Home

„Unica salvare” propusă de Ludwig von Mises

1 Comment

revolutia franceza %22unica salvare%22 a lui Mises

de John Médaille

În general, preoții atrag atenția în predicile lor asupra păcatelor noastre personale fără a avea în vedere și implicațiile sociale sau legătura dintre păcat și încălcarea unei ordini sociale drepte. Este un lucru ciudat, de vreme ce păcatul înseamnă tocmai distrugerea relației bune dintre om și aproapele lui, dintre om și Dumnezeu, relație care asigură menținerea acestei ordini. Ceea ce duce la tulburarea acestei ordini este păcatul. Acest lucru este exprimat negativ în cele Zece Porunci („Să nu ucizi, să nu furi, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” și așa mai departe) și pozitiv în Predica de pe Munte („binecuvântați pe cei care vă vatămă” etc.).

Învățătura Bisericii nu dictează un anumit sistem social sau economic, ci doar stabilește criteriile în funcție de care poate fi judecat orice sistem social sau economic. Rămâne la latitudinea laicatului să elaboreze sisteme adaptate contextului lor social și istoric, sisteme care să țină cont de aceste criterii. Cel mai adesea, se refuză o astfel de soluție. Nu este vorba de faptul că oamenii credincioși nu sunt implicați în viața politică și socială a țării. Dar, de multe ori, fac acest lucru separat de convingerile lor religioase și de învățătura Bisericii, deoarece ei consideră că problemele sociale și religia sunt domenii separate. Multe exemple de acest fel pot fi întâlnite la stânga politică, dar cele mai multe se găsesc în zona dreptei, mai precis, încercarea de a „boteza” economia de factură esențial iluministă a lui Ludwig von Mises și a Școlii austriece. More

Advertisements

Declinul familiei și criza economică

9 Comments

Fragmente traduse din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author (interviu cu John Medaille):

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: More

Atingerea lui Midas. De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă?

5 Comments

Rosia Montana petitie2

de John Médaille

Un prieten mi-a trimis acest documentar*. Este o „piesă moralizatoare” modernă, dacă sintagma de „principii morale moderne” nu este o contradicție în termeni.

Documentarul are 54 de minute (http://vimeo.com/moogaloop.swf?clip_id=3128543&server=vimeo.com&show_title=1&show_byline=1&show_portrait=0&color=&fullscreen=1). Dacă nu aveți timp să îl vizionați, permiteţi-mi să vă ofer un rezumat:
Pe scurt, există o mină de aur în Roșia Montană, o localitate din România. Aceasta nu este o noutate. A existat mereu o mină de aur în Roșia Montană și putem explora încă galeriile săpate de romani (…). Aurul nu este singura bogăție de care dispune Roșia Montană. Muntele are și zăcăminte de argint și cupru, însă aceasta nu este toată bogăția regiunii. Zona este un loc de o frumusețe cuceritoare, după cum puteți vedea în film, dar are și câmpii fertile, pășuni mănoase și râuri bogate în pești. Este suficientă bogăție naturală și nimic nu ar trebui să-i oprească pe oameni să beneficieze de prosperitatea naturală și să fie fericiți.

Însă prosperitatea si fericirea nu există în localitate. Este, de fapt, o zonă săracă. Nici aceasta nu este o noutate. Noutatea este că o companie canadiană intenționează să înceapă o exploatare minieră în Roșia Montană. Dar „exploatare minieră” poate că nu e tocmai cuvântul potrivit. Mai curând, ei intenționează să distrugă muntele, iar pentru aceasta trebuie să distrugă localitatea. Vor să înlocuiască satul cu un lac de cianură și să obțină din fiecare tonă de rocă nimicită un grăunte de aur. Plănuiesc ca, în numai 17 ani, să transforme întregul munte într-un morman de zgură. (…)

Nu sunt pe poziția de a spune sătenilor ce ar trebui să facă. Nu este nici localitatea mea, nici țara mea și doar oamenii de la Roșia Montană și guvernul României pot lua decizii în privința aceasta. Dar dacă localnicii decid să rămână sau să plece, decizia pe care o vor lua reflectă un aspect al unei realități mult mai grave. Mai precis, al unei realități absurde proprie capitalismului corporatist, dar de care nimeni nu pare a-și da seama. Aceasta este: Roșia Montană este o regiune de o mare bogăție naturală, DAR OAMENII NU AU NICIUN VENIT (după cum afirmă în film unul dintre săteni). Acest loc este înzestrat cu toate darurile pe care un Dumnezeu iubitor le-ar putea oferi unei porțiuni de pământ: munți plini de minerale, văi acoperite de gospodării, pășuni pline de animale, râuri bogate în pești. Este o regiune care ar putea să asigure existența a zeci de mii de oameni, care ar trăi în pace și prosperitate – așa cum s-a și întâmplat în trecut –, dar, în capitalism, aceasta nu poate asigura subzistența nici pentru o mie de oameni. O zonă care ar putea fi prosperă și locuită de oameni fericiți a fost transformată, în mod forțat, într-un ținut inert. Există bogăție, o bogăție reală, dar oamenii nu au de muncă pentru a-și putea asigura traiul, și – mai ales tinerii, care reprezintă viitorul – consideră că trebuie să plece de acolo. Însă dacă părăsesc regiunea, cu puținii euro oferiți de canadieni, cine îi poate învinovăți?

Absurditatea este că, în timp ce localnicii dispun de bogăție reală, canadienii posedă bogăție financiară și, în capitalismul corporatist, ultima este mai importantă decât prima. Bucățile de hârtie printate sunt mai grele decât aurul. Sterilele bancnote sunt mai „roditoare” decât câmpiile mănoase. Putem râde de această glumă, dar și țara noastră [SUA] a căzut în această capcană. În țara noastră, nu mai puțin decât în România, oamenii care nu produc altceva decât niște bucăți de hârtie (numite instrumente financiare derivate) au îngenuncheat o țară imensă. Aceștia nu au contribuit nici măcar cu o picătură la bunăstarea țării, dar din bogăția reală a țării noastre le-am plătit sute de miliarde de dolari și încă le vom mai plăti ca răsplată pentru eșecurile lor.

În capitalism, ordinea firească a lucrurilor este inversată. Banii care ar trebui să constituie doar un mijloc prin care se realizează schimbul de bunuri reale, devin stăpânii bunurilor reale și ai oamenilor. Legătura naturală dintre bogăție și muncă este anulată, iar cei care dețin bogăție reală câștigată prin muncă reală devin sclavii celor care dispun de bogăție financiară fără a munci.

Situația din Roșia Montană se întâlnește peste tot în lume unde există bogăție care poate fi exploatată. Un exemplu evident este petrolul. Petrolul conferă regiunii unde se găsește posibilitatea de a fi prosperă, dar, în general, oamenii unei țări bogate în petrol nu beneficiază nici de bogăție, nici de locuri de muncă. Bogăția se concentrează în mâinile câtorva oameni, care sunt de obicei străini, aflați mână în mână cu politicienii locali, clienții lor, în timp ce restul oamenilor nu au de muncă și, în consecință, nu se pot bucura nici de prosperitate. O parte infimă din bogăție, alocată cu zgârcenie, e singurul lucru la care pot spera. Poate fi o parte mai generoasă, cum fost în Arabia Saudită; uneori este un venit derizoriu; dar de cele mai multe ori, populația nu au niciun câștig. Doar în puține țări, ca, de pildă, în Norvegia, astfel de bogății au fost considerate drept proprietate comună a națiunii și au fost utilizate pentru a spori bunăstarea reală a cetățenilor, astfel încât aceștia să poată face față vremurilor când petrolul se va epuiza.

Obținem în timp aurul din pământ. Este normal sa fie așa. Este o resursă de care beneficiază epoci întregi, și nu doar o singură generație și, în mod sigur, nu o generație de străini. Muntele oferă fiecărei generații mici cantități, astfel încât oamenii să se bucure la sfârșitul fiecărei zile sau să le dăruiască mici cadouri soțiilor și copiilor lor. Copiii vor crește și vor oferi, la rândul lor, daruri celor din familiile lor. Dar canadienii vor să comprime în 17 ani 2000 de ani de minerit, să extragă, dintr-o lovitură, toată bogăția munților roșii și să lase în urmă un deșert. Ei spun că vor lăsa în urmă o grădină, dar, odată ce bătălia va fi câștigată în favoarea lor, odată ce aurul va fi luat, vor exista puține motive pentru a-și îndeplini promisiunile. Curând după ce mina va fi deschisă și muntele va începe să se micșoreze, directorul companiei canadiene îl va chema pe managerul român și îi va spune: „Am făcut 100 de milioane de euro anul trecut; trebuie să facem 120 anul acesta. Redu bugetul”. Iar în anul care va urma vor spune că trebuie să facă 140 de milioane, apoi 200. Care buget credeți că va fi redus?**

Au fost făcute aceleași promisiuni în Baia Mare, în nordul României. Dar în anul 2000, barajul lacului de decantare a cedat si apele reziduale conținând cianură s-au revărsat în Tisa și în Dunăre, această catastrofă lăsând în urmă o vale sterilă și periculoasa și [mii de tone de] pești otrăviți. Acesta a fost cel mai mare dezastru ecologic produs în Europa după cel de la Cernobâl. Oamenii nu mai pot practica agricultura sau pescuitul în regiune timp de 20 de ani. (…)

Acest întreg proces este numit „investiție”, ceea ce înseamnă că țări ca România, care dispun de bogăție reală, trebuie să se umilească în fața țărilor cu bogăție financiară. Ele trebuie să cerșească de la Bruxelles permisiunea de a-și consuma propria pâine și bucățile de hârtie fără de care (aparent) grâul nu va crește și peștii nu vor putea fi pescuiți. În aceste condiții, fermele și fabricile aparținând acestor țări nu pot concura cu un sistem de subvenții (acordate marilor corporații) și de exploatare, numit „globalizare”, sistem menit să spolieze țarile mai puțin dezvoltate în beneficiul câtorva oameni bogați financiar. Dacă se va petrece ceea ce se întâmplă în mod normal în astfel de situații, va fi imposibil ca guvernul României să reziste presiunii la care va fi supus de a vinde bogăția reală a României în schimbul „investiției” făcute de compania canadiană. Totuși, altceva poate opri acest proiect: prăbușirea unui sistem care impune astfel de proiecte.

În România există oameni care au fost martorii căderii unor imperii. Ei au asistat la căderea fascismului, a comunismului și sunt convins că în curănd vor fi martorii prăbușirii capitalismului. Precum cele anterioare, acest sistem nu poate supraviețui propriului „succes”; bucățile de hârtie nu sunt bogăție adevărată, iar oamenii care dispun de bogăție reală câștigată prin muncă reală se vor sătura să muncească pentru alții și vor alege să muncească pentru ei înșiși.

Nu ar trebui să constituie o problemă organizarea bogăției României într-un sistem economic real. Nu ar trebui să fie o dificultate ca românii să obțină prosperitate din câmpiile lor fertile, să fabrice bunuri utile pentru vecinii lor și să se desfășoare relații comerciale între orașele țării sau între România și țările ei vecine, care au nevoie de ceva din bogăția ei, așa cum România poate utiliza ceva din surplusul acestora. Dacă doar niște bucăți de hârtie stau în calea realizării acestor lucruri care pot aduce prosperitate românilor, atunci astfel de hârtii pot fi printate la București, fiind garantate de bogăția reală a României. Nu e nevoie decât de voință pentru aplicarea acestor măsuri. Dacă țările mici au capacitatea de a-și crea propria bogăție, nimeni nu le poate opri. Altfel, românii vor trebui să muncească pentru canadieni, însă doar câțiva români, pentru că locurile de muncă oferite nu vor fi multe. Cât despre restul oamenilor, aceștia trebuie să meargă la muncă în Spania sau în Germania; trebuie să îmbogățească alte țări și să-și uite propria limbă.

O altă problemă este că astfel de proiecte nu sunt investiții bune. Acestea presupun alocarea unui volum prea mare de capital și necesită ca prețul aurului să rămână la sau să depășească un anumit prag. Dar acum 10 ani, prețul era de doar 250 de dolari/uncie, iar dacă situația actuală se remediază, poate ajunge din nou la acest preț, însă în acest caz exploatarea ar fi neprofitabilă. Dar dacă asistăm într-adevăr la apusul unei epoci, la căderea unui imperiu, atunci prețul ar putea urca la 5.000 de dolari/uncie. În acest caz, România va avea nevoie de aurul ei și cei care conduc țara nu vor permite să fie luat, indiferent ce promisiuni au făcut companiei canadiene. Compania canadiană nu are o armată cu ajutorul căreia să-și impună revendicările, iar restul țărilor europene vor avea de rezolvat propriile lor probleme. Canadienii își vor pierde investiția, așa cum oamenii din Roșia Montană vor fi rămas fără localitatea lor.

Am numit capitalismul o mare glumă, dar el este și un mit terifiant, similar mitului regelui Midas***, care transforma în aur tot ce atingea. Capitalismul corporatist preschimbă în aur tot ceea ce atinge, însă este un aur care – așa cum se întâmplă în mitul regelui avar – nu îi poate asigura supraviețuirea și care transformă toate lucrurile dragi nouă și tot ceea ce are valoare reală în lucruri reci și fără viață. Nimeni nu știe ce se va întâmpla, dar ar fi periculos să credem că ceea ce a funcționat ieri va funcționa și în viitor. Este un mit că astfel de lucruri au funcționat vreodată în țări precum România și e o iluzie și mai mare să credem că România are nevoie de ele, dacă ar funcționa. Această țară are suficient aur și suficientă hrană pentru a asigura singură bunăstarea tuturor cetățenilor ei.

John Médaille, The Midas Touch, sursa: frontporchrepublic.com

Traducere si note de Irina Bazon

* Film documentar despre Rosia Montană, intitulat ”Gold Futures – The Future of a Romanian Mining Town”, realizat de postul de televiziune PBS din New York (n. tr.).

** Dintr-un comentariu făcut de John Medaille: „De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă? De ce ar trebui ca locuitorii ei să depindă de un proiect atât de violent pentru a-și procura cele necesare subzistenței când sunt înconjurați de o asemenea bogăție naturală? Dacă vor ceda canadienilor, vor avea de lucru 17 ani. Apoi vor reveni la situația dinainte. Aceasta nu este o soluție.
(…) Creativitatea oamenilor este stimulată prin accesul la unelte și pământ (capital), iar fără ele este suprimată. Sistemul capitalist suprimă creativitatea oamenilor. Canadienii pot extrage aurul în mod profitabil pentru că obțin subvenții și externalizează costurile. Vor transforma muntele într-un morman de zgură, dar dacă ar trebui să restaureze zona, această operațiune nu ar fi profitabilă. În astfel de cazuri, externalizarea costurilor este un fapt obișnuit. Vedeți ce s-a întâmplat la Baia Mare” (n. tr.).

*** În mitologia greacă, Midas era un rege avar care a obţinut de la zei puterea de a transforma în aur tot ce atingea. Cum şi mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urmă a murit de foame (n. tr., sursa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=11).

Despre democraţie şi regi

6 Comments

de John Médaille

Dacă spui că eşti monarhist eşti privit ca şi cum ai spune că te-ai alăturat Flat-Earth Society 1 sau că ai aderat la teza geocentrismului sau la teoria conform căreia lumea ar fi apărut acum 6.000 de ani.
Dacă prestigiul de care se bucură monarhismul este doar cu puţin mai mare decât cel al fascismului, a fi monarhist nu este privit la fel de apreciativ ca faptul de a face parte din comunitatea Amish. Să nu mai lungesc, însă, vorba şi să spun răspicat de ce sunt monarhist: Sunt monarhist pentru că sunt democrat. Prin urmare, cred că forma oricărei ordini politice ar trebui să fie determinată de aspecte precum voinţa poporului, tradiţiile şi obiceiurile lui, preocuparea pentru familie şi comunitate, precum şi pentru viitorul unei ţări. Iar monarhia este cea mai înaltă formă de democraţie.
La aceasta mi se va răspunde, în primul rând, că democraţia se bazează tocmai pe o astfel de ordine, pe care tirania o neagă; că democraţia pune în primul plan voinţa poporului, iar monarhia, voinţa tiranului. Totuşi, este limpede pentru mine că, mai ales în forma de democraţie caracteristică vremurilor noastre, aceasta permite impunerea voinţei unei minorităţi bine situate, deţinătoare a puterii financiare, conduce la anihilarea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor şi nu este preocupată de viitorul unei ţări. E adevărat că un rege poate fi tiran, dar aceasta este mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Tirania reprezintă o deviere de la forma adevărată de monarhie şi se instaurează, în general, în vremuri de declin, dar, chiar şi atunci, regele trebuie să îşi arate susţinerea faţă de o forţă aflată deasupra lui, de pildă, o armată puternică sau o oligarhie comercială. Un rege, la fel ca şi un preşedinte, trebuie să cântărească bine forţele şi interesele din regatul său. Dar regele este liber să chibzuiască asupra justeţii argumentelor, pe când preşedintele nu poate decât să numere voturile. Şi chiar dacă preşedintele ar putea încerca să se ataşeze de o anumită doctrină, până la urmă, singurul lucru de care va fi ademenit va fi puterea; iar puterea aparţine celui care controlează voturile şi care va ajunge, foarte probabil, să controleze şi banii. Şi regele poate fi atras de putere şi bani, dar are libertatea de a fi şi un susţinător al dreptăţii. Şi chiar atunci când regele este un tiran, el poate fi identificat. Mult mai grav este atunci când oamenii trăiesc într-o tiranie pe care nu o pot numi, într-un sistem în care formele democraţiei servesc doar pentru a masca o realitate caracterizată drept tiranie. Este situaţia din vremurile noastre.
Această teză necesită o analiză mai detaliată, pe care o voi efectua în trei părţi. În prima parte voi face o critică a democraţiei electorale de astăzi. În a doua parte voi realiza o analiză a monarhiei ca formă de guvernare. În ultima parte voi examina instituţiile americane care, în vremuri de restrişte, au putut să se dezvolte în forme monarhice (aşadar, mai democratice).

Dogma democraţiei
Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ 2, poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ 3, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

„Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, “liturghia” – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] 4 în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

„Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George 5? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Traducere de Irina Bazon

(Aparut si pe: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/07/despre-democratie-si-regi.html)
Traducerea s-a făcut după: John C. Médaille, On Democracy and Kings, Remnant Columnist, Texas, 20 septembrie 2010.

Notele traducătorului
1 Flat Earth Society este o organizaţie cu sediul în Lancaster, California, care susţine teoria pământului plat.
2 În România, Eugen Bădăuţă a propus, în 2010, schimbarea sistemului de vot prin introducerea unei rubrici intitulate „Nimeni“, precum şi a posibilităţii sancţionării de către alegători a oamenilor politici corupţi sau incompetenţi. Mai multe detalii, aici: http://www.ziuaonline.ro/politica/propunere-de-schimbare-a-sistemului-de-vot-ce-include-rubrica-nimeni.html.
3 „Tradiţia ar putea fi definită ca o extindere a drepturilor civile. Tradiţia înseamnă să dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, strămoşilor noştri. E democraţia celor morţi. Tradiţia refuză să se supună măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să umble pe pământ. Toţi democraţii obiectează la descalificarea oamenilor prin accidentul naşterii; tradiţia obiectează la descalificarea lor prin accidentul morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este grăjdarul nostru. Tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este străbunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele două idei, democraţia şi tradiţia. Mi se pare evident că reprezintă una şi aceeaşi idee. Îi vom avea pe cei morţi la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormânt. E cât se poate de regulamentar şi de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormânt, ca şi majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu o cruce.“ (G. K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credinţă, Ed. Paralela 45, 2000)
4 Political Action Committee (PAC), Comitetul de Acţiune Politică, este o organizaţie politică din Statele Unite al cărei scop este strângerea şi distribuirea de fonduri în vederea finanţării campaniilor electorale ale candidaţilor la funcţii politice (sursa: crispedia.ro).
5 Regele George al III-lea, regele Angliei între 1760 şi 1820, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American de Independenţă.

„Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“/ John Médaille, despre un sistem bancar distributist

1 Comment

de John Médaille

Un hâtru spunea undeva că infracţiunea de a jefui o bancă nu înseamnă nimic în comparaţie cu aceea de a înfiinţa una. Henry Ford găsea că sistemul actual de creare a banilor de către bănci este atât de revoltător încât, dacă oamenii ar înţelege cum funcţionează, ar avea loc imediat o revoluţie. Ce i s-a părut lui Ford atât de respingător? Pur şi simplu, faptul că, înainte de a semna ipoteca pentru a-ţi achiziţiona o casă, contractul de credit pentru cumpărarea unei maşini sau chitanţa de plată cu cardul de credit la McDonald’s pentru un hamburger, banii pentru plata casei, a maşinii şi a hamburgerului nu există; ei sunt creaţi chiar în momentul în care semnăm/împrumutăm. Aşadar, băncile creează bani sub formă de credite purtătoare de dobândă.
În general, se crede că atunci când depunem banii la bănci, acestea îi împrumută cu dobândă pentru a împărţi cu noi o parte din profituri. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Băncile nu împrumută din depozite. Acestea sunt păstrate ca rezerve pentru cazurile de pierderi sau pentru cantitatea de numerar necesară zilnic. Băncile dau cu împrumut din depozite multiplicate prin practicarea sistemului de rezerve fracţionare. De exemplu, dacă depozitezi 100.000 de dolari, banca păstrează o parte din aceştia ca rezervă, iar restul îi dă cu împrumut. Dacă rata rezervelor minime obligatorii este de 10%, banca reţine 10.000 de dolari ca rezerve, iar restul de 90.000 de dolari sunt împrumutaţi. În realitate, banca nu dă împrumutătorului 90.000 de dolari, cât a cerut acesta, ci creează un credit de 90.000 de dolari în baza căruia debitorul poate scrie cecuri. Astfel, vor exista în depozit încă 90.000 de dolari, din care banca va depune în rezervă 9.000 şi va împrumuta 81.000 şi aşa mai departe. Astfel, depozitul iniţial de 100.000 de dolari este multiplicat rapid în împrumuturi de 900.000 de dolari în baza unui total de un milion de dolari în depozit. Aproape toţi banii din Statele Unite sunt creaţi de bănci din împrumuturi. Crearea de bani a devenit o activitate monopolistă a băncilor private.

Contractul invalid
Caracteristic sistemului de rezerve fracţionare este faptul că practic toţi banii sunt creaţi din datorie, ceea ce înseamnă că toţi banii împrumutaţi aduc băncii o dobândă. Problema este însă că băncile, prin fiecare nou împrumut, creează creditul principal, dar nu şi banii pentru plata dobânzilor. Plata acestora trebuie să se facă prin contractarea de noi împrumuturi, iar dobânzile aferente acestor noi datorii vor putea fi achitate, la rândul lor, prin alte împrumuturi. Acest fapt conduce la încheierea unui „contract imposibil“ [termenii contractului sunt imposibil de respectat], în care nu există niciodată suficienţi bani pentru a restitui creditele fără a lua alte împrumuturi. De exemplu, dacă împrumutăm 1.000 de dolari pentru un an la o rată a dobânzii de 10%, va trebui să plătim înapoi 1.100 de dolari. Cei 1.000 de dolari au fost injectaţi în economie prin primul împrumut, dar nu şi cei 100 de dolari care reprezintă dobânda. Altcineva trebuie să împrumute cei 100 de dolari, dar va avea de restituit, împreună cu dobânda, 110 dolari; aşadar, altcineva trebuie să împrumute 10 dolari şi aşa mai departe. Cu cât este mai mare rata dobânzii, cu atât este mai invalid contractul 1.
Cu alte cuvinte, împrumuturile trebuie să fie injectate constant în economie pentru a fi plătite dobânzile împrumuturilor mai vechi. Fiecare nou împrumut atrage după sine o serie infinită de alte împrumuturi. Efectul este că se produce o expansiune continuă a creditului în economie, indiferent dacă economia – şi ne referim la economia reală, constituită din bunuri şi servicii – are nevoie sau nu de aceste fonduri. În cele din urmă, nevoile economiei reale şi cele ale economiei financiare ajung să nu mai coincidă, rezultatul fiind declanşarea unei crize a creditelor 2.
Banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei într-o ţară, deci a bunurilor care sunt de vânzare la un moment dat. Avem nevoie de serviciile financiare şi de creare a banilor pe care băncile le pun la dispoziţie. O cantitate sporită de bunuri necesită o masă monetară mai mare, iar fondurile financiare sunt necesare, întrucât va exista mereu un interval de timp între semănat şi recoltare, între deschiderea unei linii de producţie şi vânzarea produselor, iar în acest interval este nevoie de finanţare pentru ca afacerea să continue.
Dar avem oare nevoie să apelăm la actualul sistem bancar pentru a face rost de bani? Atunci când băncile creează noi credite, acestea nu creează şi bogăţie. Ele îşi sporesc doar puterea de a controla rezervele existente de bogăţie. Pentru a ilustra acest fapt, să comparăm împrumutul bancar cu următorul caz: Un fermier împrumută grâu de la vecinul său. Grâul împrumutat reprezintă munca şi bogăţia vecinului şi nimeni nu poate nega dreptul împrumutătorului de a cere în perioada recoltei nu doar restituirea grâului său, dar şi o cantitate suplimentară de grâu ca răsplată pentru munca sa şi pentru riscul pe care şi l-a asumat.
Dar să ne imaginăm că în loc de a apela la vecinul său, fermierul merge la bancă. Spre deosebire de vecin, banca nu are nici grâu, nici bani pentru a-l împrumuta. În schimb, aceasta „împrumută“ credite pe care ea însăşi le creează, credite care au puterea de a decide bogăţia altor oameni. Aceste credite nu reprezintă o muncă, ci doar puterea monopolului legal de care dispun băncile. Dar puterea financiară pe care o are monopolul va fi mult mai mare decât puterea unui fermier, întrucât un fermier poate crea bogăţie doar prin munca sa, în timp ce banca creează un simulacru de bogăţie prin apăsarea câtorva butoane la un computer, iar durata producerii acestei bogăţii este incomparabil mai mică decât durata de care are nevoie un fermier pentru a produce grâu. Oamenii care creează bogăţie reală nu pot intra în competiţie cu cei care produc, ex nihilo, bogăţie financiară.
În plus, băncile au tendinţa de a emite prea mulţi bani în vremuri bune, provocând inflaţie, şi prea puţini în perioadele grele, împiedicând redresarea şi provocând deflaţie. Atunci când sunt emişi bani, volumul emis trebuie să reflecte în mod adecvat stocul de bunuri şi servicii pe care îl reprezintă banii. Dar atâta vreme cât acest stoc variază de la o zi la alta, volumul de bani nu poate corespunde niciodată perfect cantităţii de bunuri. Soluţia este ca banii împrumutaţi să fie utilizaţi mai ales în scopuri productive. Băncile îşi pot însă înmulţi profiturile prin acordarea împrumuturilor pentru consum (de ex., carduri de credit) sau a împrumuturilor pentru speculaţii financiare. În acest mod, ele creează mai mulţi bani decât este nevoie pentru producţie, conducând, în acelaşi timp, la instalarea unei tendinţe sistematice spre speculaţie şi consumerism.

Banii şi comunitatea
Toate acestea conduc la întrebarea: „Cine ar trebui să creeze bani în locul băncilor?“ Banii sunt un mijloc prin care putem achiziţiona cu uşurinţă alte bunuri. Acest fapt ne sugerează cine sunt cei care ar trebui să creeze bani: oricine produce bunuri şi servicii care pot fi comercializate. Într-un fel, fiecare producător are această putere, întrucât, atunci când un comerciant acordă credit clientului său, el creează bani la acest nivel, iar banii au acoperire în bunurile pe care le oferă spre vânzare. Companiile aeriene creează bani acordând cărţi de credit cu beneficii în călătoriile aeriene, iar proprietarii de magazin, sub forma cupoanelor de cumpărături. Dar cele mai multe companii preferă să evite efortul sau riscul emiterii de bani proprii şi să cedeze unei puteri publice privilegiul de a crea o monedă prin care pot fi achiziţionate produsele propuse spre vânzare.
Totuşi, este important ca întreprinderile şi comunităţile să aibă dreptul de a-şi crea bani proprii. În fond, dreptul emiterii de bani trebuie să aparţină oricărei comunităţi producătoare de bunuri. Observaţi că am spus „comunitate“, nu „guvern“. Guvernul este o comunitate, aşadar dispune de drepturile unei comunităţi, însă nu se bucură de aceste drepturi în mod exclusiv, fiindcă într-un astfel de caz se substituie în mod abuziv tuturor celorlalte comunităţi. Guvernele federale îşi arogă dreptul monopolist al creării de bani (pe care îl delegă apoi băncilor), însă o astfel de măsură nu este necesară. Atâta timp cât guvernul îşi poate crea propria monedă pe care o declară singura acceptată pentru plătirea impozitelor şi întrucât toţi plătim impozite, această monedă va avea prevalenţă câtă vreme va rămâne stabilă.

O masă monetară distributistă
Cum ar funcţiona un sistem monetar distributist? Să îl comparăm cu un sistem naţional, întrucât acesta este cel mai important astăzi, dar să avem în vedere principiile care se aplică în cazul unei comunităţi. Punerea în circulaţie de noi bani reprezintă, în primul rând, o decizie conştientă a guvernului. Guvernul emite bani proprii pentru a finanţa programe de investiţii de capital, de exemplu, pentru infrastructură (drumuri, diguri etc.). Aceste proiecte contribuie, în mod precis, la crearea de bunăstare reală, iar bunurile destinate vânzării se înmulţesc odată cu infuzia de bani. De asemenea, guvernul federal poate împrumuta bani guvernelor statale şi locale pentru proiectele lor de investiţii în schimbul unei taxe administrative 3.

Aşadar, remarcăm că noii bani sunt emişi de guvern, nu împrumutaţi de la grupuri private care au puterea de a crea credit prin dobânzile percepute. În acest mod, nu există nicio creştere a datoriei naţionale şi nu ne împovărăm copiii cu datorii contractate de noi. De asemenea, banca federală poate împrumuta bani băncilor private, cu o dobândă modestă, astfel încât acestea, la rândul lor, să îi adauge la cei ai deponenţilor şi să-i distribuie spre companii şi întreprinzători. Drept recompensă, bancherii au dreptul la o parte din profiturile obţinute prin banii pe care i-au împrumutat. Acest lucru contribuie, de asemenea, la creşterea masei monetare şi la sporirea bunurilor prin care sunt garantaţi banii. Mai mult, acest sistem înlesneşte participarea trezoreriei publice la dezvoltarea comercială a ţării şi diminuează nevoia de impozitare directă.
Se va putea întâmpla, din când în când, ca emisia de bani de către guvern să fie prea mare, provocând inflaţie. Însă, în această situaţie, cauza inflaţiei va fi înţeleasă corect, iar responsabilitatea va fi uşor de stabilit. Cei care vor fi responsabili pentru emiterea unui volum prea mare (sau insuficient) de bani vor avea nu doar cunoştinţele necesare remedierii problemei, dar şi determinarea de a rezolva această situaţie.
În ultimă instanţă, ceea ce poate conduce la disciplinarea monetară este existenţa altor monede. Dacă oamenii suspectează că o anumită monedă creează probleme, vor înceta să o mai folosească şi vor solicita ca efectuarea plăţilor să se facă într-o monedă alternativă. Tocmai libertatea de a produce şi alte monede este cea care garantează toate monedele.
Sistemul monetar actual ne împovărează nu doar pe noi, dar şi pe copiii noştri cu datorii şi impozite aberant de mari, având în vedere că dobânzile datoriei trebuie achitate odată cu impozitele. Și, ceea ce este cel mai păgubitor, a consacrat cămătăria ca practică de bază în sistemul nostru economic. Prin cămătărie înţeleg acumularea de bogăţie fără muncă. Băncile nu produc bogăţie şi nu furnizează locuri de muncă, şi totuşi, în sistemul actual, au dreptul la un venit nemeritat şi nemuncit. Este un nonsens să împrumuţi de la o instituţie care nu are bani, ci doar deţine un monopol al puterii pe care noi i l-am conferit. Este încă şi mai absurd să plătim şi dobândă pentru această datorie. Un astfel de sistem este menit să declanşeze colapsuri economice periodice şi îi împuterniceşte pe cei care provoacă aceste falimente să şantajeze practic statul pentru a-i „salva“ printr-o infuzie generoasă de bani din buzunarul public. Banii – şi economia – nu sunt o ştiinţă „neutră“; o concepţie greşită sub aspect moral conduce la un sistem economic greşit. Cămătăria şi monopolul reflectă principiile greşite care stau la baza unui sistem economic defectuos 4.
Henry Ford avea dreptate: avem nevoie urgentă de o revoluţie – o revoluţie distributistă.

Traducere de Irina Bazon după: John Médaille, „A Distributist Banking System“, în Gilbert Magazine, noiembrie-decembrie 2010, vol. 14 / nr. 2-3, revistă publicată de American Chesterton Society.

NOTE
Notele aparţin traducătorului (în notele 2, 3 şi 4 sunt adăugate câteva citate din John Medaille, Toward a Truly Free Market: A Distributist Perspective on the Role of Government, Taxes, Health Care, Deficits, and More, ISI Books, Wilmington, Delaware, 2010, carte care va apărea şi în România, la Editura Logos)

1 Pentru înţelegerea modului cum funcţionează sistemul monetar actual, recomand şi documentarul Money as Debt (părţile I şi II), de Paul Grignon.
2 „Metoda de creare a banilor din datorii se află la originea acestor crize. Oamenii care sunt afectaţi cel mai tare de recesiune nu fac parte, de obicei, din grupul celor care au beneficiat de pe urma expansiunii creditului. Prin urmare, recompensele sunt privatizate, iar riscurile socializate. «Câştigătorii» urmăresc să-şi păstreze profiturile, în timp ce publicului i se cere să acopere pierderile. Puterea bancherilor de a crea bani din nimic constituie un stimulent cu efect pervers asupra oamenilor, care sunt împinşi spre comportamente riscante sau dăunătoare. Băncile acumulează profit din dobânzile percepute pentru banii creaţi şi cu cât vor putea acorda mai multe împrumuturi, cu atât mai mare va fi câştigul.“ (John Medaille, Toward a Truly Free Market, p. 88). Pentru a-şi mări profiturile, băncile vor fi mereu tentate să ofere împrumuturi în scopuri pur speculative, însă activităţile speculative nu creează bunăstare reală, nu sporesc cantitatea de bunuri şi servicii reale necesare pentru susţinerea unei economii; într-o economie speculativă, în care „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte“ (Médaille), băncile nu se simt ţinute să urmărească binele comun.
3 „Dacă Guvernul tipăreşte bani pentru consolidarea propriului capital, populaţia nu este împovărată cu dobânzi pe care să fie obligată să le plătească unui grup privat care controlează volumul banilor. Acest lucru nu va provoca inflaţie atâta timp cât noii bani sunt utilizaţi strict în scopul dezvoltării infrastructurii publice, care va spori capacitatea productivă a ţării. Poate apărea o inflaţie temporară şi de mici proporţii, întrucât banii nu sunt bogăţie, ci doar un mijloc prin care se realizează circulaţia bogăţiei. Nu construim drumuri şi poduri din bani, ci din oţel şi beton. Emiterea de noi bani redirecţionează o parte dintre aceste materiale dinspre sectorul privat în beneficiul sectorului public. Creşterea cererii pentru aceste mărfuri poate atrage după sine o creştere a preţului lor. Cu toate acestea, având în vedere că dezvoltarea infrastructurii conduce la crearea unei bunăstări reale, cantitatea tot mai mare de bunuri poate ajunge în scurt timp să echivaleze cantitatea de bani noi emişi, diminuând efectele inflaţiei. Să ne amintim de exemplul pe care l-am dat referitor la pământul, forţa de muncă şi uneltele care rămân nefolosite în economie (care sunt economii «reale») întrucât nu există bani cu ajutorul cărora să fie aduse laolaltă şi să devină productive. Atâta timp cât există astfel de resurse nefolosite, banii pot fi emişi pentru a stimula puterea productivă a acestora, fără un risc nedorit al inflaţiei. În plus, utilizarea în acest scop a noilor bani are drept rezultat revigorarea unei economii slăbite. Când economia este slabă, guvernul poate investi noi bani în proiecte viabile şi poate face acest lucru fără a recurge la împrumuturi sau la majorarea impozitelor.“ (ibidem, p. 91).
4 Alături de metoda creării de credite din datorii practicată de bănci, John Médaille combate, în cartea sa, şi concepţia potrivit căreia întoarcerea la etalonul-aur ar fi o soluţie pentru stabilizarea masei monetare: „Sunt mulţi oameni care cred că revenirea la etalonul-aur şi eliminarea banilor de «hârtie» va rezolva toate problemele. Ei consideră că astfel banii nu vor mai fi un produs fictiv, ci unul real, întrucât aurul are o valoare «intrinsecă», ce rămâne în afara manipulărilor operate de Guvern sau de bancheri. De asemenea, ei argumentează că revenirea la moneda cu acoperire în aur va lipsi băncile de puterea de a crea noi bani şi va conduce, astfel, la stabilizarea masei monetare. […] Aceste argumente sunt uşor de combătut. Valoarea «intrinsecă» a aurului este mai ales artistică, întrucât aurul nu are utilitate în afara artelor decorative. […] Adepţii revenirii la aur susţin că o monedă de aur ar stabiliza masa monetară, dar acesta pare mai curând un argument împotriva adoptării unei astfel de monede. O economie dinamică are nevoie de o masă monetară dinamică. Și nimic nu va pune mai tare piedică unei expansiuni decât existenţa unei canităţi limitate de bani. În sfârşit, argumentul istoric nu este atât de solid cum ar părea la prima vedere. În primul rând, este ignorat modul cum au acţionat aurarii şi, mai târziu, bancherii. Existau şi «banii de hârtie», iar băncile aveau rezerve de aur «de hârtie». Aderenţa puternică la etalonul-aur era una dintre trăsăturile doctrinei economice a secolului al XIX-lea şi a începutului de secol XX. A fost însă un dezastru, care a destabilizat economia în întreaga lume. În America se produceau fluctuaţii uriaşe de preţ, declanşându-se inflaţia oricând se descoperea un nou zăcământ de aur, iar în restul timpului se instala deflaţia. Masa monetară nu era corelată nevoilor economiei, ci depindea de posibilitatea descoperirii unor noi surse de aur. Toate clasele sociale au început să se opună acestui sistem, mai ales clasele capitaliste, ale căror afaceri pur şi simplu nu puteau tolera fluctuaţiile anormale rezultate din aplicarea arbitrară a etalonului-aur. Este evident că sunt puţine şanse ca o ţară să îşi poată extinde masa de aur la fel de repede cum îşi poate spori capacitatea productivă. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur devine, astfel, o piedică în calea expansiunii economiei. Oricât de atrăgătoare ar părea ideea de «bani reali», din aur, în realitate, nu există niciun mijloc prin care o marfă fictivă să poată deveni una reală. Nu putem schimba o realitate descrisă acum 2.500 de ani de Aristotel, care a arătat că banii nu sunt o marfă, ci există doar prin lege şi convenţie. Astfel, banii nu au calitatea intrinsecă a unei mărfi, ci reprezintă puterea unei comunităţi. Prin urmare, ei vor reprezenta fie puterea democratică a întregii comunităţi, fie puterea oligarhică a câtorva membri ai comunităţii.“ (ibidem, p. 92-93).

Aparut si pe http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro/2011/06/un-sistem-bancar-distributist.html.

Distributismul şi economia politică

1 Comment

de John Medaille

„Capitalismul – scria G. K. Chesterton – devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece se raportează la masa de oameni în două moduri simultan opuse. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă mereu să limiteze cererile sclavilor lui şi, astfel, să reducă din ceea ce pot cheltui aceştia. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“

Perioada de glorie a capitalismului s-a sfârşit şi nu ne surpride să vedem ca acest sistem se află în criză, o criză care poate fi iremediabilă. Un semn al falimentului capitalismului este faptul că inegalitatea veniturilor a atins acelaşi nivel ca în 1929. Nu pot să cred că aceste date sunt doar o simplă coincidenţă. Ele reflectă, în definitiv, adevărul intuit de Chesterton: capitalismul a reuşit să blocheze creşterea salariilor şi astfel să limiteze cererea. Salariul mediu al unui muncitor alb nu a mai crescut din 1973, în timp ce productivitatea, în acelaşi interval de timp, a explodat în toate sferele muncii. (Femeile şi minorităţile au realizat câştiguri reale, dar pornind de la o bază mult mai mică.) Astfel, lucrătorul trebuie să cumpere o cantitate mult mai mare de bunuri cu acelaşi salariu pe care îl obţinea şi acum 40 de ani. Acest lucru este imposibil.

La început, soluţia a constat în a determina mai mulţi membri ai familiei să muncească, pentru a asigura resursele necesare traiului comun. Apoi, veniturile familiei au stagnat timp de doisprezece ani. Următoarea „soluţie“ a fost acordarea de împrumuturi salariaţilor – cu rate care ajungeau în general la 30% sau mai mult din veniturile lor –, pentru a asana pieţele. Acest lucru a condus la o a doua „performanţă“ a capitalismului: utopia cămătarilor. Mai exact, o utopie creată de cămătari şi funcţionând în folosul lor, întrucât, atunci când aceştia ajung în dificultate, cum, inevitabil, se întâmplă, apelează la banii publici pentru a se salva din situaţia critică.

Este, oare, îngheţarea salariilor legată de eşecurile noastre economice? Economiştii acordă prea puţină atenţie acestui fapt. Recesiunile, atât cele majore, cât şi cele mai puţin severe, se petrec la intervale de timp relativ regulate şi au caracteristici relativ comune. Cu toate acestea, economiştii nu reuşesc niciodată să le prevadă; „experţii“ sunt, precum nişte amatori, surprinşi de aceste evenimente. 90 % dintre economişti nu au fost capabili să întrevadă declanşarea dezastrului de acum şi nici a celor dinainte. Dacă doctorul dvs. ar fi evaluat în acelaşi mod starea dvs. de sănătate, nu aţi mai fi în viaţă. Concluzia care se desprinde inevitabil de aici este aceea că economia este o ştiinţă incompletă. Ce anume îi lipseşte?

Cititi continuarea aici.

(Traducere: Irina Bazon)

„Dupa roadele lor ii veti cunoaste”. Despre capitalism si distributism

Leave a comment

„De ce persista oamenii in a intelege gresit ceea ce noi sustinem si respingem? De ce cred ei ca ne opunem «economiei de piata»? Fiindca au fost indoctrinati sa creada ca «economia de piata» si «economia capitalista» sunt unul si acelasi lucru.

Dar ele nu reprezinta defel aceeasi realitate.” – spune Roy F. Moore in articolul Distributism versus capitalism. Distributismul este deseori etichetat ca „utopic” de catre cei care iau apararea capitalismului ca unui sistem opus socialismului si considera ca tot ceea ce nu este capitalism pur duhneste a marxism, constata scriitorul.

„Chesterton a spus ca lucrul cel mai grav in cazul capitalismului este ca a realizat tot ceea ce socialismul si-a propus sa infaptuiasca: „Este firesc sa te intrebi, cuprins de ingrijorare: «Unde va duce aplicarea sistemului bolsevic?». Dar este deopotriva indreptatit sa te intrebi: «Unde vom ajunge chiar fara bolsevism?» Raspunsul evident este: la monopol. Nu poate fi vorba in niciun caz de intreprindere privata” (Roy F. Moore).

Daca am incerca sa dam la o parte balastul frazeologiilor, al teoriilor si ideologiilor gaunoase, realitatea ne-ar sari imediat in ochi.

Ideile utopice sunt cele care, puse in practica, au avut drept efect nu rezultatele pe care le promiteau sustinatorii lor, ci tocmai contrariul a ceea ce promiteau. „Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Matei 7:20). Vedem ce „roade” au avut socialismul si capitalismul. Capitalismul neoliberal monopolist este opusul pietei libere (desi pretinde ca se bazeaza pe ea) si a unei economii reale fiindca se intemeiaza pe o economie speculativa si pe complicitatea dintre oligarhii financiari si statul „managerial”, „clientelar” (cu cat evolueaza capitalismul, cu atat are mai multa nevoie de stat ca sa se mentina) si concentrarea capitalului in mainile catorva birocrati, punct in care nu difera de comunism („Monopolul public al statului comunist s-a transformat in oligopol privat” [1] – Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice). Piata libera se bazeaza pe existenta unui numar cat mai mare de firme, de intreprinzatori si de proprietari – acest lucru sta la baza distributismului (a se asculta acest dialog intre John Medaille si Stephen Hand). Capitalismul, in evolutia sa, a condus la efecte total contrare celor trambitate atat in teorie. Criza din prezent este una de sistem si nu o putem intelege daca nu ne sunt clare consecintele la care a condus capitalismul: capitalismul echivaleaza, in conditiile de astazi, tot mai mult cu plutocratia [2] si cleptocratia [3] planetare, dupa cum spune Ovidiu Hurduzeu in „A treia forta“ si noua revolutie industriala.

Ruinarea economiei este consecinta recurgerii la mijloace noneconomice (care conduc la cresterea puterii statului), precum camata, asistenta sociala si caritatea (salariile nu au crescut odata cu cresterea productivitatii: „in ultimii treizeci si ceva de ani, salariul mediu a ramas neschimbat desi productivitatea a explodat (…). …daca oamenii produc mai mult dar veniturile lor stagneaza, acestea nu le permit sa consume ceea ce produc. Iata de ce economia trebuie sa recurga la surse noneconomice pentru a stimula cererea” – John Medaille, A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, p 28). Cum spune John Medaille, economiile dependente de acesti factori nu pot fi echitabile, nu pot fi economii libere (Economia libertatii, p. 25).

Omul de rand nu-si poate creste veniturile decat apeland la credit, iar proprietatea sa este detinuta tot „pe credit”. Astfel, oamenii sunt fortati sa aiba proprietate pe credit si sa fie, asadar, vanduti bancilor, astfel incat, dupa caderea pietei imobiliare, au ajuns sa le datoreze mai mult decat valoarea caselor puse drept garantie la contractarea creditului. Omul lipsit de mijloace – si din aceasta cauza aflat intr-o situatie vulnerabila – nu poate negocia contractul de munca (fiindca nu productivitatea, ci puterea pe care o detine capitalistul determina rezultatul negocierilor – Adam Smith, ibidem, p. 28), fiind nevoit sa accepte termenii care ii sunt impusi de catre angajator, fiindca altfel ar ajunge muritor de foame. Cum spunea Hilaire Belloc in Statul servil, disciplinarea oamenilor in formele moderne se face în baza fricii de a nu rămâne fără slujbă” (ibidem, p. 56). Tot John Medaille observa ca, in economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalisti, intrucat nu au destul capital ca sa-si castige existenta (Economia libertatii, p. 21).

Socialismul si capitalismul sunt materialiste in esenta si ambele duc la transformarea omului intr-un simplu instrument, un individ oarecare din masa, o piesa de schimb, un om redus la o simpla valoare utilitara, o fiinta slaba si dependenta, dezradacinata. Prin astfel de mijloace reprezentate de capitalismul corporatist monopolist si de „big government” sau statul „leviathan” devin posibile utopia globalizarii si a socialismului mondial.

Distributismul e economie la scara umana. Inseamna descentralizare si localism, puterea statala e limitata, omul detine proprietatea asupra locului de munca, asupra modului de administrare a locului unde munceste si asupra mijloacelor de productie. Puterea statului e limitata, nu anulata cum vor libertarienii si anarhistii; nu este vorba nici de „statul minimal” al libertarienilor, nici de statul centralizat pentru care pledeaza socialistii. Statul trebuie sa redevina reprezentativ: „…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. …statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale)” – Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, ibidem, p.175.

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul” – Mircea Platon, ibidem. A fost instaurat astfel un stat utopic, opus statului reprezentativ.

Distributismul pune pret pe om in primul rand si pe relatiile dintre oameni, pe comunitate. Phillip Blond propune, in locul „statului-dadaca”, „statul civic”, care favorizeaza „asocierea în detrimentul înstrăinării, responsabilitatea în detrimentul egocentrismului și comunitatea în detrimentul individului” (a se vedea Economia libertatii, pp. 155-160 sau http://www.respublica.org.uk/articles/ownership-state pentru mai multe despre statul civic). Modelul la scara umana a functionat cat se poate de concret si functioneaza in alte tari si a produs cele mai bune roade, iar acestea ii probeaza viabilitatea. La noi a fost practicat concret si cu succes in perioada interbelica, acum fiind conditii chiar mai bune sa functioneze.

Cartea A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, lansata in noiembrie 2009, explica limpede, pe intelesul tuturor, cauzele reale ale crizelor, dovedind cu exemple precise viabilitatea acestui model.
„…economia, dacã vrea sã fie o stiintã realã, nu poate pretinde a fi o stiinta fizicã, ci una umanã, o stiinta care ar trebui sã se ocupe de relatiile dintre oameni, necesare pentru a asigura convietuirea in societate. Si orice stiinta care studiazã relatiile interumane trebuie sã fie o stiinta a relatiilor drepte dintre oameni, o stiinta al cãrei obiect este dreptatea. Ea ar trebui sã implice o intelegere corectã a persoanelor umane si a societãtilor in care trãiesc; ar trebui sã fie bazatã pe o teorie sãnãtoasã testatã printr-o activitate care a dat roade. Nu avem nevoie de sisteme din ce in ce mai «inteligente», ci de vechi adevãruri pe care sã le aplicãm in noile situatii” (Economia libertatii, p. 10).

Capitalismul neoliberal care a fost implementat la noi este un sistem importat din afara, care nu a tinut cont de realitatile romanesti, de Romania cu particularitatile ei. Distributismul nu e o alta reteta din afara, tine seama de specificul realitatilor unei tari.
Se mai spune deseori ca aceste idei nu pot avea aplicabilitate fara o sustinere puternica din partea unui partid si, in consecinta, sunt utopice. Dar nu  sunt  doar niste idei, ci solutii potrivite realitatilor Romaniei, pe cand partidele din Romania nu reprezinta aceste realitati prin solutiile pe care le propun. Iar daca solutii le exista, ele nu pot fi intelese si implementate de cei care sunt in afara realitatilor Romaniei, deci care traiesc intr-un plan utopic. Si omul obisnuit poate face ceva daca intelege ca solutia nu e lancezirea in starea de depresie alimentata de ideea ca nimic nu se mai poate schimba si ca suntem o tara de enclave anemice, o tara asistata si tratata fara respect, care, pe masura ce trece timpul, devine tot mai dispretuita de propriii cetateni. A deveni mai solidari cu ceilalti, mai constienti de ce se intampla in jurul nostru si de cauzele care au dus la instrainarea noastra unii fata de ceilalti inseamna un pas inainte. Cum un pas inainte este si incercarea de a denunta contradictiile unui sistem care s-a dovedit falimentar.

Este oricum deconcertant sa constati stadiul de decadere si manelizare al presei si televiziunii. Orice e circ si mahalagism in „politica” e demn de dezbatut si pus sub reflector, dar un om care are ceva de spus si vine cu o solutie viabila e „pus pe ignore” imediat.

Note:

[1] oligopol – piata a marfurilor monopolizata de un numar redus de mari producatori.

[2] plutocratie – forma de guvernamant in care puterea de stat este concentrata in mainile celor mai bogati.

[3] cleptocratie – guvern ai carui membri cauta, in primul rand, sa obtina avantaje personale (materiale, sociale, politice etc) pe seama celor in numele carora guverneaza.

Cateva linkuri referitoare la distributism:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-john-medaille-dincolo-de-socialism-si-capitalism-se-afla-distributismul-4528000/

John Medaille – dincolo de socialism si capitalism se afla distributismul http://c-tarziu.blogspot.com/2009/06/john-medaille-dincolo-de-socialism-si.html
(e util sa fie citite si comentariile)

Ovidiu Hurduzeu – Capitalismul cu constiinta si economia participativa

http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/capitalismul-cu-constiinta-si-economia.html

John Medaille – Sorin Cucerai si frica de nenatural
http://convorbiri-literare.dntis.ro/MEDAILLEiul9.html

Alin Voicu – Laesio enormis
http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/05/laesio-enormis-1.html

Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice

http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Statul_micilor_proprietari_-_solutia_crizei_economice_0_259174329.html

Alte linkuri:

un articol semnat de Ovidiu Hurduzeu despre sistemul neoliberal: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/741-neoliberalismul-intre-utopie-si-revolutia-permanenta.html.

http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html (traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille)

Un model de distributism: Grameen Bank

2 Comments

Articol preluat de pe ZiuaOnline.

Am ales să fac traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille, apărut pe site-ul The Distributist Review, intrucât acesta prezinta un alt exemplu viabil de distributism, opus modelului de economie speculativă specific capitalismului neoliberal monopolist. Cele două modele opuse sunt prezentate urmărind mijloacele, scopurile şi roadele fiecăruia. Având scopuri diferite şi utilizând metode contrare celor capitaliste, modelul distributist a produs roadele care l-au făcut pe Muhammad Yunus să afirme că, dacă lucrurile vor evolua în direcţia propusă de acest unic model viabil (opus modelelor falimentare reprezentate de socialism şi capitalism), nu va trece mult până când va fi înfiinţat „un muzeu al sărăciei”.

Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia.

Pentru Muhammad Yunus, nu filantropia ajută la contracararea sărăciei (caritatea este un mijloc noneconomic, la fel sunt camăta şi asistenţa socială; fiind mijloace noneconomice, nu ajută la crearea bunăstării – scopul economiei reale –, ci conduc la perpetuarea dependenţei si la suprimarea iniţiativei şi a creativităţii ca însuşiri  care să-i determine pe oameni sa înceapă o afacere proprie), ci şansa oferită oamenilor de a-şi manifesta iniţiativa, creativitatea, calităţile pentru ca, prin propriile eforturi, să obţină stabilitatea materială, depăşindu-şi condiţia. Şansă pe care băncile mari nu o pot oferi.

Pentru băncile mari, economia se reduce la obtinerea de profit în propriul avantaj. Capitaliştii monopolişti au reuşit să creeze un sistem economic utopic, opus oricărei idei de economie la scară umană (pentru înţelegerea completă a cauzelor care au condus la actuala criză economică, precum şi a unicei soluţii reale reprezentate de economia la scară umană – existentă şi în România, cu rezultate excelente, în perioada precomunistă –, este indispensabilă consultarea antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României Profunde, îngrijită de John Chrysostom Medaille şi Ovidiu Hurduzeu, apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos). Speculaţiile financiare, favorizarea expansiunii cametei, creşterea puterii statului managerial (sau „clientelar”), a cărui complicitate le este necesară, sunt mijloacele prin care şi-au sporit profitul şi puterea, reuşind privatizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor. Aceste mijloace nu pot fi în mod concret economice, întrucât conduc la „reproletarizarea” şi sărăcirea omului de rând şi la falimentarea economiei reale a unei ţări.

John Medaille, într-un interviu cu Stephen Hand, face distincţia dintre investiţie şi speculaţie: investiţia este „o operaţie foarte serioasă care constă în a furniza bani unui întreprinzător pentru a crea noi produse şi servicii şi pentru a extinde producţia. Fară investiţii, nicio economie nu se poate dezvolta.” Speculaţia este specifică unei economii de tip „cazinou”; speculanţii pariază pe direcţia în care se mişcă o anumită piaţă, pariază pe deficitul pe care îl suferă cealaltă parte; dacă într-o investiţie toţi au de câştigat sau toţi pierd (dacă investiţia are succes, sunt create mai multe locuri de muncă, productivitatea creşte, are loc o dezvoltare economică, în caz de eşec, investitorul îşi pierde investiţia), în cazul speculaţiei, „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte”. Economia speculativă – opusă economiei reale – conduce la umflarea unui imens balon de săpun, la „smulgerea” unor profituri uriaşe cu orice risc, până când acest balon se sparge, provocând recesiunea.

Înţelegerea mecanismelor acestui sistem utopic (care creează condiţii favorabile economiei speculative pe care se bazează capitalismul neoliberal monopolist) – menite să declanşeze crize economice, dar şi să ducă la dezumanizarea fiinţei umane – trebuie să ne îndrume spre o schimbare a paradigmei iluzorii create de capitalismul corporatist şi spre revenirea la om, la relaţiile interumane, la o economie la scară umană. Punctul de plecare în iniţierea aceste schimbări trebuie să îl constituie omul în integralitatea sa, nu omul redus la latura sa egoistă – omul care-şi vede doar propriile lui interese. Adevărul se referă la un întreg, altminteri se transformă în utopie. „Experţii” sunt acel soi de oameni care, din prea multă specializare, au pierdut din vedere întregul. „Experţii” în economie au ruinat economia (cum spune Mircea Platon într-un excelent articol) fiindcă au înţeles economia corelând-o doar la cifre şi profit. Acest mod de a înţelege economia a condus la instaurarea unei ordini sociale greşite, care s-a dovedit nedreaptă, o ordine, în fapt, falsă şi efemeră, sfârşind prin a provoca tocmai efectele contrare celor scontate, şi anume, anularea pieţei libere, recesiunea şi dezordinea socială. O economie reală este cea care porneşte de la determinările fireşti, de la realităţile locale şi comunitate, de la relaţiile dintre oameni, relaţii care nu pot exista în mod real decât dacă sunt bazate pe dreptate şi pe grija de a-şi trata aproapele în mod adecvat („Nu banii salvează, ci încrederea, solidaritatea şi fraternitatea” – spune într-un interviu Muhammad Yunus). Acest mod de înţelegere just conduce la consolidarea unei ordini sociale stabile, încurajează cooperarea între oameni, responsabilitatea, dezvoltarea comunităţilor. Un model viabil de distributism, deci de economie la scară umană, este cel oferit de Muhammad Yunus, al cărui succes este dovedit în mod incontestabil.

Grameen Bank este un model de bancă populară, ea aparţine celor care sunt împrumutaţi. Cum spune Muhammad Yunus într-un interviu „Grameen a reuşit să înlăture cămătarii, astfel încât oamenii să-şi menţină propriul venit prin eforturile proprii, să înceapă o afacere care să-i ajute să-şi agonisească banii necesari pentru a ieşi repede din sărăcie.(…) am conceput această afacere ca pe o afacere socială, în care principalul scop nu este reprezentat de dividende. Dacă oamenii care împrumută, oamenii săraci sunt ei înşişi proprietarii acestui program sau proprietarii companiei, atunci, oricât de mult profit ar realiza, acest profit se întoarce la ei, întrucât compania aparţine lor. Astfel, aceasta devine şi o afacere socială. (…) Nu vreau ca microcreditul, microfinanţele să se axeze pe maximizarea profitului, întrucât nu acesta a fost obiectivul nostru. Vreau să-i ajut pe oameni să scape de sărăcie. Dacă încercăm să stoarcem profit din orice, cum fac cămătarii, atunci obiectivul nostru nu mai este atins.”

John Medaille vorbeşte, în interviul menţionat, şi despre contradicţia existentă între capitalismul monopolist şi piaţa liberă. De vreme ce capitalismul „tinde să depindă de acumularea de capital, adunând cea mai mare cantitate de capital în cât mai puţine mâini”, piaţa liberă (ca fundament al democraţiei economice) presupune „distribuirea proprietăţii, existenţa unui număr cât mai mare de producători, a unui număr cît mai mare de întreprinzători, a unui număr cât mai extins de proprietari”. Capitalismul şi comunismul sunt ambele interesate de concentrarea capitalului în cantităţi uriaşe în mâinile câtorva birocraţi, pe când, în cazul distributismului, proprietarii sunt oamenii de rând.

Oligarhii financiari, capitaliştii corporatişti transnaţionali, în complicitate cu statul managerial, sunt principalii responsabili pentru colapsul sistemului utopic pe care ei înşişi l-au construit. După cum spune Alin Voicu în articolul Laesio enormis, nu contribuabilii (profesorii, medicii, pensionarii etc.) sunt „creaţia unui stat «clientelar»”, stat care, departe de a ne reprezenta interesele, nu împiedicat în niciun fel deposedarea noastră abuzivă, ci a contribuit la ea prin complicitatea cu marii speculanţi angrenaţi în reţelele transnaţionale şi total indiferenţi faţă de situatia economică reală a ţării. Băncile refuză să suporte consecinţele propriilor lor acţiuni („socializarea pierderilor şi însuşirea şi exportarea profiturilor” – v. Alin Voicu, articolul citat), când, în mod logic, ele sunt cele care trebuie să contribuie în mod direct la refacerea economică, făcând sacrificiile care se impun.

Irina Bazon

Povestea a două bănci

de John Chrysostom Medaille

Toată lumea ştie că instituţiile bancare mari şi puternice conduse de noua clasă de „stăpâni ai universului” au eşuat, iar acum există doar în virtutea accesului lor privilegiat la banii publici. Veţi fi, fără îndoială, bucuroşi să aflaţi că aceste instituţii sunt din nou profitabile şi plătesc mari bonusuri. Desigur, ele nu sunt profitabile datorită activităţilor de împrumut, pe care, în general, nu le efectuează, ci datorită aceluiaşi soi de speculaţie financiară, care i-a adus – aşa cum ne-a adus şi pe noi – în această situaţie critică. Băncile nu mai vor să ofere împrumuturi, întrucât nu pot găsi oameni care să le returneze banii, iar cei care iau cu împrumut nu le pot restitui banii tocmai din pricina felului în care băncile au falimentat sistemul financiar şi, odată cu el, economia. Cu toate acestea, există o instituţie financiară care nu a eşuat, nu se află într-o situaţie critică şi nu se confruntă cu dificultăţi în găsirea persoanelor care facă împrumuturi şi să le achite. Este vorba despre Grameen Bank, instituţia care a inventat practic sistemul de microfinanţare. Am avut plăcerea deosebită să ascult o cuvântare a fondatorului şi conducătorului ei, laureatul Nobel Dr. Muhammad Yunus. Băncile Grameen oferă împrumuturi de sute de milioane de dolari oamenilor săraci din Bangladeş şi din întreaga lume. Destoinicul doctor în economie conduce acum o vastă organizaţie în care sunt angajaţi 27 000 de bancheri din Bangladeş. Totuşi, el şi-a început activitatea ca economist, nu ca bancher. Atunci, cum a învăţat să conducă o bancă, să iniţieze complicatele proceduri şi măsuri de prevedere pe care le presupun astfel de instituţii? A fost foarte simplu, explică el. Economiştii au mers la băncile existente, s-au interesat cum lucrează experţii cu vechime în această profesie, care ştiu cum trebuie facută treaba. Au analizat toate practicile şi metodele lor, apoi au procedat într-un mod exact contrar acestora.

Băncile oferă împrumuturi oamenilor înstăriţi; Grameen acordă credite celor săraci. Băncile cer garanţii; la Grameen, oamenii fac împrumuturi fără garanţie. Băncile cer complicate documente legale şi echipe de avocaţi; Grameen nu solicită astfel de documente şi nici necesitatea vreunui avocat. Băncile acordă împrumuturi mai ales bărbaţilor; Grameen împrumută în special femeile. Există însă o deosebire şi mai propunţată între Grameen şi Citibank. Băncile „too big to fail” (prea mari ca să eşueze) se ocupă îndeosebi cu acţiunea de creare a banilor şi de investire a lor în speculaţii financiare. Activităţile lor nu au practic legătură cu economia reală, cu economia axată pe producţie, pe locurile de muncă şi cu producerea unei reale bunăstări. Dimpotrivă, activităţile lor speculative sunt de natură să falimenteze economia reală. Grameen Bank, pe de altă parte, este conectată la economia reală. Când sunt împrumutaţi 50 $ unei femei, aceasta cumpără pui sau capre sau o maşină de cusut sau alte bunuri cu adevărat productive, care contribuie în mod precis la sporirea bunăstării reale a persoanei împrumutate şi a naţiunii.

Mai există, desigur, şi o altă distincţie. Grameen Bank este angajată în această afacere nu pentru a face profit. Realizează, de fapt, şi profit, dar nu acesta este scopul principal. Realizarea de profit îi îngăduie doar să continue să-şi îndeplinească rolul, care constă în a-i salva pe oameni din sărăcia asupritoare, pentru a-i face să-şi câştige independenţa şi încrederea în sine. Grameen îşi propune să construiască familii puternice, comunităţi puternice, o economie solidă, centrată pe om. Cu alte cuvinte, este o afacere socială, o afacere care are un scop social şi facilitează crearea unui anumit cadru social.

Privite în acest mod, toate afacerile sunt afaceri sociale; toate contribuie la consolidarea unei anumite ordini sociale. Dar tipuri diferite de afaceri presupun – şi construiesc – o ordine socială diferită. Citibank are propria viziune despre cum ar trebuie să fie o societate bazată pe o ordine dreaptă. Desigur, bancherii nu vor vorbi clar despre această viziune în compania unor oameni respectabili. Ei vor reveni la retorica libertariană a „libertăţii”, chiar dacă lucrează la distrugerea fundamentului material al acestei libertăţi. Libertatea, din perspectiva lor, este o marfă ca oricare alta, una care are un preţ. Să ne gândim la Curtea Supremă care a decretat că „banii echivalează cu libera exprimare”, astfel, cei care dispun de mai mulţi bani, au şi mai multe drepturi la liberă exprimare, iar corporaţiile, al căror acces la bani este aproape nelimitat, se bucură de drepturi aproape infinite la „libera exprimare”, fără îndoială, mai multe drepturi decât are oricare simplu cetăţean, oricare persoană concretă.

Dr. Yunus este obişnuit să ţină discursuri. A fost, anterior, preşedintele Departamentului de economie la Chittagong University. Însă contactul cu satele dimprejurul universităŢii l-a făcut să îşi dea seama că toate procedeele complicate, toate imensele sisteme financiare şi împrumuturile de la bănci străine nu funcţionează. Sau, mai cu seamă, ele funcţionează, dar numai pentru a spori sărăcia oamenilor. A descoperit că poate rezolva dependenţa de camătă într-un sat cu un capital de doar 27$. Pentru un om obişnuit să lucreze cu milioane si miliarde, aceasta a fost o adevărată revelaţie. Acesta a fost punctul de plecare pentru înfiinţarea Băncii Grameen.

Ceea ce Dr. Yunus a ajuns să înţeleagă este că întreaga teorie economică ia în considerare doar jumătate din ceea ce reprezintă de fapt omul. Ea se întemeiază pe ideea că oamenii sunt egoişti. Şi, într-adevăr, aşa sunt. Dar această trăsătură nu reflectă omul în integralitatea sa. Oamenii sunt şi altruişti, fiindcă,  altminteri, nicio ordine socială – şi nicio economie – nu ar fi posibilă sau sustenabilă. Astfel că bunul economist a început să pună bazele unei economii şi ale unei instituţii bancare pornind de la omul întreg, Şi nu doar de la o jumătate din ceea ce este el.

În enciclica sa cea mai recentă, Caritas in Veritate, Benedict a insistat asupra Principiului Gratuităţii, ca fiind un principiu necesar ordinii economice. Pentru un economist, acest lucru este lipsit sens. Afacerile şi economia se ocupă doar cu producerea bunăstării, fără să implice vreun principiu al iubirii şi al dăruirii. Mai mult, introducerea unui astfel de principiu nu poate decât să compromită baza „ştiinţifică” a economiei şi să zădărnicească „eficienţa” în afaceri. Şi totuşi, Grameen este instituţia a cărei existenţă  se bazează pe ceea ce dă stabilitate celor care fac împrumuturi, în timp ce Citibank se menţine prin golirea buzunarului public. Citibank ne înglodează pe toţi în datorii; Grameen îi ajută pe împrumutători să ajungă la adevarata independenţă.

Consider că Dr. Yunus şi Papa Benedict au dreptate, iar bancherii se înşeală. Într-adevăr, omul este egoist, însă el înseamnă mai mult decât atât. Un sistem bancar întemeiat numai pe egoism va da naştere doar unei ordini sociale bazate pe egoism. Dar această ordine se va dovedi dezordine, fiind urmată necontenit de pericolul colapsului. Mai mult, această dezordine îi privilegiază pe deţinătorii de capital, care trebuie să fie mereu puţini, şi îi plasează pe aceştia în conflict cu oamenii care posedă doar munca şi care vor fi mereu majoritari. Dar Grameen uneşte capitalul cu munca astfel încât oamenii şi familiile să devină productivi şi independenţi. Ca în cazul altor afaceri, banca realizează profit, pe care îl distribuie proprietarilor, însă scopul ei este să facă un dar. Darul este finanţat printr-un schimb, dar nu se reduce la acest schimb.

Ordinea socială trebuie să fie susţinută financiar; toţi avem nevoie să mâncăm. Dar această ordine nu poate fi redusă la ideea de a consuma, altminteri vom sfârşi prin a ne mânca unii pe alţii. La drept vorbind, a face din sistemul bancar doar un instrument pentru satisfacerea lăcomiei echivalează cu a-l ruina pe celălalt sau, cel puţin, a-i consuma resursele şi a-i reduce viaţa. Dar nu există absolut niciun motiv pentru care să trebuiască să se întâmple acest fapt, iar distincţia dintre Citibank şi banca Grameen demonstrează acest lucru. În fond, este vorba despre distincţia dintre lăcomie şi dăruire; dintre afacerea înţeleasă ca mod de a-ţi însuşi cât de mult poţi şi afacerea ca un mijloc de a dărui tot ceea ce poţi.

Traducere de Irina Bazon

Sursa: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html

%d bloggers like this: