Home

Constantin Noica, poeme filozofice/ „La noi cerul este foarte aproape” / „V-am chemat ca să vă scoatem din statistică”

2 Comments

constantin-noica-trei-poeme-filozoficePoate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei.
Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei
şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris:
„ Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins
vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”.
Mă gândesc că de aci am putea începe,
aci ne-am putea găsi învestirea
într-o lume în care toate s-au făcut
şi noi venim prea târziu la ospăţ.
Am putea să ne rugăm
pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile,
şi să ne rugăm nu numai cu inima,
ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul,
cu înţelesurile noastre mai liniştite,
cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor.
Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat,
pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine,
pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările,
pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis!
Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci.
Am păstrat cioburi din Tine
şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie.
Aşa am putea zice.
De la noi niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer,
căci la noi cerul este foarte aproape.
Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni
care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile
sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor
şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne,
păstrând poate un rest uman,
ieşind din fluxul informaţional,
şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor
spre a vedea încotro duc toate acestea,
unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate?
Întru ce?
devreme ce alţii nu au prepoziţia întru.”

(Constantin Noica – Al treilea poem filozofic) More

Advertisements

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

4 Comments

Noi aşa am pomenit şi casa, şi locu’; da’ n-ai dreptu’ să le strici, nici să le laşi în părăsire, că vezi, ele vin din părinți.”

Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Brașov, 1964 [1]).

279-fildul-de-mijloc-casa-taraneasca

Pentru ţăranul român, casa nu avea doar o valoare materială şi utilitară, el se simţea profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă şi armonie, loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.

Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradiţional şi lumii sale, cum este Muzeul Naţional al Ţăranului Român sau Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele ţărăneşti – au un „cântec” al lor, care ne vorbeşte despre frumuseţea şi nobleţea sufletului tradiţional, despre o rânduială, o coerenţă în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat. Un rost în care se împleteau simplitatea, armonia, echilibrul, dar şi taina, fiindcă, spunea Constantin Noica, măsura care caracterizează poporul român nu este una raţională, suficientă, ci mai angajată în absolut decât cea din Apus [2]. Astfel, ea a fost ferită de excesele sau suficienţa care deseori au tulburat lumea Apusului, dar pe care ţăranul roman, atâta vreme cât a putut trăi în acea armonie şi simplitate care îi caracterizau lumea, nu le-a cunoscut. Înţelegem de ce Horia Bernea, refondatorul Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” [3].

Această bucurie de a exista derivă din faptul că ţăranul român se integra în mod armonios şi firesc în fire, nu exista opoziţie între el şi lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea îşi păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost aşezată de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale.

Acestea fiind spuse, este uşor de înţeles de ce locurile cărora aparţinea ţăranul român şi prin care se definea – cele mai importante fiind casa şi satul – erau pentru el pline de semnificaţie. Locul familiar, considerat bun, benefic şi ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spaţii – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârşea spaţiul care îi dădea ţăranului un sentiment de siguranţă şi libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca şi răspântiile) erau marcate cu troiţe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, pe cel care ieşea din zona cunoscută, unde se simţea apărat. Potrivit lui Ernest Bernea, spaţiul, pentru ţăranul român, depăşeşte cadrul fizic, are însuşiri spirituale, concreteţe vie, este calitativ, nu liniar şi abstract [4]. Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar aşezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau şi o profundă încărcătură spirituală.

Pentru vechiul ţăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar şi locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri, în care fuseseră făcute farmece sau asupra cărora forţe necurate îşi exercitau influenţa vătămătoare. Astfel, soluţia la care recurgea ţăranul era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a restaura calităţile benefice ale firii şi curăţia acesteia, însuşiri care, în concepţia ţăranului, ţineau de rânduiala şi buna întocmire a Creaţiei lui Dumnezeu. Pentru a purifica şi proteja locul de rele, ţăranul săvârşea anumite gesturi rituale, îngropând la temelia casei diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, sare sau pâine [5].

Orientarea casei faţă de punctele cardinale este, de asemenea, semnificativă. Casa avea o orientare precisă, fiind situată cu faţa spre miazăzi şi cu odaia de locuit spre răsărit. Vorbind despre orientarea calitativă a lucrurilor în spaţiu, Ernest Bernea arată că, pentru ţăranul român, răsăritul şi miazaziua sunt rodnice şi generatoare de bine, în timp ce apusul şi miazanoaptea erau percepute ca nerodnice, aducătoare de rău [6]. În satul românesc, direcţia preferată era răsăritul, sursă a luminii, a binelui şi frumuseţii: „Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casa, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Reveica Gogonea, 40 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1965 [7]). Considerentul religios este cel mai invocat în susţinerea calităţilor binefăcătoare ale răsăritului: „De-acolo [de la răsărit] vine viaţa şi bucuria. Şi cei trei crai de la Răsărit tot de-acolo au venit s-aducă vestea naşterii Domnului Hristos” (Bratu Elisabeta, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, în colecţia de vorbe ale ţăranilor reproduse de Ernest Bernea în cartea sa, p. 80). Însuşirile răsăritului ţin nu doar de existenţa noastră trecătoare, din această lume, ele se leagă, în credinţa poporului român, de tema morţii şi a învierii: „Toate se pun cu faţa la răsărit, că e casă, că e floare. Şi un om de moare îl aşază tot cu faţa la răsărit” (Elenă Bășa, 40 de ani, Moeceni de Jos, Bran, 1971 [8]); „(…) Noi credem în a doua înviere [a doua venire a Mântuitorului] şi toţi morţii au să vină cu faţa spre lumină” (Ion Țogoe, 54 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1966 [9]).

Valoarea spirituală şi socială pe care ţăranul român o conferea casei era foarte puternică. Pentru el, casa era strâns legată de familie şi de tradiţie [10]. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, iar ţăranul nu se simţea întreg, dar nici „în rând cu lumea”, dacă nu avea şi casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi zidi o casă erau nutrite de un profund sentiment social, de nevoia angrenării în comunitate şi a stabilităţii noii familii în faţa satului.

Cum spune Ernest Bernea, ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o casă, nu poate avea parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice, iar la ridicarea ei nu participa doar familia, ci şi rudele şi prietenii – şi durabilă, asigurând ţăranului o stare de stabilitate şi de independenţă. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?” (Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965 [11]).

Pentru omul contemporan, obişnuit mai mult cu o viaţă abstractă, dezrădăcinată, este greu de înţeles bogăţia de semnificaţii pe care o avea pentru ţăran casa părintească. „Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină şi radiaţie de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acţionează puternic” (Ernest Bernea) [12].

În cazul tinerilor care se căsătoreau, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să se îngrijească de părinţi până la moartea acestora şi să împlinească toate rânduielile cuvenite pentru a le înlesni trecerea cu bine în lumea cealaltă [13]. Prin urmare, între țăran şi spaţiu – subliniază Ernest Bernea – există „o rudenie spirituală”. Spaţiul familial este pătruns de prezenţa activă a înaintaşilor, care continuă să transmită rosturile şi valorile perene benefice după care prezentul trebuie să se ghideze. „Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1964) [14].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:

[1] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 34.
[2] Constantin Noica,
Pagini despre sufletul româneasc, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă:
Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003.
[4] Ernest Bernea,
op. cit., cap. „Natura spațiului”, pp. 99-108.
[5] Alina Gaşler, „Întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale”, în revista
Satul, anul III, nr. 8, februarie-aprilie 2011.
[6] Ernest Bernea,
op. cit., p. 73.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 74.
[9] Ibidem.
[10] Ernest Bernea,
Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 143.
[11] Idem,
Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 35.
[12] Idem,
Civilizația română sătească, p. 144.
[13] Alina Gaşler, art. cit.
[14] Ernest Bernea,
Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 34.

25 de ani de la moartea lui Constantin Noica. “Exista la noi o curioasa si uneori nefilozofica sete de armonie”

1 Comment

constantin_noica

“Avem noi, romanii, un proverb curios : “Unde e multa minte, e si prostie multa.” Sa fie romanul atat de intelept incat se teme de si prea multa intelepciune? In orice caz, ceea ce izbeste, la el – o vedem bine – e masura. Nu numai in viata sa interioara, dar peste tot : in ce face si ce se face in jurul sau. Culorile artei noastre populare sunt “stinse”, spunea sugestiv un critic ; spatiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodata excesiv ; iar pana si despre peisajul nostru, despre peisajul acesta exterior, cu muntii nostri, un Alecu Russo putea scrie randurile acestea tulburatoare, deosebindu-i cu gandul de maretia Alpilor : “In fata muntilor nostri, sufletul se lasa dus de visare ca intr-o elegie fara sfarsit, parc-ai vedea mariri cazute ori suflete ranite de atingerea lumii…” (Opere complete, Cugetarea, p. 185).

Avem o masura – dar umbrita parca de atingerea cu lumea. Poate ca masura e tocmai rana aceasta, tristetea aceasta de care vorbeste Russo. Si cata deosebire intre masura noastra, nitel tanguitoare si biblica, masura care-si cunoaste limitele, si cealalta, mediteraneana, rationala, lucida – suficienta. … Masura, dreptate, lege, nu sunt nici gandite, nici resimtite rational si juridic, cum intelegem ca au fost – daca asa au fost – la Roma. Masura noastra e mai putin pusa, decat impusa. E mai angajata in absolut decat cea din Apus si nu cade niciodata in suficienta. De aceea e si mai statornica decat ea. Caci, in timp ce masura de tip rational poate deveni lipsa de masura, prin abuz de rationalitate; in timp ce bunul-simt apusean poate duce, si a si dus, la exces – masura noastra si bunul nostru simt par nestricate.”

Deplasarea aceasta a intelesului catre lucru – ca fiind inteles nu despre, nici al lucrului, ci in lucru, dincolo de cugetul intelegator, parca – tine de ceva mai adanc de pierderea gandirii in fire. Intelesurile cresc din fire pentru ca gandirea este fire. E functie la fel de fireasca, intr-un sens, la fel de tainica, intr-altul, ca tot ce e functie in natura. Omul nu poate sa nu gandeasca, dar nici nu poate sa-si prapadeasca firea gandind. Caci gandul nu e facut sa se incumete si semeteasca. De aceea, prea multa minte aduce si multa prostie, sminteala. Esentialul e sa nu pierzi masuraNu tu esti masura lumii, cum voia grecul acela; ci lumea iti e masura tie.”

Am putea deci sa ne intrebam – in lumina acestei conceptii, unde arbitrarul divin, iar nu rationalitatea umana e hotaratoare – daca modernismul si industrializarea (sau pur si simplu “agricultura intensiva”) vor fi vreodata acasa la noi. Dar acestea nu sunt decat consecinte, pentru uzul legiuitorilor romani, ale unei trasaturi care ne intereseaza in ea insasi: intemeierea valorii romanesti de masura (poate si de dreptate, lege) pe alta dimensiune decat a rationalitatii.”

…Dar, in viziunea romaneasca descrisa mai sus omul nu gandeste lumea, ci lumea gandeste in om. Omul nu e subiect, ci parte. Spiritul nu se asaza in fata lumii; caci lumea nu se vrea vazuta, nici inteleasa; ci doar implinita. Exista in viziunea aceasta, romaneasca o dulce continuitate intre fire si spirit. Exista la noi o curioasa si uneori nefilozofica sete de armonie.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul romanesc)

%d bloggers like this: