Eugen  (Pr. Serafim) Rose – Nihilismul. Cauzele revoluției din epoca modernă

Traducere şi postfaţă: Tatiana Petrache, Editura Egumenița

I
Introducere: Problema adevărului

…nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit, aproape universal valabil, a pătruns perfect şi adânc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un „front” pe care să fie combătut; şi cei care cred că îl combat folosesc cel mai adesea argumentele acestuia, care se întorc de fapt împotriva lor …

În epoca noastră, „adevărul relativ” este reprezentat în primul rând în cunoaşterea ştiinţifică…

Omul de ştiinţă … se mulţumeşte cu cea mai evidentă explicaţie pentru a-şi satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ. …Oricare dintre aceste afirmaţii se contrazice pe sine. Prima afirmaţie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută.

Orice om trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – lucru mai puţin evident, dar nu mai puţin adevărat – este un metafizician. Ceea ce i se cere oricărei ştiinţe – şi nici un om nu poate nega această cerinţă – este o teorie şi un standard de cunoaştere, o noţiune despre ceea ce este, în ultimă instanţă, cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca raţionalitatea ultimă a lucrurilor, reprezintă un principiu fundamental al metafizicii, un adevăr absolut. Dar prin recunoaşterea unui asemenea principiu, inevitabilă din punct de vedere logic, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi o contradicţie absolută.
Proclamarea „relativităţii adevărului” echivalează, prin urmare, cu o „metafizică negativă” – însă, fără discuţie, o metafizică.

Există câteva forme principale de „metafizică negativă” …Le putem împărţi în două categorii generale: „realism” şi „agnosticism”, care la rândul lor pot fi împărţite în „naive” şi „critice”.„Realismul naiv” sau ”naturalismul” nu neagă explicit adevărul absolut, în schimb emite pretenţii proprii de adevăr absolut care nu pot fi argumentate. Respingând orice perspectivă a absolutului „spiritual” sau „ideatic”, proclamă în schimb adevărul absolut al „materialismului” şi „determinismului”.

„Realismul critic” sau „pozitivismul” reprezintă negarea făţişă a adevărului metafizic. Pornind de la aceleaşi ipoteze ştiinţifice ca şi naturalismul cel mai naiv, profesează însă o mai mare consecvenţă prin abandonarea definitivă a noţiunii de absolut, mărginindu-se la adevărul „empiric” şi „relativ”. Am semnalat deja care este contradicţia acestei poziţii: negarea adevărului absolut este ea însăşi un „adevăr absolut”; ca şi în cazul naturalismului, însăşi afirmarea principiului fundamental al pozitivismului reprezintă negarea acestuia.

„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea absolută de a cunoaşte vreun adevăr absolut. Chiar dacă această exigenţă pare chiar mai modestă decât cea a pozitivismului, are de fapt pretenţii foarte mari: dacă poate afirma într-adevăr că absolutul este „incognoscibil”, atunci însăşi această cunoaştere este „absolută”. Prin urmare, agnosticismul nu este de fapt decât o varietate de pozitivism care încearcă, fără prea mare succes, să-i mascheze contradicţiile.

Agnosticul care adoptă agnosticismul critic nu se lasă tulburat de el, ci se plasează pe poziţia „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”potrivit cărora nu există nici un adevăr, dar omul poate supravieţui în lume şi fără adevăr.O asemenea poziţie a fost susţinută printre elite – şi nu numai – în secolul nostru anti-intelectualist; Reprezintă abandonarea definitivă a adevărului sau chiar supunerea lui faţă de putere, indiferent dacă aceasta este întruchipată de naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care altădată oamenii le închinau adevărului.

Concluzia – pe care Hume a afirmat-o deja,… – concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, atunci nu există deloc adevăr;…Omul de ştiinţă acceptă acest lucru prin faptul că nu iese din limitele specialităţii sale, mulţumit să vadă o anumită coerenţă într-un număr limitat de fapte …Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor „revelaţii” pseudo-religioase; cele două – despotismul ştiinţei şi „revelaţiile” pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.

Prin urmare, logica demonstrează clar un lucru: negarea adevărului absolut sau punerea lui sub semnul întrebării, în cazul în care este consecventă şi onestă, conduce la abisul solipsismului şi iraţionalului;

doar acea poziţie care nu conţine contradicţii logice reprezintă afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; iar acest adevăr absolut nu poate fi atins prin instrumentele cunoaşterii umane, care sunt prin definiţie relative.

Într-adevăr, o persoană care nu acceptă deplin şi consecvent o doctrină coerentă despre adevăr, precum este aceea oferită de Revelaţia creştină, este obligat – dacă are pretenţia că poate cunoaşte ceva – să caute în altă parte o asemenea doctrină; aceasta a fost calea filosofiei moderne care a sfârşit în obscuritate şi confuzie, pentru că niciodată nu va recunoaşte cinstit faptul că nu poate furniza ea însăşi ceea ce nu i se poate da decât din afară. …

În realitate, nimeni nu trăieşte decât în lumina unei revelaţii, fie că e adevărată sau falsă, fie că slujeşte iluminării sau confuziei. Acela care nu trăieşte prin Revelaţia creştină este nevoit să adopte o revelaţie falsă; şi orice revelaţie falsă conduce la abis.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”  „Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”.  Acest Adevăr, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi atins prin mijloace umane; nu poate fi revelat decât de Cel Care are puterea să o facă.

aceşti idoli frapează prin faptul că fiecare dintre ei este o deziluzie, o desfigurare, o pervertire sau o parodie a Adevărului unic, de Care oamenii nu se pot feri, chiar dacă se află pe o cale rătăcită, în blasfemie sau în orgoliu…

…iar obstacolul principal în calea credinţei nu este logica, după cum consideră în mod simplist gândirea modernă, ci o altă credinţă, opusă. Am văzut într-adevăr că logica nu poate nega adevărul absolut fără să se nege pe sine; acea logică potrivnică Revelaţiei creştine este mai degrabă sclava unei alte revelaţii, a unui fals „adevăr absolut”, şi anume, nihilismul.

umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filosofi din şcoli diferite; dar toţi aceştia sunt uniţi într-o misiune comună. Fie că e vorba de „criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, de violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, de viziunile apocaliptice ale distrugerii universale, de instituirea unui paradis terestru sau de lucrările ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume, ipoteza tocită fiind aceea că nu există o altă lume – finalitatea este aceeaşi: eliminarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea unei noi ordini în care să nu mai existe nici o urmă a „vechii” concepţii despre lucruri şi în care omul să fie singurul dumnezeu.

II
Stadiile dialecticii nihiliste

…iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.

Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.

1.    Liberalismul

este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism.

Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credinţă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios…

Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist.

El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii. … Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern.

…Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul iluminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credinţei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire….Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Există două forme principale ale acestei necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocşi – este, ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărâm, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.

…întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, …Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalităţii liberale în privinţa sensului morţii.

Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta.

…prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a concepţiei liberale, a cărei intenţie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.

Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.

În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Însuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională.

Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva.

primul principiu al Revoluţiei: adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou.

În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” .

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?»” .Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive…

Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinţa că totul merită să fie nimicit; ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.”  Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime.

O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai puţin nihilistă în consecinţele sale, a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de  forţă de convingere implicită, interioară…

Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.

În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic.

Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze acest adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal,   i-a luat locul.

2.  Realismul

Realismul despre care vorbim – un termen generic în care includem diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” – este, în forma sa cea mai simplă, doctrina popularizată de Turgheniev chiar sub numele de „nihilism” în Părinţi şi copii.

Acest nihilist este omul care nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic pe baza credinţei, judecă totul în lumina unei ştiinţe pe care o ia drept adevărul absolut şi exclusiv, respinge orice idealism şi abstracţiune în favoarea a ceea ce este concret şi faptic.

Spre deosebire de incertitudinea liberală, concepţia realistă despre lume pare perfect clară şi deschisă. În locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, este un ateism deschis; în locul confuzelor „valori superioare”, materialismul pur şi individualismul. Totul este evidenţă în universul realist – cu excepţia celei mai importante şi mai necesare evidenţe; începutul şi sfârşitul acestui univers.

Este gândirea naivă şi dezordonată a omului practic, nemeditativ care, în această epocă în care totul este simplificat, crede că poate impune întregii lumi standardele  şi ideile sale naive; sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, limitat la evidenţe de exigenţele domeniului său, atunci când încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de limitele lor fireşti. În ultimă instanţă, este vorba aici, pentru a adopta o distincţie necesară , despre „scientism” în opoziţie cu ştiinţa legitimă…

Divinizarea faptului empiric nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ci este, aşa  cum am sugerat deja, parodia acestuia. Este infatuarea fragmentului care are pretenţia de a lua locul întregului; este încercarea orgolioasă de a construi un Turn Babel, o colecţie de fapte, de a atinge înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de jos în sus.

Diferenţa nu e atât una de doctrină – într-un anumit sens, realismul este mai degrabă un liberalism deziluzionat şi sistematizat –, cât una care ţine de emfază şi de motivaţie. Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devoţiune fanatică faţă de aceasta.

Confundând creştinismul cu o altă formă de idealism, (realistul) îl respinge şi devine adeptul fanatic al unicei realităţi care este evidentă orbirii spirituale: această lume.

Nietzsche, realistul intransigent şi „căutătorul adevărului”, sedus de o viziune a „supra-omului”, îşi încheie demersul filosofic recurgând la voinţa de neadevăr şi  la voinţa de putere: realismul marxist, de dragul unui mileniu revoluţionar, sfârşeşte într-un regat al minciunilor şi decepţiilor, cum nu se mai pomenise până atunci.

realistul îşi pune şi el întrebări cu privire la orice, dar numai pentru a putea elimina orice sugestie sau aspiraţie către ceva mai înalt şi pentru a putea reduce sau simplifica această aspiraţie în termenii celei mai evidente şi „primare” explicaţie. Acolo unde creştinul Îl vede pe Dumnezeu în toate, realistul nu vede decât „rasă” sau „sex” sau „mijloace de  producţie”.

Ceea ce a început cu jumătate de măsură în liberalism a căpătat avânt în realism şi se îndreaptă acum către un final catastrofal…

Prin Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme, împlinirea acestei previziuni şi-a pus începuturile în domeniul politic. „Simplificarea” nihilistă poate fi văzută mai profund în prestigiul universal acordat astăzi ordinii inferioare a cunoaşterii, celei ştiinţifice, ca şi ideilor  simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane.

această istorie (a nihilismului) a presupus şi şi-a extras  sevele dintr-un teren nihilist care a fost multă vreme pregătit în sufletele oamenilor.

Hitler a împărtăşit credinţa comună în „ştiinţă”, „progres” şi „cultură” (chiar dacă, fireşte, nu şi în „democraţie”), deopotrivă cu un materialism practic care critica sever orice teologie, metafizică şi orice gândire sau acţiune referitoare la o altă lume decât aceea a lui „aici şi acum”, lăudându-se cu faptul că avea „darul reducerii tuturor problemelor la bazele lor cele mai simple” . Manifesta un cult grosolan al eficienţei şi utilităţii care accepta fără probleme „controlul naşterilor”, lua în derâdere căsătoria ca pe o simplă legalizare a impulsului sexual care ar trebui să fie „liber”, saluta sterilizarea celor „inapţi”,  dispreţuia „elementele neproductive”, precum călugării, nu vedea în incinerarea unui mort altceva decât o „chestiune practică” şi nu ezita să introducă în „circuitul productiv” cenuşa, pielea sau grăsimea umană…. Avea o încredere naivă în „omul natural”, în „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – mai ales fecioria – , considerând că aceasta împiedică „funcţionarea naturală” a trupului. Găsea o plăcere stupidă în confortul şi tehnica timpurilor moderne, mai ales în automobil şi în ideea de viteză şi de „libertate” pe care acesta o inculcă.

Cele mai multe elemente ale acestui Weltanschauung   primitiv sunt împărtăşite astăzi de mase, mai ales de tineri, care se simt „iluminaţi” şi „eliberaţi”; … Şi tocmai pe baza unui asemenea realism, în care nu mai este loc pentru „complicata” concepţie de viaţă creştină şi pentru realităţile supreme ale lumii spirituale, pot înflori superstiţiile cele mai ordinare şi credulitatea cea mai flagrantă.

umanismul care, într-o epocă mai tihnită a căpătat o tentă mai „idealistă” şi mai liberală, a considerat necesar „să se schimbe odată cu timpurile” şi să adopte un ton mai realist.

Realismul poate fi descoperit şi în tonul stoic, cu înţelepciune de viaţă şi adesea cinic al celor mai naivi (sau religioşi) umanişti contemporani; închipuita lor „libertate faţă de iluzie” a fost, în mare măsură, o deziluzie; aceştia însă „cunosc mai bine” şi nu mai au nevoie să creadă în „adevărurile superioare” pe care se întemeia viaţa părinţilor lor.

Dacă scopul liberalismului era acela de a opaciza cu fumul „toleranţei” şi al agnosticismului adevărurile înalte despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, misiunea realismului, pe care l-am analizat aici, a fost aceea de a anihila aceste adevăruri.

…„omul nou” al realismului va semăna mai puţin mitului umanităţii „perfect dezvoltate”, cât unei veritabile „sub-umanităţi”, aşa cum nu s-a mai pomenit niciodată în experienţa umană.

3.  Vitalismul

aşa cum realismul, reacţionând împotriva incertitudinii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând obscurizarea liberală a adevărurilor superioare, la fel vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând drept ipoteză esenţială critica adevărului absolut  întreprinsă de realismul pe care intenţiona să-l combată.

Oricât de mult ar tânji vitalistul după dimensiunea „spirituală” şi „mistică”, nu o va căuta niciodată în Adevărul creştin, pentru că, pentru el, acesta s-a demodat, ca şi pentru cel mai obtuz realist. …Evoluţia nihilismului, observăm din nou, a fost „progresivă”; erorile etapei anterioare sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.

În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, lamentarea absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat…

Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice formă de materialism primitiv…

În liberalism şi în realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în principal o chestiune de filosofie şi se limitează la o elită intelectuală. În vitalism – ca de altfel şi în marxism, care este manifestarea extremă a mentalităţii realiste – boala nu numai că se dezvoltă calitativ, dar se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe să prezinte şi el semnele nihilismului, care iniţial se limitau la câţiva oameni.Acest lucru este, desigur, în acord perfect cu logica interioară a nihilismului care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – pe care însă vitalismul are misiunea de a-l distruge.

Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au pornit în această căutare neobosită – pe care îi întâlnim la tot pasul în lumea contemporană – în găsirea unui substitut al Dumnezeului Care a murit în inimile lor…

Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice. Dar este un fapt „straniu” – „straniu” pentru oricine nu înţelege caracterul epocii – că această nelinişte nu a fost potolită prin anihilarea acelor dictatori care au făcut din ea un instrument politic, ci, dimpotrivă, de atunci a crescut în intensitate – ceea ce este cel mai „straniu” – mai ales în ţările cele mai evoluate în ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, spre deosebire de ţările „subdezvoltate” în care acest fenomen este direct proporţional cu progresul către aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot aduce pacea în această nelinişte confuză – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen; aceste remedii nu sunt eficiente, pentru că nu pot atinge profunzimile bolii.

Există, desigur, şi alte forme ale acestei nelinişti a maselor: patima vitezei şi a mişcării, exprimată în special într-un adevărat cult al automobilului (am amintit deja de această pasiune a lui Hitler); atracţia universală exercitată de televiziune şi cinema, a căror funcţie predominantă este de a prilejui câteva ore de evadare din realitate, atât prin temele lor eclectice şi „excitante”, cât şi prin efectul hipnotic al mass-mediei în general; caracterul tot mai primitiv şi sălbatic al muzicii curente şi a jazz-ului, care este poate expresia cea mai autentică a sufletului contemporan; cultul bravurii fizice în sport şi venerarea morbidă a „tinereţii”, legat de acesta; predominanţa şi toleranţa generală faţă de promiscuitatea sexuală, scuzate cu îngăduinţă de mulţi dintre cei mai vârstnici, care se presupune că ar avea responsabilitate, ca manifestări ale „francheţii” tineretului contemporan sau ale altor forme de atitudine „deschisă”, „experimentală”, atât de mult încurajată de arte şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritate, susţinută de o atitudine a maselor care nu vede valori decât în  ceea ce este „imediat” şi „dinamic” şi îi conduce pe cei mai „idealişti” dintre tineri la demonstraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

În politică, formele de vitalism care au avut cel mai mare succes au fost cultul activismului şi al violenţei la Mussolini şi cultul întunecos al „sângelui şi al pământului natal”…

Arta modernă a exercitat o atracţie similară, şi reacţia ei similară împotriva „realismului” academic lipsit de viaţă au condus spre zone stranii. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta Africii, Orientului, şi a Mărilor Sudului, a omului preistoric, a copiilor şi a nebunilor, în spiritism şi în ocultism.„Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă de „noi” forme şi tehnici; inspiraţia a fost găsită înainte de toate în ceea ce este „sălbatic”, „primitiv” şi „spontan”. Ca şi futuriştii, în acel manifesto al lor…, cei mai reprezentativi artişti moderni au exaltat în operele lor „orice fel de originalitate, cutezanţă, violenţă extremă” şi au crezut şi ei că „mâinile noastre sunt libere şi curate să ia totul de la capăt”.

Artistul, potrivit mitului vitalist, este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. În arta sa, realul este transformat de „viziune”; este un semn şi o profeţie a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în domeniul său, exact la fel cum a fost Hitler în politică; şi în amândouă, nu adevărul este cel care domină, ci sentimentele subiective.

Vitalismul religios apare de asemenea şi în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realizării”. Într-o formă destul de restrânsă, această religiozitate se manifestă şi la adepţii artei moderne şi ai „actului creativ” şi ai „viziunii” care inspiră această artă. Căutarea la întâmplare a „iluminării”, aşa cum se întâmplă în cazul celor aflaţi sub influenţa budismului zen, este una dintre formele extreme ale acestui cult; iar aşa-zisa „experienţă religioasă”, stimulată de diferite droguri, este, probabil, o reductio ad absurdum a acesteia.
Este încercarea de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi, în special, al elementelor ei celor mai „primare” şi „elementare”: pământul, trupul, sexul. „Zarathustra” lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult şi reprezintă tema centrală a lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi din acest secol.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” împărtăşesc o ostilitate comună faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă şi imuabilă, precum şi un interes şi o căutare extremă a valorilor imediate: „viaţa”, „vitalitatea”, „experienţa”, „trezirea” sau „extazul”.

Vitalismul este o formă mai avansată de realism; împărtăşind concepţia despre realitate a ultimului şi interesul acestuia de a reduce tot ceea ce este superior la termenii cei mai elementari cu putinţă, vitalismul duce intenţia realistă un pas mai departe.

Acolo unde realismul încearcă să restabilească un adevăr absolut de jos în sus, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţa conştiinţei mai „realiste” că nu există absolut pe acest pământ, că singurul principiu imuabil în această lume este schimbarea înseşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.

iar avangarda şi „simpatizanţii” ei nu au astăzi nici un argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care a fost „expresionist” şi „captivant”, acesta este absolut prozaic şi realist.

Dar poate ceea ce evidenţiază mai profund contaminarea umanismului de către vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, pentru că nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţa că poate fi găsit, o mişcare continuă care niciodată nu poate – şi nu trebuie – să cunoască oprire.

Realismul, în această pasiune pentru adevăr, distruge adevărul; la fel, vitalismul, în această căutare disperată a vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare mult mai clară a sfârşitului Europei creştine decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat.

Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc.

4.  Nihilismul distrugerii

Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.

Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis”…

Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenţa acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă  a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”….Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem.”

În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinii nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principii.

Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht oder Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei führer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări” .

Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual.  Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evoluţia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea „naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infecţia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.