Nichifor Crainic, un poet al profunzimilor, cel mai mare poet român creştin

Nichifor Crainic (n. 22 decembrie 1889 – d. 20 august 1972), un poet al profunzimilor, cel mai mare poet român creştin

„De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.
…
S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. 
…
Dar tot aceasta intelegere ortodoxa a lui Dumnezeu, exprimata intr-o buna parte din poeziile sale, l-a facut pe Nichifor Crainic un poet al profunzimilor. Totul in poezia lui merge la profunzime, e o poezie a ultimelor adancimi, un efort de a exprima ultimele temelii ale formelor existentei. In acest sens ea e o poezie filozofica.
…
Dar noi ne vom opri aici la o scurta analiza a poeziilor lui in care isi exprima direct credinta in Dumnezeu cel personal, de cele mai mult ori asa cum e traita de poporul roman.
Semnalam intai in poezia „Prinos” – cu care-si incepe unul din primele volume de versuri: “Darurile pamantului”, marturisirea credintei in Dumnezeu pe care si-a insusit-o si o pastreaza din copilarie; lui Dumnezeu caruia ii inchina intaiul gand al acestui volum:
„Intaiul gand ti se cuvine Tie,
Putere creatoare
E-n el credinta din copilarie
Si-o inima tremuratoare.”

In aceeasi poezie isi exprima impresia nestearsa pe care i-a lasat-o in suflet datina crestina a poporului nostru, vazuta la masa sa de a da prima parga a rodurilor gradinilor drumetilor, inchinandu-se lui Dumnezeu, fapta pe care o repeta si poetul. Poetul cunoaste din copilarie cum credinta in Dumnezeu poarta in ea nobletea iubirii de oameni.
„Cand roadele gradinilor se coc
In iunie, la-ntaiul verii foc.
……………………………………
O vad pe mama, paznica ferbinte
A unor datini sfinte:
Cucernica aduna-ntaiul rand
De poame coapte
Si murmurand
Icoanelor misterioase soapte
Tamaie indelung si luminos
Al ramurilor parguit prinos
Si iese ca si mine in dimineti
Duminicale,
O, Doamne, in cinstea rodniciei tale
Sa-mparta intamplatorilor drumeti.”

Tot de la parinti arata poetul cum a invatat sa traiasca, cum in credinta stramoseasca toate faptele care sustin viata in cadrul naturii sunt unite cu sentimentul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt exprimate fermecator in poezia “Cantecul potirului”. Bunicul si tata, generatie dupa generatie, vad in spicele de grau secerate “barba lui Domnu Hristos”. Iar bunicii si mamei, cand scot painea calda din cuptor insotind-o de semnul crucii, li se pare ca e “fata lui Domnu Hristos”. Dar painea noastra cea de toate zilele e vazuta nu numai ca hrana trupeasca a acestor vieti, ci si transfigurata in trupul jertfit al lui Hristos.
„Hraneste-ma mana de Sfant Dumnezeu
Esti totul in toate si toate prin tine,
Tu, painea de-apururi a neamului meu

Iar vinul prefacut in sangele lui Hristos e “seva de Sfant Dumnezeu”.
„Si iata potirul la gura te-aduce
Iata Hristoase, Tu jertfa pe cruce.
…………………………………….
Esti vinul de-a pururi al neamului meu.”

Intreaga natura cosmica este astfel un rai potential in care a asezat Dumnezeu neamul omenesc. Dumnezeu e afirmat ca Persoana al carui Fiu facandu-se om se jertfeste pentru noi, dar e aratat si ca Creatorul naturii care ne intretine in viata pamanteasca:
„Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta Iisuse Hristoase,
E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu,
Priveste-te in vie si vezi-te-n grau,
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-apururi a neamului meu.”

O socotesc ca poezia cu cele mai profunde si mai bogate sensuri. (…) In acest univers plin de Dumnezeu, poetului ii este cea mai apropiata tara lui. Ea e mai plina ca tot cosmosul de Dumnezeu. Pentru el “toata primavara in tara noastra miroase tamaios a Duhul Sfant” – poezia „Insamantare”.
(…)
Dar pe cat de apropiat de noi si pe cat de umanizat vede poetul pe Fiul lui Dumnezeu intrupat in Hristos, pe atat de mult isi da seama de taina nepatrunsa a Lui ca Dumnezeu si a Tatalui Sau. O minunata exprimare a tainei necuprinse a Lui o da in poezia “Lauda”. Ar trebui sa o redam integral si s-ar cere zeci de pagini pentru interpretarea ei. Nichifor Crainic este cel mai mare poet al tainei de netagaduit a lui Dumnezeu. N. Crainic reda misterul lui Dumnezeu mai ales ca lumina nesfarsita, nu ca intuneric cum il fac misticii occidentali (Juan de la Cruz, Eckhardt, Bohtne).
…
El e incredintat ca oamenii continua sa existe prin sufletul lor si cei ce vietuim inca nu putem sa-i uitam si sa fim lipsiti de nadejdea ca ii putem ajuta prin rugaciunile noastre. (…) Marea intrebare ce si-o pune poetul cu privire la ei este „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Ei “sunt”intr-un anumit fel. Nu putem sa nu credem in faptul acesta. Ce sens ar mai avea atunci toata iubirea ce exista intre oameni? (…) Desi la intrebarea “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, poetul socoteste ca nu putem da, cat suntem pe pamant, un raspuns lor, ramanand o taina nepatrunsa, totusi da existentei lor de dincolo de moarte cateva caracteristici care ii arata ajunsi la niste stari superioare tuturor celor ce le cunoastem.

Intreband vantul unde sunt cei care nu mai sunt, acesta raspunde: “Aripile lor ma doboara nevazute-n zbor”. Ciocirlia care zboara in lumina cea mai inalta, raspunde si ea la aceasta intrebare: “S-au ascuns in lumina Celui nepatruns”. Dumnezeu este lumina, dar lumina nepatrunsa de noi. In sfarsit, bufnita oarba care vede-n intuneric, raspunde: “Cand va cadea marele-ntuneric, vei vedea.” Toate cele de aici care ni se par lumina, sunt de fapt intuneric, fata de marea lumina, cea mai presus de toate.

(Ascultati “Unde sunt cei care nu mai sunt?” in interpretarea lui Tudor Gheorghe: 

Poezia lui Nichifor Crainic e o poezie a misterului supra-luminos, o poezie a misticii ortodoxe, mistica a luminii care le explica pe toate, dar care e mai presus de intelegerea tuturor celor ce se impartasesc in mod umbrit de lumina Lui.
Analiza staruitoare a ei ar putea avea ca rezultat o importanta opera in teologia romana ortodoxa, care ar putea fi de mare folos si culturii romanesti in general.

Cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc acest volum “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud.

Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin. El n-a pierdut in zadar timpul in inchisoare, si suferinta prelungita i-a fost un prilej de aprofundare in meditatie la tainele adevarate ale existentei.

Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.”
(Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae)

Ioan Ianolide despre Nichifor Crainic:

“Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.

Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.

Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox-bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.

Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.

În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.

Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.”

(Ioan Ianolide despre Nichifor Crainic, in “Intoarcerea la Hristos – Document pentru o lume noua”, Editura Bonifaciu, Bucuresti, 2012, pp. 305-306)

Aparut pe Tezaur Românesc.