”, autoînşelare, simplă decoratie de fatadă. Teoreticienii fenomenului latino-american au desemnat acest fenomen de propagare a influentei occidentale modernizatoare prin termeni ca: subdezvoltare sau dezvoltare dependentă ori, şi mai exact, capitalism dependent şi „periferialism.

Deci sincronizarea nu aduce dezvoltare ci dependență (tehnologică, economică, politică şi, ceea ce e mai grav, mentală). Intelectualii din tările dependente prezintă toti acelaşi sindrom regresiv, dependent de „formele de gândire” fabricate de altii şi impuse ca „reguli de gândire” şi de „conduită” socotite valide indiferent de conditiile particulare de timp şi de spațiu. Ei devin astfel „obedienți”, capricioşi şi, pe cale de consecintă, teribilişti, zeflemişti, bonjurişti, neserioşi, simpli scripcari ai unei melodii pe care, în cele din urmă, nici n-o mai gustă, dar pe care nici n-au curajul s-o părăsească, fiindcă ar pierde ocazia de a se manifesta gălăgios în cultură, de a se autointitula grupare progresistă, admisă la catedre, la pupitrul revistelor şi televiziunilor în pozitia de lideri de opinie sau, cum se spune azi, de „analişti”. Este plebea suburbialismului oriental cu mult mai agresivă decât plebea marii metropole a antichitătii romane, care şi ea a reuşit la un moment dat să cucerească Senatul şi să ocupe „pozitiile directoare” ale institutiilor. Şi atunci, ca şi acum, păturile dezordinii au acaparat instituții ale ordinii şi au provocat marea criză care a zguduit „statul roman” terasându-i „panta declinului”.

Toate aceste „fenomene” sunt simptome ale crizei unui sistem de gândire produs de marea metropolă pentru uzanta „periferiilor”. Al doilea proces care se leagă de cel dintâi, adică de imitatia masivă practicată cu o încredere de tipar religios în rolul salvator al formelor imitate, este o masivă culpabilizare difuză: aceiaşi intelectuali obedienti şi necreativi transferă vina pentru eşecurile sincronismului asupra poporului căruia i se aplică cele mai urâte etichete. Lucrurile sunt la fel azi ca şi ieri, în pragul modernizării societătii româneşti, doar că, azi, cultura critică este mult mai fragilă, iar valul, mai precis subcultura „sincroniştilor” este mult mai agresiv promovată. Zeflemeaua a atins proportii teribile în zilele noastre, iar obrăznicia noilor cenuşeri a atins pragurile unei urâte maladii. „Turcitii” s-au înmultit, zeflemiştii de profesie au dezvoltat o adevărată industrie mediatică pe cât de complexă pe atât de stricăcioasă şi de primejdioasă prin efectele sale asupra spiritului public de azi şi de mâine. În egoismul ei „noua clasă” pierde din vedere efectele de lung termen ale fenomenului pe care l-a încurajat prin tot felul de recompense care-au permis acestei plebea scribax să- şi constituie baza logistică (programe, burse, sedii, etc. etc., sunt astăzi speranta celui de-al doilea val al recrutilor amăgirii şi ai mistificării). Lucrul cel mai grav pervertit la noii „recruti” este memoria părintilor. Ei nu mai vor să ştie de părintii lor, de „locul” originii lor, indiferent care-o fi acela. Lucrul grav, deci, în devierea sincronistă este degradarea memoriei, iar aceasta nu este o chestiune strict ideologică, ci atinge chiar acele categorii sufleteşti, care ordonează fluxul de trăiri în care se includ obiceiuri şi traditii şi deopotrivă amintirea părintilor. Grozăvia fenomenului tocmai în asta constă, că degradează, odată cu institutiile, simple forme fără fond, şi categoriile sufleteşti, adică răneşte trăirile cele mai intime, precum cele la care tocmai ne-am referit: amintirea părintilor, memoria strămoşilor şi cultul eroilor. De vreme ce degradările ating straturile profunde ale sufletului este urgentă căutarea unor metode noi de cercetare a „profunzimilor”. În cercetările noastre am preluat sugestiile unei metode pe care cercetătorii lui Dostoievschi au numit-o „sondaj pneumatologic”. Este metoda regină a sociologiei noologice.

(din cursul Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei)

%d bloggers like this: