Scurtă prezentare a Școlii de Sociologie monografică rurală a lui Dimitrie Gusti

Consfătuirea conducerii monografiei (1929). De la stânga la dreapta, aşezaţi la masă: H.H. Stahl, Constantin Brăiloiu, D. Gusti. În picioare: Ernest Bernea şi Traian Herseni

În perioada interbelică, prestigioasa Școală de Sociologie de la București, fondată de profesorul Dimitrie Gusti, a inițiat cercetări de amploare și aprofundate cu privire la satul românesc, a căror certă valoare este recunoscută pe plan internațional. Potrivit prof. dr. Ilie Bădescu[1], înființarea Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti a avut loc și cu participarea a două personalități reprezentative ale științelor sociale din vremea la care ne referim, istoricul Vasile Pârvan și marele economist Virgil Madgearu, iar data apariției școlii a coincis cu data nașterii statului național român întregit (Institutul Social Român a fost creat în 1918). Școala a fost însă desființată în 1948, în urma instalării regimului comunist, care a aruncat în temniță reprezentanți de marcă ai școlii gustiene (printre care Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția, care au fost martirizați).

Printre membrii și colaboratorii școlii gustiene se numără iluștri sociologi, etnologi, folcloriști, câteva nume valoroase fiind Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Golopenția, Ernest Bernea, Ion I. Ionică, Vasile V. Caramelea, Ion Conea, Gheorghe Focșa, Mihai Pop, Xenia Costaforu, Valer Butură, Ovidiu Bârlea. Dimitrie Gusti a pus bazele metodei monografice de cercetare, axate pe cunoașterea integrată a unităților sociale, pornind de la analiza unităților mici, precum satele și orașele, până la cele mai mari, precum regiunile, şi propunându-și să ajungă, în final, la o „știință a națiunii întregi” (este acordată prioritate unităților sociale: familie, sat, oraș, stat, națiune). Cercetarea s-a concentrat însă mai ales pe monografiile rurale (satele fiind „realitatea cea mai răspândită și cea mai importantă a vieții noastre sociale”, D. Gusti), aducând o contribuție fundamentală în domeniul sociologiei rurale românești.

Metoda presupunea o abordare multidisciplinară și completă a unităților și fenomenelor sociale, vizând cadrele și manifestările vieții sociale și conexiunile dintre acestea. Societatea, înțeleasă ca un tot autonom[2], este alcătuită din formele de activitate ale voinței sociale, reprezentate, pe de o parte, de manifestările spirituale și economice (constitutive) și, pe de altă parte, de cele etico-juridice și politico-administrative (regulative), manifestări care sunt condiționate de patru cadre: cosmologic și biologic (cadre naturale), psihic și istoric (cadre sociale)[3]. Aceste cadre nu determină în mod mecanic societatea, care poate reacționa asupra lor prin propriile manifestări.

Cadrul cosmologic se referă la mediul geografic, la modul cum este așezat satul și cum îl influențează teritoriul în care este situat (munți, ape, drumuri etc.), la bogățiile solului; cadrul biologic: numărul populației, structura biologică a populației și starea ei de sănătate (alimentație, igienă etc.); cadrul istoric: trecutul satului, originea și evoluția comunităților etc.; cadrul psihic: sentimentele morale și religioase, atitudinea față de datini și obiceiuri, față de inovații etc.

În planul manifestărilor, exemple de manifestări economice sunt: modul în care oamenii își produceau și procurau cele necesare traiului, standardul de viață materială, comerțul etc.; manifestări spirituale: concepțiile despre viață și lume, educația, gustul pentru frumos, activități culturale etc.; manifestări etico-juridice: normele morale și legale, instituțiile juridice, reguli de reglementare a conflictelor etc.; politico-administrative: partide și grupări politice, conflictele dintre ele, modul cum se raportau oamenii la acestea și cum participau la treburile comunale, preferințele politice, tendințele conservatoare și cele înnoitoare, forme de organizare și administrare etc.

Dimitrie Gusti respinge modalitatea reducționistă de explicare unilaterală a realității sociale – metodă care stabilește relații de subordonare între cadrele și manifestările de viață ale unei unități sociale –, considerând că acestea „există, se dezvoltă și se determină toate deodată, adică paralel”[4], printr-o relație de interdependență, ceea ce asigură echilibrul unităților sociale. Prin urmare, societatea este văzută ca o totalitate, care nu poate fi redusă la una sau la mai multe dintre părțile ei componente; acest fapt ar genera dezechilibre în plan social (de exemplu, subordonarea manifestărilor spirituale, etico-juridice și politico-administrative față de cea economică reprezintă o concepție parțială, reductionistă) și poate avea drept consecință chiar distrugerea societății.

Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, H.H. Stahl în faţa hărţii satului, înconjuraţi de ceilalţi monografişti
(Drăguş 1929)

Echipe de studenți și de specialiști aleşi pentru fiecare cadru și manifestare (economiști, geografi, medici, demografi, etnografi, psihologi, juriști etc.), coordonate de Gusti (care a fost, după Nae Ionescu, cel mai mare profesor și îndrumător al tineretului român din interbelic), efectuau campanii monografice de teren, care constau atât în cercetarea sociologică amănunțită a comunităților rurale, cât și în intervenția în social, urmărindu-se soluții pentru ridicarea satului românesc. Campaniile de intervenție comunitară se axau asupra a patru teme principale ale vieții sătești: cultura muncii (economie), cultura minții (educație), cultura sănătății și cultura sufletului (viața spirituală).

Pe parcursul activității școlii gustiene, au fost monografiate 626 de sate, orașe și regiuni, au fost organizate 5000 de case culturale și peste 500 de școli tărănești[5]. Alte realizări notabile ale Școlii sunt înființarea Muzeului Național al Satului și editarea monumentalei lucrări Enciclopedia României, în 4 volume. Prima monografie sociologică rurală bazată pe sistemul gustian al cadrelor și manifestărilor a fost realizată în 1925 la Goicea Mare (județul Dolj). În 1938, A. Golopenția, H. H. Stahl și T. Herseni au constatat că proiectul monografierii integrale a celor 15000 de sate din țară în scopul alcătuirii „sociologiei națiunii” este irealizabil. În locul monografiei de sate izolate, cercetarea s-a îndreptat către monografii regionale, centrate pe anumite probleme-cheie din plan social. Au fost experimentate noi tehnici, fiind folosite cu precădere metodele statistice și metoda tipologiilor de sate, în vederea alcătuirii Atlasului social și a Hărții sociologice a României.

Erau efectuate mai ales două tipuri de cercetări: 1. Monografii cu sate-pilot (intensive, prin alegerea unor sate și regiuni tipice și delimitarea regiunilor în funcție de tema de cercetare aleasă), realizate în Țara Vrancei (cu satul-pilot Nerej), în Țara Oltului (cu satul-pilot Drăguș), în nordul județului Gorj (cu satul-pilot Runcu), în Câmpulung Moldovenesc (Fundul Moldovei), în Ținutul Codrului (satul basarabean Cornova). Henri H. Stahl și-a ghidat cercetările după criteriul regionalizării istorice, selectând sate arhaice, din provincii istorice diferite, în special cele reprezentative pentru un tip de ruralitate tradițională existentă din vremuri străvechi, pentru un mod de viață țărănească autonomă, care era pe cale de dispariție. 2. Cercetarea regiunilor fără sate-pilot, prin realizarea unor monografii sumare a așezărilor din cadrul acestora, reprezentative fiind cele întreprinse, în 1939, în plasa Dâmbovnic din județul Argeș (efectele capitalismului și ale economiei de piață se resimțeau mai acut în satele din această zonă, care se aflau în aria de influență a Bucureștiului)[6].

În 1939, Dimitrie Gusti a inițiat Legea serviciului social, care prevedea participarea intelectualilor de toate specialitățile la stagii obligatorii „în folosul cunoașterii și înălțării patriei”[7], fiind, pentru prima dată în lume, legiferată cercetarea sociologică îmbinată cu practica socială de teren și cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti considera că sociologia nu se reduce la observarea riguroasă a realităților și fenomenelor sociale, ea implică și adoptarea unei poziții etice față de aceste fenomene[8] și încercarea de a îmbunătăți, prin implicare și acțiune socială în sensul realizării unor reforme în domeniile importante, starea națiunii (necesitatea de a răspunde „intereselor generale și permanente ale națiunii”), în acest sens fiind nevoie și de o „largă colaborare între științe”.

Școala de sociologie monografică înființată de Dimitrie Gusti, „cea mai teribilă scoală de energetism național”, cum o numește profesorul Ilie Bădescu, ne-a lăsat, prin munca titanică a reprezentanților ei, o moștenire neprețuită, prin care România a câștigat un loc important în istoria universală a sociologiei. În aceste vremuri de disoluție intensă a identităților naționale, avem datoria, mai mult ca oricând, să o cercetăm și să o valorificăm, cu atât mai mult cu cât ne poate fi călăuză nu numai către recuperarea memoriei și a identității, dar și către un viitor demn al națiunii noastre.

Sursă imagini: Revista Transilvania, nr. 11-12/2012

Autor: Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc (Partea I, Partea a II-a)

Note:

[1] Ilie Bădescu, „Școala Gusti: universlitatea paradigmei gustiene a sociologiei rurale”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2009, pp. 55-61.

[2] Dimitrie Gusti definea societatea drept „totalitatea autonomă a indivizilor, ce trăiesc laolaltă și depun ca manifestări de voință o activitate economică și una spirituală, reglementate etico-juridic și organizate politico-administrativ, condiționate de cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic și cadrul istoric” („Paralelismul sociologic”, în revista Sociologie românească, anul 2, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937, p. 382).

[3] Pentru o prezentare mai detaliată a cadrelor și manifestărilor, v. Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, cap. „Concepția sociologică”.

[4] Dimitrie Gusti, art. cit. V. și Maria Larionescu, „Integralismul sociologic al Școlii de la București”, în Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea și Gheorghe Şişeştean (coordonatori), op. cit., pp. 35-54. Și Cristian Medelean, „Dimitrie Gusti: Legea paralelismului sociologic”, https://medelean.wordpress.com/2012/11/07/dimitrie-gusti-legea-paralelismului-sociologic/.

[5] Ilie Bădescu, Tratat de sociologie rurală, p. 57.

[6] Pentru mai multe detalii referitoare la metoda monografică de cercetare, v. „Monografia sociologică”, în Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, pp. 318-328.

[7] „Este timpul să începem munca temeinică de cunoaștere a țării. Căci a cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi. Știința națiunii este știința patriei” (Dimitrie Gusti, Știința monografică. Știință a realității sociale, 1934, apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea, op. cit., p. 219).

[8] Crezul său fundamental era acela că „Ceea ce face ca o națiune să se mențină și să se înalțe este forța morală, rezumată în cea mai concentrată formă a conștiinței sociale, în ideea de Patrie” (Sociologia războiului, 1915, apud Dicţionar de sociologie rurală, p. 219).

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Teza istoriei ca triumf progresiv al ratiunii, deci al cuprinderii globalității cu şi printr-o rațiune umană cu centrul în sine însăşi, fără dimensiune transcendentă şi deci fără tensiune eshatologică, este o idee târzie. Teoria lui Fukuyama a sfârşitului istoriei face parte din tipul acesta de înțelegere.

Alte idei şi teorii încadrabile în acelaşi tipar de înțelegere sunt:

b) teoriile modernismului;

c) teoria lui Spengler a universalizării civilizatiei occidentale concomitent cu declinul ei;

d) teoria omului-masă a lui Gassett;

e) teoria tranziției: comunitate-societate;

f) teoria socialistă – marxismul;

g) teoria mondialistă;

Fară de aceste teorii, în cuprinsul lor, trebuie sesizate şi tezele fetei ascunse a globalizării ca în:

a) teoria huntingtoniană;

b) teoriile capitalismului dependent;

c) teoria celor patru legi a contelui A. Stourdza;

d) teoria corporatistă: Durkheim;

e) teoria etnoistoriei a lui Smith;

f) teoria etnocentrismului a lui Crainic;

g) teoria lui M. Eliade referitoare la înlocuirea „cunoaşterii celor din afară cu experiența creşterii interioare”. O atare perspectivă se întemeiază pe următoarele exigente: să cauti „ascensiunea şi nu circumferința”; omul trebuie să caute secretele vieții în interiorul experienței sale, nu în exterior; a căuta spiritualul în concret; În fine o atare perspectivă ne avertizează că totalitatea concretă a vietii e mijlocită de cadrele profesiunii (legea naturală a proprietătii la Stourdza), de cadrele tradițiilor (legea pozitivă la Stourdza) şi de cadrele credinței (legea supranaturală). În locul acestora, globalizarea şi modernismul pun partide, clase, conflicte, lupte şi astfel golesc formulele vietii de continutul lor spiritual, iar ceea ce rămâne sunt nevoile şi interesele (legea nevoilor).

Globalizarea este examinată în raport cu economia, cu tehnologiile (mai ales cu cele informatice) etc. În esenta ei, însă, globalizarea redă starea lumii noastre în integralitatea ei, în sensul că ea este impregnată de trăsăturile „globalismului” şi ale globalitătii (Albrow). În sensul pe care-l identificăm noi acestui proces ni se dezvăluie faptul că omul a devenit cu adevărat „homo universalae”, dar că lucrul acesta s-a petrecut printr-o extraordinară comprimare a dimensiunii spirituale sau duhovniceşti şi prin suprimarea spatiului concret. Omul global, ca om care şi-a pierdut tensiunea eshatologică şi deci dimensiunea religioasă, n-are interioritate duhovnicească (dialog interior cu Dumnezeu) şi nici „spațiu concret”. (Esenta procesului de disembedment în acceptiunea lui Giddens, termen care s-ar putea traduce şi prin „deconcretizare” sau „decorporalizare”). Globalizarea face posibil ca „orice manifestare economică, politică sau de alt ordin să se realizeze într-un anume timp, fără să se găsească în vreun spatiu concret. Poate fi realizată de către oamenii care comunică între ei fără să aibă vreo legătură unii cu altii”150. Paradoxul acesta decurge din faptul că „informatica şi internetul au adus în avanscenă un nou mod de viată”151. Lucrul acesta a fost anticipat oarecum profetic de către Tönnies care a dezvăluit că în cadrele „societătii” generalizate de „modernizare”, ceea ce predomină sunt acele moduri de asociere a oamenilor „separati unii fată de altii”, ca în legătura bănească, în conventii, în credit, în legătura contractuală. Globalizarea înseamnă generalizarea acestei stări de lucruri la scara lumii gratie internetului, tehnologiilor informatice, monedei electronice, economiei bancare etc.

Însă trăsătura cea dintâi este că tot ceea ce are eficacitate n-are realitate (vezi cazul economiei bancare care n-are continut productiv, ci monetar)şi tot ceea ce are realitate n-are eficacitate la scara lumii globalizate, ci în afara ei, adică în interioritatea omenească, aşa cum s-a păstrat ea şi numai dacă şi acolo unde s-a păstrat.

A doua trăsătură a globalizării este pierderea sensibilității omeneşti 152. Cei puternici şi economiile lor abstractizate „nu se interesează de lume”153. Concludente sunt cele trei conferinte mondiale ale „mediului” (Rio – 1992, Kyoto – 1997 şi Haga – 2000), care au intrat în impas „din cauza nepăsării SUA, Canadei şi Japoniei, privind limitarea deşeurilor”154.

Globalizarea însemană şi „internationalizarea violentei”, accentuarea polarizării (prăpastiei) dintre bogati şi săraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriti 155.

A treia trăsătură este aceea a „lipsei de măsură”, încât acelaşi element, cum ar fi „banul”, are două întelesuri: unul este „banul muncit” (care are măsura interioară a muncii) şi altceva sunt „banii celor lacomi” care continuă să crească fără limită (interioară şi exterioară) astfel că din manifestarea acestui tip de bani apare un nou tip de societate, „societatea îndatorată”.

Duhul banului devine astfel devorator şi idolatrogen, căci îl aduce pe om să conchidă (fals) că toate se reduc la bani. Omului astfel înşelat i se pare că totul, patria, religia, conştiin a omului, „omul însuşi” sunt „apreciate şi cumpărate cu bani”156.

Globalizarea redă fenomenul mondializării omului fără puteri interioare, atât de bine ilustrat de generalizarea elitelor cinice, egoiste şi a celor fără de „morală economică”. Între „burgheziile creştine”, de pildă, (aşa cum le arată, bunăoară, profilul pionierilor frontierei americane printr-un tip ca Benjamin Franklin) care aveau morală economică, adică „putere interioară”, pe de o parte, şi „burgheziile globalizării”, pe de alta, diferenta este că primele aveau limită interioară la „procesele anihilării” (lăcomie, egoism, consumerism, indiferentă etc.) şi în ceea ce priveşte raportul social fundamental cu Altul lor generalizat, adică cu Muncitorul, pe când „burgheziile globalizării” n-au aceste limite ci doar „scara puterilor exterioare”, externaliste.

Expresia acestor puteri externaliste, care suprimă interioritatea şi transformă fiinta în „bios reactiv” şi „adaptativ” la ceea ce i se opune din „mediu” (suma puterilor externaliste) este capitalul speculativ în toate expresiile sale, care, în esentă, înseamnă „banii lacomi”. Între „banii grijii” şi „banii lacomi” se dă o bătălie surdă în societate şi când burghezia n-are morală economică (adică „frâne lăuntrice”) banii lacomi sfârşesc prin a devora „banii grijei”. Referindu-se la „măsura interioară” ca normă a lumii încercate de bani, Sf. Vasile cel Mare sesiza că „cele ce se dezvoltă încetează să se mai dezvolte atunci când ajung la măsura lor normală, în timp ce banii celor lacomi continuă să crească în timp, fără limită”157.

Aceştia redau esenta „capitalului purtător de dobândă” şi fără de nici un „senzor” pentru altă determinatie a lumii, decât dobânda, acumularea de bani, adică „narcisismul” monedei (banului). Acest „narcisism al banului” se transmite şi asupra celui ce-l foloseşte astfel, ghidându-se el însuşi după duhul lăcomiei băneşti, care astfel se dovedeşte distructiv. În acest sens, putem admite cu Mantzaridis că „spiritul banului” este distructiv, grăbindu-ne să adăugăm: „banul celor lacomi” (banul lacom) are acest „spirit”, nu însă şi banul grijii, care se adună în depozitele populatiei. Acesta nu e purtător al acestui spirit. Am putea adăuga la categoria banilor “pozitivi” şi banul care se înmulteşte în şi prin rationalizarea muncii, căci şi acesta îmbunătăteşte starea lumii. Există, iată, trei specii băneşti şi de proportia lor depinde în mare măsură starea lumii. În două specii se comprimă şi se exprimă „puterile interioare”, morala economică.

Într-adevăr, în banii celor lacomi se comprimă şi se exprimă puterile externaliste care sunt un cumul de nemilă, neîndurare, nestăpânire (adică expansivitate şi lăcomie) etc. Problema gravă este că, pentru prima dată, aparitia „economiei monetare”, adică indiferenta la nucleele productive ale lumii, a sporit enorm ponderea banilor nestăpâniti, lacomi, fără de măsură interioară, distructivi.

Moneda electronică este un instrument care poate fi folosit ca vehicul de circulatie şi de către banii lacomi şi de cei ai grijii, dar nenorocirea este că înmultirea banilor răi face din acest vehicul o fortă de locomotie a răului, a desfigurării lumii, a desconsiderării puterilor functionale (interioare), aşa cum maşina amputează functia locomotorie a omului, iar mass-media pe cea de coordonare şi reflexie a sistemului nervos central.

În visteriile marilor bănci şi state ponderea banilor buni a coborât la sub 10%. În banii aflati în circulatie într-o economie ca aceea a Angliei doar 3% au acoperire în depozitele populatiei. Dacă am putea determina cât reprezintă partea care revine „capitalismului rational” am putea spune care este măsura de distrugere a banilor în Anglia.

Nu putem spune chiar atât de apăsat ca Mantzaridis că „spiritul financiar paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al evolutiilor exterioare”158, fiindcă totuşi „spiritul financiar al burghezilor cu morală economică” s-a dovedit o fortă organizatoare a lumii. Putem spune însă că „spiritul financiar” în care se reflectă banii lacomi ai lumii moderne are un astfel de efect paralizant chiar asupra celor ce se îmbogătesc din tările „slăbite”. Aici totul îmbracă forma unui „mod de viată reactivă”, ca a organismelor lipsite de initiativă, căci totul este sădit în „instincte” care descriu stimulii din mediu. Acestor organisme le lipseşte libertatea reactiilor. Pentru a o dobândi ar trebui să acumuleze o anume „inteligentă morală”, adică una care le-ar permite să amâne reactia instinctivă în favoarea uneia la alegere, adică libere. Or, numai cei morali o pot face căci doar aceştia au puterea interioară a retinerii şi facultatea exercitării ei.

La burgheziile lumii asta ar însemna o „renuntare” la acumulare în favoarea investitiei, deci al riscului pierderii câştigului. Aceasta singură ar fi măsura libertătii interioare. Tot astfel, gesturile de optiune pentru legi morale ar fi expresia acestei puteri interioare, deci a „spiritului măsurii”, ca etalon al lumii.

Într-o societate în care se prăbuşesc investitiile, dar se înmultesc bogatii avem dovada lipsei de „puteri interioare”, a lipsei puterii de amânare şi deci a absentei libertătii de reactie.

Între stimul şi reactie nu se interpune nimic, încât „organismul” acesta se arată înlăntuit de „puterile din afară”. Filosofia acestei lumi este materialistă în toate expresiile sale, având la vârf teoriile determinismului de mediu, la „naturalişti”. Una dintre formele mai sofisticate este behaviorismul, care şi el este o justificare a lumii fără puteri interioare.

O altă expresie „ştiintifică” a omului şi a lumii fără puteri interioare este teoria care explică totul prin „grămada” de gene şi prin legea distribuirii lor într-o populație dată.

Note:

150 Mantzaridis, G. I., Globalizare şi universalizare. Himeră şi adevăr, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002 p.11

151 Ibidem

152 Ibidem, p.12

153 Ibidem.

154 ibidem

155 ibidem.

156 Ibidem, p.13

157 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 14,3, apud Mantzaridis, op.cit., p.13

158 Ibidem, p.13

(Ilie Bădescu, din cursul Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei)

Vezi si: Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin false elite