Home

Mihai Eminescu şi lupta sa pentru unitatea neamului

1 Comment

eminescu-Articol pe care l-am scris pentru ziarul Lumina de Duminică, 14 ianuarie 2018: „Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod. More

Advertisements

Mihai Eminescu: Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul

2 Comments

Mihai-Eminescu„Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult. More

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu/ Scrisul lui Eminescu este „expresie a demnităţii naţionale”

1 Comment

 

eminescu-mustataDocumentar

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

(articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică)
Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi” , mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Irina Bazon

Însă binecunoscuta caracterizare – „românul absolut” – făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu – primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului. More

15 iunie. Mihai Eminescu: „Într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate … spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii”/ Eminescu, despre educație

Leave a comment

eminescu-mustata

Din Arhimandritul Mihail Daniliuc/ Doxologia: Eminescu: „educația e cultura caracterului, cultura e educația minții”:

„Ca în fiecare an, mijlocul lui iunie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data mutării la cele veșnice. În amintirea poetului, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim alte valențe ale gândirii sale geniale. Dat fiind faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, vă propun câteva crâmpeie din textele referitoare la educație în general și la cea religioasă în special. Și asta pentru că, ori de câte ori îl citim pe Eminescu, îl regăsim tonic, surprinzător și mereu actual.

Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești, căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului şi cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași şi Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe şi să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate. More

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

2 Comments

Se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva…

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. More

Mihai Eminescu, despre vinderea pamânturilor țării și îndatorarea României

9 Comments

eminescu-mustata

„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.

(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.

(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.

(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.

(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.

(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229

„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.

(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

(Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine.

Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. […]

Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.” (Mihai Eminescu, Scrieri politice)

Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual

(…) Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist. – interviu cu Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub comunisti si postmodernisti (Ziaristi Online).

Cititi si:

Adevărul despre Eminescu

Radu Golban: Ar fi dorit Eminescu România în UE?

Nae Georgescu, Boala și moartea lui Eminescu

Theodor Codreanu: Eminescu, drama sacrificării

Radu Mihai Crisan – Spre Eminescu: răspuns românesc la amenințările prezentului și la provocările viitorului

Eminescu interzis – Gindirea politica

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

Constantin Noica: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti

Edgar Papu: „Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru”

Mihai Eminescu, despre arta de a guverna

Eminescu, despre starea economică a țării

Ilie Bădescu, despre necesitatea recursului la opera teoretica a lui Eminescu. „Se întâmplă că astăzi nu poți găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu”

Amintiri despre Eminescu

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

Mihai Eminescu, despre Înviere / „Aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem”

2 Comments

OLYMPUS DIGITAL CAMERASi iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi inca Hristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri. Iată două mii de ani aproape de când a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului Omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine…”

Mihai Eminescu, „Şi iarăşi bat la poartă…”, „Timpul”, 12 aprilie 1881

“aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem (…). În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”

“Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…)

Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpâne!” (M. Eminescu, “Paştele”, în ziarul “Timpul” din 16 aprilie anul 1878).

Cititi si:

Părintele Constantin Galeriu: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

Mihai Eminescu, apărător al ortodoxiei

Zoe-Dumitrescu Busulenga: Eminescu a iubit si a aparat ortodoxia

Mihai Eminescu: 124 ani de la adormire/ “Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”

Leave a comment

Mihai-Eminescu

Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva..

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasa. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia.

Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.” Mircea Eliade – Paris, septembrie 1949

Petre Țuțea: „Eminescu – sumă lirică de mari voievozi”

Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Suntem români şi punctum.” (Mihai Eminescu la Putna, 1871)

A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.”

Toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării.More

Mihai Eminescu, despre arta de a guverna

3 Comments

mihai-eminescu

Ceea ce da guvernului rosu aproape caracterul unui guvern strain, tot atat de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atat lipsa de respect pentru traditie si trecut, cat si deplina necunoastere a naturii statului si a poporului romanesc, pe cari le privesc, pe amandoua, ca pe niste terene de experimentare.

John Stuart Mill observa deja in scrierea sa asupra guvernului reprezentativ ca ”sunt spirite cari privesc arta guvernamantului ca o chestie de afacere“. O masina de vapor sau una de treier, o moara, c-un cuvant orice opera mecanica cu resorturi moarte, a carei activitate si repaos se reguleaza dupa legile staticei si ale dinamicei, e pentru ei ceva asemanator cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o maniera mecanica. Formulele si frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevaruri in sine, ci numai niste expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Traditia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinta ale poporului sunt niste prejuditii. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhica bunaoara, sunt lucruri despre cari e in sine indiferent de exista sau nu; valoarea lor e numai relativa si are numai atata pret pe cat contribuie la realizarea ambitiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari vad in stat un mijloc de-a face avere, de-a-si castiga nume, de-a ajunge la ranguri si la demnitati.

Dar se ruineaza poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se altereaza dreptatea mostenita a caracterului national, dar se viciaza bunul simt, dar se imprastie ca de vant comoara de intelepciune si de deprinderi pe care neamul a mostenit-o din batrani mai vrednici decat generatia actuala? Ce-i pasa liberalului de toate astea? Toata lumea sa piara numai Manea sa traiasca! Orice idee a priori, rasarita in creierii stramti ai unui om curios, orice paradox e bun numai sa aiba puterea de-a aprinde imaginatia multimii si de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre munca si adevar, ci care poate ridica o patura noua de oameni in sus, o patura turbure, despre care sa nu stii bine nici ce voieste, nici ce traditii are, nici daca e capabila a conduce un stat ori nu. 

Exista alti logiciani politici, continua John Stuart Mill, “cari privesc stiinta de-a guverna ca o ramura a științelor naturale”. Nu pe ales, așadar, sunt formele de guvern, acestea nu expediente sunt, nu opera unor intentiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingas ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastra e de-a cunoaste proprietatile lui naturale, si nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt innascute.

Genialul Montesquieu insusi, intemeietorul cercetarii naturaliste in materie de viata publica, zice (in cartea De l`esprit des lois) ca, inainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate si de justitie. A zice ca nu exista nimic just si nimic injust decat ceea ce ordona sau opresc legile pozitive, este a zice, adauga el, ”ca inainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.

Aceasta indoita maniera de-a vedea am gasi-o petrecand istoria tuturor statelor; ea e istoria paralela a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice, pe de alta. Deosebirea patrunde scoala, justitie, administratie, vederi economice, tot. 

Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decat rezultatele, va zice: scopul economiei politice e productiunea.

Productiunea numeroasa, banoasa, ieftena, iata singura tinta ce-o urmarim. De aci apoi o imparteala a muncii dupa natiuni; una sa produca numai un lucru si sa fie absolut inepta si incapabila de-a produce altceva; alta, alt lucru. In adevar imens, ieften, banos. Fiinta inteligenta a omului, redusa la rolul unui surub de masina, e un produs admirabil al liberalismului in materie de economie politica.

Oare nu are mai multa dreptate acela carele zice ca obiectul ingrijirii publice e omul care produce, nu lucrul caruia-i da fiinta? E vorba ca toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin o munca inteligenta si combinata, nu ca sa degenereze si sa se inchirceasca in favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor sa se dezvolte, nu sa degenereze toate si sa se condamne poporul intreg la un singur soi de munca care sa-l faca unilateral, inept pe toate terenele afara de unul singur.

Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.

Caile ce se deschid concurentei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, [i]i face sa se usuce si sa degenereze, restrangand pe roman numai la acel teren marginit, pe care mai poate suporta concurenta, la agricultura. Dar, nefiind toti plugari, ce devine restul? Restul cauta functii si liberalii esploateaza ineptia economica pe care ei au creat-o, deschizand din ce in ce mai multe functii pentru miile de nevolnici economici, carora le-a dat nastere tocmai liberalismul in materie de economie politica. De teapa aceasta sunt toate planurile de reforma si organizare ale d-lui C. A. Rosetti.”

Mihai Eminescu, Timpul (VII), 1 aprilie 1882

Vezi si:

Mihai Eminescu, despre starea economică a țării

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Mihai Eminescu: „Alterarea moravurilor publice este o cauză a degradării moravurilor private”

Zoe Dumitrescu Busulenga, Eminescu, între credința și cunoaștere

Mihai Eminescu, despre starea economică a țării

4 Comments

Mihai-Eminescu_

Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.

Dar aşa au făcut liberalii noştri.

În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate.

Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.

Va să zică, îmulţindu-se trebuinţele, trebuiau îmulţite izvoarele producţiunii, şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. (…)

Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot in aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care natia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.

Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii.

Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă.

Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă…

Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovada că pe valea liberalismului mergem tocmai dimprotivă. Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc.

Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. ” (Mihai Eminescu, Timpul, „Icoane vechi şi icoane nouă”, 1877 )

Vezi si:

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Older Entries

%d bloggers like this: