Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine” sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011:
Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.
Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.
În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.
Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.
Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.
Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani.Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.
Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.
Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.
Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.
Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.
Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist“. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.
Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.
Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.
Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.
Dupa 1990, in România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).
Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.
Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.
Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)
Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.
Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.
Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30.Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.
Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.
În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.
Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.
Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.
Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.
A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali? Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.
Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.
Text publicat de domnul Ovidiu Hurduzeu pe pagina de Facebook a Ligii distributiste.
Recomand si articolul Viitorul agriculturii tradiționale.
Like this:
Like Loading...
“Intr-o tara de tarani, si nu de targoveti ori burghezi, precum in alte parti, se rosteau de la o vreme, sub inspiratia generoasa a romantismului, a poporanismului ori a samanatorismului, destule fraze frumoase despre “talpa tarii” ori “marele tacut”. Eminescu innobilase subiectul cu toata forta titanica a geniului lui. Cuza a ramas in legenda moderna ca domn al taranimii, in vreme ce toata problematica sociala din statul national croit la 1859 s-a centrat pe “chestiunea taraneasca”. Cu geniul lui atotcuprinzator, cu forta lui unica de a dezvalui adevarul si a diagnostica racilele societatii romanesti, cu iubirea lui de neam si tara, Iorga avea sa creeze unda de sensibilitate pe care societatea avea nevoie pentru a intelege ca Romania nu e tara intreaga, nici europeana, nici de viitor, daca nu gaseste degraba solutii pentru a face din tarani cetateni si nu doar obiect al compasiunii ori subiect al neputintei. Iorga a identificat subiectul si a definit urgenta chestiunii taranesti. 
Regăsirea frumosului pierdut 
Recent Comments