Home

15 iunie. Mihai Eminescu: „Într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate … spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii”/ Eminescu, despre educație

Leave a comment

eminescu-mustata

Din Arhimandritul Mihail Daniliuc/ Doxologia: Eminescu: „educația e cultura caracterului, cultura e educația minții”:

„Ca în fiecare an, mijlocul lui iunie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data mutării la cele veșnice. În amintirea poetului, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim alte valențe ale gândirii sale geniale. Dat fiind faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, vă propun câteva crâmpeie din textele referitoare la educație în general și la cea religioasă în special. Și asta pentru că, ori de câte ori îl citim pe Eminescu, îl regăsim tonic, surprinzător și mereu actual.

Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești, căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului şi cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași şi Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe şi să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate. More

Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

4 Comments

7 -cuvinte-catre-tineri-autor-pr-gheorghe-calciu-editura-anastasia-bucuresti_rev002În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele: More

Lupta pentru regenerarea neamului

5 Comments

 Moto: “Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu, contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca.” (Valeriu Gafencu, scrisoare catre Parintele Arsenie Boca)

Romania icoana

România oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, care nu mai au o ancoră în sufletul şi fiinţa neamului, e România vlăguită, îmbătrânita. A uitat cum arată sufletul ei şi e ca un trup bolnav, ca un trunchi de copac tăiat pentru a fi transformat în altceva, în ceva ce se poate vinde pe nimic, din moment ce nu mai stăruie în el amintirea rădăcinilor şi nu mai are de unde să îşi tragă seva. E România falsificată. Românii nu îşi mai cunosc propria ţară. Asta e, de fapt, adevărata primejdie la adresa României. Nu-i mai cunosc sufletul, şi din cauza aceasta au încetat s-o mai iubească. Din această pricină o vor pierde.

Când ne înstrăinăm de sufletul nostru şi ne pierdem chipul, alunecăm spre subumanitate. Un popor înstrăinat de fiinţă lui, trage în jos neamul, a cărui vigoare slăbeşte, al cărui chip pare a îmbătrâni tot mai mult.

Doar noi, cei care mai simţim comuniunea cu Dumnezeu şi cu cei de ieri, strămoşii noştri, îi păstrăm încă în inimi icoana vie. Numai această comuniune poate genera reacţia de apărarea faţă de factorii care slăbeasc şi destructurează neamul. Pe lângă aceasta, mai există izvoare de apă vie din care se poate adăpa pentru a se regenera, nu numai la mari înălţimi şi pe piscuri înalte, deşi acolo simţi mai acut puterea lor de vindecare şi comuniunea cu Dumnezeu, dar se mai găsesc încă şi în biserica de la colţul străzii, duminică de duminică, deşi puţini înţeleg şi trăiesc această minune More

Un ghid al frumuseţii lăuntrice / “Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia”

2 Comments

Fildul de Sus - Biserica de lemn

Bisericile din lemn
Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om.
Când te apropii de ele parca simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.

Credinţa
Cu acest cuvânt dumnezeiesc şi sfânt, rostit de Iisus Hristos când S-a despărţit de ucenicii Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” trăiesc toţi creştinii[…] Credinţa că Iisus este cu noi ne-o dovedeşte Biserica Sa, care de două mii de ani n-a putut fi biruită şi nici pustiită…
Ce rost are în lumea aceasta un fir de lumânare?[…] Înseamnă o mărturisire, un crez: cred în lumină, cred în Hristos.

Ca aurul a fost credinţa noastră românească, curată si nepătată. Ca smirna plină de mireasmă sfântă a fost evlavia sufletului şi curăţia trupului oricărui român adevărat. Ca tămâia ce arde în faţa Sfântului Altar a fost rugăciunea şi jertfa poporului român.

Credinţa în Înviere şi în viaţa veşnică a făcut din pescari apostoli, din pacatosi sfinţi şi din oameni fricoşi, eroi şi martiri.”

“[…] Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia.”

Cimitirul

Cimitirul de la Săpânţa e vesel ca toate cimitirele de la noi din tară, în care ne odihnesc părinţii, sub lumina curată a stelelor, în zâmbetul zorilor, încărcate de mireasma florilor.

“Temelia acestui neam este aşezată pe sfintele moaşte ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri […] Fiecare cimitir e un loc sfânt, e ca o biserică în care trebuie să intram cu sfială, cu evlavie şi umilinţă

Colindele
Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca şi cântările sfintelor slujbe bisericeşti. Ele nu fac parte din cântările lumeşti, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creştinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cântă românul când se află departe şi i se face dor de ţara lui, de satul lui, de familia lui.

Colindele noastre sunt cântece de leagăn, pe care fiecare creştin şi român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân şi Împărat…

Cunoaşterea lui Dumnezeu
Toata lumea ştie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaşte cu adevărat şi de aceea, nu-L ascultă, nu –L iubeşte, nu-L urmează.

Nu Mă cunoaşteţi…” (In. 8,19). Acest cuvânt rostit de Mântuitorul în urmă cu două mii de ani ni se potriveşte nouă, creştinilor de azi. Se potriveşte tuturor celor ce nu-L ascultăm, pentru că nu-L cunoaştem. […]
Când Iisus este cunoscut şi ascultat, atunci se face pace: şi în suflet şi în familie şi în tară şi în lume.”

Dobrogea
Dobrogea este reversul Maramureşului. Marea este cea care sporeşte şi păstrează la infinit freamătul pădurilor, murmurul izvoarelor şi licăritul stelelor. Thalassa, Thalassa, răsună ca o invocare din antichitate, prin care, de-a lungul mileniilor, fiinţa omenească şi-a mărturisit extazul.

Dorul
Acela nu e om dacă nu-i e dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul… Fiecare îşi trăieşte propria catastrofă şi nenorocire… tuturor ne e dor de toţi. Altfel viaţa nu înseamnă nimic…

Drepturile omului
A lupta pentru dreptatea lui Dumnezeu înseamnă a lupta pentru drepturile cele mai sfinte ale omului… Cine calcă poruncile lui Dumnezeu calcă drepturile omului. Orice duşman al lui Dumnezeu este un duşman de moarte al lui omului.
*
Temelia cea mai solidă pentru drepturile omului se găseşte în Evanghelie. Nu există altă temelie pentru mântuirea lumii, pentru izbăvirea omului de suferinţa vremelnică şi veşnică, decât aceea pe care a pus-o Iisus Hristos.

Creştinul
A fi creştin înseamnă a-ţi aminti mereu că tu faci parte dintre cei cărora Iisus Hristos „le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu” (In. 1,12)
*
Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales.”

Din cartea „Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice”, autor: Justinian Chira Maramureşanul, episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/07/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-3.html

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/06/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-2.html

Vasile Astărăstoae: Biserica si spitalul

Leave a comment

Vasile Astărăstoae: Biserica si spitalul

In societatea contemporana, o societate aflata in acest moment intr-o profunda criza morala, in care, in numeroase situatii, nonvalorile sunt considerate unitati de referinta si adevaratele valori sunt contestate, a scrie despre relatia dintre biserica si spital constitue o provocare si un demers de reafirmare a traditiei sanatoase a societatii. Intr-adevar putem pune intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital?

Am putea incepe vorbind despre activitatea Bisericii in spital, dar aceasta ar fi insuficient daca nu ne-am raporta la evolutia medicinei. In opinia mea, medicina contemporana ar trebui sa se sprjine pe trei piloni: traditie, modernitate si spiritualitate. La inceputurile sale medicina a fost sacerdotala, iar secularizarea acesteia nu a putut sa ii anuleze nucleul mitic si mistic. Sa nu uitam ca primii medici au fost preoti, iar in credinta crestina Isus Hristos este numit doctor al trupului si sufletului, intelegand astfel ca abordarea in medicina trebuie sa fie holistica. Etosul profesiei medicale se bazeaza pe traditia asclepiana (a sti) si traditia samariteana ( a fi, a avea compasiune si devotiune pentru aproapele tau).

Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) si indemnul lui Isus “mergi si fa si tu asemenea” (Luca 10, 37), exprima in fond esenta mesajului profesiei medicale. Hipertehnologizarea medicine, influenta finantatorilor si comerciantilor din domeniu precum si fetisizarea stiintei au transformat bolnavul dintr-o persoana intr-un simplu obiect, iar pe medic intr-un simplu mestesugar. Asistenta medicala a incput sa faca abstractie de latura spirituala, de valorile in care crede bolnavul uneori chiar incercand a se i se impuna alte valori si simpla aluzie la credinta este tratata ca un barbarism, ca un infantilism stiintific si primitivism. Aceasta abordare exprima de fapt criza medicinei contemporane. Vocatia medicinei poate fi inteleasa corect doar atunci cand este “randuita in termenii cautarii Imparatiei cerurilor” (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005). Aceasta restituire a ingrijirii sanatatii in interiorul spiritualitatii pune obligatiile morale intr-o noua lumina si da raspunsul la intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital? In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important.

In Biserica rasariteana, Sfantul Vasile Cel Mare este primul care a infiintat spitale (inclusive pentru leprosi) ceea ce a devenit o traditie. Activitatea spitaliceasca in Romania este legate de manastirile in jurul carora au aparut asa zisele bolnite, pentru ca ulterior sa se construiasca adevarate spitale (1704 Spitalul Coltea, 1735-1752, Spitalul Sfantul Pantelimon, 1757, Spitalul Sfantul Spiridon din Iasi).

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen si anume aparitia spitaleor intretinute de marile manastiri, fenomen ilustrat de initiativele staretului Parisie Velicicovshi de la Neamt. Aceasta activitate se mentine si in prezent. Putem astfel, sustine ca un prim raspuns privind relatia dintre Biserica si spital il constituie infiintarea si sustinerea de unitati medicale de catre Biserica. Dar aceast raspuns nu acopera in intregime continutul acestei relatii. Mult mai importanta este asistenta spirituala a bolnavului din spital.

Actul medical are pe langa incarcatura stiintifica o puternica incarcatura etico-psihologica. In lupta cu boala participarea pacientului nu se reduce la o simpla complianta terapeutica, la a intelege sa respecte indicatiile medicului, ci la un act de vointa proprie de incredere si de credinta. Efectele uneori miraculoase in boli considerate incurabile precum si efectele placebo nu pot fi explicate decat prin interventia credintei. Prezenta preotului in spitale devine astfel o necesitate si un element esential in lupta cu boala. Serviciile medicale contemporane din spitale ofera o vindecare cu ajutorul cunoasterii seculare si a puterii omului. De aceea ele sunt costisitoare si frecvent ineficiente. Starea de sanatate nu se imbunatateste proportional cu eforturile materiale si financiare uneori de nesuportat de catre orice stat. Biserica crestina aduce pentru credinciosi un lucru evident. Ingrijirea sanatatii este un remediu temporar poate doar sa amelioreze si nu sa alunge suferinta umana. Vindecarea bolii si vindecarea mortii insasi nu poate veni decat din unirea cu Dumnezeu si credinta in Dumnezeu este cea care indeparteaza suferinta. Cu alte cuvinte Biserica face parte din insasi ratiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil in a inarma bolnavul cu arsenalul de lupta impotriva bolii si a angoasei mortii. In acelasi timp constitue un exemplu de etica medicala dand suflet spitalului care devine astfel o institutie umana si nu o “simpla uzina de sanatate”. Preotii pomenesc pe sfintii doctori fara de argint, Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolaie, facatorii de minuni si pe toti sfintii doctori fara de arginti. Acesti sfinti ofera exemple de iubire absoluta, de unire intre Medicina si Biserica, iar vindecarile miraculoase nu sunt altceva decat expresia relatiei intre material si spiritual.

Argumentele de mai sus (doar cateva si fara a fi epuizate) nu pot sa duca decat la o singura concluzie. Spitalul nu poate exista daca nu trateaza pacientul ca pe o persoana integrala definit si prin spiritualitatea sa, iar Biserica in spital da suflet acestuia prin asistenta spiritual pe care o acorda pacientului si prin valorile morale pe care le promoveaza.

Articol preluat de la adresa http://medicalnet.ro/blog/astarastoae/biserica-si-spitalul/711/

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

1 Comment

Fragment din cartea Parintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre cîmpul cu ciori. Amintiri dintr-o copilărie ateistă, Editura Cathisma, 2012:

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.

(…) Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.” (Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori)

%d bloggers like this: