Emil Brunner – Comunism, capitalism şi creştinism (1948)
(traducere realizata de Mircea Platon, articol aparut in Convorbiri literare, august 2010)
Fragmente
1. Mărturisirea creştină despre ordinea societăţii şi a vieţii naţionale
[…]
Doar prin Evanghelia lui Iisus Hristos ştim ce e adevărata personalitate, iar adevărata personalitate şi adevărata comuniune sunt unul şi acelaşi lucru. Acesta e înţelesul celei mai importante şi mai tainice afirmaţii din Biblie, aceea că Dumnezeu e iubire şi că iubirea e înţelesul vieţii noastre; de fapt, că iubirea e însăşi viaţa veşnică. Aşadar Biserica are misiunea de a propovădui şi de a cere, în numele tuturor, acel înţeles personal şi comunitar al vieţii care e comun tuturor, şi de a se opune oricărui lucru care întunecă sau distruge această semnificaţie personală şi comunitară a vieţii omului. Masificarea, depersonalizarea vieţii omului în lumea politică şi economică de astăzi sunt deci lucruri care privesc direct şi imediat Biserica. Biserica, mai degrabă prin ceea ce nu a făcut decât prin ceea ce a făcut, e şi ea responsabilă de această maladie socială.
[…]
deşi conexiunea dintre tehnologia modernă şi masificarea sau depersonalizarea vieţii omului e imposibil de negat, legătura lor cauzală e superficială. De fapt, ar trebui spus că se confundă cauza cu efectul. În ultimă instanţă, depersonalizarea omului nu e efectul, ci cauza progresului tehnologic modern, sau în orice caz principala sursă a rezultatelor lui depersonalizante. Tehnologia nu e un destin ineluctabil, ci un produs al planurilor şi valorilor oamenilor. Întreaga dezvoltare tehnologică modernă ar fi putut lua un alt curs dacă adevărata viaţă personală şi adevărata comunitate ar fi însemnat mai mult pentru oameni decât continua creştere a producţiei materiale în dauna personalităţii şi comunităţii. Dar cea mai profundă cauză a acestei depersonalizări a omului e secularizarea progresivă a gândirii şi voinţei sale, înstrăinarea lui de acea credinţă care constituie temeiul valorii suverane a personalităţii şi comunităţii. În epoca modernă, această depersonalizare, care e identică distrugerii comunităţii, a luat două forme, care la o primă vedere par a fi opuse, dar care au crescut amândouă din aceeaşi tulpină: liberalismul individualist, pe care îl cunoaştem în sfera economică drept capitalism, şi colectivismul determinist, pe care îl ştim drept comunismul totalitar. Liberalismul individualist vrea libertate personală dar nu recunoaşte că tot ce e cu adevărat personal e identic cu adevărata comunitate. Aşa că a conceput, postulat şi realizat libertatea individului în dauna comunităţii, şi a creat forma economică pe care o numim capitalism, susţinând că e de ajuns ca fiecare individ să aibă grijă de propria sa bunăstare pentru ca de aici să răsară bunăstarea generală. Astăzi ştim cât de greşită e această opinie. Capitalismul iresponsabil şi neîngrădit nu duce la libertate, ci la înrobirea economică a majorităţii şi la despotismul câtorva.
Reacţia împotriva acestui rău social monstruos a fost inevitabilă şi a venit, acum un secol, în 1848, prin Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels. Dar abia după ce au trecut câteva generaţii programul comunist al lui Marx a ajuns să fie pus în practică, verificat pe tărâmul istoriei, de Lenin. E semnificativ că acest lucru s-a întâmplat în Rusia, o ţară care abia de cunoscuse capitalismul modern. Comunismul totalitar din Rusia e exact opusul liberalismului individualist. Dacă ultimul urmăreşte libertatea personală detaşat de comunitate, primul tinde către colectivitate fără a ţine cont de libertatea personală. Ambele distrug deci adevărata personalitate şi adevărata comunitate.
[…]
Amândouă sistemele sunt produse ale aceleiaşi lipse de Dumnezeu, ale aceluiaşi dispreţ faţă de acel adevăr divin revelat pe care sunt întemeiate unitar adevărata personalitate şi adevărata comunitate. De aceea, în ciuda aparentei lor opoziţii, sunt surori gemene, aşa cum Karl Marx a recunoscut de fapt atunci când a proclamat că comunismul va rezulta, organic, din apoteoza, din consumarea capitalismului.
[…]
Fiind cea mai cuprinzătoare instituţie socială, şi deci cea mai abstractă şi impersonală, statul ar trebui să îşi exercite funcţia coercitivă doar dacă unităţile mai puţin cuprinzătoare, cum ar fi familia, parohia, sindicatele etc., fie nu pot fie nu doresc să facă ce e esenţial pentru interesele întregii societăţi. Tot ceea ce grupările libere, anterioare statului, pot să facă, trebuie să fie făcut de ele, şi nu de stat. Intervenţia statului trebuie să fie întotdeauna ultima ratio.
[…]
toate popoarele Occidentului, inclusiv democraţiile, au luat-o pe drumul spre statul-total – nu din cauză că le place dictatura, ci din cauză că atunci când au de combătut vreun rău social cât de mic cer imediat ajutorul statului, în loc să cheme intervenţia acelor instituţii şi entităţi anterioare statului şi independente de el.
[…]
Naţionalizarea economiei în general, socialismul de stat, e, totuşi, cel mai sigur drum către statul-total, chiar dacă cei care doresc această naţionalizare detestă statul-total. Odată ce viaţa economică e absorbită de stat, statul-total e acolo, fie că poporul o doreşte, fie că nu.
[…]
Nu s-a precizat totuşi destul de clar, mai ales în cercurile ecleziastice, că există posibilitatea să cerem de la stat oportunitatea de a crea exact acest tip de personalitate şi comunitate libere, şi de a folosi grupurile care sunt anterioare statului pentru a soluţiona anumite probleme sociale. (…) Statul poate fi folosit pentru a promova această descentralizare care e atât de urgent necesară, şi în acest fel poate ajuta la contracararea înregimentării crescânde.
[…]
În orice caz, cu sau fără ajutorul statului, una din cele mai importante sarcini în lupta împotriva înregimentării e descentralizarea şi dezagregarea monstruoaselor aglomerări urbane care au o influenţă atât de distrugătoare asupra personalităţii şi comunităţii. Centralizarea nu e, aşa cum îşi imaginează oamenii, o consecinţă necesară a dezvoltării tehnice, ci mai degrabă un rezultat al lipsei de gândire şi al tendinţei de a urma calea minimei rezistenţei. Problema mai poate fi formulată şi astfel: e rezultatul luării în considerare doar a producţiei de bunuri, şi nu a oamenilor care produc acele lucruri.
[…]
În epoca noastră cel puţin, cunoştinţele tehnice au atins un nivel care permite descentralizarea pe cea mai vastă scală atât a spaţiului locuibil cât şi a producţiei, şi aceste cunoştinţe tehnice pot deveni una din cele mai importante elemente în lupta împotriva înregimentării şi în crearea unor condiţii de viaţă decente.
[…]
Pe baza consideraţiilor noastre de principiu, dar şi a experienţei practice, putem spune că diagnoza comunistă a maladiei e în linii mari corectă dar că terapia e falsă.Singurul rezultat al soluţiei comuniste a statului socialist e să facă pe toată lumea la fel de săracă şi la fel de dependentă. Dar există căi de a procura o mai justă distribuţie atât a bunurilor materiale cât şi a controlului economic, căi mult mai sigure decât naţionalizarea. Mă gândesc de exemplu la o colaborare adecvată între patroni şi muncitori şi la modificarea liberalismului individualist operată de reglementarea activităţii corporate.
[…]
Naţionalizarea e un mod greşit de a remedia nedreptăţile sociale care stau la baza sistemului capitalist ca atare. Adevărata cale constă nu în a face statul, care e cea mai abstractă şi impersonală instituţie, forţa decisivă în economie. Trebuie, din contra, să restaurăm acelor grupuri şi instituţii anterioare statului, eliminate de ultimele evoluţii, înţelesul pe care ar trebui să îl aibă conform ordinii divine a creaţiei. Că statul ar trebui şi poate să ajute în această privinţă a fost demonstrat de practica anumitor ţări. Statul trebuie să ajute la combaterea absorbirii oamenilor de către stat; mai presus de orice ar trebui să ajute la restaurarea şi susţinerea formelor de asociere anterioare statului şi în afara lui: familia mai întâi, dar şi bisericile, asociaţiile profesionale şi sindicatele muncitorilor din industrie.Dogma luptei de clasă trebuie depăşită pe baza intuiţiei faptului că muncitorul şi patronul sunt meniţi unul altuia şi că bunăstarea unuia e şi bunăstarea celuilalt.
[…]
2.Biserica spune “Nu” comunismului
[…]
Se spune, cu oarecare dreptate, că dacă noi, creştinii, am fi practicat în bisericile noastre un comunism mai real atunci comunismul totalitar de astăzi nu ar fi apărut. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi de cuvinte! Comunismul creştin al iubirii nu are nimic în comun cu aşa-zisul comunism care ar putea fi numit şi capitalism dictatorial de stat. Primul, cel creştin, era un comunism voluntar, în vreme ce ultimul e bazat pe faptul că statul expropriază forţat stăpânirea asupra mijloacelor de producţie şi controlează total şi despotic întreaga economie la fel ca şi toate celelalte aspecte ale vieţii. Nu se mai pune problema unei juste şi echitabile distribuiri a bunurilor şi a poverilor. Egalitatea există doar în măsura în care marea majoritate a poporului e îngrozitor de săracă şi birocraţia planifică tot ce câştigă şi cheltuieşte un muncitor sau un ţăran cooperator. La fel de puţin, desigur, se poate vorbi de o egală participare în direcţionarea vieţii economice sau a statului. Totul e controlat de o mică clică dictatorială care la rândul ei e guvernată dintr-un singur punct de control.
[…]
Se spune că Biserica trebuie să fie întotdeauna de partea victimelor nedreptăţii şi a săracilor, şi că de aceea nu poate să ridice vocea împotriva mişcării proletare comuniste. De fapt nicăieri în lume nu există mai multă nefericire cauzată de sărăcie şi nedreptate decât în comunismul totalitar, care îşi tratează cetăţenii ca pe sclavi ai statului şi care ridică împotriva lor înfricoşătorul aparat al puterii de stat.
.
[…]
Se spune că Biserica nu are niciun drept să vorbească împotriva comunismului de vreme ce a tăcut în privinţa luptei împotriva nedreptăţilor capitalismului. Răspunsul la această obiecţiune e următorul: mai întâi, că lupta împotriva nedreptăţilor, exploatării şi inumanităţilor capitalismului a început de fapt în cercuri creştine cu mult înainte de apariţia Manifestului Comunist al lui Marx. Sindicalismul şi mişcarea cooperatistă, care au făcut mult mai multe pentru omul de rând şi îmbunătăţirea condiţiilor lui sociale decât marxismul doctrinar, au fost în mare parte opera bărbaţilor şi femeilor creştine, şi au fost susţinute în mod public de lideri ai Bisericii, printre alţii.
[…]
Se spune că Biserica, ca şi Biserică, nu trebuie să lupte cu sau pentru un sistem anume. A greşit deci când s-a opus în numele justiţiei şi umanităţii sistemului nedrept şi dezumanizării totalitarismului lui Hitler?Din contra, e spre meritul său că a făcut acest lucru, şi e spre ruşinea sa că a făcut acest lucru prea târziu. Când răul şi dezumanizarea sunt transformate în sistem, e cu atât mai demonică puterea şi ameninţarea lor. Cum ar trebui Biserica să tacă atunci când are de a face cu un sistem al ateismului, fărădelegii şi sclaviei absolute?
[…]
Comunismul, se spune, a redat multor oameni, şi mai ales tinerilor, o credinţă şi o capacitate de sacrificiu pe care nu le-au putut găsi în Biserică. Exact acelaşi lucru au pretins şi susţinătorii regimului lui Hitler. E prerogativa tinereţii să fie înşelată şi să-şi pună idealismul şi dorinţa de absolut în slujba unor cauze care nu le merită. (…) E una din funcţiile Bisericii să demaşte iluziile şi să-i facă pe tineri conştienţi de diferenţa dintre realitate şi frazele propagandistice. Dar mai presus de orice – şi e o fărâmă de adevăr în reproşul menţionat anterior – Biserica trebuie să afirme mai curajos şi mai răspicat decât până acum că suntem ai lui Dumnezeu. Persoana care se recunoaşte ca “rob al lui Dumnezeu” va recunoaşte desigur că stăpânirea lui Dumnezeu asupra noastră exclude domnia totalitară asupră-ne a statului, fie el roşu sau brun.
[…]
Se spune că atât timp cât comunismul îi îngăduie Bisericii libertatea de a predica – aşa cum face acum -, Biserica nu are niciun motiv să i se opună. Aşa suna şi lozinca Creştinilor Germani. [18] Nenorocitul de Goebbels a spus exact asta: “Cerul pentru voi, Pământul pentru noi!” Slavă Domnului, Biserica a detectat imediat păcăleala şi a reafirmat că Vestea Bună a Bisericii îmbrăţişează viaţa noastră în întregul ei, atât domeniul politic cât şi cel economic. De ce ar fi astăzi validă o afirmaţie care a fost atunci respinsă pe bună dreptate şi cu atât de multă hotărâre şi curaj în faţa vocilor care ne ispiteau cu această delimitare de teritorii?
[…]
Se spune că oricine luptă împotriva comunismului e un instigator al războiului şi se face complice la izbucnirea celui de-al treilea război mondial. (…) Dacă există ceva care ne poate salva de război e tocmai voinţa unită de apărare a popoarelor non-comuniste. De fapt, astăzi, multe popoare europene aşteaptă cu nerăbdare următorul război – datorită căruia speră să poată fi eliberate de insuportabilul jug comunist. Dar nu trebuie să cedăm dorinţei lor. Cea mai puternică apărare spirituală nu e dorinţa de război. Ştim cine se joacă astăzi, în modul cel mai periculos, cu focul războiului. Îţi trebuie multă răbdare pentru a le explica acestor domni că nu ne putem lăsa păcăliţi de cacealmaua lor, că intenţionăm să ne apărăm cu hotărâre calmă libertatea şi pacea, atât timp cât ultima nu o face imposibilă pe prima.Biserica nu are a predica vreodată războiul, dar frica de război nu trebuie să o împiedice să-şi facă auzită vocea, atunci când e cazul, împotriva inumanităţii, pentru libertate împotriva sclaviei şi pentru dreptate împotriva nedreptăţii.
[…]
Se spune că Biserica trebuie să evite să fie atrasă în conflictele politice dintre Apus şi Răsărit. Răspuns: statul-total aşa cum există el acum în formă comunistă nu are prea mult de a face cu diferenţele dintre Răsărit şi Apus, aşa cum nu a avut de a face nici în cazul formei lui diletante, hitleriste. Statul-total aşa cum există el acum în ţările comuniste e un produs al Occidentului, nu al Răsăritului.E stadiul final al evoluţiei spirituale a Occidentului în treptata lui alienare de credinţa creştină. Filosofia occidentală naturalistă e premiza lui imediată.Pura filosofie imanentistă, care nu lasă loc pentru ideea de justiţie şi pentru valoarea omului, e premisa lui. Unde ne există nimic sfânt, omul nu are valoare: nu există nici drepturi ale omului, niciun drept în faţa statului sau mai presus de stat.Statul-total e filosofia pozitivistă, naturalist-materialistă, a Occidentului pusă în aplicare. Dar, mai important, totalitarismul comunist nu e răsăritean, din cauză că are susţinători în rândul tuturor popoarelor occidentale şi, cu ajutorul propagandei lui care sună idealist, e capabil să seducă pretutindeni oameni care suferă din cauza condiţiei lor sociale. În al treilea rând, nu e răsăritean din cauză că popoarele răsăritene asupra cărora a căpătat control, odată ce au avut experienţa lui, l-au detestat, iar asupra altora a fost impus cu forţa şi viclenie împotriva voinţei zdrobitoarei majorităţi. Sistemul marxist, care constituie baza lui teoretică, a fost de asemenea impus poporului rus şi e chiar mai străin poporului rus decât oricărui popor occidental.
[…]
În fine, s-a spus că nu există nicio justificare şi nu are niciun sens pentru Biserică să repete ce a spus de nenumărate ori orice ziar civic sau socialist. E curios că pe vremea când Hitler era la putere nu a existat ţară, cu excepţia Germaniei, în care presa să nu îşi manifeste dezgustul faţă de infamul sistem totalitar nazist. Biserica şi teologii ei nu au ezitat să se alăture acestui cor de protest al simplei conştiinţe morale, şi Biserica a avut ceva special de zis, diferit de ce se găsea în presa seculară. De ce ar trebui să stea lucrurile diferit de astă dată? Trebuie deci să spunem că nedreptatea şi inumanitatea acestui sistem, care deja a ucis şi torturat milioane de oameni, care forţează treisprezece milioane de sclavi să muncească în groaznicele condiţii ale Uralilor şi ale Siberiei până când sunt ruinaţi, care prin Teroarea lui deja face Gestapoul lui Hitler să pară amator, care îşi transformă propriul popor într-un neam de sclavi-muncitori, care nu ezită să înrobească popoarele unul după altul în timp de aşa-zisă pace – trebuie deci să spunem că acest regim e mai puţin abominabil decât celălalt doar pentru că e rezultatul unei revoluţii proletare, din al cărei idealism iniţial [21] nu a mai rămas nimic astăzişi care a fost de la bun început amestecată cu satanism? Oare nu are Biserica niciun motiv special pentru a-şi ridica vocea în condiţiile în care atâtea milioane de creştini, în Rusia, în Balcani, în Germania de Est şi în ţările baltice – în măsura în care nu au fost deja sfâşiate – suferă în modul cel mai cumplit sub stăpânirea acestui sistem, şi în condiţiile în care Biserica e ponegrită şi redusă în activitate la cel mai mic perimetru posibil după ce a fost persecutată în anii anteriori într-un asemenea hal încât nu suportă comparaţie nici cu cele mai violente politici antibisericeşti ale lui Hitler?
[…]
Înţeleg că nu vor în niciun chip să trebuiască să spună ceea ce mulţi alţii, care nu sunt creştini, spun. Dar atunci nu ar trebui ei să spună, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului nazist, ceea ce trebuie spus în această situaţie, lucruri diferite de ceea ce presa seculară a spus şi continuă să spună? Nu ar trebui ei să fie capabili să-şi formuleze protestele astfel încât şi nedreptatea din Occident, din propria lor ţară, să fie în aşa fel atinsă încât niciun reacţionar înrăit să nu poată să confunde vocea Bisericii cu vocea presei reacţionare?
[…]
Completa luare în stăpânire de către stat a vieţii economice – şi acesta e comunismul modern – duce obligatoriu, fie că intenţionăm sau nu, la statul-total. Lenin avea dreptate să fie convins că regimul comunist poate fi instaurat şi perpetuat doar cu ajutorul unui stat atotputernic.
[…]
Comunismul e o consecinţă necesară a ateismului, care e una din premisele lui de bază. Omul care e şi creştin şi comunist – în sensul comunismului contemporan – e o ciudăţenie. Nu ştie ce face dacă se gândeşte că se poate alia cu produsul ateismului radical fără să-şi trădeze credinţa. Împăciuitorismul şi simpatia parţială faţă de această monstruozitate socială şi politică sunt inacceptabile.
[…]
3. Biserica spune “Nu” capitalismului
Cea mai simplă definiţie a capitalismului e: puterea suverană a banului. Ne vin în minte uriaşele societăţi anonime pe acţiuni şi dividendele lor uriaşe, monopolurile industriale şi de asigurări, marea finanţă sau băncile atotputernice, foarte inegala distribuire a veniturilor şi proprietăţii, uriaşul număr al muncitorilor care trăiesc în condiţii nedemne de firea umană, deşi în vecinătatea mizeriei lor se lăfăie luxul şi bogăţia. Ne gândim şi la puterea pe care aceste vaste concentrări de bogăţie economică o exercită în domeniul afacerilor politice şi economice – şi în politica internaţională; la modul complet lipsit de scrupule în care această influenţă e exercitată. Sau ne gândim la nedemna dependenţă a muncitorului, care în vremuri grele e lăsat să moară de foame în stradă, după ce în vremuri de prosperitate a umplut buzunarele celor care erau deja bogaţi. Ne gândim la “venitul nemuncit” din dobânzi şi dividende, şi mai ales că acesta e provenit din munca celor despre ale căror condiţii de viaţă majoritatea celor care câştigă acele bonusuri şi dividende nu ştiu nimic. Ne gândim la contrastul dintre cantitatea de venit nemuncit şi salariile scăzute ale celor a căror muncă produce acest profit. Ne gândim la cum deţinătorii anonimi de portofolii de acţiuni hotărăsc cine conduce corporaţia, în vreme ce muncitorul nu are nicio influenţă iar muncitorul-manager individual are foarte puţină.
[…]
Prin capitalism, Marx înţelege sistemul de organizare economic în care mijloacele de producţie sunt în mâini private, în proprietatea particulară a celor care nu folosesc ei înşişi, ca muncitori, acele mijloace de producţie, ci lasă altora munca, salariaţilor. Exploatarea şi dependenţa muncitorului şi apariţia acelei clase pe care Marx a numit-o proletariat depinde de acest divorţ dintre capital sau stăpânirea uneltelor şi muncă. Şi astfel, din cauză că a fost capabil să pună clar şi simplu diagnosticul, Marx a ştiut, mai departe, cum să dea un răspuns clar şi răspicat chestiunii înlăturării răului: prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, prin transferul lor în proprietatea comună a tuturor – ceea ce astăzi se numeşte naţionalizarea capitalului privat, a industriei mai ales.
[…]
Socialismul marxist şi comunismul aveau viziuni diferite, nu asupra scopului ultim, ci asupra drumului către acel ţel. Comunismul lupta pentru răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi înlocuirea lui cu o economie colectivă şi – cel puţin pentru o vreme – dictatura proletariatului. Socialismul în schimb – în măsura în care rămâne marxist – urmăreşte acelaşi scop, dar prin mijloace non-violente, democratice. Dincolo de chestiunea drumului corect către ţelul comun urmărit, socialismul marxist şi comunismul sunt identice, aşa cum devine evident atât istoric cât şi politic, de vreme ce, de obicei, socialiştii marxişti aprobă revoluţia imediat ce comuniştii au săvârşit-o, deoarece scopul a fost atins, chiar dacă prin mijloace pe care socialiştii nu le pot aproba.
[…]
Dar, de la Revoluţia Bolşevică încoace, şi mai ales de la evoluţia ei ulterioară, multă lume care analiza lucrurile din perspectiva lui Marx a început să fie neliniştită. Au văzut că revoluţia comunistă şi naţionalizarea capitalului productiv au dus la rezultate mai îngrijorătoare decât rezultatele capitalismului, şi anume la statul-total comunist. Există încă, desigur, marxişti care cred că o economie socializată prin mijloace democratice poate fi lăsată să se dezvolte în continuare în mod democratic. Dar numărul celor care cred acest lucru e în scădere deoarece, analizând modul cum se petrec lucrurile în realitate, nu e greu de observat că totala socializare a industriei – şi acest lucru înseamnă aducerea ei sub control politic – şi socialismul de stat duc, inevitabil, la totalitarism comunist. Socialismul se află deci astăzi într-o dilemă considerabilă şi într-o stare de perplexitate.
[…]
Mai trebuie menţionat încă un fapt. Foarte mulţi, dacă nu majoritatea, celor care condamnă capitalismul înţeleg prin el nimic altceva decât bogăţia. Un capitalist e un om bogat şi bogăţia – în ochii lor – reprezintă ceva respingător moral. Alţii, iarăşi, înţeleg prin capitalism goana neînfrânată după bani şi profit care ar putea fi mai bine numită “mamonism”. În vreme ce credinţa creştină condamnă negreşit mamonismul, verdictul asupra bogăţiilor nu e atât de clar în Biblie, deşi desigur că pericolul ateismului şi împietririi inimii care decurge din bogăţii e puternic accentuat în Scriptură.
[…]
Majoritatea creştinilor de astăzi e perplexă în privinţa soluţiei marxiste, a socialismului de stat sau a comunismului, chiar dacă mulţi obişnuiau sau chiar mai obişnuiesc să îşi spună socialişti. Îşi dau seama că remediul e mult mai rău decât boala care trebuie vindecată.
[…]
Sarcina asumată astăzi ca atare atât de socialiştii non-marxişti cât şi de liberalii progresişti sau de oamenii obişnuiţi e, într-un cuvânt, înlăturarea acelor simptome care sunt condamnate de toată lumea, fără a suprima economia “liberă”, adică economia liberă de absorbţia etatistă.
[…]
Şi, în final, a avut loc o modificare a opiniilor capitaliştilor în multe privinţe şi o apropiere reciprocă între angajaţi şi angajatori. Oamenii au ajuns să înţeleagă că sunt meniţi unii altora, că trebuie să se privească unii pe alţii nu ca duşmani, ci ca parteneri. Mulţi “capitalişti” şi contractori recunosc organizaţiile muncitoreşti şi nu le mai tratează ca pe duşmani împotriva cărora trebuie să lupţi, ci ca pe aliaţi cu care trebuie să cooperezi. (…) Acest lucru înseamnă, totuşi, că noua situaţie e caracterizată de abandonarea antagonismului doctrinar al sistemului iniţial. Pe de o parte, vechea concepţie “liberală” individualistă e în mare măsură abandonată şi odată cu ea tot ceea ce ţine de atitudinea de “aşa vreau eu” capitalist şi de liberalism laissez-faire. Pe de o parte, intervenţia statului şi, pe de alta, dreptul muncitorilor la negocieri colective au fost recunoscute de mai toată tabăra “capitalistă”. De cealaltă parte, clasa muncitoare nu mai apără ideea socialismului de stat, deoarece i-a recunoscut caracterul totalitar periculos. Vechea lozincă a luptei de clasă şi-a pierdut mult din puterea de atracţie iniţială. Sigur că o oarecare tensiune încă se mai simte. Mai există încă “boşi” care ar vrea să abolească toate sindicatele ca să-şi poată recâştiga vechea lor poziţie de “stăpân la mine în casă” şi care se opun cu îndârjire oricărei intervenţii a statului denunţând-o ca “socialism de stat” şi “comunism”. Există încă şi lideri sindicali care consideră de datoria lor să trezească în muncitori conştiinţa luptei de clasă şi care mai mult sau mai puţin conştient subscriu la doctrina comunistă fără a se numi pe faţă comunişti.
[…]
există anumite principii ale unei ordini juste care pot fi extrase, direct sau indirect, din Biblie – din înţelegerea biblică a omului. Ele pot fi formulate succint după cum urmează: omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu trebuie tratat niciodată ca un mijloc, ci doar ca un scop în sine. De aici decurge inviolabilitatea demnităţii persoanei. Pe de altă parte, omul e menit comunităţii, deci interesul său personal trebuie întotdeauna să fie limitat de interesele comunităţii. Omul nu e deci nici un simplu atom al colectivităţii, nici un simplu atom individual. Din acest motiv, cele două posibilităţi extreme ale liberalismului radical şi ale colectivismului radical sunt excluse din start. Nici laisez-faire-ul, nici totalitarismul comunist nu sunt posibilităţi creştine.
[…]
Din notele adaugate de Mircea Platon:
„rostul Bisericii, conform lui Brunner, e să ne arate că tot ceea ce ne desparte e la fel de important ca tot ceea ce ne uneşte. Pentru că doar astfel poţi distinge între “idealismul” hitlerist/comunist şi jertfelnicia creştină. Judecata lui Brunner poate suna a radicalism într-o Românie adormită de murmurul frazei: “E mai important ce ne uneşte decât ce ne desparte” (o variaţiune a apoftegmei lui Andrei Pleşu, conform căruia “îngerii buni unesc şi îngerii răi despart”). Dar dacă ne uneşte minciuna şi ne desparte adevărul, atunci nu, nu e mai important ce ne uneşte. Pentru că ceea ce ne uneşte nu există, e doar o lipsă.”
„Brunner era ferm că soluţia trebuie să aibă în vedere o economie personalistă, a întreprinderilor mici şi mijlocii: “Problema opoziţiei dintre comunism şi capitalism a suferit modificări în ultimul timp, de când capitalismul a adoptat forma colectivistă a trusturilor, cartelurilor etc.Antreprenorul liber a devenit în mare măsură o ficţiune. din punctul de vedere al dreptului la libertate, nu ar fi nicio diferenţă dacă aceste companii ar fi naţionalizate […] Adevăratul interes al comunităţii ar cere, de fapt, reducerea acestui capitalism mamut cu caracterul lui monopolist la dimensiunile unui sistem mai suplu de întreprinderi mici şi mijlocii” (Brunner, Justice and the Social Order, 279).
„Determinismul marxist a fost înlocuit de un determinist capitalist-globalist, cu orice “a treia forţă” aşezată sub semnul “barocului stalinisto-fascist”, al “comunismului mistic” şi al altor himere conceptuale de acest fel. Abandonarea spiritului critic, a criteriilor fine, pentru că exacte, de judecată, nu poate decât să perpetueze, sub masca “dreptei”, o atitudine spirituală de esenţă revoluţionar/naţional-bolşevică,care scuză cele mai mari nedreptăţi în numele inevitabilităţii istorice. Cultul Capitalului lui Marx a lăsat locul cultului capitalului oligarhic. Ca şi la 23 august 1944, şi la 22 decembrie 1989 românii au “întors armele” dar poartă acelaşi război. Al altora. Încă nu am ajuns să luptăm propriile noastre războaie sau să stăm acasă.În curând nici nu vom mai avea casă. Şi vom plânge după vremea când aveam ce apăra. Deocamdată ne bucurăm, adică vindem/radem/exploatăm, de ce avem. Dar de ce anume se vor bucura copiii noştri? Ce avem şi ce lăsăm?”
Cititi AICI articolul integral cu introducere si note de Mircea Platon.
“Statul servil” – În această formă socială, o minoritate care controlează mijloacele de producție susține vasta majoritate a celor fără proprietate, chiar și pe cei pe care nu îi exploatează, fiind posibilă astfel o orânduire stabilă, din care libertatea este însă eliminată. Aceasta este direcția în care ne îndreptăm astăzi. Capitalistii mențin oamenii în viață prin exploatarea acestora în schimbul unui salariu, iar șomerilor le asigură existența prin acordarea unor mici subvenții.
Regăsirea frumosului pierdut 
Recent Comments