Țăranul român și legătura sa cu cerul şi cu pământul. Despre frumuseţea sufletului ţărănesc, țăranul ca om al rădăcinilor şi distrugerea lumii sale

I

Un cunoscut conservator scria mai demult, într-o discuţie în mediul online, că „de la ţăran, paganus, vine denumirea de păgân”. Este o constatare valabilă doar în cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, întrucât în limba română etimologia cuvântului „ţăran” este diferită. Ca şi „ţară”, termenul derivă din latinescul „terra” (pământ): „terra – ţară – țeran”. Ţăranul este „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugerează ideea că ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvântul „ţară” are şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” însemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba română dă mărturie despre legătura intimă, organică dintre ţăran, pământ şi ţară.

Însă, aşa cum comunismul a fost un sistem utopic îndreptat cu înverşunare împotriva oamenilor pământului (prin deposedarea ţăranilor de pământ şi prin strămutarea lor forţată la oraş pentru a fi transformaţi în „unităţi de producţie”, adică în ceva cu totul străin firii lor – iar cei care s-au împotrivit au fost aruncaţi în puşcării sau decimați), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, în esenţă, exact acelaşi lucru, doar că totul e ambalat în iluzia libertăţii.

Apa ca element sfinţitor în sărbătorile creştine și semnificația ei în viața tradițională a satului

(Articol apărut pe 23/07/2013 pe site-ul Tezaur Românesc, în categoria „Creștinism”)

Cele mai importante sărbători creştine în care apa devine element sfințitor, înzestrat cu darul de a însănătoşi şi primeni pe cel care se adapă din ea sau se scaldă în ea sunt „Boboteaza” şi „Izvorul tămăduirii”, de mare însemnătate în lumea satului. De „Bobotează”, Biserica oficiază slujba de sfinţire a apelor ca repetare şi rememorare liturgică a botezului Domnului Hristos în Iordan – care este preînchipuirea propriului nostru Botez, prin care este spălat păcatul strămoşesc; intrarea lui Hristos în apele Iordanului reprezintă o coborâre a Lui în inima Creaţiei decăzute pentru a o restaura şi a o curaţi de păcat, apa din lumea creată devenind, prin botezul Său, „izvor al mântuirii”. Botezul se referă la Învierea lui Hristos, după cum spune şi Sfântul Pavel: „Fraţilor, au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” [1].

Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. … pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])

De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.

Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].

Înfrăţirea cu firea şi cosmosul 

Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”. 

Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.

Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.

 

Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi

Consecințele îndepărtării de firescul tradiției. Casa țărănească și casa modernă

„Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6]

Cum am arătat într-un articol anterior, casa era pentru ţăran un loc de tihnă şi armonie, benefic şi sănătos. Îi conferea nu numai stabilitate în plan material, dar şi un echilibru interior, al omului ancorat în rânduială. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare sacră. Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi „trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].

Astfel munca sa „sfinţeşte locul”, devine roditoare, iar ceea ce construieşte este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de dăruire, având că scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica. Însă care a fost soarta celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria sa creație? Istoria ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice, dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.

Or, țăranul știa că este nedemn să fie stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr. Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut” [2]. Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales, transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin” (Gheorghe Fedorovici [3])

Bisericile de lemn, simbol al geniului popular românesc și al unității neamului

Aceste lăcaşuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura şi se desfăşura întreagă viaţă sătească. Aveau valoare de „axis mundi” („centrul lumii”) în geografia morală şi spirituală a spaţiului ţărănesc, dar şi în cea materială a satului, fiind înălţate în cel mai ales loc, de unde dominau aşezarea (în zonele de câmpie, erau situate în centrul satului). Suntem îndreptăţiţi să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumuseţe. După cum arată Ernest Bernea [2], poporul nostru nu a avut simţul monumentalului şi al grandiosului, ci a manifestat cu prisosinţă un simț al distincţiei, al fineței şi eleganţei, care e oglindit desăvârşit în bisericuţele de lemn.
(…)
Uimirea noastră rămâne mereu vie în faţa ingeniozităţii tehnice de care a dat dovadă ţăranului român în construcţia acestor „catedrale” ortodoxe. Demn de reţinut este că aceste turnuri, unele foarte înalte, au fost ridicate fără niciun cui de fier, fiind folosite cuiele de tisă, cu toate acestea, au rezistat timp de veacuri fără a se prăbuşi [31]. De asemenea, cum am vazut, ţăranii români au avut iscusința de a asigura stabilitatea acestor construcţii, cunoscând perfect sistemele contravânturilor şi rezolvând cu mijloacele lor tradiţionale problemele de ordin tehnic pe care le prezintă construcţiile înalte. La acestea se adaugă excepţionala armonie a proporţiilor, îmbinarea meşteşugită a bârnelor, forţa cu care siluetele suple ale turnurilor transmit elanul şi aspiraţia interioară a fraţilor noştri români de dincolo de Carpaţi, care au înfruntat secolele de împilare, rămânând români. …

Cititi articolul integral aici: http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/6/post/2013/09/-bisericile-de-lemn-simbol-al-geniului-popular-romnesc-i-al-unitii-neamului.html

Forme arhaice de troițe. De la „coloana cerului” la Crucea creştină

09/04/2013

Despre „coloana cerului” ca simbol primordial al legăturii dintre cer şi pământ, aparţinând culturii arhaice, găsim informaţii interesante în două lucrări de referinţă, Coloana cerului, a etnologului Romulus Vulcănescu [1], şi Troiţe româneşti. O tipologie, o iniţiativă mai recentă şi meritorie a cercetătorului Ionel Oprişan [2]. Acest monument primitiv, cu diferitele lui variante, a fost gerenat de o „religie uranică arhaică” (I. Oprişan) și de cultul arborelui cosmic (denumit ulterior „stâlp al cerului”), fiind o formă arhaică a monumentului care va primi mai târziu numele de troiţă.

Arborele sacru era amplasat în mijlocul aşezărilor, care echivala, în lumea arhaică, cu centrul lumii, loc unde se desfăşurau riturile cele mai importante, unde se întrunea sfatul înţelepţilor etc. Cosmosul era închipuit ca un arbore uriaş (arborele cosmic ca „axis mundi”), compus din trei niveluri: subteran (infernul), pământesc şi ceresc. Arborele uneşte sfera chtoniană (subpământeană) şi terestră cu cea uraniană şi însumează în el toate elementele (pământul, în care sunt implantate rădăcinile, apa, din interiorul tulpinii, aerul, din care se hrănesc frunzele, şi focul, care se aprinde prin frecarea a două bucăţi de lemn).

Potrivit lui Mircea Eliade, „arborele este încărcat cu forţe sacre deoarece este vertical, creşte, îşi pierde şi-şi recapătă frunzele şi deci se regenerează; el moare şi renaşte de nenumărate ori” [3]. Arborele cosmic avea puteri tropaice (de atragere a forţelor benefice pe care le revarsă spre pământ divinul) şi apotropaice (de respingere a forţelor malefice). „Pomul vieţii”, prefigurând Sfânta Cruce, apare şi în Vechiul Testament, în mijlocul raiului, fiind copacul nemuririi, așezat alături de pomul „cunoştinţei binelui şi răului”.

Arborele este deseori reprezentat cu coroana în jos, existând credinţa că rădăcinile îşi trag din sferele celeste (spirituale) seva, transportată până în ramurile care se întind pe întregul pământ. În acest mod, pământul este adăpat din rouă cerească, prin care oamenii pot avea acces la nemurire. Această reprezentare are şi valenţe solare, subliniind rolul vital al soarelui, fără de care viaţa nu ar fi posibilă pe pământ.

I. Oprişan identifica trei tipare stilistice predominante pe care această credinţă arhaică uraniană le-a imprimat coloanelor cerului: primul este modelul discofor, pe care îl regăsim şi la multe troiţe de structură creştină, la troiţele cruciforme, şi chiar la formele crucifixiale adoptate din Apusul catolic, în care capul lui Iisus – Hristos este pentru creştini „Lumina lumii” – este reprezentat ca un disc (sau proiectat pe un disc) din care se răspândesc raze solare în toate părţile [4].

Al doilea tipar stilistic îl constituie arborele (întruchipare a arborelui vieţii, a arborelui ceresc şi a arborelui cosmic), simbol descris mai sus, întâlnit în forme foarte variate de troiţe: „de la reprezentări cvasinaturiste ale pomului (cu două, trei, patru, cinci sau chiar şapte braţe) până la structurile stiliforme (triunghi, romb, disc)” [5]. Al treilea tipar stilistic este modelul antropomorf, prezent sub forma unor module masculine sau feminine în cadrul coloanelor cerului şi al troitelor.

---

Romulus Vulcănescu stabileşte, de asemenea, trei categorii principale de coloane ale cerului: „coloane suplicătorii”, în formă de Y, fiind structura cea mai veche, derivată din trunchiul copacului sacru, întruchipând aspiraţia spre infinit a forţei telurice;

„Coloanele comisurale”, în formă de T, amplasate la răscruci și hotare, simbolizând stâlpul ce susţine universul – cu „talpa” orizontală ca suport al cerului (aşadar, aceste două modele au legătură cu arhetipul arborelui); şi „coloanele discofore” (care trimit către arhetipul discofor, despre care vorbeşte I. Oprişan), dintre care cele mai frecvente sunt coloanele solare (alături de cele lunare, stelare şi iconale), cum este crucea înscrisă în cerc şi roata valahă – întâlnim obişnuita asociere dintre discul solar şi cruce.

 Forme de stâlpi cereşti s-au menţinut până în zilele noastre, împărţindu-se, în funcţie de destinaţia care le este acordată, în două categorii: stâlpi ai ciclului calendaristic: stâlpul de arminden (sărbătoare populară de primăvară), stâlpul de sâmedru (numele popular al sărbătorii creştine a Sf. Dumitru, de care sunt legate, în tradiţia populară, diverse practici privind succesiunea ciclică a anotimpurilor), stâlpul de pluguşor; şi stâlpi ai ciclului vieţii: stâlpul de naştere, stâlpul de nuntă, stâlpul funerar. Cel mai răspândit este cel funerar, prezent şi sub alte denumiri: bradul mortului, suliţa sau stâlpul mortului – pus mai ales la căpătâiul tânărului „nelumit” (neînsurat), în vârful căruia este aşezată pasărea-suflet şi de care se anina un clopoţel pentru îndepărtarea duhurilor rele [6].

---

Potrivit celor doi cercetători, troiţa a evoluat din aceste monumente arhaice, moștenindu-le simbolistica şi creând „o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin” (I. Oprişan). Subscriem însă la punctul de vedere expus de Mircea Cristian Pricop în lucrarea Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei [7], unde se subliniază că troiţele „aparţin exclusiv Creştinismului prin tot ceea ce transmit”. Dacă multe dintre simbolurile arhaice legate de vechile credinţe agrare s-au păstrat pe troiţe (sau pe alte elemente de arhitectură ţărănească), creştinismul le-a transfigurat, îmbogăţindu-le cu noi semnificaţii.

Nu poate fi ignorat mesajul creştin prin interpretarea acestui tip de monument exclusiv sau mai ales prin prisma simbolisticii arhaice, din moment ce creştinismul a avut un rol crucial în plămădirea fiinţei poporului nostru şi a viziunii sale despre lume, despre viaţă şi moarte, despre suflet etc. Chiar dacă meşterii populari au preluat o mare parte din fondul arhaic de simboluri, ei şi-au concentrat toate eforturile către transmiterea şi menţinerea mesajului creştin. Mai mult, de creştinism şi de marile sărbători creştine sunt legate, în mod firesc, foarte multe practici şi obiceiuri specifice poporului român.

Cinstirea pe care poporul nostru a acordat-o crucii încă de la începuturile încreștinării sale este atestată prin crucile de tip cenotaf sau arhetroitele descoperite în Scythia Minor, pe care le menţionează Mircea Cristian Pricop în lucrarea sa. Din categoria acestora atrag atenția stelele funerare din secolul al IV-lea de la Tomis, crucile funerare şi prototroițele-cenotaf din secolele V şi VI de la Tomis şi Callatis, blocurile de calcar pe care apare semnul crucii alături de numele unor constructori din timpul domniei lui Justinian I sau de rugăciuni de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu [8].

---

Schimbarea adusă de creştinism a determinat, la noi, o subordonare paşnică a simbolurilor primitive faţă de Cruce. Aşadar, chiar dacă s-au menținut unele valenţe precreştine conţinute în motivele din repertoriul imagistic, supunerea firească a acestora faţă de cel mai puternic semn creştin se datorează faptului că, în această parte a lumii, nu s-a manifestat un antagonism între ele. De pildă, crucea ca simbol arhaic solar, unind cele două axe (N-S şi E-V) într-un singur punct, închipuia contactul dintre planul terestru şi cel celest; un înţeles similar îl are Crucea creştină, creştinismul fiind, în fapt, o doctrina a Luminii [9]. În mod sigur însă, doctrina creştină (ortodoxă) a rămas intactă, fără a primi influenţe din partea cultelor păgâne, care să-i afecteze fondul.

Crucea, prezentă, în perioada precreştină, în structura coloanelor solare sau discofore (în spiritualitatea dacică fiind foarte răspândit cultul soarelui), era, în cultura arhaică, şi un simbol al armoniei contrariilor. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale, iar punctul în care se intersectează braţele închipuia centrul universului.

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii” [10]. Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troiţele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută.” [11]

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea” [12].

Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15) [13]. Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii” [14]

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii” [15].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

(Preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro)

Citiți și: Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a identității noaste

Note:
[1] Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei, București, 1972 .
[2] Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003.
[3] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
[4] Ioan Oprișan, op. cit., p. XXXVIII.
[5] Ibidem, pp. XXXVII-XXXVIII.
[6] Ibidem, p. 11.
[7] Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
[8] Idem, Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturală http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
[9] Ibidem.
[10] Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
[11] Sf. Grigore de Nazians, In Sanctum Pascha, or. XLV, apud Gheorghe Mustață, Crucea Avvei Ghelasie, Editura Platytera, București, 2008, pp. 40-41.
[12] Sf. Ioan Damaschin, 1993, Dogmatica, Editura Scripta, p. 161.
[13] Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în Ortodoxie http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.
[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, citat de Hugo Rahner în Anca Manolescu, Mapa Crucii, Ed. Muzeul Ţăranului Român, 1993, p. 25.
[15] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, București, 1993.

Sursele si descrierea imaginilor:
Foto 1: Troiță sub formă de stâlp al cerului. Sursa imaginii: Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30.
Foto 2: Structură morfologică a troiței închipuită în comparație cu arborele. Sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana cerului.
Foto 3: Troiță care a preluat modelul discofor al coloanelor cerului. Din loc. Măldărești, jud. Vâlcea. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie.
Foto 4: Troiță arborigenă din Horezu, jud. Vâlcea. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 5: Troițe derivate din coloane ale cerului. Sursa: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 6: Coloană a cerului, pe drumul dintre Focșani și Odobesti; troiță de răscruce (colecția de stampe a Academiei Române); cruce de fântână din Ogretin, jud. Prahova; coloană discoforă, pe Valea Oltului, lângă Vișlea de Jos, Făgăraș; Foto 7: coloane ale cerului în formă de T. Sursa imaginilor: Romulus Vulcănescu, op. cit.
Foto 8: Stâlp funerar cu pasărea-suflet. Sursa imaginii: Ioan Oprișan, op. cit.
Foto 9: Troiță discoforă, cu „talpa” orizontală de susținere a cerului. http://www.sibart.eu/_files/images/expo/afiş_troiţe.jpg.
Foto 10: Stele funerare (arhetroițe sau prototroițe), sec. V-VI, Tomis. Sursa: Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei.
Foto 12: Icoană de Andrei Rubliov: Răstignirea Domnului.
Foto 13: Fragment din lemnul Sfintei Cruci, Mănăstirea Vatoped, Sfântul Munte Athos, http://www.calledtocommunion.com/2012/01/fragments-of-the-cross/.

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

„Noi aşa am pomenit şi casa, şi locu’; da’ n-ai dreptu’ să le strici, nici să le laşi în părăsire, că vezi, ele vin din părinți.”

„Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Brașov, 1964 [1]).

Pentru ţăranul român, casa nu avea doar o valoare materială şi utilitară, el se simţea profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă şi armonie, loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.

Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradiţional şi lumii sale, cum este Muzeul Naţional al Ţăranului Român sau Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele ţărăneşti – au un „cântec” al lor, care ne vorbeşte despre frumuseţea şi nobleţea sufletului tradiţional, despre o rânduială, o coerenţă în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat. Un rost în care se împleteau simplitatea, armonia, echilibrul, dar şi taina, fiindcă, spunea Constantin Noica, măsura care caracterizează poporul român nu este una raţională, suficientă, ci „mai angajată în absolut decât cea din Apus” [2]. Astfel, ea a fost ferită de excesele sau suficienţa care deseori au tulburat lumea Apusului, dar pe care ţăranul roman, atâta vreme cât a putut trăi în acea armonie şi simplitate care îi caracterizau lumea, nu le-a cunoscut. Înţelegem de ce Horia Bernea, refondatorul Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” [3].

Această bucurie de a exista derivă din faptul că ţăranul român se integra în mod armonios şi firesc în fire, nu exista opoziţie între el şi lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea îşi păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost aşezată de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale.

Acestea fiind spuse, este uşor de înţeles de ce locurile cărora aparţinea ţăranul român şi prin care se definea – cele mai importante fiind casa şi satul – erau pentru el pline de semnificaţie. Locul familiar, considerat bun, benefic şi ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spaţii – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârşea spaţiul care îi dădea ţăranului un sentiment de siguranţă şi libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca şi răspântiile) erau marcate cu troiţe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, pe cel care ieşea din zona cunoscută, unde se simţea apărat. Potrivit lui Ernest Bernea, spaţiul, pentru ţăranul român, depăşeşte cadrul fizic, are însuşiri spirituale, concreteţe vie, este calitativ, nu liniar şi abstract [4]. Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar aşezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau şi o profundă încărcătură spirituală.

Pentru vechiul ţăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar şi locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri, în care fuseseră făcute farmece sau asupra cărora forţe necurate îşi exercitau influenţa vătămătoare. Astfel, soluţia la care recurgea ţăranul era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a restaura calităţile benefice ale firii şi curăţia acesteia, însuşiri care, în concepţia ţăranului, ţineau de rânduiala şi buna întocmire a Creaţiei lui Dumnezeu. Pentru a purifica şi proteja locul de rele, ţăranul săvârşea anumite gesturi rituale, îngropând la temelia casei diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, sare sau pâine [5].

Orientarea casei faţă de punctele cardinale este, de asemenea, semnificativă. Casa avea o orientare precisă, fiind situată cu faţa spre miazăzi şi cu odaia de locuit spre răsărit. Vorbind despre orientarea calitativă a lucrurilor în spaţiu, Ernest Bernea arată că, pentru ţăranul român, răsăritul şi miazaziua sunt rodnice şi generatoare de bine, în timp ce apusul şi miazanoaptea erau percepute ca nerodnice, aducătoare de rău [6]. În satul românesc, direcţia preferată era răsăritul, sursă a luminii, a binelui şi frumuseţii: „Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casa, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Reveica Gogonea, 40 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1965 [7]). Considerentul religios este cel mai invocat în susţinerea calităţilor binefăcătoare ale răsăritului: „De-acolo [de la răsărit] vine viaţa şi bucuria. Şi cei trei crai de la Răsărit tot de-acolo au venit s-aducă vestea naşterii Domnului Hristos” (Bratu Elisabeta, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, în colecţia de vorbe ale ţăranilor reproduse de Ernest Bernea în cartea sa, p. 80). Însuşirile răsăritului ţin nu doar de existenţa noastră trecătoare, din această lume, ele se leagă, în credinţa poporului român, de tema morţii şi a învierii: „Toate se pun cu faţa la răsărit, că e casă, că e floare. Şi un om de moare îl aşază tot cu faţa la răsărit” (Elenă Bășa, 40 de ani, Moeceni de Jos, Bran, 1971 [8]); „(…) Noi credem în a doua înviere [a doua venire a Mântuitorului] şi toţi morţii au să vină cu faţa spre lumină” (Ion Țogoe, 54 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1966 [9]).

Valoarea spirituală şi socială pe care ţăranul român o conferea casei era foarte puternică. Pentru el, casa era strâns legată de familie şi de tradiţie [10]. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, iar ţăranul nu se simţea întreg, dar nici „în rând cu lumea”, dacă nu avea şi casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi zidi o casă erau nutrite de un profund sentiment social, de nevoia angrenării în comunitate şi a stabilităţii noii familii în faţa satului.

Cum spune Ernest Bernea, ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o casă, nu poate avea parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice, iar la ridicarea ei nu participa doar familia, ci şi rudele şi prietenii – şi durabilă, asigurând ţăranului o stare de stabilitate şi de independenţă. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?” (Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965 [11]).

Pentru omul contemporan, obişnuit mai mult cu o viaţă abstractă, dezrădăcinată, este greu de înţeles bogăţia de semnificaţii pe care o avea pentru ţăran casa părintească. „Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină şi radiaţie de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acţionează puternic” (Ernest Bernea) [12].

În cazul tinerilor care se căsătoreau, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să se îngrijească de părinţi până la moartea acestora şi să împlinească toate rânduielile cuvenite pentru a le înlesni trecerea cu bine în lumea cealaltă [13]. Prin urmare, între țăran şi spaţiu – subliniază Ernest Bernea – există „o rudenie spirituală”. Spaţiul familial este pătruns de prezenţa activă a înaintaşilor, care continuă să transmită rosturile şi valorile perene benefice după care prezentul trebuie să se ghideze. „Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1964) [14].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:

[1] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 34.
[2] Constantin Noica, Pagini despre sufletul româneasc, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003.
[4] Ernest Bernea, op. cit., cap. „Natura spațiului”, pp. 99-108.
[5] Alina Gaşler, „Întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale”, în revista Satul, anul III, nr. 8, februarie-aprilie 2011.
[6] Ernest Bernea, op. cit., p. 73.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 74.
[9] Ibidem.
[10] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 143.
[11] Idem, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 35.
[12] Idem, Civilizația română sătească, p. 144.
[13] Alina Gaşler, art. cit.
[14] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 34.

Romanians who inspire: The Romanian Treasury Team / Echipa Tezaur Romanesc

“I had the great honour to interview the team from Tezaur Românesc / Romanian Treasury. This is a transdisciplinary group of young Romanians that has set out on a journey that creates value for a lot of people in Romania. When I read the answers that was sent to me I cried. It is beautifully written and speaks from the soul of a people who is often so misunderstood.” – Yvette Larsson , a Swedish journalist who loves Romania, the author of The Bucharest Lounge blog

Source: The Bucharest Lounge / Romanian-Insider.com

 – Who are you and the team? 

We are a group of young people who love Romania and have initiated a complex and, we could say, a pretty ambitious project, whose main objective is the revival of the traditional crafts and values of the Romanian village, and the conservation of the Romanian spirit. Being an interdisciplinary platform, we have gathered a large number of specialists from different areas, such as: designers, architects, ethnologists, philologists, sociologists, historians and journalists. 

 – Please describe each project in short, one by one.

Currently, the platform includes the following projects:

 –         The Romanian village –  the history of the Romanian villages, traditional peasant style of architecture, traditional building techniques, design, the spirit of the Romanian housing.

–         Romanian traditional crafts – textile manufacturing, wood, ceramics, glass, stone, iron, wood weaving, etc; hiring the craftsmen and designers inspired by this theme : sewing workshops, wood and Atelierul de Haine – a clothing workshop.

–         Rural life – the working of the land : agriculture, fruit growing, forestry, animal husbandry, and so forth, Romanian cuisine, promoting Romanian traditional products : Gradina fermecată – Charmed Garden, old cures and natural medicine, harmonious development and communities of volunteers.

Geneza satului românesc (II)

„Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.

Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968) 

Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]

Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova

Geneza satului românesc (I)

„Civilizația vechilor noastre sate este, în primul rând, o civilizație a satelor libere”

Henri H. Stahl (Civilizația vechilor sate românești, 1968)

Cercetările lui Henri H. Stahl (1901-1991), cel mai de seamă reprezentant al Școlii de sociologie monografică înființate de Dimitrie Gusti, au scos la iveală informații valoroase cu privire la geneza satelor românești, evoluția lor istorică și vechile forme de organizare ale acestora. Investigațiile sale de teren, efectuate, mai ales, în satele Nerej (Ţara Vrancei), Drăguş (Ţara Oltului), Fundu Moldovei (Câmpulung Moldovenesc), Runcu (judeţul Gorj), Cornova (fostul ținut al Orheiului), au condus la elaborarea unor ample studii, printre care Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, în trei volume, lucrare de referință despre obștile devalmașe ca formă de organizare a satului românesc tradițional, dar și despre procesele de disoluție a acestor comunități rurale cu origini străvechi. 

În lucrările sale, Henri H. Stahl a contestat unele concepții clasice cu privire la originea satelor românești, precum și vechiul mod de clasificare a acestora. El arată că nu se susține teoria conform căreia satele erau, la origine, de tip „geneaolgic”, adică sate descinzând dintr-un strămoș comun (o familie originară). Satele arhaice aveau ca mod de organizare specific devălmășia, caracterizată prin faptul că proprietatea era deținută și exploatată în comun, iar organul de conducere era colectiv, reprezentat de obștea sătească, adică sfatul la care se adunau capii de gospodarie și bătrânii din sat. Aceasta, în forma ei arhaică, „nu avea nimic familial în ea”[1] – dupa cum afirmă sociologul –, în sensul că, inițial, rudenia de sânge a avut o importanță redusă în formarea satului[2]; apartenența unei familii la o spiță de neam nu era un factor decisiv în distribuirea proprietății, din cauza caracterului pasager al posesiunii asupra pământului[3]. Așadar, deși era vorba de gospodării familiale asociate în obști, descendența dintr-o familie originară fondatoare nu a fost decisivă în modul de structurare a comunităților.

Posesiunea pasageră a pământului se explică prin faptul că, în devălmășia originară, se practica o agricultură itinerantă (mutătoare – după exploatarea unui teren agricol până când acesta devenea infertil, erau desțelenite noi pământuri); membrii obștii aveau, în mod egal, dreptul de folosi, de a desțeleni și lăzui (despăduri), oriunde și cât aveau nevoie, din pământul devălmaș al satului. Trecerea la satul „genealogic” (în cadrul căruia apartententa la un grup familial originar a constituit un criteriu decisiv în delimitarea proprietăților), reprezintă un fenomen mai târziu, rezultat din disoluția unor forme anterioare de devălmășie (absolută).

H. Stahl arată că, în cazul devălmășiei originare, „o întreagă regiune cunoștea o organizare socială care se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”, iar „Titularii de drepturi de proprietate sunt colectivitățile organizate, și nu gospodăriile individuale. Acestea se constituie abia mai târziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități”[4].

Prin aceasta, H. H. Stahl s-a delimitat critic de adepții „tezei boierești” privind geneza comunităților rurale românești, printre care istoricii C. C. Giurescu, I. C. Filitti, G. Panu, R. Rosetti[5]. Unii susținători ai teoriei eroului eponim (strămoșul întemeietor al întregii comunități și, la origine, proprietar unic al pământului) erau de părere că satele ar fi fost, la origine, fondate de către cneji, un fel de stăpâni ai satelor, care, deși nu aveau proprietate asupra satelor, aveau judecie, putere care le oferea dreptul de a pretinde dijmă și clacă de la țărani, precum și de a-i judeca[6]. Însă această teorie neagă, de fapt, originea răzășească (razeșii – numiti astfel în Moldova, sau moșnenii, cum erau numiți în Țara Românească, erau țărani liberi organizați în obști) a unor forme de devălmășie care erau predominante în trecut.

Or, cum arată H. H. Stahl, obștile devalmașe libere erau un model de democrație țărănească directă, fără sa fie conduse de lideri formali[7] sau de un stăpân boier, presupunând egalitatea tuturor membrilor obștii (ele erau „o formă de asociație egalitară a unor gospodării”[8]) și având doar reprezentanți din rândul țăranilor – dintre cei mai bătrâni și vrednici – pentru relațiile cu exteriorul și pentru conducerea colectivă a comunității. Astfel, în locul „tezei boierești”, H. H. Stahl împărtășește „teza țărănească”, la care adera și Nicolae Iorga[9] (care susținea existența țăranilor liberi[10] și a democrației rurale a vechilor sate, deși credea în ipoteza descinderii satelor dintr-un erou eponim, marele istoric fiind cel care le-a dat numele de „sate genealogice”). Conform acestei teze, satele libere existau, în trecut, într-o proporție dominantă pe teritoriul românesc. În cazul devălmășiei originare, se punea în evidență nu un descălecător unic, ci o ceată străveche constituită[11]. După cum a evidențiat H. H. Stahl, aceste comunități rurale organizate în devălmășie proveneau din formațiuni tribale existente din vremea satelor dacice libere (perioada preromană), păstrând multă vreme caracteristicile acestor formațiuni arhaice.

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Note:

[1] Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

[2] Cornelia Rada, Comunități agrare stabile, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), Elemente pentru un dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2011, p. 32.

[3] Gheorghe Șișeștean, Proprietatea în comunitățile țărănești europene, în Ilie Bădescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit. p. 81.

[4] Henri H. Stahl, op. cit., apud Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea (coord.),Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 539.

[5] Maria Larionescu, Devălmășie, în Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Dicționar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993, apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 34.

[6] Toma Roman, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004.

[7] Gheorghe Șișeștean, Obștea, înDicţionar de sociologie rurală, p 344.

[8] Henri H. Stahl, op. cit., p. 47.

[9] Maria Larionescu, op. cit., apud Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

[10] „Clasa care a creat Statul în legătură cu ideea natională, prin mijlocirea democratiei; clasa care a creat cea dintâi domnie în munții Argeșului, clasa aceasta tărănească era, fără îndoială liberă. […] Cu oameni neliberi nu se întemeiază o tară, cu oameni neliberi nu se apără o tară și cu oameni neliberi nu progresează o tară.” (Nicolae Iorga, Doctrina naționalistă, Institutul Social Român, Fundația Carol I, 10 decembrie 1922).

[11] Cornelia Rada, Sat devălmaș, în Ilie Badescu, Darie Cristea (coordonatori), op. cit., p. 33.

Sursa foto: Kurt Hielscher, album de fotografie, Romania anilor ’30