"Frumuseţea va mântui lumea" (Dostoievski) „E multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât, pentru a o învinge, a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.” (Ernest Bernea)
“A admira o civilizație străină – vrednică de respect – e o datorie, a o imita fără schimbare e o umilință, și una fără folos!”
“Avântul către civilizație poate fi pentru un popor o foarte mare primejdie, dacă uită două lucruri: ce are și ce poate. Tradiția poate fi uitată, dar ucisă, nu!”
“Un popor civilizat este acela care a ajuns să satisfacă sănătos și armonios nevoile sale cele adevărate, înălțate către un ideal care întrece cerințele vieții elementare și biruie egoismul individual.”
“Munca adevarată și spornică nu se poate face decât prin solidaritatea națională”
Nicolae Iorga, n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova
“Națiunea ta nu e numai națiunea de unde vii, ci aceea din care meriți să faci parte.
Primește în tine o viață întreagă sufletul neamului tău înainte de a avea pretenția că el să se îndrepte o singură clipă după un gând al tău.
«Frația» sentimentală dintre români trebuie schimbată într-un simț de unitate, cu toate urmările de solidaritate și muncă-mpreuna.
Unitatea națională fă-o în inimi, și de la sine se va scrie pe steag.
Cei ce au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc într-insul.
Nimic nu poate împiedica o nație de a se întoarce la unitatea ei primordială și necesară.
Morții se duc în pământ pentru a-l păzi.
La bucurie vin și străinii, în durere numai cei de un sânge și de o simțire.
Strămoșii trăiesc totdeauna: ori ca o dojană, ori ca o binecuvântare.
Nimic nu e mai tare decât un stat ce înfățișează o societate și nimic mai slab decât statul pe care societatea îl repudiază.” (Nicolae Iorga)
„Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident.
Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare” (Dumitru Staniloae – De ce suntem ortodocși)
“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaşi nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi, şi munţi cu fruntea-n zări.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.
Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de Sfinţi şi de Eroi”
„Mult iubiţi prieteni,
Este o lună de când sunt în acest spital. Am fost rănit în ziua de 30 iulie la Mărăşeşti într-o grea luptă. Vă povestesc şi vouă pe scurt. În ziua de 30 iulie, ora 1 p. m. am plecat la contraatac asupra inamicului care venea cu forţe mari din direcţia sud via lui Negroponte. Am plecat cu compania cântând La arme; era un entuziasm de nedescris, sute de mitraliere secerau şi dintr-o parte şi din alta. Un glonte îmi perforează coapsa stângă; rănit destul de grav continuam conducerea atacului, însă la ora 6 vine un alt glonte şi din fatalitate mă loveşte în coapsa piciorului drept şi cad jos, căci acum nu mai aveam nici un picior, dar inima de român îmi era tot cu mine, strigam Înainte copii, să răzbunaţi pe şeful vostru; voinicii se aruncară din nou cu furie asupra inamicului şi-l respinge. În amurgul zilei vin brancardierii şi mă ridică istovit de orişice putere din cauza sângelui pierdut. Mă uit să văd pe Tep, dar nu-l văd, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Se duce vestea ca fulgerul că Lt. Novac e rănit la ambele picioare.[…] colonel au să mă vadă.
Brancardierii mă duc la Dl Colonel. El mă încurajează zicând: Ai curaj căci suflete mari ca al tău nu pier. Te las cu bine. Acum sunt pe cale a fi vindecat.
Vă sărut cu toată dragostea,
Lt. I. Novac”
Carte postală militară
Sursa: Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea, Fond personal I.M. Dimitrescu, dosar 13/1917
Expeditor: Locotenet I. Novac, Spitalul Cantermir, nr. 471, Bârlad
Destinatar: Sergent I. Dimitrescu, Scoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie, Botoşani
Data: 28 august 1917
Din Bianca Mărmureanu, Viaţa de front la 1917 reflectată în înscrierile cu caracter memorialistic şi corespondenţa privată a combatanţilor din armata română, Teză de doctorat, Universitatea Iaşi, 2011.
„Şcoala, fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la şcolarizare formală a omenirii. De aici a ieşit o umanitate scăzută, lipsită de energie şi entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată.
„astăzi universitatea este o şcoală de specialităţi, nelegate între ele, fără niciun fel de spirit comun şi aceste acţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea şi poate chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat (…).
Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit. Iar de societatea aceasta nenorocită, intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei. (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale)
„acel instinct care se întinde armonios asupra tuturor domeniilor şi felul de a gândi, acel fel care se întinde armonios asupra multor secole şi se leagă de o tradiţie milenară se cuvin imperativ a-i fi încătuşate şi stimulate romanului. (…) Gimnasiul şi liceul să formeze omul dinautru, omul armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricaţiile în care e ceva specialitate şi sub specialitatea aceea nimic. Căci nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, şi numai pentru o anumită ocupaţie umană abstractă, decât când îşi înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăşi legată de instinctele cele mai vechi şi cele mai sănătoase ale unui popor. (Nicolae Iorga, Noua direcţie în învăţământul românesc)
„Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creştină. (…) Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie.
Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor ei şi împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să le încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare.” (Nicolae Iorga, Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc)
Despre ţăranul român de odinioară: „Țăranul cel vechiu avea cunoştinţa că reprezintă ceva în viaţa acestei ţări, că el este aproape întregul element militar al ţării; avea cunoştinţa că toată ţara e organizată pe temeiul vechilor sale datini şi pe temeiul obiceiurilor pământului; el simţea că în ţara lui este ceva şi aceasta explică vitejia de odinioară. Vitejia acestor ţărani de odinioară era un lucru natural; vitejia de azi a ţăranului român ca ostaş înseamnă ceva extraordinar, înseamnă cea mai mare jertfă pe care o poate face o clasă umilită, când nu i se dă nimic şi care cu toate acestea iese oricând cu pieptul deschis înaintea străinilor.” (Partidele şi ţara)
„O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire” (Nicolae Iorga)
Regăsirea frumosului pierdut 
Recent Comments