Home

„Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”

Leave a comment

is-hs-pantocrator-mrea-vatoped-sec-xiv„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”. Mai fericită este dragostea reciprocă decât egoismul şi ura. Pentru unii, calea dreptăţii poate părea anevoioasă, însă fiecare trebuie să ştie că drumul nedreptăţii este mult mai greu. Uitaţi cât de grea este calea nedreptăţii: cel care săvârşeşte nedreptate mănâncă, dar niciodată nu se satură; jefuieşte şi răpeşte, dar niciodată nu are îndeajuns. Se răzbună, dar nu e mulţumit. Urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni, dar nu e fericit. Şi după ce dobândeşte pe pământ ceea ce-şi doreşte, cade şi se prăbuşeşte, iar copiii lui devin cerşetori sau ajung în închisori.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Să încercăm să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei

Leave a comment

Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea“Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

More

Mărgăritare duhovnicești: Sf. Nectarie din Eghina, despre prietenie

Leave a comment

Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia/Metafraze, 2012, traducere din limba elină de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 328-332:

Despre prietenie

nectarie_de_eghina_sf-cunoaşte‑te_pe_tine_însuţi_sau_despre_virtute-9441Prietenia este iubirea sufletului sănătos faţă de un alt suflet sănătos. Prietenia este sfântă, curată nevinovată, fidelă, neschimbătoare, sinceră, temerară, adevărată, veşnică. Prietenia este o virtute, pentru că îşi are sălaşul în ethos şi in buna educație a sufletului sănătos; căci nu se uneşte decât cu virtutea şi este iubitoare de virtute, îmbrătişând-o şi rămânând cu ea în veci. Prietenia, ca virtute, se lasă atrasă de ceea ce-i este asemenea şi îşi află odihna în virtuţile care se înrudesc. Prietenia este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o pătimire a sufletului drept-cugetător, care se leagă prin-tr-o iubire puternică de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinţă, într-o singură realitate, sufletele care prin firea lor au tendinţa să fie despărţite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Prietenia este un anume fel de plăcere morală care îndulceşte sufletul. Prietenia îndură orice, prin compasiune şi solidaritate. Aristotel a spus: „Prietenia este un suflet care locuieşte în două trupuri.” Prietenia este mai puternică decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesităţii, pe când prietenia aparţine liberei alegeri. More

Lacrimă și har/ Cuvinte vii de la părintele-martir Constantin Sârbu/ „Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat”

1 Comment

Parintele Constantin Sarbu Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010„Nimic nu este mai necesar între oameni decât Dumnezeu şi decât iubirea adevărată şi statornică. Iubirea este în stare să facă singură cât toate celelalte împreună, pentru că ea le cuprinde în sine pe toate celelalte. Fiecare iubire curată este binecuvântată pentru timpul cât ţine, dar iubirea care ţine până la capăt este binecuvântată veşnic.

Iubirea care ţine numai o vreme poate avea un preţ mărginit sau poate să nu aibă nici unul. Dar cea care ţine până la capăt, aceea are un preţ nepreţuit, pentru că iubiri vremelnice pot fi oricâte, dar iubirea până la capăt nu este decât una.

Lumea avea nevoie şi de adevăr şi de iubire. Ca să fie înţeles, adevărul avea nevoie de dovadă minunilor. Ca să fie urmată, iubirea are nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arata pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit şi iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învăţătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una străluceşte prin cealaltă: adevărul prin iubire şi iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor. Ca să poţi cunoaşte pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creştin adevărat. Dacă după aceasta cauţi să cunoşti pe cineva, nu te vei înşela niciodată.” (Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2010, p. 128)

„Cartea zugrăveşte chipul aureolat de sfinţenie al Părintelui Constantin Sârbu, unul dintre sutele de preoţi martiri din timpul regimului comunist. Viaţa lui, urzită din lacrimi şi har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu şi semeni. Condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin Jilava, Aiud şi Gherla, primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Eliberat în 1964, a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, pe care a transformat-o în scurt timp într-o adevărată oază de credinţă şi mărturisire în mijlocul deşertului comunist. Iritată, Securitatea i-a înscenat Părintelui o moarte „umanitară”, la 23 octombrie 1975. Duhul Părintelui a rămas însă viu şi lucrător prin fiii săi duhovniceşti, prin predicile şi sfaturile sale pline de înţelepciune şi har. Viaţa şi învăţăturile Părintelui Constantin Sârbu, adunate în cartea de faţă, sunt un îndreptar preţios astăzi, când creştinilor li se cere din nou examenul credinţei şi al mărturisirii creştine.” (Editura Bonifaciu)

“Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa”. Inima în Marele Post

Leave a comment

Fragment din Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post:

Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,  furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. (Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat More

Părintele Rafail Noica, despre puterea cuvântului. „Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om”

Leave a comment

Celălalt Noica – mărturii ale monahului RafailCe este pacatul? Va spun din amaraciunea experientei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenta de frumusete de viata, de placere, de adâncime, de întelepciune: minciuna! Se poate evita calea asta a pacatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugaciune. Rugaciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a facut lucrurile, cerurile si pamântul. Cuvântul este taina mare si Parintele nostru Sofronie spunea ca are radacini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informatie, ci comuniune.

Cum putem sa repetam aceeasi liturghie (unii preoti zilnic) si sa nu ne plictisim, cum ne acuza unii ca este ca si cum am vedea aceeasi piesa de teatru în fiecare zi? Fiindca Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Si cuvântul înnoieste si se înnoieste în om. Este cuvânt viu fiindca este energie dumnezeiasca. Chiar la nivelul omului exista energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obisnuit al lumii noastre când doi îndragostiti îsi spun: “Te iubesc!” ar putea unul sa raspunda: “Stiu, ca mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja.” Aceasta nu este informatie, este comuniune. Le place sa auda cuvântul asta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor. More

Un ghid al frumuseţii lăuntrice / “Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia”

2 Comments

Fildul de Sus - Biserica de lemn

Bisericile din lemn
Măreţia lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găseşte în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul şi gândul unui om.
Când te apropii de ele parca simţi căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.

Credinţa
Cu acest cuvânt dumnezeiesc şi sfânt, rostit de Iisus Hristos când S-a despărţit de ucenicii Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” trăiesc toţi creştinii[…] Credinţa că Iisus este cu noi ne-o dovedeşte Biserica Sa, care de două mii de ani n-a putut fi biruită şi nici pustiită…
Ce rost are în lumea aceasta un fir de lumânare?[…] Înseamnă o mărturisire, un crez: cred în lumină, cred în Hristos.

Ca aurul a fost credinţa noastră românească, curată si nepătată. Ca smirna plină de mireasmă sfântă a fost evlavia sufletului şi curăţia trupului oricărui român adevărat. Ca tămâia ce arde în faţa Sfântului Altar a fost rugăciunea şi jertfa poporului român.

Credinţa în Înviere şi în viaţa veşnică a făcut din pescari apostoli, din pacatosi sfinţi şi din oameni fricoşi, eroi şi martiri.”

“[…] Românul se cuvine să miroasă a busuioc şi a glie strămoşească; cu aceasta l-a îmbibat Ortodoxia.”

Cimitirul

Cimitirul de la Săpânţa e vesel ca toate cimitirele de la noi din tară, în care ne odihnesc părinţii, sub lumina curată a stelelor, în zâmbetul zorilor, încărcate de mireasma florilor.

“Temelia acestui neam este aşezată pe sfintele moaşte ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri […] Fiecare cimitir e un loc sfânt, e ca o biserică în care trebuie să intram cu sfială, cu evlavie şi umilinţă

Colindele
Colindele noastre nu fac parte din cântările cultului, dar sunt sfinte ca şi cântările sfintelor slujbe bisericeşti. Ele nu fac parte din cântările lumeşti, dar nu sunt străine de bucuriile pe care creştinul le gustă în doină, în cântecul de leagăn, în cântecul pe care îl cântă românul când se află departe şi i se face dor de ţara lui, de satul lui, de familia lui.

Colindele noastre sunt cântece de leagăn, pe care fiecare creştin şi român, de la copilul cel nevinovat până la bătrânul încărcat de ani, le cântă marelui nostru Stăpân şi Împărat…

Cunoaşterea lui Dumnezeu
Toata lumea ştie de Iisus Hristos, dar nu-L cunoaşte cu adevărat şi de aceea, nu-L ascultă, nu –L iubeşte, nu-L urmează.

Nu Mă cunoaşteţi…” (In. 8,19). Acest cuvânt rostit de Mântuitorul în urmă cu două mii de ani ni se potriveşte nouă, creştinilor de azi. Se potriveşte tuturor celor ce nu-L ascultăm, pentru că nu-L cunoaştem. […]
Când Iisus este cunoscut şi ascultat, atunci se face pace: şi în suflet şi în familie şi în tară şi în lume.”

Dobrogea
Dobrogea este reversul Maramureşului. Marea este cea care sporeşte şi păstrează la infinit freamătul pădurilor, murmurul izvoarelor şi licăritul stelelor. Thalassa, Thalassa, răsună ca o invocare din antichitate, prin care, de-a lungul mileniilor, fiinţa omenească şi-a mărturisit extazul.

Dorul
Acela nu e om dacă nu-i e dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul… Fiecare îşi trăieşte propria catastrofă şi nenorocire… tuturor ne e dor de toţi. Altfel viaţa nu înseamnă nimic…

Drepturile omului
A lupta pentru dreptatea lui Dumnezeu înseamnă a lupta pentru drepturile cele mai sfinte ale omului… Cine calcă poruncile lui Dumnezeu calcă drepturile omului. Orice duşman al lui Dumnezeu este un duşman de moarte al lui omului.
*
Temelia cea mai solidă pentru drepturile omului se găseşte în Evanghelie. Nu există altă temelie pentru mântuirea lumii, pentru izbăvirea omului de suferinţa vremelnică şi veşnică, decât aceea pe care a pus-o Iisus Hristos.

Creştinul
A fi creştin înseamnă a-ţi aminti mereu că tu faci parte dintre cei cărora Iisus Hristos „le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu” (In. 1,12)
*
Un nume de cinste trebuie purtat cu cinste. Un nume te obligă să fii om ales.”

Din cartea „Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseţii lăuntrice”, autor: Justinian Chira Maramureşanul, episcop al Maramureşului şi Sătmarului, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/07/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-3.html

http://ramurainflorita.blogspot.ro/2009/06/un-ghid-al-frumusetii-launtrice-2.html

Cuviosul Paisie Aghioritul, cuvinte de folos: despre sinceritate, discernământ și iubirea de aproapele

5 Comments

Este nevoie de multă atenţie, prudenţă şi discernă­mânt pentru ca binele să se facă în chip bun şi să folo­sească, pentru că altfel, în loc să folosească, îl demonizează pe celălalt. Apoi, ceea ce se gândeşte cineva să facă trebuie mai întâi să se coacă, pentru că de o rupe necoaptă, adică hotărăşte pripit, poate să aibă probleme mai târziu şi să se chinuiască. Chestiunile serioase, dacă se întârzie puţin, după aceea se rezolvă repede şi corect. Se poate ca cineva să aibă deşteptăciune, dar să aibă împreună cu ea şi slavă deşartă şi iubire de sine, şi în acţiunile lui să premeargă acestea şi să nu ia aminte.

Atunci când mustrăm pe cineva din dragoste, cu durere, fie că celălalt înţelege dragostea noastră, fie că nu, schimbarea se săvârşeşte în inima lui, deoarece suntem mişcaţi de dragoste curată. În timp ce mus­trarea ce se face fără dragoste, cu patimă, îl face fiară pe celălalt, pentru că răutatea noastră se loveşte de egoismul aceluia, şi atunci sar scântei şi se aprinde şi foc, ca atunci când loveşti cremenea de amnar.

Când îl răbdăm pe fratele nostru din dragoste, acela simte aceasta. Precum simte şi răutatea pe care o avem înlăuntrul nostru, deşi nu se manifestă, pentru că îi pricinuieşte tulburare.

Atunci când intenţiile sunt curate, omul are odihnă. De aici veţi putea deosebi dacă orice lucrare a voastră este bună.

De multe ori nu înţelegeţi că modul în care spuneţi ceva altuia are ifos de director: “Aceasta trebuie să se facă aşa şi aşa”. Intră apoi egoismul în lucrare şi îl aruncaţi pe celălalt în aer. Dacă există intenţii curate şi smerenie, observaţia îl ajută pe celălalt, altfel intră egoismul, care duce la un rezultat contrar. Să vă scoateţi pe voi înşivă, egoismul vostru, din acţiunile voastre. Atunci veţi fi mişcati numai de intenţiile cele curate. De cele mai multe ori comportamentul fără discernământ face mai mare rău decât comportamen­tul nebunilor care n-au judecată şi îşi sparg capetele, deoarece cei fără discernământ, prin cuvintele lor tăioase, năucesc sufletele sensibile şi de multe ori le rănesc de moarte, pentru că le duc la deznădejde.

… Pentru o treabă este unul, pentru alta celălalt. Să nu dorim să punem toată lumea pe calapodul nostru. Fiecare are particularităţile lui. Să le trecem cu vederea pe unele, atunci când acestea nu vatămă. Dacă ar fi putut intra în rânduială toţi oamenii încă din viaţa aceasta, nu s-ar mai fi făcut neorânduieli şi ar fi fost şi aici rai. Aşadar, să nu avem pretenţii neraţionale de la ceilalţi.

Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească.

Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi cum observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”.

Cu cât mai mult astăzi, când vezi în ce situaţie trăim, este nevoie ca oamenii duhovniceşti să se înţeleagă. Vor veni ani grei. Trebuie să ne lucreze mintea.

Tot răul ce se face în lume se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiască omul se află în întuneric. Atunci unul spune: “vom merge pe aici”, altul: “nu, eu ştiu mai bine; vom merge pe aici”. Unul, “pe aici”, altul “pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el.Toţi se interesează de bine, dar se află într-o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n-ar exista întunecarea, nu s-ar certa; ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite şi în societate şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dum­nezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumneze­iască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: “Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte.” Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca

“Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea”

Leave a comment

Să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe.”

“Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.
(…)
Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Fără de Mine nu veţi putea face nimic! Şi din moment ce nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.
Atunci, da, harurile vin din abundenţă.
Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.” (Parintele Arsenie Papacioc)

Monahul Moise Aghioritul, despre singuratate si “ieșirea sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți”

2 Comments

Fragmente din cartea Comuniunea pustiei și singurătatea orașelor, de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sofia, 2011, traducator: Victor Manolache.

Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecventi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.
Când vă veți întoarce împotriva tuturor acestor lucruri, puține, multe, pe jumătate, și vă veți preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veți pune început la ceva. Despre această mare prețuire a particularității persoanei, Biserica noastră vorbește simplu, clar, concret. Pentru această originalitate rară și prețioasă, sinceră și nevinovată s-au luptat sfinții și pe aceasta ne-au lăsat-o, fără să aștepte nici o răsplată pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche în durerea negrăită a deznădejdii lui: „Oh, singurătate! Singurătate, patria mea!” va trebui să fie strigătul de luptă al creștinilor, desigur, cu alt înțeles. Și ceea ce spune Sartre, că „iadul sunt ceilalți” pentru mine va fi paradisul.
[…]
În blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toți între ei. În bloc s-a pierdut relația dintre vecinii care-și împărțeau pâinea și aveau porțile deschise. Relațiile s-au redus la un „Bună ziua” în lift și la un surâs formal și silit, un răspuns dat uzanțelor sociale.

…Pe drum se calcă unul pe altul, în autobuz se strivesc, în cluburi nu găsești loc. La școală, în casă, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseală și de monotonia lui, de multe ori fără să conștientizeze deplin, și situația aceasta devine o simplă obișnuință care nu-i mai ridică probleme. Preocupările zilnice nu-i lasă niciodată singuri pe oameni, ca să vorbească cu ei înșiși.
Singuratea nu se suprimă prin rețetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor și crainicilor. Ea dorește o luptă personală, o reglementare lăuntrică, o ciocnire frontala cu identitatea noastră existențială necunoscută, o pătrundere curajoasă spre aflarea frumuseții celei dintâi zidite, o închinare smerită înaintea lui Dumnezeu spre ucenicie și ajutor, o ieșire sinceră și cinstită spre întâlnirea cu ceilalți, cu duhul jertfei, cu dispoziția înțelegerii și a acceptării, a ajutorării și completării reciproce.

Astfel singurătatea stearpă și amară a omului poate să se preschimbe într-un izvor bogat, cu ape de o prospețime și dinamicitate nedepășite, în care să se cufunde în întregime și să-și descopere puterile autenticitatea chipului său dumnezeiesc.
Doar omul echilibrat lăuntric și aflat în rânduială poate să aibă relații bune cu ceilalți, relatii care au primit început prin ajutorul lui Dumnezeu și i-au dat putere pentru această discuție cu sine însăși. Astfel, ceilalți devin coslujitori ai tainei liturghiei vieții, din care ne împărtășim unul cu altul, prin rugăciune, prietenie, nuntă și ne mângâiem în această călătorie învolburată a vieții noastre trecătoare.

Omul va fi foarte fericit dacă va putea găsi în viața lui o persoană pe care o va respecta, o va iubi, i se va încredința și o va urma cu bucurie. Si cu cât mai devreme se întâmplă acest lucru, cu atât mai bine.

Să iei seama ca să fii ceea ce ești. În principal, să nu subestimezi binele, pentru că această boală este grea și duce la moarte. Iarași, să nu devii cinic, și mai ales în ceea ce privește iubirea… Zidește în Dumnezeu, zidește-te pe tine însuți, zidește-i pe ceilalți și nimeni nu va putea să fure pacea din sufletul tău. „Află pacea în inima ta și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Și astfel, tu, pe care toți te consideră drept unul care nu poate oferi nimic, doar prin această pace, prin cumpătarea, bucuria ta, vei avea îndelungă răbdare, disponibilitate sufletească, semnele prefacerilor tainice în chip vădit, capabile să transforme multe din răutatea și urâciunea lumii. Vei fi precum unii bătrâni din Sfântul munte, care te învață doar prin expresia feței lor. Pacea, liniștea lor, starea, modul lor de a fi sunt predica cea mai puternică.

%d bloggers like this: