Wendell Berry: „Viaţa este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăşi înapoi”

„Îngăduie-mi să-ţi vorbesc pe şleau, dragă cititorule.

Sunt un om de altădată. Îmi place

lumea naturii în ciuda mortalelor ei

pericole. Îmi place lumea domestică

a oamenilor, câtă vreme îşi plăteşte datoriile

faţă de lumea naturală şi îşi respectă limitele.

Îmi place promisiunea Cerului. Scopul meu

este un limbaj care poate restitui drepte mulţumiri

şi onoare pentru aceste daruri, o limbă

eliberată de minciunile subtile.

 

Nici lumea aceasta, şi nici vreunul dintre locurile ei

nu este un „mediu”. Iar o casă

de vânzare nu este un „cămin”. Economia

nu este o „ştiinţă”, şi nici „informaţia” nu este cunoaştere.

Un pungaş cu diplomă este tot un pungaş. Un nătărău

ajuns în administraţie nu este un „lider”.

Un hoţ bogat este un hoţ. Iar duhul

lui Arthur Moore, care m-a învăţat Chaucer,

revine în noapte pentru a spune iarăşi:

„Hai să-ţi zic ceva, băiete:

O curvă intelectuală e tot o curvă.”

 

Lumea e într-o mare bolboroseală de la

divorţul dintre lucruri şi numele lor.

Neîncetata pregătire pentru război

nu este pace. Sănătatea nu este dobândită

prin vinderea medicamentelor, sau puritatea

prin adaosul de otravă. Ştiinţa

prin dictatul corporaţiilor

este cunoaşterea redusă la marfă;

este o desfrânare a minţii,

şi tot aşa este arta care numeşte acest lucru „progres”.

La fel şi laşitatea care îl numeşte „inevitabil”.

 

Cred că problemele legate de „identitate” în genere

sunt o nerozie. Suntem ce am făcut,

iar asta cuprinde promisiunile noastre, cuprinde

speranţele noastre, dar promisiunile mai întâi. Ştiu

că un „fetus” este un copil omenesc.

Mi-am iubit copiii din momentul

când au fost concepuţi, iubindu-le

mama, care i-a iubit din momentul când au fost concepuţi

şi dinainte de asta. Cine suntem noi ca să spunem

că lumea nu a început în iubire?

 

Mi-ar plăcea să mor în iubire, aşa cum m-am născut,

şi pe când de viaţă împovărat mă simt, să merg

în iubirea în care tot trupul începe

şi sfârşeşte. Nu-mi plac maşinile,

care nu sunt nici muritoare, nici nemuritoare,

chiar dacă sunt forţat să le folosesc.

(Şi astfel veacul îşi desăvârşeşte strânsoarea.)

Într-o zi ele vor fi desfiinţate, iar aceea

va fi o fericită şi sfântă zi.

Vorbesc despre cumplitele maşini care funcţionează

prin arderea trupului lumii şi

a suflării ei. Când văd un avion

fumegând prin cerul cândva pur

sau un vehicul din spaţiul exterior

cu strâmtul său spaţiu interior

imitând o stea noaptea, spun,

„Ieşi de-acolo!” aşa cum îi strigam

unei vulpi sau unui hoţ în coteţul găinilor.

Când aud că bursa a căzut

zic: „Trăiască gravitaţia! Trăiască

prostia, eroarea şi lăcomia în palatele

capitalismului fantastic!” Cred

că o economie trebuie să fie întemeiată pe cumpătare,

pe asumarea grijii pentru lucruri, nu pe hoţie,

speculă, seducţie, risipă şi ruină.

 

Ţelul meu este o limbă care ne poate face întregi,

chiar dacă suntem muritori, ignoranţi şi mici.

Lumea este întreagă dincolo de ştiinţa omenească.

Viaţa trupului este ea însăşi, neatinsă

de meschinul mecanism al explicaţiei.

Sunt favorabil morţii, când vine la timp

pentru bătrâni. Nu vreau să număr

termene muritoare la nesfârşit, ori să supravieţuiesc

o oră ca o tocăniţă în răcire făcută din organele

altor oameni. Nu cred că viaţa

sau cunoaşterea pot fi dăruite de maşini.

Economia maşinii a incendiat

gospodăria sufletului omenesc,

şi toată făptura arde înăuntru.

 

„Proprietatea intelectuală” numeşte

acţiunea prin care mintea este cumpărată

şi vândută, lumea înrobită. Noi

nu ne posedăm pe noi înşine, suntem liberi,

posedăm prin furt ceea ce aparţine lui Dumnezeu,

lumii vii şi în mod egal

nouă tuturor. Dar cum putem noi poseda o parte

din ceea ce nu putem avea decât

în întregime? Viaţa este un dar pe care-l avem

doar dăruindu-l iarăşi înapoi.

Să ne-nţelegem: „Vrednic este lucrătorul

de plata sa,” dar el nu poate poseda ce ştie,

căci aceasta trebuie arătată în mod liber, altfel lucrul

moare o dată cu lucrătorul. Fermierul

este vrednic de recolta crescută

în timp, dar el trebuie să părăsească lumina

prin care a plantat, crescut şi strâns,

sămânţa nemuritoare din cele muritoare,

liberă pentru vremea ce va veni. Pământul

îl ţine tot prin dăruirea lui,

aşa cum gânditorul primeşte şi dăruieşte un gând,

aşa cum cel care cântă cântă în văzduhul comun.

 

Nu cred că „geniul ştiinţific”

în naivele lui pretenţii de putere

este pe măsura fie a naturii, fie

a culturii omeneşti. Invaziile lui necugetate

de nuclee de atomi şi celule

şi fiecare locuire a acestei lumi

nu ne-au adus la lumină

ci ne-au trimis rătăcind mai departe prin

întuneric. Şi nici nu cred

că „geniul artistic” este în posesia

vreunui artist. Nimeni nu a făcut

arta prin care pot fi făcute lucrările

de artă. Fiecare om care vorbeşte vorbeşte

ca o adunare. Trăim precum nişte consilii

de fantome. Nu „geniul uman”

e ceea ce ne face umani, ci o veche iubire,

o veche inteligenţă a inimii

pe care o adunăm la noi din lume,

de la făpturi, de la îngerii

inspiraţiei, de la cei morţi –

o inteligenţă cu totul inexistentă

pentru cei care nu o au, dar –

pentru cei care o au mai dragă decât viaţa.

 

Şi-n chip la fel de tandru se pot cunoaşte

ataşamentele care fac una dintr-o femeie şi-un bărbat,

din gospodăria şi ţinutul lor de baştină.

Şi acestea, deşi ştiute, nu pot fi spuse

celor care nu le ştiu, şi tot mai puţini

dintre noi le deprind, de la un an la altul.

Aceste ataşamente părăsesc lumea

asemenea culorilor păsărilor dispărute,

asemenea cântecelor unei limbi moarte.

 

Gândiţi-vă la geniul animalelor,

fiecare cu adevărat ceea ce este:

ţânţarul, vulpea, boişteanul, rândunica, fiecare făcută

din lumină şi luminoasă în sinea ei.

Ele ştiu (mai bine decât noi) cum

să trăieşti în locurile în care trăiesc ele.

Şi astfel aş dori să fiu o adevărată

fiinţă umană, dragă cititorule – o alegere

nu întru totul posibilă acum.

Dar asta e ce caut, asta e partea

de care mă aflu. Şi asta e ce-ar trebui

să aştepţi de la mine, după cum eu o aştept de la

mine, chiar dacă pentru împlinirea ei putem

aştepta o mie sau un milion de ani.”

Wendell Berry, Câteva cuvinte în plus, din volumul The Mad Farmer Poems, traducere de Gheorghe Fedorovici.

Preluat de la adresa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/04/wendell-berry-mad-farmer-poems.html

Cititi si:

Wendell Berry, despre scopul educației

Wendell Berry: Modelul agrarian și industrialismul

Wendell Berry: Ce contează? Economia pentru o bunăstare nouă (fragment)

Wendell Berry, despre scopul educației

„Complexitatea problemelor noastre actuale sugerează, ca niciodată, că trebuie să ne schimbăm modul actual în care înțelegem educația. Pe bună dreptate, educația nu este o industrie, iar rolul ei real nu este de a servi industriile fie prin pregătirea tinerilor pentru locuri de muncă în corporații, fie prin cercetare subvenționată de corporații. Scopul ei adecvat este acela de a permite cetățenilor să trăiască o viață responsabilă din punct de vedere economic, politic, social și cultural. Acest lucru nu poate fi realizat prin acumularea sau „accesarea” a ceea ce numim în prezent „informații” – adică fapte lipsite de context și, prin urmare, lipsite de prioritate. O educație adecvată permite tinerilor să își pună viața în ordine, ceea ce înseamnă a ști care lucruri sunt mai importante decât altele; înseamnă a da prioritate lucrurilor cu adevărat prioritare”. (Wendell Berry)

Vezi si:

Criza din educație

Școala pregătește individul pentru societatea de consum

Tinerii de azi din Europa nu mai au nicio perspectiva din cauza modelului neoliberal impus de germano-globalisti

Despre munca neîncetată, „lenea activă” și timpul spațializat

Wendell Berry: Modelul agrarian și industrialismul

Gradul de eroziune a solului nostru continuă să crească inadmisibil. Continuăm să poluăm solul şi râurile cu substanţe toxice. Continuăm să ne pierdem gospodăriile rurale, ca urmare a celei mai distructive dezvoltări urbane. Marile corporaţii agricole, care erau, în mare parte, naţionale în 1977, au devenit globale, eliminând diversitatea agricolă – care era benefică mai ales pentru fermierii şi consumatorii locali – în favoarea monoculturilor realizate prin utilizarea de biotehnologii şi protejate de brevete, profitabile doar pentru corporaţii. Scopul acestei noi economii globale este, cum a spus, pe bună dreptate, Vandana Shiva, acela de a înlocui „democrația alimentară” printr-o „dictatură alimentară” globală.

Industrialismul instaurează o ordine economică din care este eliminat specificul local şi ne înstrăinează de locul unde ne-am născut. El aplică aceleaşi metode şi tehnologii în estul şi vestul american, în Statele Unite şi în India. Continuă, astfel, colonialismul economic. Transferul puterii coloniale, pe care o deţineau monarhiile europene, către corporaţiile globale constituie, probabil, tema dominantă a istoriei moderne. Mereu a fost aceeaşi poveste a concentrării puterii economice exploatatoare în mâinile câtorva persoane străine de locurile şi oamenii supuşi exploatării. O astfel de economie este menită să distrugă, oriunde ajunge să domine, economiile agrariene adaptate locurilor respective. Unul dintre principiile fundamentale ale industrialismului a fost mereu acela de a forţa lucrătorii să muncească departe de casă.

De la început efectul ei a fost distructiv, împiedicând ocuparea forţei de muncă la nivel naţional şi ruinând economiile naţionale. Funcţia economică a gospodăriei o reprezintă tot mai mult consumul de bunuri cumpărate. Fermele au început să depindă tot mai mult de consum, prin urmare eşuează deoarece costurile pentru consum depăşesc veniturile din producţie.

Întrucât industrialismul nu se poate raporta la lucrurile vii decât ca la nişte maşini şi nu le poate acorda decât o valoare utilitară, concepe agricultura şi silvicultura ca forme de exploatare. Astfel, nu poate utiliza pământul fără a abuza de el.

Dispreţul manifestat în industrialism faţă de micile proprietăţi, faţă de mediul rural sau natural se traduce în dispreţ faţă de sistemele economice descentralizate, faţă de orice formă de autonomie locală în procurarea hranei sau în satisfacerea altor nevoi. „Soluția” industrială este aceea de a extinde la scară uriaşa munca şi comerţul. Astfel, Marile Idei, Marile Finanţe şi Marea Tehnologie sunt aplicate micilor comunităţi, economii şi ecosisteme rurale – industria şi experţii fiind străini şi ostili locului în care sunt aduşi. Nu se pune niciodată problema adaptării ideilor, scopurilor sau tehnologiei la specificul acelui loc. Rezultatul este că probleme care pot fi remediate la nivel local sunt înlocuite de probleme globale, pentru care nu există rezolvare globală. Între timp, companiile globale au redus sau au anulat posibilitatea remedierii problemelor la nivel local. Exact aceasta este situaţia în agricultura actuală. Forţarea tuturor localităţilor rurale să se conformeze condiţiilor economice impuse din afară de câteva corporații mari a cauzat probleme de cele mai mari proporţii, precum distrugerea solului, scăderea diversităţii genetice, poluarea apelor subterane, probleme care pot fi remediate doar prin practicarea unei agriculturi în cadrul unor ferme mici locale, alimentate cu energie solară, diversificate. Însă această remediere va fi dificilă, după jumătate de secol de agricultură industrială.

Astfel, economia industrială este în mod inerent agresivă. Provoacă sărăcirea unui loc cu scopul de a îmbogăţi peste măsură alt loc, potrivit ambiţiei colonialiste care o animă. O parte a costului „externalizat” al acestei colonizări este declanşarea unui şir nesfârşit de războaie.

Industrialismul începe cu invenţia tehnologiei. Agrarianismul porneşte de la lucrurile date: pământ, plante, animale, vremea, nevoia hranei şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi privind practicarea agriculturii. Industrialiştii sunt mereu gata să ignore, să vândă sau să distrugă trecutul pentru a câştiga bogăţia, confortul şi fericirea care nu au existat deloc înainte, dar pe care aşteaptă să le aibă în viitor. Fermierii agrarieni ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut.

Ceea ce lipsește în mod izbitor din economia și cultura industrială este ideea restituirii. Industrialiștii se raporează la lume și la oameni prin acte directe de violență. În general, luăm fără să cerem, folosim fără respect sau recunoștință și nu oferim nimic în schimb.

A percepe lumea şi viaţa ca daruri de la Dumnezeu înseamnă a înţelege economia umană ca fiind într-o criză morală continuă. Viaţa noastră alcătuită din nevoi şi eforturi ne determină, inevitabil, să folosim în timp lucruri aparţinând eternităţii şi să conferim valoare finită unor lucruri recunoscute că fiind infinit valoroase. Este o situaţie periculoasă, care ne cere precauţie, smerenie, săvârşirea cum se cuvine a muncii noastre, respectul faţă de limite. Ne impune să ne asumăm responsabilităţi complexe prin folosirea cu grijă a darurilor pe care le-am primit şi preocuparea de a dărui şi noi în schimb, ceea ce se numeşte gospodărire. Pentru aceasta, este esenţial să înţelegem valoarea nemăsurată a resurselor.

În orice concepție agrariană, problema limitelor este esențială. Fermierii agrarieni înțeleg lucrurile și trăiesc ținând cont de propriile limite. În gospodăria alcătuită după model agrarian, tot ceea ce se întâmplă este determinat sau condiționat de înțelegerea faptului că există suficient pământ, suficientă apă în cisternă, destul fân în hambar și porumb în iesle, destule lemne de foc în magazie, destule alimente în pivniță sau în frigider, suficientă putere în brațe – și că nu e nevoie de o cantitate mai mare din toate acestea. Acest mod de înțelegere a lucrurilor îi determină pe oameni sa aibă o atitudine cumpătată, asigură armonia în familie, relațiile bune de vecinătate si posibilitatea existenței unei economii locale. În cadrul unor limite acceptate, toate acestea devin necesități. Sensul agrarian al abundenței este legat de experiența cumpătării și a posibilității îmbunătățirii traiului respectând limitele.

Acest lucru este opusul ideii industriale că abundența este creată prin violarea limitelor prin mijloace precum mobilitatea oamenilor, mașinile de extracție, transportul pe distanțe lungi, progresul științific și tehnologic. Dacă epuizăm toate posibilitățile pe care ni le oferă un loc, importăm bunuri din locuri îndepărtate sau ne mutăm în alte locuri. Dacă natura ne oferă prea greu roadele ei, i le vom smulge cu forța. Dacă permitem ca lumea să devină prea toxică pentru existența albinelor, oameni de știință pricepuți, probabil cei de la Monsanto, vor inventa mici roboți care vor poleniza florile și vor face miere.

Indiferent de ce ar stabili piața, pământul are valoarea pe care a avut-o mereu: aceeași valoare pe care o au mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul și libertatea; valoarea lui este echivalentă cu valoarea pe care o are viața.

Am văzut mici gospodării situate pe un pământ nedorit de nimeni, și totuși care asigură suficientă hrană, o starea de mulțumire și procurarea de alte bunuri necesare. Oamenii care locuiesc în aceste gospodării practică o agricultură de subzistență – discreditată de către economiștii agricoli și de către alți oameni învățați aparținând erei industriale –, iar ei asociază mereu frugalitatea cu abundența. (…) Chiar și acum, dacă ar fi interesați, economiștii agricoli ar putea găsi mici fermieri care au prosperat nu prin extinderea tot mai mare a dimensiunii fermelor lor, ci prin practicarea normelor străvechi de cumpătare și subzistența, prin acceptarea limitelor propriilor gospodării și știind cât de important este să aibă puțin pământ.

Evident, în societatea industrială, a fi lipsit de pământ nu înseamnă mereu a nu avea un loc de muncă și o casă. Dar capacitatea economiei industriale de a asigura locuri de muncă și case depinde de existența prosperității, însă existența acestui tip de prosperitate din economia industrială este foarte nesigură. În cazul acesta, economia depinde de sporirea unor lucruri care nu sunt folositoare – de ceea ce Edward Abbey numea „ideologia creșterii celulelor canceroase” – și de lăcomia oamenilor cu putere de cumpărare. În lipsa unor aspecte precum creșterea, lăcomia și abundența, oamenii care depind de economia industrială ajung repede să suporte consecințele faptului de a nu avea pământ: lipsa unei slujbe, a unei case și sărăcia. Toate aceasta nu sunt teorie. Le-am vazut petrecându-se sub ochii noștri.

Susținătorii practicilor agrariene se înmulțesc și aceștia nu sunt doar câțiva fermieri și oameni de la țară. În categoria susținătorilor sunt incluși și grădinarii urbani, consumatorii urbani care cumpără alimente de la fermierii locali, consumatori care au devenit neîncrezători în privința calității și siguranței sistemului alimentar corporatist – cu alte cuvinte, oameni care înțeleg ce înseamnă a nu avea pământ.

Traducere de Irina Bazon

sursa: orionmagazine.org

Wendell Berry – economia sustenabila vs. economia bazata pe consum si finante

Wendell Berry: Ce contează? Economie pentru o bunăstare nouă (fragment)

A cheltui nu este o virtute economica. Nici avaritia nu este o virtute economica. A economisi este o astfel de virtute. Precum si grija de a nu fi risipitor. A incuraja consumul nechibzuit poate asigura un avantaj din punct de vedere financiar, dar este antieconomic. Intr-un sistem financiar, opus economiei, dorintele sunt mereu confundate cu nevoile. Din punct de vedere financiar este bine, chiar “patriotic”, sa cumperi o noua masina indiferent daca ai nevoie sau nu de ea. Din perspectiva economica insa, este o greseala sa cumperi un lucru de care nu ai nevoie. Acest fapt este, de asemenea, nepatriotic: daca iti iubesti tara, nu vrei sa o impovarezi sau sa o saracesti satisfacandu-ti dorinte frivole.

Numai intr-un sistem financiar, asadar antieconomic, are sens sa vorbim despre lucrurile de care are nevoie economia. Insa intr-o economie autentica, ne vom intreba ce lucruri sunt necesare traiului uman si pamantului pentru a da roade. Evident, oamenii au nevoie de locuri de munca. Dar ei au nevoie de slujbe care sa fie in folosul comunitatilor naturale si umane, nu de posturi “create” arbitrar care servesc doar “economiei”.

Din perspectiva economica, o societate in care fiecare elev “are nevoie” de un computer, fiecare tanar de 16 ani “are nevoie” de un automobil si fiecare tanar de 18 ani “trebuie” sa mearga la facultate nu are baze reale si merge spre propria distrugere.

In asa-zisa economie dependenta de un consum nesabuit, “crearea de locuri de munca” presupune adesea abilitatea de a crea noi “nevoi”. Pana nu de mult, acest tip de “economie” a reusit sa creeze slujbe prin crearea de nevoi. Acest fapt a cauzat confuzie si a indus multi oameni in eroare, intrucat, in cazul acestei economii, prioritatea nu este aceea de a raspunde nevoilor, iar capacitatea de a distinge intre nevoi si dorinte lipseste. O astfel de economie, care confunda nevoile noastre cu produsele si marfurile a caror valoare este doar comerciala, reduce inevitabil actul indispensabil al procurarii bunurilor necesare traiului la cel al “vanzarii” si “comercializarii” de produse, dintre care unele nu sunt si nu vor fi niciodata necesare oamenilor. Astfel, credulitatea masei de oameni a devenit o “resursa economica”.

(…)

O ordine economica fireasca plaseaza in prim plan nevoile naturale, nu consumul, astfel, economia de subzistenta sau domestica va reprezenta baza de la care se va dezvolta o economie de piata. Mijloacele prin care oamenii isi pot procura cele necesare traiului vor avea prioritate: bunurile provenind din natura si din munca umana. Intr-o astfel de economie, oamenii vor sti sa deosebeasca nevoile de simplele dorinte si vor acorda intaietate nevoilor.

Mai mult, intr-o economie autentica anumite lucruri sunt nepretuite. Nu este vorba despre lucrurile extrem de rare sau exagerat de scumpe, ci despre acele lucruri care au valoare absoluta, mai presus de orice pret pe care l-ar putea stabilit vreo piata. Aceste lucruri de valoare absoluta sunt: pamantul fertil, apa si aerul curat, echilibrul ecologic si capacitatea naturii de a se reinnoi.

Banii si mancarea

Am permis – si chiar am justificat acest fapt ca fiind drept “progres” – producerea unei separatii totale intre bani si hrana. Astfel, ni s-a inculat conceptia – propagata si de conducatori ignoranti, care par a o crede – ca daca avem bani, vom avea si mancare, conceptie care conduce la distrugerea agriculturii si a hranei. Este o conceptie eronata la fel de daunatoare ca – si cu nimic diferita de – ideea ca lumea se conformeaza dorintelor noastre si ca putem fi oricum ne dorim noi sa fim.

Se pare ca este nevoie de multi bani, de multa putere si chiar de multa educatie pentru a sterge din mintea oamenilor adevarul ca hrana provine dintr-un sol sanatos si este asigurata de capacitatea omului de a face pamantul productiv si de a-l mentine astfel. Traind intr-o economie pervertita de industrialism si finante, devastam solul si distrugem si mijloacele prin care omul poate utiliza si ingriji in mod adecvat pamantul.

(…)

A acorda importanta mai mare dorintelor omului decat tuturor resurselor naturale si umane necesare pentru acoperirea nevoilor – cum se intampla in economia actuala falimentara – inseamna a ne expune riscurilor si a nu tine seama de erorile care au dus si aduc economia in ruina. Daca urmarim “cresterea” nelimitata acum, vom fi apasati de limitari tot mai mari in viitor. Daca acordam intaietate consumului, lasam pe ultimul plan solvabilitatea. Daca punem pe primul loc dorintele, nevoile trec pe ultimul loc. Daca pentru noi consumul are prioritate, sanatatea ramane la sfarsit. Daca banii sunt prioritari, lasam mancarea pe ultimul loc. Daca din ratiuni false precum “cresterea economica” sau “redresare economica” preferam confortul in detrimentul naturii si al economiei bazate pe agricultura, mai devreme sau mai tarziu, natura va pune in ultimul plan omul. (Wendell Berry – What matters. Economics for a Renewed Commonwealth)

Traducere: Irina Bazon