65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu

65 de ani de la trecerea la Domnul a marelui filozof român şi martir al neamului Mircea Vulcanescu, pe care duşmanii neamului românesc doresc să-l şteargă din istoria şi conştiinţa românilor.

“ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. (…) Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. (…) ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici.” (Emil Cioran)

“…era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Mircea Vulcănescu, despre „misiunea esențială a școlii”

„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii, când voiau să le ocupe. Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

61 de ani de la trecerea la Domnul a marelui român-martir Mircea Vulcănescu / „Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă”

„A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel. Ca atare, noţiunea de român nu este o soluţie alterabilă. Şi totuşi, în realitate, fiecare din noi este alterabil. Aici se impune o distincţie de planuri. Românitatea e o caracteristică spirituală imuabilă. Ce poţi face este s-o recunoşti, s-o identifici, să i te subordonezi sau s-o înlături. În ce măsură poţi s-o faci într-adevăr fără a te rata, e altceva! Dar, în vreme ce fiecare individ viu (sau chiar colectivitatea, ca viaţă socială, ca realitate sui-generis între spirit şi natură) este alterabil, adică îşi poartă odată cu viaţa riscul nefiinţei, românitatea, ea, e inalterabilă în firea ei. I te poţi subsuma sau te poţi distruge, dar nu o poţi schimba” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței).

“Exista o Romanie pe care trebuie sa o regasim cu orice pret. România românilor. România viziunii românești. Ea singura conteaza. Sunt insa unii care au pe dracu-n ei. Vor sa schimbe. (…) 

Sa fim seriosi. In definitiv, ori iti iubesti neamul, si atunci inseamna ca-l iubesti asa cum e, si chiar pretinsele lui scaderi sunt criterii maxime de judecata ale altora in raport cu ele, sau il judeci pe el, ca realitate fizica, dupa criteriile spirituale ale altora, si atunci, cu toata pretinsa iubire, in realitate nu-l iubesti, ci indragesti straini, aceia asupra al caror drag tot poetul a aruncat infricosator blestem. (…) 

Problema nu este ce trebuie sa fac. Ci: sunt sau nu in adevarul lui (al neamului – n.n.)? Daca esti in acest adevar, daca esti cum se cade sa fii, atunci fapta nu poate avea alt sens decat atat sa impiedici irosirea a ceea ce e si, prin faptul ca este, are pret. Conservare, deci, si nicidecum revolutie si rasturnare.

Se împlinesc 108 ani de la nașterea marelui român-martir Mircea Vulcanescu. Evocări și mărturii

Margarita – Ioana Vulcanescu: Nu se putea să nu-l iubeşti

Nu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat.

Credeai că a întârziat, ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia – ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul – dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie (…).

Emil Cioran: Din el izvorau o putere şi o lumină… era străin de mândrie şi nu a fost nicio clipă ademenit de glorie

Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că şi el era o excepţie ameţitoare, că tot aşa şi el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară o nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuşi, aşa trebuie să fie – căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, în el care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. Gândeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nicio clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de câţiva izolaţi care au regăsit la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un “neînţeles”. Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci “neantul nostru natal”, îi spuneam că noi nu fuseserăm în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunsese cu blândeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă:

Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută (…)

Şi pentru că era atât de străin de această mândrie de proastă calitate, veţi înţelege uşor de ce nu l-am văzut niciodată nici amar, nici crispat. Cum el trăia integral fiecare clipă, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. Extraordinara lui vitalitate transfigura şi problemele, şi peisajele (…). Nu pot să mi-l închipui pe tatăl dumitale pradă deznădejdii. Dar, pe de altă parte, mi-e greu să îmi închipui că nu i-a cunoscut chinurile. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, nu era totuşi nimerit, prin firea lui, să conceapă Iadul, şi încă mai puţin să coboare în el. Ceea ce ţin să-ţi spun e că, dintre toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, ca tatăl tău, o amintire atât de fortifiantă: ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici.

Mircea Eliade: Un biruitor al morţii

…Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” — un freudian, bunăoară, sau un marxist —, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: „Să nu ne răzbunaţi!”…

Constantin Noica: Avea ceva de Noe în el

În primele rânduri când l-am reîntâlnit, am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa, şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele doar presimţite, altele născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el. Poate că vroia şi el, cultivându-ne spre uimirea noastră, să ştie ce ştia. Dar teribil de mult îi plăcuse o vorbă a lui Nae Ionescu la examenul său. Profesorul îi dăduse bilă albă fără să-l asculte. Mircea insistase:

• Vreau să mă ascultaţi.

• Dar de ce să te ascult?, îl întrebase profesorul.

• Ca să văd ce ştiu, răspunsese Mircea.

• Tocmai de aia nu te ascult, ca să nu-ti închipui că ştii ceva, replicase Nae. (…)

Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră. Când Sănduc Dragomir i-a dat o pagină în legătură cu problema „oglindirii”, Mircea i-a răspuns a doua zi cu cinci pagini în care învăluia problema în toate felurile. Când Gusti i-a cerut să scrie despre el în anuarul „Arhiva [pentru ştiinţa şi reforma] socială”, a scris un studiu, Sistemul domnului Gusti, care l-a făcut pe acesta, pare-se, să exclame candid în faţa altora: „Am sistem! Am sistem!”. Despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire. Iar despre mine însumi, când mi-am făcut casa de la Andronache, a spus: „Dinu şi-a adunat prietenii să construiască împreună o casă”, adică exact ceea ce, nemărturisit, visasem.

Cita câteodată vorba aceluiaşi Nae: „Ne plăcea să vedem om căzând”. Dar lui însuşi îi plăcea, dimpotrivă, să vadă oameni şi situaţii închegându-se. Era cel mai extraordinar autor de proiecte. (Despre proiectul economic pentru Estul Europei trimis Preşedintelui Masaryk al Cehoslovaciei, acesta avea să scrie Elenei Văcărescu: „Il a des traits de genie”.) Putea la fel de bine să facă un proiect de grădină, de Stat, de joc, de Institut sau de ofensiva militară (a scris şi un studiu excelent despre războiul din 1916). Dar pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el, oricăreia. Îi plăcea tot şi se bucura de toate, pentru că era în situaţia de-a investi cu sens totul. Nu se plăteşte o atât de bună întâlnire cu lumea?

Nimeni nu s-a bucurat ca el de „Criterion“, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se făcea acolo era lucrul făcut, plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesant decât ce se făcuse. În fapt, era ca un nou simpozion ţinut de Mircea singur, cu vocile sale mai multe, suprapuse ca pe registrele unei orgi. Dar, deşi putea fi el însuşi un simpozion, nu se grăbea să ia parte activă la toate şi nici măcar nu se prefera. La un simpozion despre Husserl a avut modestia să citească el filele lui Ionel Gherea, care era prea timid spre a apărea în faţa publicului. Dar le-a citit atât de bine, nuanţând cu atâta meşteşug gândurile rafinate ale autorului, încât a entuziasmat sala, ceea ce cu siguranţă Gherea nu ar fi reuşit. Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece „les bien pensants” se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat [Ceea ce nu l-a impiedicat pe marele dramaturg al absurdului sa-l trateze cu o nerecunostinta aproape grobiana, n.n.].

Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era socotit „şeful” generaţiei (dinainte de abdicarea ei de la pură cultură şi pierderea în dezbinarea politică), Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc, aşa cum a făcut-o în conferinţa despre generaţia tânără, ţinută ca purtător de cuvânt al ei împreună cu Mihail Manoilescu, omul politic matur şi doritor poate s-o anexeze politic. Când, puţin după aceea, Paul Morand a vizitat Bucureştii, despre care a şi scris o carte, tânărul care avea să-i facă o impresie deosebită, cum o scrie în cartea sa, era tocmai el. Cu toţii l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin. Gândindu-mă că l-aş alege pe Goethe să ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu, avea să-mi treacă prin minte şi chipul lui Mircea Vulcănescu. Avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă. (…)

Până în ceasul când aveam să înţeleg natura excepţională a dezordinii sale, vedeam că trec anii şi el nu intră în ordine pe măsura sa adevărată. Făcea desigur, la Oficiul de Studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care însă mă întreb dacă oamenii le luau în serios măcar cât preşedintele Masaryk; aveam din când în când ecouri de la neobişnuitul seminar de etică pe care-l ţinea, ca modest asistent, pe lângă catedra lui Guşti; ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde-mi găsea nu numai greşeli, dar şi întorsături „franceze” de vorbire); era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, ne-trădând nimic din sărăcirea treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii. Cu excepţia creaţiei, totul sporea în fiinţa sa spirituală. Merita să trăieşti ca să fii Eckermann-ul unui om ca acesta.

La capătul lui ’42 când începea să fie limpede totul pe linie istorică, ne-a comunicat că i-au rămas în buget 6 milioane lei disponibili şi că se gândeşte să propună înfiinţarea unui Institut de cercetări filosofice. Era exact ce visasem pentru cultura noastră şi pentru câţiva dintre noi, rebelii „şcolii”. Dar în clipa aceea ne-a apărut drept ceea ce era: un pas de dans.

Între timp, istoria se rostogolea mai departe şi el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârşitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu vrea să depună bani în Elveţia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era să plecăm noi? Şi cum era să plecăm fără el? Dar el avea ceva de făcut în continuare, în timp ce în noi totul începea să fie suspendat. El avea de apărat ce mai putea fi apărat. „Am salvat de la nemţi două vagoane de aur”, mi-a spus într-o zi, când schimbarea nu se produsese încă. Fireşte că pe urmă au luat ruşii cele două vagoane. Dar el îşi făcuse datoria.

Câteva luni după aceea, când ştia bine că este ameninţat ca fost şi actual demnitar, a început să ne cheme la Direcţia Datoriei Publice, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discuţie, căci el făcea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliană. Dragomir spunea un lucru pentru hegelianism, el aducea în replică cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, şi era admirabil. Dar era perfect lucid în ce priveşte situaţia sa şi a altora, iar într-o zi, după o discuţie, să spunem, cu privire la ierarhiile îngereşti în opoziţie cu dialectica hegeliană, ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin de dosare şi ne-a spus: “aci sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face”.

Avea să-l rostească, şi el există. L-am citit cândva şi am simţit că admirabila apărare pe care, făcându-şi-o sie, o făcea de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, era în gol. O ştia şi el. Cândva îmi povestise despre podul făcut de nemţi spre Siret, într-un punct unde bătrânii locului le spuneau că va fi luat de ape. Nemţii l-au făcut, şi a fost luat de ape. Dar ei credeau că podul lor va ţine, pe când Mircea Vulcănescu nu spera nimic, în clipa aceea. Trebuia făcut un pod, o arcă. Trebuiau făcute bine.

Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie “altceva” acolo în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost în ordine. Nimeni nu este în ordine, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele cazuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.

Sursa: Razboi intru Cuvant: Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea

Mărturii

Mărturia lui Gabriel Balanescu:

Rând pe rând, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam,îmi arunc ochii la un detinut sdrentăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si îndrasneala cu care ne privea, stiut fiind că detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu. Imi sopteste : “mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinata cu amaraciune. Aplecat, îngenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, îl mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias (…). Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Vointa de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce îi slabea mult rezistenta. Ingrijirea medicala îi era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi. Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.

Măruria lui Ioan Halmaghi:

L-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam oridecâteori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M’a privit tăcut, învăluindu-ma, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…

Ştefan Fay:

Închisoarea înseamnă plecare. Cei care s-au întors ştiu că vin de departe, de foarte departe. Din altă lume. Mulţi însă nu s-au mai întors, au plecat pentru totdeauna. Mircea Vulcănescu pornise şi el a pleca – cum avea să-mi scrie Mircea Eliade în ultima lui scrisoare de la Chicago – spre altă galaxie. Lumea de afară rămânea în urmă, ca într-o vagă amintire de vis. Cu trupul zdrobit de lovituri pentru o vorbă de îmbunare în apărarea unui deţinut, spusă unui gardian brutal, doborât de boală, slăbit până la închipuirea unui sfânt hieratic, Mircea Vulcănescu se depărta de viaţă. Este chemat într-o zi la vorbitorul uneia din închisorile prin care fusese purtat. Veniseră soţia şi fiicele lui. „De ce aţi venit?, şopteşte el. Abia reuşisem să mă despart de voi” (…)

Iată o faptă – din faptele umile – ale lui Mircea. Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea.Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare.

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu:

Ioan Ianolide despre Mircea Vulcănescu: “Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.

Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.” (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos)

Sursa: Razboi intru Cuvant: Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan

Ştefan Fay: “Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă” („Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu”)

În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.

Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: “Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Sursa: Mircea Vulcănescu sau viața dată pentru aproapele

Linkuri similare:

Biserica din temniță

Mărturisiri de credință ortodoxă în temnițe