Home

Dimitrie Gusti, despre subjugarea economică a țării / 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a fondatorului Școlii monografice de la București și a sociologiei românești

Leave a comment

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti, ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

60 de ani de la trecerea la cele veșnice a Profesorului Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii de sociologie (monografice) de la București, de renume internațional („cea mai teribilă școală de energetism național”, o numește Ilie Bădescu), și creatorul sociologiei românești ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii.

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. Apoi activitatea economică este cea care leagă mai mult o naţie de pământul ei. Toate resursele de traiu pe care mediul geografic le asigura, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat după desvoltarea firească a naţiunii şi în măsura în care apar pentru urmaşi alte izvoare de traiu. O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria şi la secătuirea posibilităţilor de traiu pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de desvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la desechilibru interior şi la desagregarea comunităţii naţionale. More

Advertisements

Dimitrie Gusti, despre internaționalism și problema economică/ On Internationalism and The Economic Problem (Știința națiunii/ The Science of Nation)

2 Comments

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului Drăguș, 1929.

“Internationalismul adevărat nu desfiintează națiunile. Căci națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizatiei, dau nastere umanității, nu în sensul antinațional al umanitaristilor fără patrie, ci în sensul national, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor” (Dimitrie Gusti, Stiinta națiunii, 1937)

“True internationalism does not annihilate nations. For nations together, in their joint efforts on the way to civilization, give rise to mankind, not in the anti-nationalist sense, of humanitarians without a country, but in the nationalist sense, as reality that reflects the being of nations and their creative energy.” (Dimitrie Gusti, The Science of Nation, 1937)

Principiul suveranității naționale implica „o toleranță în afară și înăuntru față de alte națiuni, dar în niciun caz nu înseamnă jignirea sau distrugerea intereselor vitale ale statului național și ale națiunii”

“O țară subjugată economic, vandută corporațiilor straine, datornica altor țări nu mai este cu adevarat stăpână pe destinul ei, chiar daca, din punct de vedere politic, are, în aparență, un guvern, o constitutie și o organizare politică independente. Activitatea economică este ceea ce leagă și mai mult o națiune de pământul ei. Toate resursele pe care le oferă mediul geografic, de la izlazurile pentru pășunat sau pământurile cultivabile, până la resursele minerale cele mai ascunse, toate acestea aparțin națiunii și trebuie să fie utilizate treptat în funcție de evoluția naturală a națiunii și în măsura în care pot apărea alte resurse pentru generațiile următoare. O viață economică cedată pe nimic străinilor conduce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor de care dispune țara și la epuizarea mijloacelor de trai necesare generațiilor viitoare sau, cel puțin, la apariția unor activități străine de natura și de stadiul de dezvoltare organică a națiunii, ceea ce are drept consecinţă distrugerea echilibrului intern și disoluția comunității naționale. Prin urmare, manifestările economice nu sunt aspecte întămplătoare ale vieții unei națiuni, ci componente esențiale prin care națiunea se poate perpetua și dezvolta, dar ele pot duce, deopotrivă, la decadere politică și chiar la dispariția națiunii.” (Dimitrie Gusti, Stiinta natiunii)

“A country that is economically subjugated, franchised to foreign enterprises, a debtor of other countries, is not entirely the master of its own fate, even if politically speaking is has an apparently independent government, constitution and political organization. In addition, economic activity is what links a nation even more to its land. All the resources of life that the geographical environment provides, from the pastures that are appropriate for grazing, or the fields for cultivation, to the most hidden mineral resources, belong to the nation and are to be used gradually depending on the natural development of the nation, and to the extent in which there appear other resources for the following generations. An economic life that is given away to foreigners leads to the merciless exploitation of the riches that the country has and to the destruction of the means of living for the next generations or at least to the appearance of some activities that are alien to the nature and the stage of organic development of the nation, which further leads to the lack of inner equilibrium and to the dismembering of the national community. Consequently, economic manifestations are not chance elements in the life of a nation, but essential components through which the nation can be preserved and developed, but they can also lead to political degradation and even disappearance.” (Dimitrie Gusti, The Science of Nation)

Cititi si:

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

„Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

Scurtă prezentare a marii Școli de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti (II)

4 Comments

Internationalismul adevărat nu desfiintează națiunile. Căci națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizatiei, dau nastere umanității, nu în sensul antinațional al umanitaristilor fără patrie, ci în sensul national, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor” (Dimitrie Gusti, Stiinta națiunii, 1937) 

DimitrieGustiNațiunea este văzută de Dimitrie Gusti ca unitate socială independentă, care nu mai are nevoie, pentru a se realiza, de alte unități sociale, care să o subsumeze, doar acestei unități revenindu-i calitatea de societate. „Națiunea este singura unitate socială care își ajunge sieși, în înțelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să-și creeze o lume proprie de valori, să-și stabilească un scop în sine și să-i afle mijloacele de înfăptuire, adică forma de organizare și propășire propria ei alcătuire”[1]). Dimitrie Gusti credea într-o societate a națiunilor suverane, principiul suveranității naționale implicând „o toleranță în afară și înăuntru față de alte națiuni, dar în niciun caz nu înseamnă jignirea sau distrugerea intereselor vitale ale statului național și ale națiunii”[2]. Profesorul afirmă superioritatea națiunii față de stat: „Statul nu este etern; eternă este numai națiunea”; fiind subordonat națiunii, statul trebuie să o slujească, având datoria de a urmări „ritmul particular de viață al națiunii; să-l accelereze și să-l conducă”[3].

Pentru Gusti, dacă etnicitatea ține de natura unui popor („comunitatea de sânge și de tradiție”), națiunea presupune efortul conștient, voluntar în sensul făuririi unui destin propriu, „o voință conștientă de scopurile pe care le urmărește, stăpână pe mijloacele ei de acțiune” (Gusti, 1938)[4], ea se constituie ca „un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică și psihoistorică, cu o voință socială drept causa movens a procesului de naționalizare și cu manifestările creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic și politic al vieții naționale care formează cultura națională”[5] (Problema națiunii, 1920).

Concepțiile sale cu privire la națiune și la necesitatea păstrării fondului identitar îl încadrează pe Dimitrie Gusti într-o tradiție de gândire dezvoltată de mari personalități precum Ion Heliade Rădulescu, George Bariț, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu[6], potrivit căreia modernizarea unui stat nu se poate face cu prețul distrugerii comunităților istorice organice și a identității colective (din care izvorăște sentimentul de apartenență la o comunitate de soartă), nevoia de apartenență fiind la fel de imperativă ca nevoia de afirmare a voinței și libertăților individuale. Conștiința acestei apartenențe la o comunitate de soartă este singura capabilă să conducă la o „similitudine și omogenitate spirituală, adică însăși baza națiunii, conștiința ei de sine”[7].

În concluzie, dezvoltarea unei culturi naționale este esențială în aspirația unei națiuni de a-și împlini destinul propriu și de a se afirma printre celelalte națiuni. „Cea mai veche cultură din Europa orientală, care este cea românească, trebuie să simtă, azi mai mult că oricând, ceea ce își dorește ea însăși și ceea ce este în stare a da umanității, ea trebuie să aducă culturii universale contribuția românească, pe care omenirea este în drept să o aștepte, turnând sufletul românesc în formele eterne și universale ale creației” (Discurs cu prilejul aniversării a zece ani de la Unire)[8].

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Si pe ADN-Romania: http://adn-romania.org/2013/04/16/dimitrie-gustia-cunoaste-tara-este-cel-mai-bun-mijloc-de-a-o-servi/

Note:

[1] Dimitrie Gusti, Stiința națiunii, 1937, apud Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 218-219

[2] Idem, Curs de sociologie, 1927, apud ibidem, p. 219.

[3] Idem, Stiința națiunii, apud ibidem, p. 220.

[4] Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2009, p. 53.

[5] Dimitrie Gusti, Problema națiunii, 1920, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 218.

[6] Tratat de sociologie rurală, p. 52.

[7] Dimitrie Gusti, Politică culturală și Stat cultural, 1928, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 220.

[8] Idem, Discurs cu prilejul aniversarii a zece ani de la Unire, apud Ibidem, p. 218.

Cititi si:

Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

Scurtă prezentare a marii Școli de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

„Știința națiunii” în concepția lui Dimitrie Gusti (I). Cunoasterea specificului național prin monografii, dezvoltarea culturii și reforma socială

2 Comments

Cunoasterea specificului național prin monografii. Dezvoltarea culturii și reforma socială

A cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Dimitrie Gusti ţinând o cuvântare în faţa satului (Drăguș, 1929)

Cum am menționat în articolul precedent, monografiile sociologice realizate de Școala de sociologie de la București, fondată de Dimitrie Gusti, nu își propuneau doar cunoașterea amănunțită a unităților și fenomenelor sociale, ci și „reforma socială și acțiunea culturală”. Ele vor „forma în teorie și în practică o unitate organică, alcătuită din idei, din realitate și ideal”[1]. Înfăptuirea unui ideal social și a unui destin propriu al națiunii nu poate avea loc fără cunoașterea în profunzime a realității sociale specifice națiunii, de la formele concrete și particulare până la cele mai abstracte și universale[2], și a posibilităților de dezvoltare a acestei realități specifice, fiindcă idealul social își are izvorul în aceste posibilități, iar reforma socială este posibilă pornind de la această cunoaștere aprofundată. Monografiile au menirea de a contribui la dezvoltarea culturii naționale și la renașterea vieții spirituale naționale, ceea ce necesită „un contact viu și permanent cu unitățile de viață socială păstrate în formele lor etnice, cum sunt la noi satele. Din cunoașterea aprofundată a literaturii populare, a artei țărănești, a vieții spirituale de la sat, singurele încă neinfluențate de forme străine de cultură, cultura națională poate primi un nou imbold și o îndrumare mai sigură spre forme proprii de creație”[3].

Totodată, monografiile sociologice sunt necesare în misiunea de reformă a învățământului, deoarece „Școala nu poate fi o instituție cu totul străină de mediul înconjurător, întrucât ea se adresează unei realități precise, pregătind, prin mijloacele locale care-i stau la îndemână, pentru o viață concretă”. Învățământul trebuie să țină seama de „împrejurarile locale, de regiunea istorică și economică și de unitatea de viață socială din care face parte”[4].

Același lucru este valabil și în misiunea politico-administrativă: nu pot fi practicate o administrație și o politică temeinice fără o cunoaștere amănunțită a realității țării (fiind vorba mai ales de sate, „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”), care le permite adaptarea la specificul și nevoile societății reale. Politica, având menirea de a înlesni realizarea idealului social, „trebuie să înceteze să fie opera strictă de legiferare sau reformă a unor oameni și a unor societăți abstracte; ea trebuie să se îndrepte spre societatea reală și omul concret, ca să devină ea însăși reală și concretă. Căci nu se poate legifera când nu se știe pentru ce și pentru cine se legiferează, după cum nu se poate gospodări când nu se știe pentru cine se gospodarește”[5]. Mihai Eminescu, ilustrul înaintaș al lui Dimitrie Gusti și primul mare analist social din istoria României, atrăgea atenția asupra pericolului reprezentat de „teoriile abstracte de cosmopolitism”, fără legătură cu „firea noastră românească”[6].

Toate aceste concepții reflectă ideea că națiunea nu se poate dezvolta fără cunoașterea naturii poporului românesc și fără păstrarea identității spirituale și etnice și a memoriei istorice, care constituie bazele pentru dezvoltarea culturii naționale. Aceasta fiindcă fundamentul culturii trebuie să fie specificul național, care poate fi cunoscut prin metoda monografică de cercetare, iar cultura superioară nu poate fi separată de cultura poporului. În același timp, ea trebuie să se desfășoare într-o „atmosfera de libertate, spontaneitate și specificitate națională”[7].

Prin urmare, sociologia monografica aspiră să ajungă la o „știință a națiunii”, care „va determina etica și politica națiunii prin care neamul își va găsi drumul adevăratei realizări de sine”[8] (Dimitrie Gusti, Știința națiunii, 1937), din moment ce „a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi”.

Sursă imagine: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Irina Bazon, Tezaur Românesc. 

Si pe ADN-Romania: http://adn-romania.org/2013/04/16/dimitrie-gustia-cunoaste-tara-este-cel-mai-bun-mijloc-de-a-o-servi/

Citiți partea a doua: Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

Note:

[1] Dimitrie Gusti, Opere, vol. 1, texte stabilite, comentarii, note și postf. de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu, Ed. Academiei, Bucuresti, 1968, p. 485, apud. Ilie Bădescu și Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 327.

[2] Dicţionar de sociologie rurală, p. 325.

[3] Dimitrie Gusti, op. cit., p. 327, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 327.

[4] Ibidem, p. 326, apud ibidem, p. 326.

[5] Ibidem, p. 327, apud ibidem, p. 327.

[6] „…teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastra” (Timpul, 22 iulie 1880). Pentru Eminescu, arta de a guverna este „știința de-a ne adapta naturii poporului” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882), iar „legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viată a unei legi, garanția stabilității (legitimității, n.n.) sale e că ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor acelui popor”. Adevăratele măsuri (politice, economice etc.) sunt acelea menite a dezvolta „aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc”, determinante fiind nu „maimuțarea legilor și obiceielor străine”, ci „natura poporului”, „geniul lui” care „adesea… urmărește o idee pe când țese la războiul vremii” (Timpul (VII), 1 aprilie 1882).

[7] Dimitrie Gusti, Statul cultural, 1932, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 220.

[8] Idem, Stiința națiunii, 1937, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 218.

Scurtă prezentare a Școlii de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

5 Comments

Scoala Gusti Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta,%0Aaşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăil%0A

Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

În perioada interbelică, prestigioasa Școală de Sociologie de la București, fondată de profesorul Dimitrie Gusti, a inițiat cercetări de amploare și aprofundate cu privire la satul românesc, a căror certă valoare este recunoscută pe plan internațional. Potrivit prof. dr. Ilie Bădescu[1], înființarea Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti a avut loc și cu participarea a două personalități reprezentative ale științelor sociale din vremea la care ne referim, istoricul Vasile Pârvan și marele economist Virgil Madgearu, iar data apariției școlii a coincis cu data nașterii statului național român întregit (Institutul Social Român a fost creat în 1918). Școala a fost însă desființată în 1948, în urma instalării regimului comunist, care a aruncat în temniță reprezentanți de marcă ai școlii gustiene (printre care Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția, care au fost martirizați).

Printre membrii și colaboratorii școlii gustiene se numără iluștri sociologi, etnologi, folcloriști, câteva nume valoroase fiind Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Golopenția, Ernest Bernea, Ion I. Ionică, Vasile V. Caramelea, Ion Conea, Gheorghe Focșa, Mihai Pop, Xenia Costaforu, Valer Butură, Ovidiu Bârlea. Dimitrie Gusti a pus bazele metodei monografice de cercetare, axate pe cunoașterea integrată a unităților sociale, pornind de la analiza unităților mici, precum satele și orașele, până la cele mai mari, precum regiunile, şi propunându-și să ajungă, în final, la o „știință a națiunii întregi” (este acordată prioritate unităților sociale: familie, sat, oraș, stat, națiune). Cercetarea s-a concentrat însă mai ales pe monografiile rurale (satele fiind „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”, D. Gusti), aducând o contribuție fundamentală în domeniul sociologiei rurale românești.

Metoda presupunea o abordare multidisciplinară și completă a unităților și fenomenelor sociale, vizând cadrele și manifestările vieții sociale și conexiunile dintre acestea. Societatea, înțeleasă ca un tot autonom[2], este alcătuită din formele de activitate ale voinței sociale, reprezentate, pe de o parte, de manifestările spirituale și economice (constitutive) și, pe de altă parte, de cele etico-juridice și politico-administrative (regulative), manifestări care sunt condiționate de patru cadre: cosmologic și biologic (cadre naturale), psihic și istoric (cadre sociale)[3]. Aceste cadre nu determină în mod mecanic societatea, care poate reacționa asupra lor prin propriile manifestări.

Cadrul cosmologic se referă la mediul geografic, la modul cum este așezat satul și cum îl influențează teritoriul în care este situat (munți, ape, drumuri etc.), la bogățiile solului; cadrul biologic: numărul populației, structura biologică a populației și starea ei de sănătate (alimentație, igienă etc.); cadrul istoric: trecutul satului, originea și evoluția comunităților etc.; cadrul psihic: sentimentele morale și religioase, atitudinea față de datini și obiceiuri, față de inovații etc.

În planul manifestărilor, exemple de manifestări economice sunt: modul în care oamenii își produceau și procurau cele necesare traiului, standardul de viață materială, comerțul etc.; manifestări spirituale: concepțiile despre viață și lume, educația, gustul pentru frumos, activități culturale etc.; manifestări etico-juridice: normele morale și legale, instituțiile juridice, reguli de reglementare a conflictelor etc.; politico-administrative: partide și grupări politice, conflictele dintre ele, modul cum se raportau oamenii la acestea și cum participau la treburile comunale, preferințele politice, tendințele conservatoare și cele înnoitoare, forme de organizare și administrare etc.

Dimitrie Gusti respinge modalitatea reducționistă de explicare unilaterală a realității sociale – metodă care stabilește relații de subordonare între cadrele și manifestările de viață ale unei unități sociale –, considerând că acestea „există, se dezvoltă și se determină toate deodată, adică paralel”[4], printr-o relație de interdependență, ceea ce asigură echilibrul unităților sociale. Prin urmare, societatea este văzută ca o totalitate, care nu poate fi redusă la una sau la mai multe dintre părțile ei componente; acest fapt ar genera dezechilibre în plan social (de exemplu, subordonarea manifestărilor spirituale, etico-juridice și politico-administrative față de cea economică reprezintă o concepție parțială, reductionistă) și poate avea drept consecință chiar distrugerea societății.

Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, H.H. Stahl în faţa hărţii satului, înconjuraţi de ceilalţi monografişti  (Drăguş 1929)

Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, H.H. Stahl în faţa hărţii satului, înconjuraţi de ceilalţi monografişti
(Drăguş 1929)

Echipe de studenți și de specialiști aleşi pentru fiecare cadru și manifestare (economiști, geografi, medici, demografi, etnografi, psihologi, juriști etc.), coordonate de Gusti (care a fost, după Nae Ionescu, cel mai mare profesor și îndrumător al tineretului român din interbelic), efectuau campanii monografice de teren, care constau atât în cercetarea sociologică amănunțită a comunităților rurale, cât și în intervenția în social, urmărindu-se soluții pentru ridicarea satului românesc. Campaniile de intervenție comunitară se axau asupra a patru teme principale ale vieții sătești: cultura muncii (economie), cultura minții (educație), cultura sănătății și cultura sufletului (viața spirituală).

Pe parcursul activității școlii gustiene, au fost monografiate 626 de sate, orașe și regiuni, au fost organizate 5000 de case culturale și peste 500 de școli tărănești[5]. Alte realizări notabile ale Școlii sunt înființarea Muzeului Național al Satului și editarea monumentalei lucrări Enciclopedia României, în 4 volume. Prima monografie sociologică rurală bazată pe sistemul gustian al cadrelor și manifestărilor a fost realizată în 1925 la Goicea Mare (județul Dolj). În 1938, A. Golopenția, H. H. Stahl și T. Herseni au constatat că proiectul monografierii integrale a celor 15000 de sate din țară în scopul alcătuirii „sociologiei națiunii” este irealizabil. În locul monografiei de sate izolate, cercetarea s-a îndreptat către monografii regionale, centrate pe anumite probleme-cheie din plan social. Au fost experimentate noi tehnici, fiind folosite cu precădere metodele statistice și metoda tipologiilor de sate, în vederea alcătuirii Atlasului social și a Hărții sociologice a României.

Erau efectuate mai ales două tipuri de cercetări: 1. Monografii cu sate-pilot (intensive, prin alegerea unor sate și regiuni tipice și delimitarea regiunilor în funcție de tema de cercetare aleasă), realizate în Țara Vrancei (cu satul-pilot Nerej), în Țara Oltului (cu satul-pilot Drăguș), în nordul județului Gorj (cu satul-pilot Runcu), în Câmpulung Moldovenesc (Fundul Moldovei), în Ținutul Codrului (satul basarabean Cornova). Henri H. Stahl și-a ghidat cercetările după criteriul regionalizării istorice, selectând sate arhaice, din provincii istorice diferite, în special cele reprezentative pentru un tip de ruralitate tradițională existentă din vremuri străvechi, pentru un mod de viață țărănească autonomă, care era pe cale de dispariție. 2. Cercetarea regiunilor fără sate-pilot, prin realizarea unor monografii sumare a așezărilor din cadrul acestora, reprezentative fiind cele întreprinse, în 1939, în plasa Dâmbovnic din județul Argeș (efectele capitalismului și ale economiei de piață se resimțeau mai acut în satele din această zonă, care se aflau în aria de influență a Bucureștiului)[6].

În 1939, Dimitrie Gusti a inițiat Legea serviciului social, care prevedea participarea intelectualilor de toate specialitățile la stagii obligatorii „în folosul cunoașterii și înălțării patriei”[7], fiind, pentru prima dată în lume, legiferată cercetarea sociologică îmbinată cu practica socială de teren și cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti considera că sociologia nu se reduce la observarea riguroasă a realităților și fenomenelor sociale, ea implică și adoptarea unei poziții etice față de aceste fenomene[8] și încercarea de a îmbunătăți, prin implicare și acțiune socială în sensul realizării unor reforme în domeniile importante, starea națiunii (necesitatea de a răspunde „intereselor generale și permanente ale națiunii”), în acest sens fiind nevoie și de o „largă colaborare între științe”.

Școala de sociologie monografică înființată de Dimitrie Gusti, „cea mai teribilă scoală de energetism național”, cum o numește profesorul Ilie Bădescu, ne-a lăsat, prin munca titanică a reprezentanților ei, o moștenire neprețuită, prin care România a câștigat un loc important în istoria universală a sociologiei. În aceste vremuri de disoluție intensă a identităților naționale, avem datoria, mai mult ca oricând, să o cercetăm și să o valorificăm, cu atât mai mult cu cât ne poate fi călăuză nu numai către recuperarea memoriei și a identității, dar și către un viitor demn al națiunii noastre.

Sursă imagini: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Autor: Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc (Partea I, Partea a II-a)

Note:

[1] Ilie Bădescu, „Școala Gusti: universlitatea paradigmei gustiene a sociologiei rurale”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2009, pp. 55-61.

[2] Dimitrie Gusti definea societatea drept „totalitatea autonomă a indivizilor, ce trăiesc laolaltă și depun ca manifestări de voință o activitate economică și una spirituală, reglementate etico-juridic și organizate politico-administrativ, condiționate de cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic și cadrul istoric” („Paralelismul sociologic”, în revista Sociologie românească, anul 2, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937, p. 382).

[3] Pentru o prezentare mai detaliată a cadrelor și manifestărilor, v. Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, cap. „Concepția sociologică”.

[4] Dimitrie Gusti, art. cit. V. și Maria Larionescu, „Integralismul sociologic al Școlii de la București”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), op. cit., pp. 35-54. Și Cristian Medelean, „Dimitrie Gusti: Legea paralelismului sociologic”, https://medelean.wordpress.com/2012/11/07/dimitrie-gusti-legea-paralelismului-sociologic/.

[5] Ilie Bădescu, Tratat de sociologie rurală, p. 57.

[6] Pentru mai multe detalii referitoare la metoda monografică de cercetare, v. „Monografia sociologică”, în Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 318-328.

[7] „Este timpul să începem munca temeinică de cunoaștere a țării. Căci a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi. Știința națiunii este știința patriei” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale, 1934, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 219).

[8] Crezul său fundamental era acela că „Ceea ce face ca o națiune să se mențină și să se înalțe este forța morală, rezumată în cea mai concentrată formă a conștiinței sociale, în ideea de Patrie” (Sociologia războiului, 1915, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 219).

%d bloggers like this: