„Marketologii iscusiți au reușit să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos”

 “Formula «sărbători fericite», «Paște fericit» este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.” – scrie Ieromonahul Savatie Baștovoi pe blogul său.

Textul integral:

“Vă doriți în aceste zile ”un Paște fericit”? Ați apucat să trimiteți această urare celor dragi și așteptați să o primiți în schimb? Dacă veți căuta să cumpărați o felicitare cu această urare, să alegeți una cu iepuraș – Iepurașul este responsabil la departamentul cadouri. Un iepuraș fericit este tot ce ne dorim.

Marketologii iscusiți au reușit în doar cîțiva ani să ne pună un iepure pe masă în loc de jertfa lui Hristos. Oamenii nu-și mai spun ”Hristos a înviat”, ci își doresc ”un Paște fericit”. Pentru a înțelege sensul acestei mutații trebuie să cunoaștem mai întîi sensul cuvîntului ”paște”. Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa.

Săptămâna Patimilor. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…” / Cele șapte rostiri de pe Cruce/ Preotul martir Constantin Sârbu, despre trădarea lui Iuda

„Denia din Sfânta şi Marea Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos se săvârşeşte duminică seara la începutul zilei liturgice. Textele cultice ale acestei Denii gravitează în jurul blestemării smochinului neroditor de către Hristos, aflat pe cale şi flămând de rodirea lumii. Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină parcă de blândeţea Celui infinit întru iubire.

Mai explicit, Hristos ajunge pe cale la un smochin, care era complet neroditor, deoarece „nu sosise vremea roadelor”. Atunci mâniindu-se, Mântuitorul blesteamă smochinul: „De acum înainte să nu mai fie în tine rod în veac”. Şi smochinul se usucă în clipa aceea.

Acest gest al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este unul de cumplită profunzime pentru noi oamenii. Hristos nu aşteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunşi de dorul Celui care a murit pentru noi. Dumnezeu nu vrea să-L includem în orarul nostru de interes o dată de săptămână, lună sau an, El nu vrea să rodim doar „când e vremea roadelor” ci mereu, ca pomii raiului din Apocalipsă sau din Păstorul lui Herma, care înfloreau şi rodeau necontenit. Fiinţa umană nu este o altă specie, setată să rodească la vremea ei, ci ulciorul în care s-a vărsat toată, străpunsă de piroanele Crucii, iubirea lui Dumnezeu. Umanitatea nu este doar o animalitate evoluată, ci regnul pământesc cu vocaţie cerească. Privirea umană nu este doar cea mai pătrunzătoare din creaţie, ci Dumnezeu Însuşi, a privit, printre lacrimi, cu ochii săi omeneşti. Omul nu este doar un receptacol al harului în doze mici şi succesive, ci Potirul de Lumină în care se varsă Sângele lui Dumnezeu, dăruit prin Euharistie lumii. Hristos nu ne vrea ascultători de ritmul cosmic al vremilor, ci pătrunşi de veşnicia Lui, dăruitori până la sfârşit şi primitori de Dumnezeu. Iubirea Lui nu e doar spaţială, ci umple universul de lumină necreată, jertfa Lui nu e numai temporală, ci eternă în efectivitatea ei mântuitoare, scoţând din iad pe cei trecuţi dincolo, străluminând prezentul şi dăruind sens şi viaţă viitorului acestui univers.

Noi suntem smochinii de pe calea Crucii, aşteptând o viaţă să vină aproape de noi Dumnezeu şi să ceară rod, ridicându-şi mâna Sa spre noi, flămând de iubirea noastră. Trebuie să ne pregătim întreaga viaţă pentru acest moment. Clipa întâlnirii noastre cu Hristos al Crucii şi al Învierii este moartea noastră pământească. Atunci se cere roada strânsă în noi atâta cât am stat la lumina Soarelui dreptăţii şi am băut din seva acestei lumi. Moartea nu vine la soroace bine stabilite, nu poate fi programată, amânată sau anualtă. Ea vine, mai presus decât toate de pe pământ, şi ne cere rodirea noastră cea de taină, ascunsă printre crengile inimii. Avem nevoie urgentă să ne hrănim cu Dumnezeu prin Împărtăşanie, pentru a-L putea hrăni cu smochinele noastre în clipa întoarcerii la El.

În acest temei de sens, vedem de ce atmosfera Deniilor din Săptămâna Mare este una de adâncă şi pătrunzătoare suferinţă, împreună cu Hristos, care merge de bună voie pe Drumul Crucii, al Morţii şi al Învierii. În ţesătura de lacrimi din jurul Mielului ce se pregăteşte pentru jertfă, simţim şi noi, părticele din Trupul Lui, această durere mai presus de lume şi de fire. Este durerea cumplită cauzată nu de înainte ştiinţa cuielor, a suliţei şi a bătăilor. Hristos plânge în taină nu pentru biciuirile la care va fi supus, nu pentru piroanele care i vor străpunge mâinile şi picioarele. Nu greutatea Crucii Îl face să suspine adânc. Ceva mult mai greu, de infinite ori mai cumplit Îl apasă. Este cunoştinţa faptului că milioane de oameni Îl vor refuza pentru totdeauna, că îşi vor bate joc de Crucea Lui mântuitoare, că vor arunca la periferia fiinţei Sângele Lui dumnezeiesc, curs din prea multă iubire de oameni. Iadul sădit în minţi şi în inimă prin păcate este mai cumplit decât orice bici.

Hristos a Înviat! / De ce nu S-a coborât Dumnezeu de pe Cruce/ Darurile Învierii/ Învierea în închisorile comuniste

„Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe Tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului rosu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitanta aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Leon Bloy: ,,O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc!“. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, 2008, pp. 134-135)

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

Despre frumusețea colindelor românești și esența ortodoxă a textelor colindelor / „Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos”

Colindători – 1939

“Prin simplitatea şi curăţia lor, colindele au consti­tuit şi constituie o redută în calea celor care încearcă, pe diverse căi, să rupă unitatea de credinţă, precum şi pe cea naţională a poporului nostru. Or, faptul că în ele respiră puternic duhul creştin de unitate şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar valorează mai mult decât orice apologetică. De aceea, putem spune că în colinde se oglindeşte spiritul autentic al Ortodoxiei: acela de a-L mărturisi sau vesti atât pe Hristos Mântuitorul lumii, cât şi pe Născă­toarea de Dumnezeu.” (Maica Domnului în colindele populare românești)

“Versurile fascinante [ale colindelor] ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.

Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: “Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt.” Verbul “coboară” presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: “mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel.” Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei?

Poporul român – un popor creștin, un popor al crucii/ Crucea, noul Pom al Vieții și cheia Împărăției

„Este limpede ca pentru crestinii romani, pentru noi ca popor format inca din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolica, andreiana, un popor care a stiut sa se sacrifice pentru credinta, luptand pentru credinta ortodoxa vreme de secole de-a randul, crucea a avut o mare importanta, si-au asumat semnul crucii pana la capat. Semnul crucii este prezent in arta populara romaneasca, romanii ortodocsi au vrut sa vada crucea la intersectia drumurilor, sa sfinteasca cu el natura, ogorul, campul, propriul lor trup prin purtarea la gatul lor a crucii primite la Botez, sculptata in lemn in tot ce ii inconjoara. Pe langa toate acestea, crestinii romani au dorit sa traiasca crucea si in sens martiric, luptand si murind efectiv cu zecile si cu sutele de mii in lupta pentru apararea crucii. Romanii nu au fost un popor cruciat…, dar au stiut sa apere Sfanta Cruce poate cu mult mai multa suferinta, mai multe dureri si jertfe in cursul istoriei lor. Practic, toata istoria Romaniei de aproape 2.000 de ani se confunda cu apararea Sfintei Cruci, dar este si o istorie facuta din suferinte, o istorie care s-a desfasurat sub semnul crucii, sa ne gandim la Sfintii Brancoveni sau la Sfantul Stefan cel Mare, care au stiut sa marcheze teritoriul romanesc cu cruci care se afla pe biserici si manastiri.

Prin urmare, poporul roman este un popor crestin si un popor al crucii. Crucea este atotprezenta in istoria poporului roman, a artei, a culturii romanesti si a fost asa cel putin pana la aparitia comunismului. Sa speram ca si acum, in aceasta perioada, crucea isi va pastra sensul ei de reper spiritual si duhovnicesc pentru existenta credinciosilor in general, dar si a poporului roman care s-a definit tocmai prin asumarea crucii pana la capat, de la taran pana la ostean, si de la monah si preot pana la omul de rand, si dupa suferinte romanii au avut parte si de bucurii, de invieri.

Mai sunt acum si cateva tari care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar in imn cred ca suntem singurii care iata pastreaza in acest minunat imn al lui Andrei Muresanu “preoti cu crucea-n frunte!”. De altfel, ne putem si intreba, fara credinta in puterea Sfintei Cruci transfiguratoare si mantuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldati si de tarani sa moara pentru credinta fara sa clipeasca. Trebuie sa recunoastem ca forta crucii se manifesta mai ales in incercari, mai putin in perioadele de prosperitate care creeaza iluzia unei satisfaceri sau a unei bunastari, care de obicei disociaza bucuria de suferinta. (…) de fapt adevarata viata nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci tasneste din puterea daruirii” (interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr., Despre Crucea lui Iisus Hristos ca lege supremă a vietii noastre)

„Sfanta Cruce nu este sarbatorita numai la mijlocul Postului Mare, ci si la 14 septembrie, ziua descoperirii ei de catre imparateasa Elena, sau 1 August, ziua inaltarii ei de catre Heraclie dupa ce a fost recuperata de la persi. Aceasta pericopa cuprinde in ea insasi esenta intregii Evanghelii. Mantuitorul spune aici: „Cel ce vrea sa Imi urmeze Mie sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa-Mi urmeze Mie, ca tot cel ce va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde si cine il va pierde pentru Mine si Evanghelie acela il va castiga.” In toate aceste versete se cuprinde miezul predicii Mantuitorului. Domnul Iisus Hristos ne atrage atentia ca Adam, vrand sa scape sufletul sau si viata sa, a gasit moartea, deci el a ales o viata la capatul careia se gasea moartea, iar credinciosii, prin Iisus Hristos si prin credinta, daca aleg renuntarea si lepadarea, rastignirea si moartea in sens duhovnicesc, la capatul ei afla viata vesnica. Evanghelia aceasta ne aduce aminte de rasturnarea polilor sau a planurilor pe care o aduc Iisus Hristos, Biserica si crestinismul, daca omul adamic cauta sa-si scape cu orice pret viata lui, cu pretul distrugerii vietii celorlalte fiinte din jurul lui, al afectarii mediului inconjurator si chiar al chinuirii semenilor si al ruperii sale din legatura cu Dumnezeu.

Nicolae Steinhardt: La praznicul Sfântului Ioan Botezătorul

Din Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi:

“Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. Ştim că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă şi că împrejurul mijlocului purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste şi miere sălbatică.

Acestea ne sunt cunoscute, aşa încât socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însuşiri ale unui sfânt căruia râvna poporului lui Dumnezeu nu a şovăit să-i atribuie aripi de înger, iar iconarii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfăţişeze astfel în multe icoane şi picturi bisericeşti.

Insuşirile la care doresc să mă refer sunt:

Martirii Brâncoveni, mlădiţe ale Crucii lui Hristos / Ioan Alexandru, despre martiriul Sfinților Brâncoveni / „În sufletul poporului s-a zidit icoana lor cu chip luminat, model al jertfelniciei”

„Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!“

(Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, către fiii săi)

„Decapitat pentru mărturisirea neabătută a credinţei sale în Hristos, Brâncoveanu se înrudeşte în jertfa sa cu Sfântul Ioan Botezătorul, devenind şi el un prodrom al Fiului lui Dumnezeu (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Bucuriei). Întru Adevărul, viaţa lui Brâncoveanu începe cu adevărat după decapitare. O viaţă care luminează ţara-i aşezată în Biserică. Lutul trupesc a fost transfigurat în lumină. Sunt multe feluri de a muri eroic şi de a fi cinstit şi plâns ca atare de ai tăi, dar cu totul altceva este să mori pentru credinţă, pentru Înviere. Dacă Avraam a fost cinstit şi lăudat de Dumnezeu pentru că nu a pregetat întru jertfirea unicului fiu, cu cât mai mult Brâncoveanu pentru cei patru fii ai lui, a căror jertfă a fost şi împlinită (Opţiunea lui Brâncoveanu – I.Ț.R.). Este el un exponent şi un trimis la cer al neamului său, neam căruia, primind suferinţele cu răbdare nesfârşită, precum Iov, i se înapoiază apoi, ca şi aceluia, totul, adică viaţa veşnică (Opţiunea lui Brâncoveanu – Imnele Ţării Româneşti). […]

Trupurile martirilor Brâncoveni au devenit pâini de jertfă, înrudite îndeaproape cu trupul-pâine al lui Hristos. Martirii Brâncoveni sunt mlădiţe ale Crucii lui Hristos – Pom al Vieţii (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Moldovei). Şi capătă încărcătură euharistică, de Pâine, Vin şi Cuvânt:

Adormirea Maicii Domnului/ Cuvinte alese despre Maica Domnului/ „Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Să ne arătăm fii”

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Părintele Dumitru Stăniloae, despre Adormirea Maicii Domnului: http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/par-dumitru-staniloae-adormirea-maicii-domnului

“Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.” (Parintele Dumitru Stăniloae, „Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”)

Sf. Nicolae Velimirovici, meditaţie către Maica Domnului:

 “Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.

Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei averi: păcat, boală şi moarte.

Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul (1). Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat. Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare (2).

Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor, care trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor.

Mărturiile icoanei „Schimbarea la Față”

Mântuitorul Iisus Hristos Se află în centrul compoziţiei, în partea superioară, înconjurat de o mandorlă alcătuită din cercuri concentrice în nuanţe de albastru în degradé. Albastrul capătă aici înţelesul simbolic al lumii cereşti, dar și al întunericului supraluminos ce-L înconjoară.

Domnul Hristos Se înfăţişează Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stând de vorbă cu Moise şi cu Ilie despre viitoarea Sa Patimă, iar Faţa Sa strălucea ca soarele. Lumina ce izvorăşte din Hristos este însuși harul dumnezeiesc cel necreat care este prezent în întreaga Sa fiinţă.

Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze, semn al slavei Domnului, care îi luminează atât pe Moise şi pe Ilie, cât şi pe cei trei Apostoli, și indică în acelaşi timp prezenţa Duhului Sfânt Care în momentul Schimbării la Faţă se manifestă și sub forma unui nor luminos (cf. Matei 17, 5).

Ziua Înălțării Domnului și Ziua Eroilor/ Troițe înălțate în cinstea eroilor și martirilor neamului românesc/ Vizită cutremurătoare în închisorile Jilava și Pitești

Hristos S-a înălțat!

“Presăraţi pe-a lor morminte

Ale laurilor foi

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiţilor eroi.

 

Ridicaţi pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriţi în cărţile de aur

Cântecul nemuritor.

 

Pe copii la sânul vostru

Alintaţi-i cu-acest cânt,

Povestindu-le cu fală

Al eroilor avânt.

 

Dezveliţi tot adevărul

Şi le spuneţi tuturor

Cum muriră fraţii noştri

Pentru Neam şi Ţara lor.

 

Şi pe sacrele morminte

Puneţi lacrime şi flori,

Spre a fi mai dulce somnul

Miilor de luptători.

 

Ridicaţi pe piramida

Nemuririi faima lor,

Scriţi în cărţile de aur

Cântecul nemuritor.”

(Iuliu Roşca Dormidont, Imnul eroilor)

 

Troiţe închinate eroilor neamului

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop [1])

La sfârşitul secolului al XIX-lea, după câştigarea Independenţei naţionale, construirea de troiţe ia în ţara noastră un avant neobişnuit. Imediat după Primul Război Mondial, a fost înfiinţată societatea „Cultul Eroilor” (denumită iniţial „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care avea sarcina de a propune modele arhitectonice de troiţe, de care aveau nevoie comunele şi şcolile pentru omagierea celor peste 800.000 de eroi căzuţi pe front pentru realizarea României Mari [2]. Societăţii „Cultul Eroilor” îi este atribuită şi ideea construirii „Monumentului Eroilor” de pe muntele Caraiman (Crucea Eroilor Neamului), ridicat între anii 1926-1928, „întru slava și memoria eroilor prahoveni căzuți în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apararea patriei”, cum este scris pe placa monumentului. În vremea respectivă, monumentul era cea mai înaltă structură metalică din Europa situată într-o zonă montană. 

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării.

Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman (poză din 1934)

În comunism, troiţele au fost interzise (chiar dacă nu prin documente publice oficiale) şi o mare parte din ele, distruse, fiind percepute de comunişti drept „focare sau instrumente de rezistenţă anticomunistă” (I. Oprişan). Troiţe din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş „au fost scoase cu buldozerele chiar dacă nu deranjau cu nimic construcţia (…). Dislocate de la locul lor, au fost adunate într-un fel de depozite, chiar pe marginea drumului, sub copertine improvizate” [3]. Mai mult, în comunism au existat voci care au cerut chiar distrugerea Crucii Eroilor de pe Caraiman, prin secţionarea braţelor monumentului şi amplasarea unei stele roşii în vârful coloanei.

După Revoluţia din ’89, asistăm la un nou reviriment al troitelor, fiind ridicate în Timişoara, Bucureşti şi în alte locuri din ţară în memoria eroilor din decembrie. Există multe astfel de troiţe şi monumente în formă de cruce dedicate eroilor jertfiţi, dar şi victimelor şi martirilor regimului comunist. O troiţă deosebită a fost înălţată la Putna în amintirea miilor de ţărani români masacraţi de sovietici la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, în 1941, genocid pe care istoricii români l-au numit „Katyn-ul românesc”.

Troița de la Putna, ridicată în cinstea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Demn de menţionat este şi monumentul de la Aiud alcătuit din şapte perechi de cruci şi o cruce mare aşezată deasupra, închinat martirilor prigoanei comuniste, numit „Calvarul Aiudului“, unde se află şi un osuar cu sfinte moaşte. Crucile îngemănate semnifică unitatea în suferinţă a martirilor, iar crucea cea mare este „crucea neamului” pe care au purtat-o în spate [4].

Monumentul de la Aiud. Foto: Irinel Cîrlănaru

Aceste troiţe şi cruci nu au un simplu rol de rememorare, de vreme ce crucea este, pentru creştin, semn nu doar al suferinţei, ci şi al biruinţei asupra morţii şi păcatului, al înnoirii fiinţei noastre şi a neamului, prin jertfa din care rodeşte învierea lui. Datoria noastră este să reafirmăm, prin faptele noastre, în contrapondere cu forţele distructive, această putere de reînviere pe care ne-o transmit strămoşii noştri, care au menţinut şi înnobilat neamul românesc. Poporul român nu a îndurat pasiv istoria, ci şi-a trăit-o ca pe o cruce (crucea este înscrisă şi în stema ţării noastre). Istoria lui nu este alcătuită din măreţe cuceriri, ci din jertfe pentru păstrarea credinţei şi a fiinţei neamului, pentru adevăr şi libertate. Ceea ce este semnificativ, cuvintele „Vom muri şi vom fi liberi!”, care au fost scandate în decembrie ’89 de cei care şi-au dăruit viața, nu au mai fost rostite la nicio altă revoluţie din altă ţară, spunea părintele Galeriu. 

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui. Doar recuperând semnificaţia ei profundă, cunoscând şi păstrând, după cum se cuvine, această zestre spirituală şi identitară nepreţuită, este posibilă regenerarea sufletului neamului.

Nicolae Iorga spunea că „Naţiunea ta nu e numai naţiunea de unde vii, ci aceea din care meriţi să faci parte”. A nu lăsa pradă degradării şi uitării aceste monumente care ne definesc ființa în ceea ce are ea mai frumos înseamnă a ne merita încă numele de urmaşi ai celor care s-au jerfit. Conştiinţa că putem purta cu cinste acest nume trebuie să ne fie ca un izvor de putere sufletească. Fiindcă „troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop).  

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:
[1] Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licenţă, Bucureşti, 2004.
[2] Ioan Oprisan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, Bucureşti, 2003, pp. XXIX-XXX.
[3] Ibidem, p. XXXII.
[4] Anca Budău, „AIUD – Schitul de la Râpa Robilor”, in Lumea Credinței, anul VI, nr. 12 (65), decembrie 2008.

Articol preluat de la: Troițe închinate eroilor neamului

Reportaj RFI România: O sâmbătă în închisoare:

“Centrul pentru Studii în Istorie Contemporană a lansat o provocare mai puţin obişnuită: „o sâmbătă la închisoare” e o excursie gratuită la cele mai cunoscute închisori politice ale comunismului românesc – Piteşti şi Jilava. Singurul criteriu de selecţie e formularul de înscriere, în care candidaţii trebuie să argumenteze de ce vor să îşi petreacă o zi de weekend la puşcărie şi nu în altă parte. E o călătorie spre istoria anilor ’50, în care comunismul violent instalat decima elita societăţii româneşti.

Jilava – prezentări

Primul popas e Jilava – închisoare de tranzit, prin care au trecut aproape toţi deţinuţii politici din România (după unele estimări, în jur de un milion de persoane).

Suntem în faţa Fortului 13. Cinsprezece oameni se aşează în cerc şi încep să se prezinte.

„Sunt Lucian, masterand la Istorie şi colaborator al CSIC…

Urmează Oana, studentă la secţia Delincvenţă şi Criminalitate; ne spune râzând ce bucuroasă e că a ajuns în sfârşit la puşcărie. Simina e arhitect, Maria lucrează la departamentul PR al unei ambasade străine, iar Florentin e IT-ist. Gabriel, student la Teologie, a aflat abia de curând de rezistenţa împotriva comunismului şi de atunci citeşte non-stop. Hans se prezintă în engleză:

„Sunt cetăţean german, fost profesor – acum la pensie – şi lucrez pentru Institutul germen al Reconcilierii; încercăm să reparăm şi reconstruim cât se poate din ceea ce Germania a distrus. Mă interesează tot ce e legat de istoria europeană“.

Iulia a aflat de Experimentul Piteşti de la profesoara de română din liceu. A dat fuga la un bunic pentru detalii; i-a răspuns că nu ştie absolut nimic şi că nu se poate să fi existat aşa ceva. Urmează câteva prezentări scurte şi încheie Diana:

„Sunt aici oarecum pe urmele străbunicului meu, care a trecut pe la Jilava ca deţinut politic şi a ajuns într-un final la Canal“.

În spatele atmosferei familiare, se simte emoţia. Dintre zecile de oameni care au vrut să îşi petreacă o sâmbătă la închisoare, ei sunt aleşii.

Doi ghizi în neobişnuita excursie de weekend: Alina Urs – cercetătoare la Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Vasile Jaques Iamandi – fost deţinut politic. După prezentările de început, ne împrăştiem în tăcere pe coridoarele Fortului 13 şi ne simţim din ce în ce mai stingheri.

Cazul Iamandi – persecuţia politică începe la 15 ani

Jaques Iamandi înaintează sigur pe el şi ne prezintă celulele, odată cu întâmplările de altădată. După un tur destul de lung, se aşează pe o bancă veche dintr-o celulă şi îşi aminteşte cum a început drama familiei.Tatăl lui a fost avocat al Poliţiei şi Siguranţei Statului, până la 23 august 1944:

„Trei oameni importanţi ai regimului l-au invitat la cină şi i-au spus aşa: domnule Iamandi, dumneata eşti foarte iubit în Poliţie, ştim ce ai făcut dumneata pentru Poliţie, dar noi vrem toate informaţiile din sistem. Noi îţi facem cadou trei caiete – şi i-au dat trei caiete de câte 200 de pagini fiecare – iar dumneata le umpli. Când ai umplut unul cu informaţii despre colegii dumitale, tot ce se întâmplă şi se vorbeşte, ne dai un telefon şi ni-l dai. Şi fă-o cât mai repede, că altfel s-ar putea să fii dus în Uniunea Sovietică şi acolo se comportă alfel oamenii. Asta a fost tot. Tata a acceptat, a luat caietele, a venit la Bran – unde eram eu cu mama, apoi s-a întors la Bucureşti şi s-a sinucis.“

Sportiv de performantă, Iamandi fiul a intrat imediat în vizorul comisiei de epurare în sport. Avea 15 ani şi era campion la box, având rezultate remarcabile şi la scrimă şi hipism. Cariera lui s-a încheiat brusc odată cu începutul persecuţiei. Într-un final, a reuşit să fugă în Franţa. Fără multe opţiuni în afară de sinucidere, s-a înrolat în Legiunea străină:

„Aşa am ajuns în Indochina. Am luptat, am căzut prizonier, apoi am fost anchetat de chinezi şi de ruşi. Cei din urmă au dispus ca ăştia din democraţiile europene să fie returnaţi în ţările lor. Deci am pornit pe jos spre Moscova, sub escortă. Am străbătut sute de kilometri, în zdrenţe, cu foarte puţină mâncare.“

Din 800 de prizonieri, doar 14 au supravietuit. Între ei, Jaques Iamandi. O şansă care s-a transformat în blestem, pentru că l-a adus înapoi în închisorile României. Astăzi, după cei nouă ani de puşcărie, urmaţi de un exil de peste 30 de ani în Canada, Jacques Iamandi crede căregimul comunist a fost răul absolut al secolului XX. E de părere că reeducarea prin ignoranţă şi ascunderea adevărului e cel puţin la fel de periculoasă ca reeducarea anilor ’50.

„Jilava e vie“ 

Turul închisorii se apropie de final. Maria rămâne în urmă, în curtea interioară a Fortului 13. Rupe absent câteva buruieni înflorite. Îmi spune că a intrat la Jilava cu confortul de acasă şi fără aşteptări. Clădirea părăsită nu îi transmitea nimic, dar acum simte groaza în mod fizic:

„Am venit aici cu confortul de acasă; am văzut la început o clădire părăsită şi atât. Prima senzaţie a fost de anonimat, de absenţă, nu am simţit nimic când am intrat aici. Dar pe măsură ce minutele treceau, a început să se lase în mine o groază, pe care acum o simt în picioare. Dintr-o dată, realizez grozăvia care trebuie că s-a petrecut aici. Nu mă aşteptam la nimic, nu am venit cu aşteptări. Dar parcă nici la trăirea asta nu mă aşteptam. M-a cuprins o mâhnire foarte grea… Nu e ceva de suprafaţa, nu e sentimentalism, e ceva foarte adânc. Şi nu mă gândesc la bătăi, la mizerie, la umilinte, dar la câte vieţi s-au irosit aici, câte vise, câte valori…”

Simina e arhitect şi îi consideră pe cei care s-au opus comunismului modele. Povestim în maşină, între Jilava şi Piteşti:

„Cel mai mult m-au impresionat zona de izolare şi Casimca. Una e să citeşti despre ele şi alta e să vezi cu ochii tăi, să fii acolo, să simţi răcoarea, umiditatea, mirosul, să intri în toată atmosfera aia… Nu am cuvinte să descriu ce am simţit. Pentru mine e clar că oamenii aceia aveau o credinţă sănătoasă şi anumite valori întipărite de mici.”

O întreb pe Simina de ce a venit la puşcărie, la ce îi foloseşte ei să trăiască toate astea într-o sâmbătă oarecare de vară.

„În ultima perioadă am trecut prin nişte situaţii foarte dificile. De multe ori simt că-mi pierd răbdarea, că nu mai vreau… Iar în momentele astea îmi revine în minte modelul lor. Îi consider sfinţi şi mă hrăneşte modelul lor. Au pătimit atâtea şi atâtea, iar ceea ce au suferit ei e incomparabil peste ceea ce noi considerăm astăzi ca sunt probleme ale vieţii. Rezistenţa lor mă ajută şi pe mine să rezist, chiar dacă la scara asta mică de astăzi“

Piteşti – liturghia satanică

Următorul popas e la Piteşti. Închisoarea de altădată a fost privatizată şi e transformată în spaţii de birouri. Cei care administrază Camera 4 Spital, unde a început Fenomenul Reeducării, vor să transforme locul în muzeu memorial. În această cameră, cercetătoarea Alina Ursu ne vorbeşte despreExperimentul Piteşti – una din cele mai sinistre manifestări ale comunismului est european:

„Experimentele care s-au petrecut aici sunt greu de redat în cuvinte. Şi spre deosebire de regimul obişnuit din închisorile politice, aici erau obligaţi să bată cu bestialitate şi să se umilească între ei. Asta era surpriza şi şocul Piteştiului. Iată câteva exemple: nu erau lăsaţi să doarmăm, ajungându-se uneori până la 10-15 zile fără odihnă, tocmai pentru a-i doborî fizic şi psihic. Erau obligaţi să stea săptămâni în şir în poziţie fixă şi izbiţi cu ciomagul la cea mai mică mişcare. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantonul îl pocnea violent cu o bâtă. Torturile nu se opreau aici, ci dădeau în blasfemie, pentru că torţionarii ştiau că credinţa în Dumnezeu este ultima redută de apărare a deţinuţilor. Unul dintre cei mai chinuiţi deţinuţi, preotul armean Papken Keropian povesteşte că a fost bătut la tăpli şi pe tot corpul gol, apoi obligat să alerge fără haine în jurul camerei şi să strige: Prăvălia mea e biserica, oficină de comerţ. Liderul camerei a pus vreo 20-30 de oameni să îşi facă nevoile, iar părintele Keropian a fost obligat să le mănânce. I s-a spus aşa: o viaţă întreagă asta ai mâncat în amvon, acum să-l mănânci în faţa noastră. Supliciile nu s-au încheiat aici. Acelaşi agresor a pus un hârdău cu materii fecale în mijlocul camerei, le-a acoperit cu o pătură şi l-a obligat pe preotul Keropian să facă Împărtăşania, repetând cuvintele Litrughiei. Victima de atunci scrie: Eu cântam popeşte, iar ceilalţi torturaţi erau obligaţi să fie corul blasfemiei, pe patru voci. După pretinsa slujbă de sfinţire a murdăriei din hârdău, i s-a dat o lingură cu care trebuie să îi servească pe ceilalţi deţinuţi, spunând aşa: se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… cu trupul şi sângele lui Hristos şi se va curăţa. La final, părintelui Keropian i s-a introdus o coadă de mătură în rect până a început să sângereze. Când totul s-a încheiat, a fost obligat să îşi batjocorească verbal propria fiică, în bătaia de joc a agresorilor.“

Urmează minute lungi de tăcere apăsătoare. Textele ne-au zdrelit auzul. Nu mai avem întrebări şi nici răspunsuri. Pare neverosimil că poveştile s-au petrecut în spaţiul în care ne aflăm – o cameră ca oricare alta, care nu trădează nimic din atmosfera diabolică de acum 50 ani. Momentul de reculegere se prelungeşte. Privim prin ferestrele Camerei 4 Spital spre oamenii care îşi aduc copiii de la grădiniţă. Fosta închisoare e acum în mijlocul unui cartier; a fost privatizată şi transformată în spaţii de birouri. Puţini piteşteni ştiu ce s-a întâmplat aici. Diferit de Jilava, unde te poţi aşeza pe priciurile de altădată, unde lanţurile ruginite atârnă după uşi şi unde pe pereţii celulelor sunt zgâriate rugăciuni, la Pitesti e curat. Urmele crimelor sunt şterse, sunt zugravite frumos.

„Plec cu mâhnirea că nu îi cunoaştem“

După Piteşti, dialogurile se leagă greu.

Îl întreb pe Gabriel, student la teologie, care e prima impresie după ieşirea din Camera 4 Spital:

„În mintea mea a fost o comparaţie: între libertatea pe care o avem acum şi nu ştim să o folosim şi libertatea pentru care au luptat ei. Sunt de vârsta celor care au fost închişi atunci. Nu pot să nu mă gândesc la comparaţia asta… Apoi sunt trei cuvinte: credinţă în Dumezeu. Au rezistat datorită credinţei lor.“

Cu Maria am povestit în maşină, în drum spre Bucureşti:

„Pentru mine, Fenomenul Piteşti era ceva ce am auzit doar în treacăt, doar sintagma – fără explicaţii, la final de liceu, în clasa a XI-a sau a XII-a. Am vrut să ştiu mai multe, să ajung în locurile astea în care s-a petrecut totul. Mama mea nu ştia nimic. Am întrebat acasă şi mi-au spus că habar nu au despre aşa ceva. Ziua asta a avut o încărcătură extraordinară, m-a trecut prin toate stările posibile şi prin toate emoţiile… Sigur că e partea negativă, a decăderii umane – e incredibil cum aşa ceva s-a putut întâmpla.Dar şi mai incredibil e acea culme pe care au ajuns unii în aceste condiţii de neimaginat. Cei care au rezistat sunt un exemplu. Plec de aici cu tristeţea şi cu sfâşierea că nu îi cunoaştem. E o istorie care face parte din noi şi cei mai mulţi habar nu avem de ea.“

Florentin intervine:

„Pe mine mă ajută să mă bucur mai mult de ce am. Îmi dau seama că micile noastre probleme de viaţă sunt aşa nişte mofturi într-un fel… “

Doi dintre excursionişti sunt chiar din Piteşti. Îmi spun că mulţi localnici nu ştiu de fosta închisoare şi cred că Reeducarea e un mit:

„Istoria mea mă construieşte pe mine ca om. De fapt eu mă construiesc pe evenimentele care s-au întâmplat şi pe memoria oamenilor care au făcut istoria ţării mele. Dacă eu nu cunosc această istorie, ce cale am? Nu mă simt încărcată după ziua asta. Dimpotrivă, mă simt mai aşezată“ – aflu de la Andra.

(…)”

Sursa: Reportaj RFI – O sâmbătă la închisoare

Foto: Irinel Cirlanaru

Voi n-ati fost cu noi în celule

de Radu Gyr

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

Tudor Gheorghe: Cu Iisus in celula

Cu Iisus in celula

de Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns…

–  Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

„Pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”

Vedeți și: 

Sfinții închisorilor

In memoriam

Povestile zguduitoare a doi martiri de la Pitesti si Gherla

Poze realizate de Irinel Cîrlănaru cu închisoarea Jilava