Home

Întreprinderile de tip cooperatist

1 Comment

Întreprinderile de tip cooperatist 1 – O soluție realistă la problemele economice actuale

Termenul de „cooperative” este de regulă privit cu suspiciune mai ales în România, unde utopicele „cooperative” din comunism au desproprietărit și au distrus țăranii și, în loc să cultive spiritul de asociere și de încredere (adică pilonii de bază ai unei întreprinderi cooperatiste), au desființat comunitățile organice, alterând complet relațiile dintre oameni prin masificarea și dezrădăcinarea rezultate în urma colectivizării.

Este un termen care trebuie să-și recapete legitimitatea, dată chiar de sensul lui real, întrucât adevăratele cooperative au funcționat la noi nu în comunism, ci în perioada 1864-1947, înainte de a se instala ciuma comunistă. Istoricul Emilia Corbu s-a documentat temeinic cu privire la sistemul economic cooperatist din perioada menționată, organizând expoziții unice prin țară pe acest subiect2.

Practici cooperatiste se întâlnesc și în prezent în țara noastră (de exemplu, cooperativa Biocoop din Sibiu3, agricultura sprijinită de comunitate4, deși pe o scară redusă, din cauză că modelul este insuficient cunoscut și promovat).5 Încă se crede că nu există alternativă la modelul corporatist falimentar, centralizat, bazat pe „creșterea nelimitată”, pe „maximizarea profitului” cu orice preț și pe acumularea în câteva mâini a unei bogății financiare uriașe pe seama omului de rând lipsit de independență economică. Dacă la noi este ținut sub tăcere, modelul cooperatist și-a dovedit din plin funcționalitatea concret, pe teren, în diverse zone ale lumii, unde aceste întreprinderi sunt adaptate la realitățile specifice țărilor respective. Zonele în care acestea funcționează nu au cunoscut criza devastatoare care a afectat regiuni și țări întregi înrobite și ruinate de sistemul neoliberal păgubos și viciat de nereguli și deficiențe insurmontabile.

Voi da câteva date din două cărți aparținând unor economiști și specialiști de marcă:

În întreprinderile de tip cooperatist lucrează o sută de milioane de oameni din întreaga lume. Următoarele date reflectă importanța pe care o au pentru economiile mai multor țări cooperativele care fac parte din lista celor mai mari 300 de cooperative din lume: În Finlanda, 20% din PIB provine din veniturile realizate de cooperative, în Elveția, 13,8%, în Noua Zeelandă, 13,6%, în Țările de Jos 13,4%, în Franța 10,1%, în Canada 2%, în Quebec 6,1%. În Statele Unite, cooperativele din domeniul sănătății realizează venituri de peste 2 miliarde de dolari (Health Cooperative of Puget Sound, Health Partners of the Twin Cities). Alte exemple edificatoare sunt Credit Mutuel CIC din Franța (care a cumpărat cu 5,2 miliarde de dolari activitățile germane ale Citigroup), grupul bancar Desjardins din Quebec, cooperativele Mondragón din Țara Bascilor, cu 50 de ani de activitate și 80.000 de lucrători-proprietari, cele aproximativ 8.000 de cooperative din regiunea italiană Emilia-Romagna, unde veniturile realizate de acestea reprezintă 40% din PIB (date preluate din Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, Black Markets and Business Blues, FI Press, 2009, apărută și în România sub titlul Pledoarie pentru un nou capitalism. Despre cauzele profunde ale crizelor financiare și despre mijloacele prin care putem ieși din ele, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Logos, 2011, pp. 115-117; și John Chrysostom Médaille, Spre o piață cu adevărat liberă, trad. de Irina Bazon, Editura Logos, 2012, p. 14, pp. 195-199).

Există tipuri diverse de cooperative: uniunile de credit, societățile mutuale de asigurări, cooperative de locuințe, cooperative de distribuție a energiei electrice, cooperative de cumpărători, de producători etc., activând și în domenii precum îngrijirea medicală, îngrijirea copilului, telecomunicațiile.

În SUA, National Rural Electric Cooperative Association (NRECA) este o organizație reprezentând mai mult de 900 de cooperative de distribuire a energiei electrice în zonele rurale, deservind 42 de milioane de consumatori din 47 de state6. Sistemele locale de distribuție sunt deținute de consumatori.

În Suedia, există 27.000 de cooperative de locuințe, deținând 762.000 de apartamente. O treime din populația țării beneficiază de aceste locuințe. De exemplu, cooperativa Understenshöjden de lângă Stockholm cuprinde 44 de familii care au construit, în 1995, prin eforturi proprii și cu ajutorul unor firme specializate, case din materiale naturale7.

Site-ul „Coop Directory Service”8 prezintă o amplă listă a cooperativelor din SUA și din lume, în special cooperative specializate în producția de hrană sănătoasă, organică, la nivel local.

Potrivit site-ului „Co-operative News” (http://www.thenews.coop), cifrele publicate de Ministerul spaniol al Muncii confirmă faptul că cooperativele au creat 8.000 de noi locuri de muncă, în prima jumătate a anului 2012, în timp ce rata șomajului a ajuns în Spania la un nivel record de 27,2 %9.

Prin ce diferă cooperativele de lucrători-proprietari de corporațiile-gigant?

După cum explică John Médaille în cartea sa, Spre o piață cu adevărat liberă, corporațiile din capitalismul neoliberal nu funcționează diferit de economiile socialiste planificate. Managerii corporatiști devin, ca și managerii socialiști dintr-un sistem socialist, proprietarii efectivi ai sistemului. Cooperativele despre care vorbim funcționează diferit de CAP-urile din comunism și de corporațiile-gigant ineficiente economic, în cadrul cărora mijloacele de producție, puterea și recompensele sunt concentrate în mâinile câtorva birocrați, în timp ce riscurile sunt transferate către nivelurile inferioare, iar pierderile, socializate.

„De fapt socialismul este stadiul final spre care evoluează un sistem capitalist, întrucât interesele birocraților guvernamentali și cele ale birocraților corporatiști sunt convergente. Istoria arată că ambele tipuri de birocrații mai degrabă se sprijină reciproc decât să-și impună restricții una alteia.” (John Médaille)

În cooperativele de lucrători-proprietari, oamenii nu sunt simpli angajați care prestează o muncă pentru altcineva, ci sunt proprietari ai mijloacelor de producție, ai propriei munci și ai recompenselor, de care beneficiază întreaga comunitate de lucrători, în funcție de contribuția adusă.

În locul managementului corporatist „de sus în jos”, aceste firme se bazează pe managementul de tip „open-book” (toți membrii firmei au acces la înregistrările contabile ale companiei), astfel, toți membrii devin responsabili pentru modul cum funcționează firma.

Întreprinderile de tip cooperatist se deosebesc de corporațiile-mamut din capitalismul monopolist prin următoarele aspecte, pe care le redau pe scurt (prezentate pe larg în cartea lui John Médaille):

– producția flexibilă (care presupune circulația rapidă între diferite linii de producție, în funcție de cerere);

– utilajele de mici dimensiuni, multifuncționale, care sunt larg răspândite și care pot fi cu ușurință mutate de la o linie de producție la alta (spre deosebire de utilajele scumpe din sistemul corporatist, care necesită investiții mari de capital și care sunt specifice doar pentru fabricarea anumitor tipuri de produse);

– producția în funcție de cerere, care încurajează localizarea liniilor de aprovizionare, atenuează ciclurile avânt-prăbușire și apelează mai puțin la publicitate pentru vinderea produselor (spre deosebire de cea de tip „supply-push”, din sistemul corporatist, bazată pe stimularea ofertei, care dezvoltă o cultură consumistă și recurge la propaganda publicitară abuzivă și manipulatoare, strategii fără de care sistemul nu ar supraviețui);

– lanțurile locale de aprovizionare, proprietatea productivă larg răspândită (aceasta soluționează problemele cauzate de separația dintre poprietate și muncă și dintre management și cunoașterea procesului de producție).

Toate acestea fac posibilă dezvoltarea unei piețe locale și relocalizarea economiei.

Un astfel de sistem este favorabil agriculturii tradiționale, singura care ne poate asigura o hrană sănătoasă, un sol de calitate și un mediu natural curat. Agricultura modernă, de tip intensiv, care ne distruge pământul și sănătatea, este practicată în regim industrial corporatist. Țăranii trebuie să se unească în cooperative (fiind vorba nu de asocieri „forțate”, ci voluntare, care răspund nevoilor fiecărui țăran, dar care acționează și în slujba binelui comun), astfel încât intermediarii și marile lanțuri de hipermarketuri10 să nu mai poată deține monopolul pentru a-i strivi.

Subvențiile, rentele economice și costurile externalizate

Sistemul actual corporatist, ineficient economic și costisitor, bazat pe producția industrială și pe comerțul global (sistem dependent de investiții mari de capital, de costuri externalizate, de producția de tip „supply-push” etc.), nu ar supraviețui dacă nu ar fi generos subvenționat, după cum arată John Médaille. Dacă s-ar elimina subvențiile, s-ar realiza mai ușor o reformă a sistemului industrial și a celui agricol, care să relocalizeze economia și să creeze condițiile pentru înființarea de întreprinderi cooperatiste. Nu doar sistemul bancar are mari probleme, ci, în primul rând, aceste două sisteme, care creează, de fapt, bogăție. Pentru a fi relocalizată economia, trebuie început cu localizarea producției de bunuri, cu înlăturarea subvențiilor (acordate de stat corporațiilor) și a costurilor externalizate (de care profită marile companii în detrimentul competitorilor mici și locali, de exemplu, cheltuielile de transport subvenționate; alt tip de costuri externalizate sunt efectele negative ale tranzacțiilor economice – poluarea, problemele de sănătate, epuizarea resurselor naturale –, suportate de terți, așadar, de comunități care nu participă la aceste tranzacții). Vor putea fi sprijinite, apoi, piețele țărănești locale în locul importurilor, agricultura locală, durabilă și diversificată, în locul celei industriale.

„Sistemul industrial actual depinde de enormele cheltuieli guvernamentale, de rentele economice și de abilitatea de a externaliza costurile” (John Médaille). Prin urmare, pentru aplicarea unei reforme industriale și agrare, trebuie început cu rezolvarea acestor probleme: subvențiile, rentele economice (bogăția fără muncă)11 și costurile externalizate.

Prin nenumăratele exemple practice ale funcționării lui, modelul despre care am vorbit își dovedește viabilitatea. Sistemul corporatist neoliberal prezintă deficiențe structurale care conduc la sărăcirea și înrobirea țărilor unde este aplicat, la subminarea specificului, dar și a suveranității economice a acestor țări.

Irina Bazon

5O organizație din România care se ocupă cu promovarea acestui model economic și care denunță, de pe poziții riguros argumentate, erorile libertarianismului economic, este Liga Distributistă Română „Ion Mihalache”.

9„At a time when more then six million people are unemployed across Spain, co-operatives have managed to not only maintain, but also increase the number of jobs by 7.2 percent in the third quarter of 2012. By contrast, the unemployment rate in Spain has reached 27.2 per cent, the highest since 1976. Although it has recently slowed, the unemployment rate has continued to increase ever since the crisis emerged in 2008. In mid-2007 the rate reached 7.9 percent. Figures released by the Spanish Ministry for Employment confirm that co-operatives have created 8,000 new jobs in the first half of 2012. According to the Spanish Confederation of Workers Co-operatives (COCETA), employment figures in worker co-operatives doubled in the first half of 2012, compared to the previous year. More than 250,000 people work in 17,000 co-operatives. Juan Antonio Pedreño, President of COCETA, said: «This clearly shows that worker co-operatives are an important option when it comes to creating jobs that governments should value in order to help local economies»” (mai multe la http://www.thenews.coop/39549/news/co-operatives/co-operatives-create-8000-new-jobs-while-unemployment-hits-record-spain/).

10A se vedea articolul lui Douglas McFarlane, „Cum ne fac supermarketurile mai săraci”, apărut în numărul 16 al revistei Romanian Environmental News http://gandeste.org/puncte-de-vedere/cum-ne-fac-supermarketurile-mai-saraci/24096, trad. Irina Bazon.

11Despre modul cum acționează rentele economice, favorizând operațiunile pur speculative în detrimentul economiei reale, operațiuni care declanșează dezechilibrul la nivelul întregii economii, lămurește pe larg John Médaille în cartea menționată. Redăm un fragment relevant: „Dacã ne amintim cã rentele pot fi create doar în detrimentul salariilor și profitului, ne dãm seama cã nu este vorba de un proces social neutru, care îi privește doar pe speculatori, ci de un fenomen care afecteazã întreaga economie. Rentele în creștere atrag investiții și speculații mai mari, pânã când se dezvoltã un balon speculativ. În timp ce acest balon speculativ se umflã, bani care puteau fi folosiți în investiții sunt direcționați cãtre operațiuni pur speculative. Investiția este o operațiune importantã, constând în a asigura firmelor fondurile necesare pentru a-și extinde producția și a face angajãri. Speculația înseamnã doar un pariu privind direcția unor active, fãrã a presupune furnizarea de fonduri pentru extinderea unor afaceri. Pe mãsurã ce balonul speculativ se umflã, bãncile le împrumutã bani speculatorilor, pentru a cumpãra mai multe terenuri, și proprietarilor, care mizeazã pe valoarea crescutã a terenurilor lor. Creditul acumulat acționeazã precum benzina turnatã în foc, alimentând delirul speculativ și provocând creșterea excesivã a rentei, ceea ce conduce, în final, la scãderea liniei salariilor” (John Médaille, Spre o piață cu adevărat liberă, Editura Logos, 2012, p. 98).

(sursa foto: http://emilia-corbu.blogspot.ro/2010/05/ce-este-cooperatia.html)

Pr. Dr. Mihai Valica, Repere ale moralei creştine ortodoxe privind aspectul economic

2 Comments

A munci sau a face economie – negoț fără a ţine seamă de Creator, de aproapele sau de creaţie este un păcat;

Exploatarea muncii este un păcat strigător la cer;

Dreptul la proprietatea privată este, după Sf. Scriptură, relativ şi prin urmare nici proprieteatea privată nu are o valoare absolută. Dumnezeu este proprietarul absolut a toate. Dumnezeu împrumută omului spre folosinţă din proprietatea Lui, spre binele omului şi al aproapelui. Pentru acest lucru omul trebuie să fie mereu mulţumitor faţă de Dumnezeu.

În acest context Dumnezeu recunoaşte omului dreptul de proprietate relativ şi condamnă orice violare a lui, în cele două porunci din decalog: „Să nu furi”, respectiv: „Să nu doreşti casa aproapelui tău…”.

Omul are dreptul la proprietatea comună asupra cunoaşterii, asupra tehnicii şi a ştiinţei. Omul se străduieşte prin munca sa, nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi şi împreună cu ceilalţi.

Omul are vocaţia de a fi stăpân şi păzitor al creaţiei şi nu risipitor şi prădător. În acest sens, prin administrarea şi eficientizarea creaţiei păstrând echilibrul ecosistemic al naturii, cu dorinţa de a face activităţi economice, se respectă persoana umană şi demnitatea sa. Astfel se evită consumismul, risipa, relativizarea principiilor economice şi morale, precum şi hedonismul.

Dumnezeu a binecuvântat bunurile materiale ale pământului şi le-a dat omului “spre hrană” şi folosinţă şi binecuvintează pe om cu bogăţie dacă nu-şi alipeşte inima de ea. Omul trebuie să folosească lumea euharistic.

Ispita sau refuzul omului de a face din relaţia cu lumea o „euharistie”, o acţiune de mulţumire către Dumnezeu, de a face să devină „euharistie” – mulţumire – însăşi viaţa lui, atrage după sine căderea inevitabilă.” (Pr. Dr. Mihai Valica, Distributism si ortodoxie)

Vezi si: Economia daruirii

Apelul distributistilor americani catre protestatarii de pe Wall Street

Leave a comment

Message for Protestors on Wall Street

Apelul distributistilor americani catre protestatarii de pe Wall Street

(traducere de Ovidiu Hurduzeu)

CAPITALISMUL WALL STREET-ului ESTE PENTRU BOGATI
SOCIALISMUL ESTE PENTRU BIROCRATI

AVEM NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTA

… Nu a venit oare timpul unei schimbari?

Capitalistilor  si socialistilor le place sa discute despre joburi. Traim intr-o societate ciudata in care ne petrecem viata muncind pentru altcineva in loc sa muncim pentru noi insine. Credem ca trebuie sa alegem intre Big Business si Big Government, ca trebuie sa depindem de cartile de credit si magia financiara, ca nu ar trebui sa ne revoltam atunci cand suntem deposedati de proprietatea noastra privata. Aceleasi raspunsuri rasuflate oferite la fiecare campanie electorala, de catre Stanga si de catre Dreapta, ne trimit inapoi, direct la aceleasi probleme. Socialismul si capitalismul sunt sisteme impersonale unde cativa castiga pe spezele mediului inconjurator, ale saracilor si ale comunitatii familiilor.
Distributismul inseamna mutarea economiei de pe Wall Street (termen metonimic pentru economia speculativa, centre financiare, elite – n.tr.) inapoi pe Main Street  (metonimie ptr economia reala, patura de mijloc, americanul de rand si valorile sale – n.tr). Avem nevoie sa construim o economie la dimensiuni umane bazata pe firme de familie si cooperative, pe comunitate, pe grija fata de eco-sistem si fata de calitatea hranei noastre. Distributismul este un sistem sustenabil pe care  l-au validat  miile de mici firme de familie si firmele cu lucratori-proprietari, bancile de microcreditare si uniunile de credit. Pe scara larga, Cooperativele Mondragon din Spania si economia distributista a Emiliei-Romagna, Bologna, unde 45% din PIB provine din cooperative demonstreaza ca economiile si firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul capitalist si cel socialist nu au cum sa-l egaleze.
Unii dintre dumneavastra sunteti distributisti fara macar sa stiti.  Promovati economia locala facandu-va cumparaturile in vecinatatea casei, mancati produse biologice si beti poate bere preparata in propria gospodarie. Daca sunteti de parere ca libertatea inseamna imputernicirea familiilor si a comunitatilor, daca sunteti de acord ca libertatea mai inseamna sa-i lasam pe ADEVARATII tarani sa ne produca hrana, daca inseamna sa readucem micul magazin in cartierele unde locuim si sprijin pentru cresterea cat mai mare a numarului de proprietari – in loc de  cativa “alesi” –  atunci sunteti distributist.
Sa le dam din nou posibilitatea americanilor sa munceasca, pentru ei insisi.

Obiectivele noastre:

1. Reintegrarea  dreptatii in economia de piata prin principiile istorice ale crestinismului, armonizand relatia dintre morala si economie. 2. Micsorarea prapastiei dintre proprietate si munca pentru a construi stabilitate sociala si economica prin intermediul cooperativelor si firmelor de familie 3. Raspandirea proprietatii productive ca element integral in dobandirea independentei fata de controlul neinfranat exercitat de  corporatii,  birocratii si sistemul bancar camataresc 4. Subsidiaritate: mai putina centralizare si organizatii mai mici si mai diverse la carma institutiilor locale, intreprinderilor private si a administratiei de stat. 5. Solidaritate cu lucratorii, cei lasati de izbeliste, nevoiasi  si familii
Sprijinim:
– firma de familie
– breslele (asociatiile profesionale)
– cooperativele
– regim de impozitare diferentiat
– credite fara dobanzi
– productie locala pentru consum local
– food banks (donatie de alimente pentru nevoiasi)
– micro-creditare
– agricultura sprijinita de comunitate (metoda de cooperare intre producator si consumator prin care se asigura produse de calitate, pe baza de abonament sau pe contract de tip “risc si recompensa.” In Romania se incearca ceva asemanator prin metoda “Cosul taranesc” – n.tr.)
– tehnologie pe scara mica
– agricultura ecologica
– gospodarii auto-suficiente urbane si rurale
– Houses of Hospitality (forme de ajutor pentru cei lipsiti de mijloace – n.tr.)
– drepturile celor nenascuti
– justitie economica – actiuni caritative – moneda locala

Sursa: A Treia Forță. România Profundă

Allan Carlson: Economia centrată pe familie

4 Comments

tarani familie Sat Maieru, Bistrița- Năsăud colorized

[Discurs rostit în cadrul „Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanităţii”, desfăşurat în perioada 29-30 iunie 2011, la Universitatea de Stat din Moscova.]

Unul dintre prizonierii Gulagului stalinist din anii 1930 a fost Aleksandr Chaianov. Economist agricol de o profunzime intelectuală ieşită din comun, Chaianov şi-a realizat cea mai mare parte a operei la Moscova şi a fost pe punctul de a pune bazele unei veritabile teorii a ceea ce el a numit „economia bazată pe familia naturală“. Din păcate, închisoarea şi apoi moartea au curmat proiectul său. Totuşi, lucrările pe care le-a lăsat ne lămuresc ce înseamnă o reală economie centrată pe familie. Mai mult, am convingerea că refacerea instituţiei familiei şi reînnoirea demografică depind de recuperarea unor idei din teoria lui Chaianov despre economia familiei naturale.

Aleksandr Chaianov a studiat vechea ordine agrară din Rusia, care până în 1914 era formată din proprietari de ferme ţărăneşti sau de familie, reprezentând aproape 85 % din populaţia Rusiei din acea epocă. În timp ce comuniştii şi capitaliştii liberali ai vremii susţineau că o astfel de agricultură la scară mică este sortită, în mod inevitabil şi natural, dispariţiei în era industrială modernă, Chaianov a contestat această concepţie. El a arătat că istoria nu se îndreaptă în mod fatal spre capitalismul pur sau spre comunismul total, că nu se impunea dispariţia ţărănimii şi că ferma ţărănească de familie se poate menţine „schimbându-se mereu doar în anumite caracteristici ale ei şi adaptându-se circumstanţelor economiei naţionale“ [1].

Chaianov a argumentat clar că modul cum funcţionează economia bazată pe ferma de familie nu poate fi înţeles prin recursul la categoriile din teoria marxistă sau la cele aparţinând şcolii liberale de la Manchester. Fermele ţărăneşti, de exemplu, funcţionau, în general, fără să utilizeze categoria salariilor şi conceptele convenţionale de profit, acumulare de capital, dobândă sau rentă. Aceste observaţii i-au determinat pe Chaianov şi pe colegii săi să dezvolte, în cadrul Şcolii de Organizare şi Producţie din Moscova, un nou sistem de contabilitate adaptat condiţiilor unei ferme ţărăneşti, care să evalueze inputurile şi outputurile din cadrul procesului de producţie desfăşurat în interiorul acesteia.

Teoriile lui Chaianov ne furnizează, în principal – după cum spune istoricul Teodor Şanin –, „armele“ conceptuale referitoare la funcţionarea microeconomiei centrate pe ferma de familie [2]. Chaianov subliniază că biologia umană, şi nu „conflictul de clasă“ sau „utilitatea marginală“, este cea care determină cursul economiei ţărăneşti. Dezvoltarea economică depinde, potrivit lui Chaianov, de „diferenţierea demografică, aceasta fiind, la rândul ei, determinată de creşterea familiei biologice“. Prin familie, Chaianov înţelege „conceptul pur biologic de cuplu căsătorit, trăind împreună cu copiii lor şi cu reprezentanţii generaţiei mai vechi“ [3]. Importanţa acordată diviziunii sexuale a muncii în cadrul fermei face din căsătorie „o condiţie necesară pentru dezvoltarea deplină a unei gospodăriei ţărăneşti“ [4]. Mai mult, economia bazată pe familia naturală determină creşterea ratei fertilităţii. În fond, întreaga sa teorie are la bază ceea ce economistul Daniel Thorner numeşte „istoria naturală“ a familiei: cuplul de ţărani se căsătoreşte, creşte, în medie, nouă copii, pe care îi instalează la gospodăriile lor, apoi se retrage [5]. După cum rezumă istoricul Mark Harrison:

„Economia ţărănească se dezvoltă prin intermediul familiei. Familia stă la originea ciclului de viaţă familial şi determină creşterea populaţiei. Ea este deţinătoarea proprietăţii. Astfel, ea reflectă faptul că scopul producţiei este consumul casnic, nu renta feudală sau profitul burghez“ [6].

De asemenea, Chaianov evidenţiază că însăşi familia reprezintă o „unitate de lucru“, membrii familiei fiind profund legaţi unii de ceilalţi: soţul şi soţia au nevoie unul de altul pentru a se întreţine şi a prospera; la rândul lor, au nevoie de copii pentru a prospera şi supravieţui. După cum arată Chaianov, „gospodăriile ţărăneşti sunt structurate astfel încât să se conformeze gradului optim [care mobilizează] forţa de muncă a familiei“ [7]. Argumentul său central este simplu: participarea la munca din cadrul unei întreprinderi comune adună laolaltă membrii familiei.

Agricultura bazată pe fermele de familie pare a fi dispărut. Țărănimea din Rusia şi Ucraina a fost decimată în urma campaniilor de colectivizare şi deschiaburire [deposedare de bunuri, n.tr.] declanşate la începutul anilor 1930. În mod ciudat, şi în America agricultura de familie a fost anihilată, chiar dacă mai târziu – după 1940 – şi fără a recurge la violenţa fizică. S-a produs o schimbare a politicii guvernamentale, rezultatul fiind însă identic: agricultura de tip industrial şi dispariţia aproape completă a fermelor de familie [la scară mică] [8].

Teoria lui Aleksandr Chaianov ne furnizează lecţii valabile şi astăzi cu privire la politica familială şi demografică. Important, chiar în vremurile noastre, este că familiile puternice şi mari, cu mulţi copii, sunt, în general, cele nevoite să practice o economie domestică reală: o economie bazată nu doar pe consum, ci şi pe producţie. Un scriitor american contemporan în consonanţă cu Aleksandr Chaianov este Wendell Berry. Poet – dar şi romancier şi eseist – (…), Wendell Berry susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe principiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti. După cum scrie Berry: „Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere şi responsabilitate“ care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor pe parcursul secolului XX, „să le reunim şi să le restituim familiilor, gospodăriilor şi comunităţilor noastre“ [9].

Și marele sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arătat că „pierderea funcţiei“ constituie atât cauza, cât şi simptomul principal al declinului familiei. Sorokin scria în „Criza epocii noastre“: „În trecut, familia reprezenta cea mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi tinerii. Acum câteva sute de ani, familia era aproape singura instituţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere. În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult. (…) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în trecut“. Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă, recreaţională şi de subzistenţă. „Acum familiile sunt mici, iar membrii ei se desprind repede de căminul familial (…). Drept rezultat, casa familială a devenit doar «un loc de parcare pe timp de noapte»“ [10] – conchide el.

Aleksandr Chaianov, Wendell Berry şi Pitirim Sorokin au analize similare cu privire la declinul familiei. Soluţiile pe care le propun sunt şi ele similare? Cred că răspunsul este: da: Pe scurt, societăţile trebuie să recupereze şi să relanseze economia axată pe familia naturală; anumite funcţii economice – înţelese în sens larg – trebuie să fie transferate înapoi către familii. Ce ar presupune acest lucru? Permiteţi-mi să ofer câteva soluţii în concordanţă, mai ales, cu ideile lui Chaianov, începând cu cele simple, până la cele care vor părea, probabil, surprinzătoare. 

Prima şi cea mai simplă soluţie este ca tinerele mame să-şi alăpteze copiii. Wendell Berry o descrie drept „ultima formă de producţie casnică“, la care femeile au avut înţelepciunea să nu renunţe [11]. Alăptarea eliberează hormonii maternali, dezvoltă instinctele materne şi stimulează dorinţa mamelor de a mai avea copii.

În al doilea rând, toate familiile ar trebui să practice o agricultură domestică. O grădină de legume familială, creşterea câtorva animale, chiar cultivarea de legume în balconul apartamentului devin activităţi de familie, simbolizează preocuparea familiei de a se aproviziona din producţia proprie, întărind, astfel, solidaritatea între membrii familiei şi autonomia acesteia.

În al treilea rând, guvernele ar trebui să protejeze agricultura la scară mică, practicată la nivel de comunitate. În noua sa carte, Shall the Religious Inherit the Earth? (Vor moşteni cei credincioşi pământul?), specialistul britanic în ştiinţe politice Eric Kaufmann răspunde: „da“. El se referă la comunităţile rurale religioase precum Vechiul Ordin Amish, comunităţile Hutterites din America de Nord şi luteranii laestadieni din Finlanda, spunând că acestea reprezintă „viitorul rasei umane“. Cu rate totale de fertilitate situându-se între 5 şi 9 copii, aceste grupuri cresc exploziv. De exemplu, comunitatea Amish din America număra numai 5000 de membri în 1900; în 2011, Amishii se apropie de 300.000. Acesta este rezultatul unei creşteri naturale, care continuă şi în secolul XXI, în timp ce restul lumii dezvoltate se află în scădere demografică [12]. Guvernele nu pot impune un astfel de comportament, dar pot susţine şi proteja astfel de grupuri.

În al patrulea rând, guvernele ar trebui să protejeze şi să încurajeze şcoala de acasă. Cea mai neaşteptată şi importantă mişcare populară din America din ultimele trei decenii a fost extinderea rapidă a învăţământului la domiciliu: dacă în 1980 numărul copiilor educaţi acasă nu atingea 50.000, astăzi se apropie de trei milioane. Privite dintr-o perspectivă istorică, aceste familii din epoca postmodernă au rezolvat, de fapt, problema asupra căreia avertiza Sorokin şi au restituit familiei o funcţie esenţială: cea educativă. În America, elevii educaţi acasă au, în general, rezultate mai bune decât colegii lor din şcolile publice şi private atât în privinţa performanţei, cât şi a creativităţii. În privinţa vieţii de familie, practic toţi elevii care învaţă acasă provin din cupluri căsătorite. De asemenea, acest lucru are şi un efect pozitiv asupra fertilităţii: 62 % dintre aceste familii au trei sau mai mulţi copii, comparativ cu doar 20 % la nivel naţional. Peste o treime dintre aceste familii au patru sau mai mulţi copii, în comparaţie cu procentul general de 6 % [13].

În al cincilea rând, guvernele ar trebui să acorde facilităţi firmelor mici de familie. Efectul cel mai dizolvant pe care l-a avut asupra societăţii revoluţia industrială a fost separaţia pe care a produs-o între locul unde muncesc oamenii şi locul unde trăiesc. Cele mai multe dintre problemele actuale legate de familie – de la disputele aprinse privind rolurile bărbatului şi femeii, până la subiectele referitoare la îngrijirea copilului şi rata scăzută a fertilităţii – sunt cauzate de această separaţie. Tehnologiile de care dispunem în secolul XXI – în special, computerul personal şi Internetul – ne pot ajuta să refacem legătura dintre locul de muncă şi casă. Prin urmare, se impune existenţa unui sistem de impozitare care să favorizeze microîntreprinderile de familie, de acasă. Organismele financiare ar trebui să mobilizeze capitalul, la rate favorabile, în beneficiul acestor microîntreprinderi. Statul ar trebui să împună reglementări care să protejeze aceste firme de familie de manevrele şi acţiunile jefuitoare ale marilor corporaţii.

În al şaselea rând, politica guvernamentală ar trebui să încurajeze deţinerea de pământ şi case de către tinerele cupluri cu copii, prin alocarea de loturi de pământ şi prin acordarea de credite ipotecare în condiţii favorabile.

Și în al şaptelea rând, politica fiscală trebuie să favorizeze mamele casnice şi familiile cu mulţi copii. Mamele care stau acasă au un rol esenţial în cadrul economiei centrate pe familia naturală. Mamele care se ocupă exclusiv de creşterea şi educaţia copiilor ar trebui să beneficieze de credite generoase prin care să contribuie la sistemul de pensii publice [pentru a li se garanta un ajutor la împlinirea vârstei de pensionare, n. trad.], beneficiile crescând în funcţie de numărul de copii. Este necesar ca şi familiile cu copii dependenţi să beneficieze de reduceri substanţiale la impozitul pe venit şi/sau de scutiri, în funcţie de mărimea familiei. Familiile cu venituri medii, cu trei sau mai mulţi copii, ar trebui să fie scutite de plata acestui impozit. Statisticile americane arată că astfel de politici sunt puternic pronataliste [14].

Principalele concluzii sunt limpezi: familiile funcţionale sunt puternice şi mari. Familiile puternice şi mari îndeplinesc foarte multe funcţii. Guvernele responsabile trebuie să ia aminte.

Traducere de Irina Bazon 

Note:

[1] A.V. Chaianov, Peasant Farm Organization (The Cooperative Publishing House, Moscova, 1925), p. 42.

[2] Teodor Shanin, The Awkward Class: Political Sociology of Peasantry in a Developing Society: Russia 1910-1925 (Clarendon Press, Oxford, 1972), p. 101.

[3] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp. 257, 54.

[4] Citat de Teodor Shanin în „The Nature and Logic of the Peasant Economy 1: A Generalization”, Journal of Peasant Studies 1 (octombrie 1973), p. 68.

[5] Daniel Thorner, „Chaianov’s Concept of Peasant Economy”, în A.V. Chaianov, The Theory of Peasant Economy (The University of Wisconsin Press, Madison, 1986), p. xvii.

[6] Mark Harrison, „The Peasant Mode of Production in the Work of A.V. Chaianov”, Journal of Peasant Studies 4 (iulie 1977), p. 330.

[7] Chaianov, Peasant Farm Organization, pp.5-7, 92.

[8] Doar recent sectorul fermelor mici a cunoscut o revigorare în Statele Unite. A se vedea Allan Carlson, „Agrarianism Reborn: On the Curious Return of the Small Family Farm”, Intercollegiate Review 42 (primavară 2008), pp. 13-23.

[9] Wendell Berry, A Continuous Harmony: Essays, Cultural and Agricultural (San Diego, CA si New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1970), pp. 79, 82.

[10] Pitirim Sorokin, The Crisis of Our Age (E.P. Dutton, New York, 1941).

[11] Wendell Berry: The Unsettling of America: Culture and Agriculture (Editura Avon, New York, 1977), p. 115.

[12] Eric Kaufmann, Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-first Century (Profile Books, Londra, 2010), pp. 35-39.

[13] Lawrence M. Rudner, „Scholastic Achievement and Demographic Characteristics of Home School Students in 1998”, Education Policy Analysis Archives 7 (23 martie 1999), pp. 7-8, 12.

[14] Leslie Wittington, „Taxes and the Family: The Impact of the Tax Exemption for Dependents on Marital Fertility”, Demography 29 (mai 1992), pp. 220-21; şi L.A. Wittington, J. Alan şi H.E. Peters, „Fertility and the Personal Exemption: Implicit Pronatalist Policy in the United States”, The American Economic Review 80 (iunie 1990), pp. 545-56.

Aparut pe The Distributist Review.

Vezi si:

Despre importanta restaurarii familiei traditionale

Criza economica si declinul familiei

Wendell Berry: Ce contează? Economie pentru o bunăstare nouă (fragment)

3 Comments

A cheltui nu este o virtute economica. Nici avaritia nu este o virtute economica. A economisi este o astfel de virtute. Precum si grija de a nu fi risipitor. A incuraja consumul nechibzuit poate asigura un avantaj din punct de vedere financiar, dar este antieconomic. Intr-un sistem financiar, opus economiei, dorintele sunt mereu confundate cu nevoile. Din punct de vedere financiar este bine, chiar “patriotic”, sa cumperi o noua masina indiferent daca ai nevoie sau nu de ea. Din perspectiva economica insa, este o greseala sa cumperi un lucru de care nu ai nevoie. Acest fapt este, de asemenea, nepatriotic: daca iti iubesti tara, nu vrei sa o impovarezi sau sa o saracesti satisfacandu-ti dorinte frivole.

Numai intr-un sistem financiar, asadar antieconomic, are sens sa vorbim despre lucrurile de care are nevoie economia. Insa intr-o economie autentica, ne vom intreba ce lucruri sunt necesare traiului uman si pamantului pentru a da roade. Evident, oamenii au nevoie de locuri de munca. Dar ei au nevoie de slujbe care sa fie in folosul comunitatilor naturale si umane, nu de posturi “create” arbitrar care servesc doar “economiei”.

Din perspectiva economica, o societate in care fiecare elev “are nevoie” de un computer, fiecare tanar de 16 ani “are nevoie” de un automobil si fiecare tanar de 18 ani “trebuie” sa mearga la facultate nu are baze reale si merge spre propria distrugere.

In asa-zisa economie dependenta de un consum nesabuit, “crearea de locuri de munca” presupune adesea abilitatea de a crea noi “nevoi”. Pana nu de mult, acest tip de “economie” a reusit sa creeze slujbe prin crearea de nevoi. Acest fapt a cauzat confuzie si a indus multi oameni in eroare, intrucat, in cazul acestei economii, prioritatea nu este aceea de a raspunde nevoilor, iar capacitatea de a distinge intre nevoi si dorinte lipseste. O astfel de economie, care confunda nevoile noastre cu produsele si marfurile a caror valoare este doar comerciala, reduce inevitabil actul indispensabil al procurarii bunurilor necesare traiului la cel al “vanzarii” si “comercializarii” de produse, dintre care unele nu sunt si nu vor fi niciodata necesare oamenilor. Astfel, credulitatea masei de oameni a devenit o “resursa economica”.

(…)

O ordine economica fireasca plaseaza in prim plan nevoile naturale, nu consumul, astfel, economia de subzistenta sau domestica va reprezenta baza de la care se va dezvolta o economie de piata. Mijloacele prin care oamenii isi pot procura cele necesare traiului vor avea prioritate: bunurile provenind din natura si din munca umana. Intr-o astfel de economie, oamenii vor sti sa deosebeasca nevoile de simplele dorinte si vor acorda intaietate nevoilor.

Mai mult, intr-o economie autentica anumite lucruri sunt nepretuite. Nu este vorba despre lucrurile extrem de rare sau exagerat de scumpe, ci despre acele lucruri care au valoare absoluta, mai presus de orice pret pe care l-ar putea stabilit vreo piata. Aceste lucruri de valoare absoluta sunt: pamantul fertil, apa si aerul curat, echilibrul ecologic si capacitatea naturii de a se reinnoi.

Banii si mancarea

Am permis – si chiar am justificat acest fapt ca fiind drept “progres” – producerea unei separatii totale intre bani si hrana. Astfel, ni s-a inculat conceptia – propagata si de conducatori ignoranti, care par a o crede – ca daca avem bani, vom avea si mancare, conceptie care conduce la distrugerea agriculturii si a hranei. Este o conceptie eronata la fel de daunatoare ca – si cu nimic diferita de – ideea ca lumea se conformeaza dorintelor noastre si ca putem fi oricum ne dorim noi sa fim.

Se pare ca este nevoie de multi bani, de multa putere si chiar de multa educatie pentru a sterge din mintea oamenilor adevarul ca hrana provine dintr-un sol sanatos si este asigurata de capacitatea omului de a face pamantul productiv si de a-l mentine astfel. Traind intr-o economie pervertita de industrialism si finante, devastam solul si distrugem si mijloacele prin care omul poate utiliza si ingriji in mod adecvat pamantul.

(…)

A acorda importanta mai mare dorintelor omului decat tuturor resurselor naturale si umane necesare pentru acoperirea nevoilor – cum se intampla in economia actuala falimentara – inseamna a ne expune riscurilor si a nu tine seama de erorile care au dus si aduc economia in ruina. Daca urmarim “cresterea” nelimitata acum, vom fi apasati de limitari tot mai mari in viitor. Daca acordam intaietate consumului, lasam pe ultimul plan solvabilitatea. Daca punem pe primul loc dorintele, nevoile trec pe ultimul loc. Daca pentru noi consumul are prioritate, sanatatea ramane la sfarsit. Daca banii sunt prioritari, lasam mancarea pe ultimul loc. Daca din ratiuni false precum “cresterea economica” sau “redresare economica” preferam confortul in detrimentul naturii si al economiei bazate pe agricultura, mai devreme sau mai tarziu, natura va pune in ultimul plan omul. (Wendell Berry – What matters. Economics for a Renewed Commonwealth)

Traducere: Irina Bazon

Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine

2 Comments

Textul conferintei “Distributismul românesc, între Ion Mihalache şi societatea de mâine” sustinuta de Ovidiu Hurduzeu la Cluj, mai 2011:

Multora dintre dumneavoastră, termenul „distributism“ nu le spune nimic, iar legătura dintre distributism şi Ion Mihalache pare la fel de absurdă precum legătura dintre o pisică şi un măr. Dacă, însă, Ion Mihalache ar intra acum în sală ar recunoaşte cu siguranţă în distributism un model economic şi social foarte apropiat de cel propus de ţărănişti după primul război mondial. Şi, probabil, ar cere partidului care se revendică din partidul pe care l-a creat împreună cu Iuliu Maniu o explicaţie privitoare la abandonarea acestei doctrine după 1990.

Interesul meu pentru distributism, care ulterior a devenit un adevărat crez, este de dată recentă. Am scris prima dată despre acest model în cartea „A Treia Forţă. România profunda“ (co-autor Mircea Platon). În capitolul „O societate personalist-conservatoare“, susţineam teza că România ar fi redevenit o ţară normală dacă guvernele postdecembriste ar fi urmat calea distributistă de dezvoltare. Ar fi trebuit ca proprietatea să fi fost răspândită celor mulţi, nicidecum câtorva oligarhi, administraţia de stat să fi fost condusă după regulile subsidiarităţii, care spun că decizia trebuie luată la nivel local şi nu central, iar ţărănimea să-şi fi recăpătat locul cuvenit în societate.

În „A Treia Forţă“ nici eu, nici Mircea Platon nu ne-am propus să trasam liniile directoare ale unui model economic. Ulterior, discuţiile avute cu cititorii în timpul conferinţelor prin ţară sau pe internet au pus însă în evidenţă nevoia unor „soluţii“ pentru rezolvarea actualei crizei de sistem din România (şi nu numai din România). Pentru a răspunde acestor doleanţe, am alcătuit o antologie de texte social-economice, „Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, realizată împreună cu economistul şi teologul american John Medaille – precizez că John Médaille este considerat unul dintre teoreticienii neodistributismului contemporan. Antologia , incluzând textele a 14 personalităţi de renume din Occident, prezintă principii şi soluţii de reformare a societăţii pe baza principiilor distributiste.

Când am început sa lucrăm la antologie, John Medaille mi-a atras atenţia asupra legăturii strânse dintre distributism şi doctrinele agrariene interbelice. Mi-a vorbit cu admiraţie despre Virgil Madgearu şi Ion Mihalache, reamintindu-mi marele respect pe care îl purta Chesterton, părintele distributiştilor englezi din anii ’20, pentru „a treia cale“ urmată de partidele agrariene din Estul Europei. Am fost surprins, chiar şocat să constat că intelectuali americani, dintre cei mai respectaţi, redescoperiseră de curând modelul agrarienilor interbelici, la loc de frunte situându-se modelul românesc. Nu numai că occidentalii au redescoperit distributismul interbelic din Estul Europei, dar l-au propus drept alternativă viabilă la actualul model neoliberal.

Împroprietăririle din Estul Europei, înfăptuite după 1917, transformaseră întreaga regiune într-un ţinut al micilor gospodării ţărăneşti. Este foarte important să subliniem caracteristicile acestor măsuri radicale. În anii ’20, în Estul Europei nu s-a trecut de la marea proprietate agricolă la mica proprietate, de la o agricultură capitalistă practicată pe mari întinderi la o agricultură ţărănească cu mici fermieri. Nu! Spre deosebire de marele şi micul fermier din Occident, pentru ţăranul din Estul Europei pământul era în primul rând un mijloc de a-şi asigura hrana, pentru familie şi animalele din gospodărie. Drept urmare, producţia agricolă era diversificată; ţăranul ducea la piaţă doar surplusul şi poate ceva mai mult atunci când avea mare nevoie de bani lichizi. O recoltă mai bogată însemna un consum mai mare pentru ţăranii înşişi. „Înainte duceam gâştele la piaţă iar eu mă hrăneam cu cartofi“, spunea un ţăran maghiar citat de istoricul David Mitrany. „Acum“, preciza ţăranul, „vând cartofii şi mănânc gâştele“. Împroprietăririle au ridicat în mod evident nivelul de trai al ţărănimii dar nu au crescut producţia destinată pieţei sau randamentul agriculturii. Împroprietăririle au eliminat privilegiile de care se bucurau marii latifundiari; exproprierile s-au făcut fără compensaţii; ţăranii au primit pământul gratis ori l-au cumpărat foarte ieftin – în România, ţăranii au putut cumpăra pământ la 3% din valoarea de piaţă.

Înainte de reforma agrară, în România proprietăţile de peste 100 de acri acopereau 49 la sută din suprafaţa arabilă şi se aflau în mâinile a 0,46% dintre proprietari. Să nu credem însă că pe aceste mari domenii agricole se producea după modelul industrial. Deşi aveau în posesie jumătate din terenul arabil al ţării, marii proprietăţii deţineau doar o zecime din animalele de tracţiune şi mai puţin de o zecime din pluguri. Anomalia decurgea din faptul ca latifundiarii nu-şi lucrau singuri pământul (doar 0.6 % dintre ei făceau acest lucru) – pământul le era dat în arendă ţăranilor şi unor intermediari pe perioade între 3 până la 5 ani.Arendaşii nu aveau nici un motiv să aducă îmbunătăţiri terenurilor care erau lucrate de ţărani în devălmăşie – ţăranii foloseau propriile lor unelte şi propria lor sămânţă. Existau extrem de puţine ferme agricole mari, pe sistem capitalist – România avea doar vreo 20 de astfel de ferme, iar ele s-au bucurat de un tratament preferenţial în timpul reformelor.

Împroprietăririle nu au putut să rezolve acele problemele economice rezultate din suprapopularea regiunilor rurale. În perioada interbelică populaţia rurală a crescut cu 30% în Estul Europei. Se considera că un hectar de persoană era minimul necesar pentru ca o gospodărie ţărănească să-şi asigure un trai decent. Reformele nu au putut să le ofere ţăranilor decât jumătate de hectar de persoană.

Gospodăriile ţărăneşti împroprietărite nu aveau mijloace să achiziţioneze animale, unelte şi îngrăşăminte; nu li s-au acordat nici credite şi nici consultanţă. Mişcarea cooperatistă, la care ţinea atât de mult Ion Mihalache, a fost ţinută, din motive politice, mai mult sau mai puţin sub controlul statului. Deşi era imperios necesar ca satele să poată comunica între ele şi cu lumea din jur, fondurile publice au fost alocate căilor ferate şi construcţiei de şosele.

Agricultura ţărănească din centrul şi estul Europei nu era şi nu este potrivită producţiei de cereale – mai ales a porumbului – ci creşterii animalelor şi grădinăritului. Cu toate acestea, toate ţările din Est s-au încăpăţânat să menţină în mod artificial exportul de cereale chiar şi după reformă. În acest scop statul le oferea ţăranilor subvenţii pentru cultivarea porumbului şi creştea impozitele dacă pe terenurile achiziţionate după reformă practicau agricultura diversificată. În general, tendinţa era ca agricultura să fie lăsată să se descurce în timp ce subvenţiile mergeau spre activităţile industriale.

Reforma agrara a început în 1917 sub presiunea situaţiei de pe front şi a schimbărilor survenite pe plan internaţional. Se căuta cu disperare un mijloc pentru a ridica moralul trupelor româneşti şi a stăvili propaganda bolşevică. Într-un moment în care ţara se afla într-o situaţie dramatică, Regele Ferdinand le-a promis ţăranilor: „Aţi câştigat dreptul de a fi stăpâni ai pământului pe care aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regale vostru, voi fi primul care voi da exemplul. Veţi fi chemaţi să participaţi în mai mare măsură la viaţa publică“. Decretul de împroprietărire a ţăranilor, votat în decembrie 1918, a trecut în proprietatea ţăranilor 5 milioane de acri. Când PNŢ-ul a ajuns la putere, cu Ion Mihalache, ministrul agriculturii, reforma agrară a continuat într-un ritm accelerat.

Păturile sociale deposedate de pământ, şi-au găsit ocupaţii în industrie, bănci, comerţ, armată şi administraţia de stat, umflând aceste sectoare cu mult peste necesităţile reale ale ţărilor din Est. După prăbuşirea Imperiului austro-ungar, piaţa de desfacere comună a fost înlocuită de pieţele naţionale dominate de mercantilismul urban şi de tarife protecţioniste. Capitale precum Sofia şi Bucureştiul întreţineau birocraţii costisitoare, plătite din impozitele impuse ţărănimii (80% din populaţie în România). Fiecare ţăran trebuia să muncească jumătate de an pentru plata impozitelor. Într-o vreme când ţăranii împroprietăriţi aveau cel mai mult nevoie de ajutor pentru a-şi organiza activitatea, puţinule lor venituri monetare erau secătuite de impozite şi tarife protecţioniste. „După ce li s-a dat pământul ieftin“, scrie Mitrany, „ţăranii a trebuit să plătească cu vârf şi îndesat prin mijloace indirecte; au scăpat de exploatarea marilor latifundiari doar pentru a cădea sub tutelajul unei mame vitrege: statul mercantilist. „Situaţia existentă înainte de reformă, în care un număr mic de proprietari de pământ deţineau cea mai mare parte a veniturilor agricole a fost transferată domeniului comerţului şi industriei“, observa un critic al vremii. În 1925, Ion Mihalache scria în Noul Regim Agrar: „Este adevărat ca astăzi ţăranii nu mai sunt sclavii marilor proprietari; dar acesta este singurul progres evident şi este doar formal. Robia nu a dispărut; acum robia faţă de trusturile bancare dictează condiţiile în care sunt vândute produsele. Munca liberă dar impozitată şi comerţul îngrădit – iată metodele moderne de subjugare“.

Reformele agrare au produs schimbări cruciale în Europa de Est. Nu au creat noi clase sociale dar au întărit în mod considerabil ţărănimea. Reformele i-au ruinat pe marii latifundiari, de fapt, au desfiinţat clasa lor socială de sine stătătoare, întrucât noile legi restricţionau vânzarea terenurilor agricole şi împiedicau reconcentrarea lor în mari proprietăţi.

Aceste uriaşe schimbări din Europa de Est din perioada interbelică au fost cunoscute sub numele de „răzvrătirea verde“. „Răzvrătirea verde este precum marele război“, scria Chesterton la începutul anilor 20. „Este un eveniment crucial, un punct de cotitură în istorie precum convertirea lui Constantin la creştinism şi Revoluţia Franceză…Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea războiului [Primul Război Mondial] marchează o enormă victorie pentru ţăran şi, în consecinţă, o enormă înfrângere atât pentru comunişti cât şi pentru capitalişti… Într-un fel de tăcere reverenţioasă, ţărănimea a dus o luptă vastă şi înverşunată contra bolşevismului şi a fratelui sau geamăn, care este Marea Corporaţie, iar ţărănimea a câştigat.“ Chesterton nu era singurul care remarca însemnătatea „răzvrătirii verzi“. Doi ziarişti cunoscuţi ai vremii, Dorothy Thomson şi M.W. Fodor scriau că: „Ţăranul, ieri un sclav, este astăzi stăpân pe situaţia din Europa Centrală“ dar remarcau şi faptul că, în vreme ce „revoluţia roşie stârneşte cea mai mare îngrijorare şi este mereu prezentă pe prima pagină a ziarelor, răzvrătirea verde, care este la fel de promiţătoare şi de ameninţătoare, şi mult mai activa, nu suscită un prea mare interes“.

Să nu credem că în anii ’20 elitele conducătoare au prins dintr-o dată drag de ţărănime şi s-au hotărât să-i ofere drepturi şi libertăţi. În 1866, în primul parlament constituţional al României, ţăranii nu aveau nici un reprezentant, o situaţie care nu s-a îmbunătăţit prea mult dacă luăm în considerare faptul că, în 1917, în Parlamentul de la Iaşi, acolo unde se dezbătea marea reformă constituţională şi agrară, nu se afla nici un deputat al ţăranilor. Elitele credeau ca ţărănimea, odată ce-şi va fi potolit foamea de pământ, nu va mai revendica nimic altceva. În 1921, când s-a definitivat reforma agrară, cunoscutul om politic liberal Constantin Argetoianu a exclamat: „Şi acum, Partidului Ţărănesc fie-i ţărâna uşoară!“.

Dupa 1990, in  România, asa zisele „elite intelectuale” au injectat în mentalul colectiv trei idei toxice: ideea pasivităţii ţăranului în istorie, a inaderenţei sale faţă de valorile democratice precum şi ideea rezistenţei ţăranului la modernizarea societăţii româneşti. După 1990, oameni precum Horia Roman Patapievici au dus până la absurd „teza modernizării eşuate“, susţinând, nici mai mult nici mai puţin, decât că România actuală nu s-ar afla într-o situaţie catastrofală datorită comunismului, ci mai degrabă datorită ţărănimii şi „spiritului naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“ ( o critică a tezei „modernizării eşuate“ găsiţi în articolul „Libertatea istoriei şi istoria libertăţii“ scris de Mircea Platon şi inclus în „A Treia Forţă. România profundă“). Mai recent, într-un eseu din 2006 de Gelu Sabău, intitulat „De ce n-a reprezentat ţărănimea o soluţie?“ am găsit o variaţiune pe aceeaşi temă: „Pus să-şi dea cu părerea despre problemele politice, sociale sau economice ale zilei – aşa cum poate şi trebuie să facă orice cetăţean al unei democraţii respectabile – ţăranul nu poate emite decât opinii, uneori pline de bun simţ, însă în cel mai bun caz inadecvate realităţilor supuse analizei. De altfel, există voci care susţin că eşecul modernizării şi declinul clasei politice şi al societăţii româneşti a început odată cu universalizarea dreptului la vot, adică odată cu transformarea ţărănimii majoritare în masă electorală“ ( este vorba despre votul universal al României Mari. care l-a înlocuit pe cel cenzitar al României Mici).

Susţinătorii postdecembrişti ai tezei „modernizării ratate“ nu au înţeles sau nu au vrut să admită noutatea pe care o aducea „răzvrătirea verde“ a ţărănimii est- şi central-europene. În întreaga regiune, revoluţia agrară a fost însoţită de o revoluţie politică democratică. Ţăranul nu s-a mai mulţumit să dobândească pământ fără libertate şi libertate fără pământ. Pentru prima data Europa centrala şi de sud-est cunoştea o adevărată mişcare populară hotărâtă să-şi revendice drepturile politice constituţionale.

Deşi era în favoarea ordinii democratice, dezvoltarea impetuoasă a partidelor agrariene din acei ani, succesul lor, au înspăimântat elitele mercantile aproape la fel de mult ca şi bolşevismul. Nu „răzvrătirea verde“ a ţăranilor a fost antidemocratică – de exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc a format primul guvern cu adevărat parlamentar din istoria ţării – nu agrarienii au îngrădit libertăţile constituţionale ci, dimpotrivă, partidele şi grupările mercantilismului urban. Ţărăniştii erau atât de ataşaţi principiilor democratice încât acest ataşament a devenit punctul lor slab, călcâiul lui Ahile, în momentul în care au început să întâmpine rezistenţă violentă din partea forţelor dictatoriale şi a extremiştilor de dreapta şi de stânga. Profesând principiile democraţiei şi nonviolenţei, au căzut victimă propriilor idealuri. A rămas înscrisă în istorie atitudinea responsabilă a liderilor PNŢ din timpul uriaşei demonstraţii ţărăneşti de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Deşi mulţimea adunată cerea insistent plecarea spre Bucureşti într-un fel de „marş asupra Romei“, liderii ţărănişti au optat pentru nonviolenţă, oprind coloanele de participanţi să se deplaseze spre Capitală.

Trecând în revistă programul economic al ţărăniştilor din acea vreme, vom descoperi un model de dezvoltare de sorginte distributistă, extrem de curajos şi de o clarviziune uimitoare. Era o adevărată „a treia cale“ menită să întărească cei doi piloni ai unei societăţi ţărăneşti: tradiţia şi echitatea socială. Baza socială a acestui program nu era individul atomizat al liberalismului sau indivizii aglutinaţi într-o masă informă ai comunismului, ci familia şi obştea sătească. (Nu-i poate întâmplător faptul că, după reformele agrare din 1918-1920, în mediul rural din România numărul căsătoriilor a crescut dramatic.)

Spre deosebire de fascişti şi comunişti, ţărăniştii susţineau idealurile democraţiei economice şi ale pluralismului. „Ataşamentul lor faţă de proprietatea de familie era mai puternic decât a oricărui partid conservator“ , scrie Allan Carlson, un gânditor paleoconservator contemporan din SUA. Prin unele dintre idealurile lor sociale se apropiau de socialism dar deosebirile dintre distributismul ţărăniştilor şi socialism erau esenţiale. Socialiştii, ca şi liberalii susţinători ai laissez-faire-ului, vedeau rezolvarea problemelor socio-economice în producţia industrială pe scară largă şi în concentrarea de capital, fie în mâini private, ca liberalii, fie în mâinile statului socialist. Partidele ţărăniste susţineau „proprietatea obţinută ca rod al muncii“ şi se împotriveau proprietăţii bazate pe operaţiuni speculative. Înfiinţarea de cooperative avea drept scop tocmai eliminarea intermediarilor. Odată ajunse la putere, partidele ţărăneşti au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii – erau în favoarea unei zone de comerţ în zona Dunării –, impozitele echitabile, guvernul descentralizat, serviciul public pentru tineri.

Nu mai este necesar sa amintesc anticomunismul care caracteriza partidele ţărăneşti. Karl Marx vedea în ţărani o clasă sociala condamnată de istorie. Pentru Marx ţăranii erau proşti, înguşti la minte, ineficienţi. În viziunea lui Marx, viitorul agriculturii urma sa fie asigurat de agricultura pe baze industriale practicată pe suprafeţe întinse. Pentru ţărănişti, viitorul agriculturii consta în dezvoltarea agriculturii intensive practicata în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Din motive de strategie, considera Lenin, comuniştii trebuia să încurajeze revoltele ţărăneşti, dar trebuia să se opună oricărui proiect de „îmburghezire“ a ţărănimii, inclusiv cooperativelor. Este un fapt istoric de necontestat că în Polonia guvernul agrarian a oprit invadarea ţării de către bolşevici în mai 1920, în Bulgaria, guvernul populist al lui Stamboliski a împiedicat derularea unei greve generale conduse de comunişti iar eforturile bolşevice de a captura mişcările agrariene din centrul şi estul Europei printr-o Internaţională agrariană roşie, numită Krestintern, au dat greş. În 1923, partidele ţărăniste şi-au format propria lor internaţională numită Internaţionala verde, cu sediul la Praga.

Deşi erau singura alternativă viabilă atât la fascism cât şi la comunism, guvernele agrare din Polonia, România sau Bulgaria nu au beneficiat de ajutorul Occidentului. Ele nu au găsit resursele necesare să descentralizeze industriile, să construiască infrastructura de transport şi să consolideze sistemul cooperatist. Liberalizarea regională a comerţului, pe care o propuneau ei, s-a lovit de neomercantilisimul practicat în urma colapsului economic din ’29-30.Oricum, experimentele agrariene din perioada interbelică au arătat că o ordine distributistă nu este o utopie, ci o realitate, un mod de viaţă cu profunde rădăcini în societăţile tradiţionale din Estul Europei.

Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este dacă o astfel de ordine este posibilă astăzi sau dacă este legata iremediabil de trecut. Răspunsul meu este că, în mod categoric, „a treia cale“ a agrarienilor interbelici poate constitui o alternativă viabilă pentru rezolvarea gravelor probleme cu care ne confruntăm. Nu este vorba de copierea ad litteram a modelului ţărănist interbelic. Ca şi în perioada interbelică, se pune însă problema găsirii unei a treia căi. Astăzi, în România, avem nevoie de o alternativă la neoliberalismul globalizant, care propune colonizarea economică a ţării, şi etatismul neocomunist de tip mafiot.

În antologia “Economia libertăţii. Renaşterea României profunde“, în articolele publicate de către Centrul pentru o Românie integra şi prosperă (CRIP) veţi găsi analize şi soluţii pentru o renaştere economică a României. Majoritatea soluţiilor pe care eu şi colaboratorii mei le-am propus, chiar dacă nu sunt exclusiv  distributiste – nici nu ar putea sa fie, întrucât România trebuie să aibă o economie mixtă – rămân coerente cu creştinismul şi tradiţiile noastre economice.

Civilizaţia globală de astăzi este o aberaţie a istoriei. Societatea românească, situata cumva la marginea sistemului, rămasă neintegrată prin „România profundă“, are o reală şansă de a evita obezitatea economică şi civilizaţională care este în curs de a ruina Occidentul. Revenirea la unităţile economice naturale, la familie, la asocierile bazate pe vecinătate cum ar fi parohia, este mult mai uşor de înfăptuit în România decât în SUA. Întoarcerea la o lume normală, cu Dumnezeu şi rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist şi aventura „liber-schimbistă“ de astăzi este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Trebuie să abandonăm prejudecăţile şi stereotipurile gândirii convenţionale. Să ne gândim la ţărani nu la timpul trecut, ci la cel viitor. Să credem cu fermitate că satele româneşti vor rămâne comunităţi viabile şi peste o sută de ani. Ele vor fi comunităţi prospere care vor face atractivă viaţa la ţară. În mod sigur, satele româneşti de mâine vor depăşi orizontul agriculturii prin apariţia şi dezvoltarea în zonele rurale a unor forme foarte diferite de activităţi non-agricole, de la formele economice parteneriale de tip „open source“ până la noua economie verde. Să nu uităm că economiile ţărăneşti din istorie au funcţionat pe baza utilizării eficiente a energiei solare. Pe plan mondial, tendinţele economice de dezvoltare converg toate spre generalizarea practicilor distributiste şi a unor modele de dezvoltare neoagrariene. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de capitalismul sustenabil, de apărarea şi folosirea raţională a patrimoniului natural al fiecărei ţări, de revenirea la practicile agriculturii tradiţionale, de avantajele economiei domestice, de autonomia micii gospodării de semi-subzistenţă, de răspândirea largă a capitalului prin microcreditare, de o distribuţie echitabilă a producţiei, de cooperarea voluntară şi, poate cel mai important, de încorporarea în viaţa economică a aşteptărilor etice mai degrabă decât simplul profit. Precum ţărăniştii din trecut, distributiştii nu se împotrivesc tehnologiei. Ei vor doar ca tehnologia să respecte „practicile locului“, aşa cum practicile economice trebuie să respecte biodiversitatea.

Gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă nu trebuie distruse; ele trebuie să profite însă de avantajele create de cooperarea în reţea. „Este recomandabil să nu te amesteci în nebunia capitalismului global“, scrie profesorul american Adam Webb în „Economia libertăţi“, „a urmări însă avantajul reciproc, colaborând cu oameni care gândesc ca tine, a încheia tranzacţii pe o bază etică sunt lucruri care trebuie încurajate“.

A gândi în mod serios alternative care să contracareze excesele economice şi culturale de astăzi implică redefinirea a ceea ce înseamnă să fii modern. Astăzi modernitatea este definită de forţele deteritorializate ale globalizării. Modern înseamnă tot ceea ce este global. Acestei deteritorializări, distributiştii şi tradiţionaliştii îi vor opune, mai devreme sau mai târziu, propriul lor inter naţionalism. Iată de ce distributiştii trebuie să redefinească şi ceea ce înseamnă astăzi a fi naţionalist. Ordinea inter naţională postbelică, construită pe fundamentul instituţional stabilit la Bretton Woods nu este o lume fără frontiere ci o „comunitate a comunităţilor naţionale“, cum o defineşte Herman E. Daly, părintele economiei ecologice. În acest sens, naţionalismul de astăzi este în totalitate „verde“, are o conotaţie complet pozitivă; fiecare naţiune este chemată să păstreze şi să restaureze integritatea sistemelor ei naturale – solul, apa, aerul, diversitatea biologică – şi să exploateze cu mare grijă resursele sale minerale care devin, pentru fiecare naţiune, „resurse strategice“. Distributiştii nu se opun forţelor care vor să distrugă naţiunea, piatra unghiulară a ordinii mondiale, din considerente demagogice şi etnic-parohiale. A apăra comunităţile naţionale şi subnaţionale, de la naţiune, regiune, cartier până la familie, înseamnă să lupţi pentru binele comun la toate nivelele (sensul cel mai larg al cuvântului fiind „binele omenirii“). Cine ne-ar putea apăra de venalitatea capitalului speculativ, de cupiditatea transnaţionalelor şi „competitivitatea globală“ (un slogan pentru a desemna robia economică impusă de globalism), cine ar putea transpune în practică legile de protejare a mediului, cine ar putea opri exportul de capital natural spre profitul speculanţilor globali? Cine ar putea eradica corupţia locală? Nimeni altcineva decât instituţiile statului naţional demafiotizat şi comunităţile organice şi voluntare ale naţiunii, cum sunt familia, biserica, asociaţiile de tip cooperatist, acest al treilea sector, intermediar între individul izolat şi stat. A le desfiinţa ori slăbi ar destabiliza nu numai viaţa unei naţiuni ci şi întreaga ordine mondială.

Pe urmele „Internaţionalei verzi“ din anii 20, trebuie să stabilim propria noastră Internaţională tradiţionalistă, agrariană sau distributistă, depinde de terminologia pe care o preferăm. Să îndrăznim să ne imaginam din nou un bloc puternic al partidelor distributiste din Parlamentul european care ar încerca să redefinească agenda economică a Uniunii Europene! Agrarienii interbelici ne-au demonstrat că un astfel de gând nu este o utopie.

Text publicat de domnul Ovidiu Hurduzeu pe pagina de Facebook a Ligii distributiste.

Recomand si articolul Viitorul agriculturii tradiționale.

Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura sustenabila, adica traditionala

1 Comment

Din articolul Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura sustenabila, adica traditionala:

Madgearu a fost cel mai important teoretician al curentului taranist. In lucrarea “Agrarianism, Capitalism, Imperialism”, din 1936, defineste doctrina economica și sociala a taranismului.

Virgil Madgearu a contribuit esential la elaborarea unei teoriie conomice a specificului dezvoltarii tarilor predominant agrare, atat in calitate de profesor, la catedra, cat si in calitate de principal doctrinar al curentului taranist, in perioada in care la guvernarea tarii se afla Partidul National Taranesc.

Madgearu a militat pentru improprietarire si pentru cooperatie in agricultura „din necesitatea de a scoate pe taran din izolarea si ignoranta lui comerciala si a-i pune la indemana un instrument pentru valorificarea cat mai deplina a muncii sale”. Remarcand o lipsa acuta de forta de munca mediu calificata, el vedea rezolvarea acestei probleme prin dezvoltarea unui invatamant profesional, care sa furnizeze forta de munca pentru dezvoltarea industriala, mai ales dupa criza economica din 1929 – 1933.

Virgil Madgearu considera ca la originea crizei mondiale din perioada 1929 – 1933 statea o mare criza agricola mondiala. Dintre factorii agravanti mentiona: factorul monetar-financiar, ceea ce a determinat guvernul sa incerce stabilizarea monetara pe baza unui imprumut extern, si factorul dat de politica de dezvoltare a agriculturii in tarile industriale, care a dus la lipsa de piete de desfacere pentru cerealele romanesti.
O constanta a conceptiei sale o reprezinta principiile pe care el le considera necesare in domeniul finantelor publice: principiul justitiei sociale si a echitatii fiscale, principiul progresivitatii impunerii, reducerea considerabila a evaziunii fiscale, gestionarea avutiilor statului pe baze economice, intarirea controlului preventiv, precum si reforma finantelor locale.

Virgil Madgearu s-a nascut la 27 decembrie 1887 la Galati. A urmat cursurile primare si liceale in orasul natal, iar dupa sustinerea examenului de bacalaureat, in 1907, a plecat la studii in Germania. Aici s-a inscris la Universitatea din Leipzig, specializandu-se in domeniul stiintelor economice. In 1911 si-a sustinut cu succes (“summa cum laudae”) teza de doctorat cu tema “Cu privire la dezvoltarea industriala a Romaniei” (Zur industriellen Entwicklung Rumäniens).

In 1916, la doar 29 de ani, in urma promovarii unui concurs, va deveni profesor la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale (actuala Academiede Studii Economice). Din acest moment va incepe o noua etapa a carierei sale profesionale, devenind membru al catedrei de “Studiul intreprinderilor si transporturilor”, specializare nou-infiintata. In 1925 va trece la catedra de economie nationala, infiintata la propunerea sa, iar in 1935 la catedra de economie politica. Activitatea desfasurata la catedra de-a lungul unui sfert de veac il va consacra in calitatea de ctitor al invatamantului economic universitar din Romania.
La inceperea primului razboi mondial, in urma retragerii Guvernului la Iasi, Virgil Madgearu isi va continua activitatea didactica si se va implica, in acelasi timp, in activitati stiintifice importante. Impreuna cu Victor Slavescu si Ion Raducanu va infiinta o publicatie de referinta pentru economistii romani din acea perioada (“Independenta economica”) si va participa, impreuna cu Dimitrie Gusti si alti colaboratori, la infiintarea Asociatiei pentru stiinta si reforma sociala, devenita ulterior Institutul Social Roman, al carui secretar general a fost pana in 1924.
In 1919 se va implica si in activitatea politica, devenind membru al Partidului Taranesc, in care se inscrisesera intelectuali de marca ai vremii (Constantin I.Parhon, Ion Raducanu, Paul Bujor), dar si scriitori importanti (Gib I. Mihaescu si Cezar Petrescu). Virgil Madgearu va deveni secretar general al partidului, functie pe care o va pastra si dupa fuziunea din anul 1926 dintre Partidul Taranesc si Partidul National, in urma careia a rezultat Partidul National-Taranesc. In 1928, in urma instalarii primului guvern PNT, Madgearu a fost numit ministru al Industriei si comertului, minister pe care il cunostea inca din 1918, cand, la recomandarea lui Vintila Bratianu, fusese numit secretar general al acestui minister. Datorita pregatirii sale economice de exceptie, in perioada 14 noiembrie1929-7 iunie 1930 va fi numit la conducerea Ministerului Finantelor.
In cel de-adoilea guvern prezidat de Iuliu Maniu va detine din nou, timp de 5 luni, functia de ministru al Industriei si comertului, iar din noiembrie 1930 si pana in aprilie 1931va prelua functia de ministru al Agriculturii si domeniilor. In ultimele trei guverne PNT a detinut functia de ministru al Finantelor, intr-o perioada in care marea criza economica mondiala isi facea simtite efectele devastatoare si in Romania. Dupa iesirea de la guvernare a partidului din care facea parte, Virgil Madgearu si-a continuat activitatea politica, intrand in conflict cu miscarea legionara, ale carei actiuni autoritare va incerca sa le contracareze. Atragand atentia asupra pericolelor instalarii la putere in Romania a unui regim dictatorial, el  va intra in conflict si cu Regele Carol al II-lea, care ii va fixa, pentru o perioada scurta de timp (22 martie-20 aprilie 1920) domiciliul obligatoriu la Manastirea Bistrita. Conflictul deschis pe care l-a avut cu miscarea legionara ii va atrage si sfarsitul violent. Dupa venirea la putere a legionarilor (in septembrie 1940) au urmat numeroase amenintari cu moartea din partea acestora. Groaznica sentinta a fost pusa in aplicare pe 27 noiembrie 1940, cand profesorul Virgil Madgearu a fost rapit de la domiciliul sau si dus in padurea Snagov, unde a fost asasinat. Inaceeasi zi avea sa piara sub focul gloantelor legionarilor si savantul Nicolae Iorga.

Viziunea asupra organizarii agriculturii romanesti si a cooperatiei

Desi preocuparile sale s-au axat initial pe domeniul industriei, Madgearu a devenit unul dintre cei mai mari sustinatori ai predominantei agriculturii in cadrul economiei romanesti, bazata pe perpetuarea micii gospodarii taranesti. In multe dintre scrierile sale a analizat starea agriculturii romanesti si perspectivele de evolutie ale acesteia. Adept al teoriei economistului si sociologului rus Alexandr V. Ceaianov, Madgearu va scrie in anul 1940 lucrarea “Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial”, in care isi va expune o serie de consideratii pe aceasta tema: dezavantajele marilor exploatatii agricole fata de mica exploatatie taraneasca, modul eronat in care fusese conceputa si aplicata reforma agrara realizata in Romania de Guvernul liberal dupa primul razboi mondial, rolul nefast al creditelor camataresti asupra agricultorilor romani,  necesitatea implicarii statului in organizarea productiei agricole si a creditului agricol, necesitatea  ridicarii calitatii invatamantului agricol, necesitatea sustinerii de catre stat a cooperatiei agricole taranesti s.a. In aceasta lucrare, autorul prezinta si masurile ce trebuiau luate in vederea sustinerii acestei ramuri, vitale pentru economia romaneasca: protejarea producatorilor agricoli fata de dobanzile excesive percepute de banci, organizarea transporturilor si anularea taxelor de export la produsele agricole s.a. Dupa venirea la putere a PNT in 1928, in vederea solutionarii problemelor cu care se confrunta agricultura romaneasca, au fost date doua legi importante, sustinute de Madgearu: Legea pentru organizarea creditului funciar rural si a creditului agricol si Legea pentru reglementarea circulatiei pamanturilor dobandite prin legile de improprietarire. In baza primei legi au fost infiintate primele societati de credit funciar rural si de credit agricol, in scopul acordarii de credite pentru satisfacerea nevoilor agriculturii si ale industriei agricole si al dezvoltarii acestora, precum si al stimularii afluxurilor de capital strain care sa satisfaca nevoile de finantare a agriculturii romanesti. Ce-a de-a doua lege urma sa modifice regimul juridic al terenurilor agricole si sa incurajeze formarea de fermea gricole individuale, cu o suprafata de maximum 25 de hectare.

In ceea ce priveste invatamantul de specialitate, Virgil Madgearu a fost un fervent sustinator al Legii pentru organizarea invatamantului agricol si casnic si al Legii pentru infiintarea Academiilor de Inalte Studii Agricole, iar in preajma marii crize economice din anii ’30 a militat pentru implicarea statului in sustinerea unor programe de incurajare a agriculturii, in special prin asigurarea dotarii tehnice a acesteia (acordarea de subventii pentru cumpararea de masini agricole, acordarea de credite ieftine si pe termen lung, reducerea pretului combustibilului, a taxelor vamale si acelor de transport s.a.). Preocuparile autorului pentru cooperatia agricola taraneasca sunt reflectate in lucrarea intitulata “Reforma cooperatiei”, publicata impreuna cu Gromoslav Mladenatz in anul 1923.
Dupa marea criza din anii 1929-1933, Madgearu va deveni un si mai mare sustinator al cooperatiei si al interventiei statului in acest domeniu.

Vizionarul Madgearu sustine ca industria romaneasca trebuie sa fie pregatita sa faca fata provocarilor din viitor, cand ar putea avea loc un proces de integrare economica a tarilor europene: “Ideea – care pare a fi o utopie – privind statele unite economice ale Europei, poate deveni maine o realitate si e in interesul productiei nationale ca in acel moment sa se gaseasca in conditiuni similare cu cele ale altor state”.
Promotor al multor legi in calitate de membru al guvernelor taraniste, Madgearu se va implica si in promovarea unor legi pentru industria romaneasca, asa cum au fost Legea pentru exploatarea minelor din 28 martie 1929 (prin care a fost instaurata prioritatea capitalului romanesc in intreprinderile de exploatare a bogatiilor subsolului) si Legea pentru organizarea si administrarea pe baze comerciale a intreprinderilor si avutiilor publice din 16 martie 1929 (prin care, asa cum afirma acesta, “a redat Statului beneficiile reale, care i se cuveneau din exploatareabunurilor lui”).

Consideratii privind politica monetara si bugetara a Romaniei

Participant in calitate de conducator al delegatiei Romaniei la Conferinta monetara si economica de la Londra din anul 1933, Virgil Madgearu a  prezentat o serie de propuneri cu privire la necesitatea revizuirii modului de organizare si functionare a bancilor de emisiune din tarile cu o economie  predominant agricola, prin care sa se asigure o legatura perfecta dintre structura economica si functiile bancilor centrale ale acestor tari.

Madgearu, despre fenomenul productiei organice
“Exodul rural este un efect al regimului de mare proprietate si munca feudala. Oriunde s-a produs, el se datoreste imprejurarii ca satenii proprietari ai unui petec de pamant si invoiti pe marea si mijlocia proprietate in regimul muncii fortate, nu se mai pot hrani si suporta conditiile animalice de viata, sau ca satenii fara pamant, muncitori agricoli care nu-si pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, isi parasesc vetrele. Ei ingroase randurile proletariatului industrial, cand exista o industrie nationala, capabila sa-i absoarba, sau altminteri emigreaza in tari straine.
Agricultura taraneasca intretine un numar mult mai insemnat de oameni la tara decat agricultura mare.
Cu cat va fi deci mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii, treptat cu desavarsirea operei colonizarii, iar exodul rural catre orase va putea lua un curs normal si in raport cu capacitatea de absorbtie crescanda a industriei nationale si a celorlalte ramuri de activitate economica in desvoltare.
(…)
Organizarea productiei nationale inseamna, inainte de toate, creearea conditiilor pentru ridicarea poductiei nationale a agriculturii taranesti: creditul, cooperatia si scoala.
Aceasta nu poate fi insa misiunea oligarhiei financiare, pentru ca in tendinta ei fireasca intra sistemul de exploatare a muncii taranesti pe calea aparatului de circulatiune, si a apasarii fiscale, care este impotriva intereselor de dezvoltare a productiei nationale. Intensificarea productiei agricole taranesti este insa conditie sine qua non pentru crearea unei industrii nationale, in raport cu fortele naturale de existenta – o industrie nationala care sa fie cu adevarat creatoare.
(…)
Ordinii economice social-agrare, necapitaliste, ii corespunde regimul cooperatist. capitalismul nu poate avea nici-o inraurire asupra modului de productie al economiilor familiare. In schimb el face obiectul exploatarii sale in sfera procesului de circulatie: prin aparatul de comert si de credite. Rezultatele acestei activitati se traduc printr-o scadere a productivitatii economiilor familiale rurale si pauperizarea progresiva a membrilor acestora. Regimul cooperatist, luand in posesiune toate caile comertului si creditului, care stabilesc contactul cu pietele mondiale de marfuri si capitaluri, salveaza economiile familiare rurale de pauperizare si, organizand productia, pe baze rationale, asigura dezvoltarea maxima a fortelor de productie nationala.
Fireste, cooperativizarea ordinei economice a statelor social-agrare nu inseamna o tendinta de excludere a formelor de intreprindere capitalista din celelalte domenii ale vietii social-economice, ci numai o limitare a campului lor de activitate, impusa de conditii de ordin natural si de necesitati nationale”.

Economia dăruirii

2 Comments

Economia dãruirii

de Ovidiu Hurduzeu

(fragment din cartea Economia libertății. Renașterea României profunde, îngrijită de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu,  apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos; capitolul Economia daruirii,  pp. 329-351)

Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.  Cine mãnâncã din pâinea aceasta viu va fi în veci.  Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii  este trupul Meu […] Dacã nu veti mânca trupul  Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti  avea viatã în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea  sângele Meu, are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în  ziua cea de apoi…
(Ioan 6, 51, 53-54).

Ce propunem

În aceasta antologie, cititorul gãseste schitatã doctrina economicã a miscãrii „A Treia Fortã: România profundã“.  Într-o perioadã de profundã crizã a societãtii românesti, în  care solutiile de redresare moralã, socialã si economicã fie  lipsesc cu desãvãrsire, fie prelungesc iluziile, întãresc status-quo-ul si adâncesc declinul, Economia libertãtii propune:
– Schimbarea radicalã a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România.
– Practici economice si sociale concrete (si nu alt model  utopic) bazate pe antropologia crestinã a persoanei si a dãruirii.

– O a treia cale între „capitalismul gangsteresc“ autohton si  globalismul corporat de sorginte neoliberalã, pe de-o parte,  „economia asistentialã“ a statului-dãdacã „national“ si a suprastatului socialist european, pe de altã parte.
– Strategii distributiste de diseminare a proprietãtii productive cu rãdãcini în gândirea economicã a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton si Hilaire Belloc, dar  adaptate noii economii postcapitaliste.
– O regândire a preceptelor fundamentale ale modelului  neoliberal/neoconservator în lumina unor practici si strategii  de creare a bunãstãrii materiale si sociale adaptate realitãtilor  secolului XXI (de exemplu, practici de tip partenerial si prosumerist)1.
– Actori economici opusi lui homo oeconomicus si homo  interlopus.
– Un stat reprezentativ cu o economie distributistã bazatã  pe „vecinãtate“.

Antologia Economia libertãtii: Renasterea României profunde nu este un retetar economic. Desi textele incluse descriu  tendinte, oferã sugestii, criticã modele perimate, redescoperã  vechi valori sau propun altele noi, cititorul nu va gãsi în  paginile antologiei noastre un model prescriptiv si preambalat. „Modelul“ este mai degrabã un itinerar, topografia unor  practici economice viabile ce se dezvãluie treptat pe parcursul  lecturii din întrepãtrunderea fireascã a ideilor; fiecare autor  deschide o nouã perspectivã, „atacã“ o altã problematicã,  „sparge“ încã un set de prejudecãti. Nimic nu este speculatie  abstractã. Asteptãrile cititorului, a cãrui gândire a fost marinatã în fanteziile „macroeconomice“ ale „expertilor internationali“ si teoriile dupã ureche de pe malurile Dâmbovitei sunt  însã mereu înselate.

De la preluarea puterii de cãtre comunisti si pânã astãzi,  „moderatia“ si „responsabilitatea“ impusã prin institutii publice si private de autointitulatele elite au transformat România  într-un desert al anormalitãtii si dezechilbrului, o tarã a stãrilor  de patologie socialã si economicã:  „Normalitatea a devenit, pentru cei mai multi dintre noi, un lux  sau o activitate conspirativã. Trebuie sã-ti vinzi sufletul ca sã-ti  cumperi o casã. Trebuie sã ucizi sau sã batjocoreoti copiii altora ca sã  poti avea grija de copiii tãi. Ti se spune mereu cã asa e normal: care pe  care“2.

Normalitatea anormalului din România, denuntatã de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici în Mãsura vremii este rezultatul a saizeci de ani de inginerie socialã si economicã.  Scopul ei a fost sã fabrice „omul nou“ al comunismului si  „homo oeconomicus“ al doctrinelor neoliberale.  Comunismul si neoliberalismul sunt perfect compatibile,  ambele având nevoie de o societate de masã. „Homo sovieticus“ nu-i altul decât „homo oeconomicus“ în varianta sa  bolsevicã – omul masificat, omul-ca-mijloc. Masificarea înseamnã despuierea omului de calitãtile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractã si intersanjabilã.  Masificarea devine inevitabilã într-o societate dominatã de  productia pe scarã largã si de marile organizatii, etatiste sau  private, aferente ei.

În România, colectivizarea agriculturii urmatã de „sistematizarea satelor“, proiectele faraonice (Canalul Dunãre-Marea Neagrã), dezvoltarea monstruoasã a petrochimiei, siderurgiei si a „industriei constructoare de masini“ au creat o  societate de masã a penuriei permanente. Colectivizarea si  industrializarea comunistã n-au reusit sã ridice „nivelul de trai  al întregului popor“, dar au distrus sistematic si eficient România interbelicã, o tarã formatã dintr-o tesãturã deasã de  comunitãti organice: familia extinsã, satul, Biserica si parohia. Aceste stucturi locale eterogene asigurau românului o  viatã materialã si religioasã ancoratã într-un sol solid. Pentru a  distruge temeiul si rostul omului, comunistii au slãbit sau  chiar distrus comunitãtile organice. Odatã dezrãdãcinat, românul a fost reîncadrat în societatea de masã prin mijloacele  economice, politienesti si propagandistice de care dispunea  statul comunist. (Comunitatea organicã a fost înlocuitã de acel  groupe d’encadrement: „celula de partid“, „sindicatul“, „comitetul de fabricã“ etc., care depindea în întregime de structurile centrale de partid.) Masificat, românul îsi pierdea astfel  posibilitatea de a trãi pe propriile picioare si devenea o simplã  unealtã în mâinile sistemului.

Masificarea omului nu este un fenomen specific comunist.  „Se poate spune cã, în general, societatea individualistã (occidentalã) a secolului al XIX-lea a luat nastere prin dezintegrarea unor  astfel de grupuri mici cum ar fi familia si biserica. Odatã ce aceste  grupuri si-au pierdut importanta, individul a fost lãsat practic izolat. A  fost aruncat într-un nou mediu, în general urban, si drept urmare,  «dezrãdãcinat». Nu mai avea un loc traditional în care sã trãiascã, nu  mai era atasat geografic de un loc fix, sau, istoric, de o linie de  strãmosi. Un individ, dezrãdãcinat într-o asemenea manierã, nu poate  fi decât parte dintr-o masã“3.

În 1989, România nu avea „armatele de muncitori“ prevãzute în Manifestul comunist, ci mase de dezrãdãcinati. Navetistul, cãministul, tãranul strãmutat cu forta la bloc, bisnitarul,  tânãrul profesor stagiar, trimis obligatoriu „la tarã“, „omul cu  mapa“, tãind frunzã la câini în „sediul gospodãriei“, ceapistul  furând cu sacul din lanurile tuturor si ale nimãnui, pensionarul, asezat pe scãunel la coadã, „sã prindã ce se dã“, functionarul, care se fãcea cã munceste în deplin acord cu statul, care  se fãcea cã-l plãteste – si multi alþii ca ei, adunati laolaltã, au  format materia primã pentru revolutia culturalã si economicã  postdecembristã. În lipsa maselor gata fezandate, în lipsa  sclavilor fãrã Dumnezeu, care-si pierduserã deja temeiul si  rostul în lume, ar fi fost imposibilã Marea Transformare din  ultimii douãzeci de ani – tranzitia de la „România multilateral  dezvoltatã“ la „România bananierã de top“4. Este relativ usor  de explicat convertirea cadrelor bolsevice, de rangul unu si  doi, a „clasei dominante de înlocuire pentru economia de  piatã“ la „prezenta ideologie a democratiei: adicã libertatea  dictatorialã a Pietei, temperatã de recunoasterea drepturilor  omului spectator“5. Mult mai complexe si greu de descifrat  sunt avatarurile omului masificat din perioada tranzitiei.

Ce ar fi fost normal sã se întâmple…

În mod firesc, cãderea comunismului ar fi trebuit sã declanseze procesul demasificãrii constiintelor, institutiilor si al infrastructurii economice. Procesul nu se putea însã desfãsura în  cadrele vechii antropologii „materialist stiintifice“. Pentru  comunisti, fiinta umanã nu avea propria sa fire, era doar o  etapã în cadrul evolutiei darwiniste. Dacã anchetatorii si temnicierii de la Aiud si Piteoti n-ar fi vãzut în român o simplã  maimutã degeneratã închinãtoare la idoli, n-ar fi îndrãznit sã-l  foloseascã drept cobai. Iatã de ce demasificarea României  trebuia începutã cu repunerea în drepturi a conceptiei traditionale despre om, bazatã pe antropologia crestinã a persoanei. În temnitele comuniste, odatã cu „dusmanii de clasã“, a  fost închis adevãrul Dumnezeului Treime de Persoane, al  persoanei umane si al dimensiunii personale a lumii. Iesit la  luminã, acest adevãr ar fi rupt vãlul de pe ochi – dupã patruzeci de ani, românii ar fi avut din nou putinta sã vadã chipul lui  Dumnezeu întipãrit în ei însisi. Masificati (si nu „colectivizati“, cum se spune în mod gresit), românii deveniserã  indivizi anonimi care uitaserã cã „Dumnezeu creând firea  noastrã dupã chipul Sãu, a creat-o ca sã fie asemenea firii  Lui…“6. Demasificati, indivizii anonimi si dezrãdãcinati ar fi  redevenit persoane cu rost si temei.

Pentru a repune românul în rostul si temeiul lui traditional,  era obligatoriu ca restaurarea viziunii personalist-crestine sã  fie însotitã de noi practici economice si sociale si de restructurarea din temelii a institutiilor statului. Fundamentul spiritual  si economic al persoanei, comunitatea organicã, nu putea fi  refãcut atâta timp cât lumea româneascã nu revenea la dimensiunile sale personale. Minele de cãrbune, combinatele petrochimice si „satele sistematizate“ nu produc persoane în sens  crestin si comunitãti organice, ci lonely crowds, mase de  indivizi fãrã nici un Dumnezeu, anonimi oi aglutinati. Iar  institutiile statului, masificate prin birocratie, ideologie si  coruptie sunt un rezervor nesecat de sclavi, clienti si gãsti  clientelare. Doar „într-un stat cãlãuzit de principiile crestine,  fiintei umane îi sunt garantate drepturile fundamentale încã  din momentul conceptiei“7. Doar într-o economie la scarã  umanã, condusã de principii distributiste, o economie a locului, care sã „întrupeze“ antropologia persoanei, ar fi putut  înflori din nou „vecinãtatea“ si comunitãtile organice: familia  crestinã extinsã si parohia8. O economie distributistã ar fi  creat o societate româneascã de mici proprietari-producãtori,  un stat reprezentativ, o administratie condusã pe principiile  subsidiaritãtii si o tãrãnime gospodarã, asezatã la locul ei.  România interbelicã a fost unul dintre primele state din  lume care a avut o economie distributistã înfloritoare. În timp  ce, în Occident, evolutia economicã si socialã actualã a tãrii  noastre este urmaritã cu îngrijorare, furnizând un „studiu de  caz“ al coruptiei si cleptocratiei din tãrile postcomuniste – în  acelasi Occident, mai precis în cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA este redescoperit modelul distributist din România lui Ion Mihalache9. La vremea sa, modelul  economic gândit de Belloc si Chesterton, practicat deja în  Estul Europei de partidele agrariene, era considerat o sansã  pentru Occident. „G. K. Chesterton nu-si putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul sãu economic construit pe «a  treia cale», între capitalismul liberal si comunism, implicând o  redistribuire democraticã a proprietãtii, înregistra un succes  concret în locuri unde nu te-ai fi asteptat… «Marea miscare  modernã este agrarã», scria el, «inspiratã de etica fundamentalã a câmpului». În întreaga Europã de est si în Balcani,  «într-un fel de tãcere reverentioasã, tãrãnimea a dus o luptã  vastã si înversunatã contra bolsevismului si a fratelui sau  geamãn, care este Marea Corporatie, iar tãrãnimea a câstigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotiturã în istorie  precum convertirea lui Constantin oi Revolatia Francezã…  Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea rãzboiului  [Primul Rãzboi Mondial] marchezã o enormã victorie pentru  tãran si, în consecintã, o enormã înfrângere atât pentru comunisti cât oi pentru capitalisti“10.  Ce principii stãteau la baza victoriei repurtate de „rãzvrãtirea verde“ a tãrãnimii est-europene11? În primul rând, agrarienii, spre deosebire de fascisti, sustineau idealurile democratiei economice si ale pluralismului. Capitalismul liberal le  repugna pentru cã trata persoana ca pe o marfã oarecare.  Dusmani neîmpãcati ai comunistilor, „rãzvrãtitii verzi“  instauraserã o economie care asigura o largã distribuire a micii  proprietãti. Dacã fascismul, comunismul si capitalismul liberal masificau societatea, distrugeau comunitãtile organice si  atentau la demnitatea persoanei, agrarienii protejau relatiile de  familie si gospodãria individualã în calitatea ei de unitate  economicã independentã. Odatã ajunse la putere în Europa de  est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivã a  industriei, comertul liber cu vecinii, cooperativele si asociaþiile voluntare, constitutionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învãtãmântului si  serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comert liber în  centrul si estul Europei12.   Ar fi avut România postdecembristã sanse reale sã adopte o  „a treia cale“ între cei doi „frati gemeni“, socialismul oi  comunismul? Ar fi fost posibil – imediat dupã 1989 – un  proiect teologic-politic si economic de repersonalizare a tãrii,  o reînnoire a celei de „a treia cãi“ inaugurate de România  interbelicã? Imensa vointã de schimbare, refacerea Partidului  Naþional Tãrãnesc, care se bucura de un lider respectat din  „vechea gardã“, renasterea crestin-ortodoxã si aparitia unei  economii de piatã informale (capitalismul buticarilor) ofereau  cadrul favorabil pentru demararea unui astfel de proiect major. Dar nu a fost sã fie. Urmasul postdecembrist al PNT-ului,  PNT-CD nu a rezistat pe scena politicã româneascã datoritã  infiltrãrilor securiste si atacurilor conjugate venite din tabãra  postcomuniotilor si a neoliberalilor. (Dupã douãzeci de ani,  din prima fortã de opoziþie, PNT-CD-ul a devenit un partid de  buzunar, irelevant.) Nu este mai putin adevãrat cã în anii sãi de  glorie PNT-CD-ul a fost singurul partid care a luptat în mod  consecvent pentru respectarea dreptului la proprietate. De  pildã, vicepresedintele PNT-CD, Vasile Lupu, a depus eforturi dramatice pentru a convinge clasa politicã sã adopte  „legea Lupu“ de retrocedare a terenurilor agricole si forestiere. Abia dupã zece ani de la prãbusirea comunismului, parlamentarii au catadicsit s-o adopte. Astãzi, de bine de rãu,  România are un cadru legislativ care garanteazã proprietatea.  Cu toate acestea, tara noastrã se situeazã pe ultimul loc din  Europa la restituirea proprietãtilor confiscate de comunisti.  Iar, din ceea ce s-a retrocedat, o parte s-a fãcut pe nedrept, în  pur stil mafiot.  În perioada tranziþiei, fortele politice din mainstream – dreapta neoconservatoare sau „civic liberalã“ în simbiozã cu  stânga tehnocraticã cu pedigree iliescian13 – nu au arãtat nici  un interes pentru o „a treia cale“. Au fost preocupate doar sã  adopte „tehnicile“ de jaf economic si sã îndeplineascã sârguincios politicile de subjugare financiarã a tãrii si agenda  social-culturalã a „corectitudinii politice“.

Ce a fost anormal sã se întâmple…

Mai presus de toate, nu a fost deloc normal ca România sã  importe încã o utopie social-economicã, prelungind astfel  efectele comunismului.

Dupã o scurtã perioadã de ezitare, când unii încã mai  credeau cã pot resuscita sistemul printr-un „comunism cu fatã  umanã“ sau un socialism puternic etatizat de tip suedez, „elitele“ au adoptat credinta neoliberalã în mântuirea secularã  prin „autoreglarea pietelor“. Altfel spus, au luat în brate doctrina Reagan-Thatcher a „pietei libere“14.  Pentru România, utopia neoliberalã a însemnat un drum  fãrã ocolisuri cãtre pauperizare si dezrãdãcinarea a milioane  de oameni, un sistem politic mafiot, un capitalism gangsteresc, cu „tunuri“, „tepe“, „cãpusãri“, contracte si privatizãri  frauduloase. Pe plan socio-cultural, „corectitudine politicã“ si  inginerie socialã. Criza economicã mondialã a demonstrat  fãrã putintã de tãgadã: ordinea economicã neoliberalã este  anticrestinã, ea însãsi genereazã coruptie si sãrãcie, distruge  coeziunea socialã, intensificã predispozitiile egoiste si speculative ale agentilor economici privati, extinde puterea statului  managerial. Românii n-au fãcut decât sã punã paie pe foc.  N-am avea astãzi „moguli“ si „baroni locali“ intangibili  dacã n-ar exista credinta oarbã cã piata se autoregleazã iar  societatea trebuie sã lase lucrurile din economie sã se desfasoare de la sine. Dacã „piata liberã“ n-o putem atinge nici  mãcar cu un pai, dacã mâna ei invizibilã ne are în grijã pe toti,  cum sã intervenim atunci cu politia si garda financiarã în  ograda marilor jefuitori? N-am lega de stâlp însusi „laissez-faire“-ul dacã i-am priponi pe politicienii corupti si pe  moguli? Cum sã înlãturi efectul si sã lasi intactã cauza?

În România nu numai cã se furã într-o veselie, dar jaful este  justificat savant de „experti“, „elite culturale“ si politicieni:  asa cum „socialismul multilateral dezvoltat“ era o etapã în  drumul spre comunism, si tranzitia de astãzi, în ochii lor, nu-i  decât o „etapã dureroasã dar necesarã“ pe calea realizãrii viitoarei economii din Paradis: piete cu o concurentã perfectã între „agenti voluntari“ angajati în schimburi reciproc avantajoase; un echilibru armonios între cerere si ofertã; disponibilitatea liberã a resurselor; justitie nepãrtinitoare si stat „minimal“.

„Laissez-faire“-ul a fost de la bun început o ideologie  etatistã si antidemocraticã. Sociologul conservator Robert  Nisbet, într-o operã rãmasã clasicã, scria:  „Într-un anumit sens, putem spune cã asa numita piatã liberã nu a  existat niciodatã decât în imaginatia rationalistilor… cea mai mare  parte a stabilitãtii capitalismului din secolul al XIX-lea derivã din  însusi faptul cã revolutia capitalistã fusese incompletã…  «Laissez-faire»-ul nu s-a nãscut, ci a fost nãscut. A fost adus la viatã  prin distrugerea planificatã a vechilor traditii si asociatii, a vechilor  sate si a altor forme de securitate socialã, a fost nãscut prin forta  statului…“15.

O democratie economicã (distributism) si politicã (un regim democratic cu adevãrat reprezentativ) este incompatibilã  cu „laissez-faire“-ul. Nu-i de mirare cã adeptii lui au preferat  în trecut sufragiul limitat iar astãzi cautã mereu parlamente  slabe si întãrirea puterii executive si legislative. În România,  sfidarea Parlamentului de cãtre presedintele tãrii (nu cã Parlamentul, judecat individual, la firul ierbii membrilor sãi, ar fi  mai breaz), adoptarea legilor prin „ordonante de urgentã“, impunerea unor mãsuri nepopulare prin dictat legislativ bruxellez corespund logicii antidemocratice a modelului neoliberal.  Ceea ce politicienii si kulturnicii români numesc „capitalism democratic“16 nu-i altceva decât un „capitalism iacobin“17. Dreapta neoconservatoare si stânga tehnocraticã sunt  noii iacobini din România. În ciuda unor diferente minore,  ambele grupãri au un Weltanschauung si obiective comune.  Precum marxistii, neoiacobinii dâmboviteni se prezintã în  chip de „agenti rationali“. Desi invocã la tot pasul „societatea  deschisã“18, „piata liberã de idei“, ei mânuiesc un discurs  elitist si antidemocratic. Considerã cã (non-)ideile lor schimbãtoare si strategiile de inginerie socialã sunt superioare întrucât reprezintã, ca la marxisti, „pasii apãsati ai istoriei peste  victimele inadaptabile“; cei care îndrãznesc sã le conteste  trebuie sã suporte consecintele. Precum trotkistii, sunt internationalisti (globalisti) – diferentele nationale si culturale din  economie le considerã un semn al înapoierii –, îi urãsc pe  tãrani si viaþa la sate. Într-o împletire de marxism si darwinism  social, rationalizeazã interesul de sine reducându-l la o dimensiune vulgar materialistã: bani, cresterea nivelului de trai si consumism.

Este un fapt stabilit cã ingineria socialã si economicã din  România a fost întreprinsã de „Banda celor Patru“: 1) oligarhia politico-financiarã postdecembristã, marii „moguli“ si politicienii care i-au sprijinit; 2) marele capital transnational; 3)  asociatiile si think-tank-urile private (în strânsã colaborare cu  institutiile statului) venite în România sã facã inginerie socialã; 4) intelectualitatea stipendiatã.  Rezultatele catastrofale ale acestui experiment dâmboviteano-popperiano-neoliberal sunt descrise succinct de un tânãr ziarist român19:

„La douãzeci de ani dupã schimburile din ’89, avem o tarã în care  activele au fost înstrãinate aproape total, în care industria productivã a  fost pusã la pãmânt, iar datoriile contractate urcã pe o scarã exponentialã imposibil de parcurs îndãrãt. La nivelul administratiei locale se  furã aproape totul [iar la nivelul national, „mogulii“ au furat deja tot  ceea ce a fost de furat – n. O.H.], în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de finantat. Domenii care  altãdatã ne fãceau onoare, de la cercetare si învãtãmânt, pânã la sport  si culturã, înregistreazã regrese vizibile. Generatia tânãrã creste asemenea unor buruieni, fãrã îngrijire din partea unor scoli fãrã prestantã  sau a unor pãrinti pusi pe fugã prin toatã Europa pentru asigurarea  unei surse de venit. Asistãm, de fapt, la falimentul leadership-ului  oligarhiei postdecembriste… Activele, pietele, finantarea si deciziile  se aflã acum în mâna corporatiilor occidentale care în ultimii ani au  sufocat consumatorul local, aflat într-o permanentã defensivã. Preocupati de rãfuiala cu tiranii comunisti ai trecutului, iesiti pe usa din  dos a istoriei, intelectualii nostri au uitat sã îi avertizeze pe români  asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce prãdãtor: capitalul  speculativ occidental…“20.

Actualul sistem social, politic si economic din România nu  dã semne cã ar fi reformabil. El este efectul unui dezastru  planificat în care „inginerii“ au luat în calcul si credulitatea  românului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si lasitatea intelectualilor. Mai mult.  Au fost constienti cã reformele lor vor avea consecinte neprevãzute; stiau cã înlãturarea depãsitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunistã nu va fi  deloc uosarã. În pofida piedicilor si a unor pierderi temporare,  experimentul le-a reusit.  În orbirea lor iacobinã, „inginerii“ au uitat totusi cã, într-o  tarã ca România, efectele experimentului sunt oricând reversibile. Pe plaiurile mioritice, nimeni nu crede într-o utopie mai  mult de trei zile. Statul în cap nu-i pe firea românului, ca un  Hopa-Miticã, românul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastrã, de aici si acum.  La noi, în spatele betivului navetist zace gospodarul; sub  omul masificat, persoana; fiecare ecran de televizor se prelungeote cu o icoanã; la tarã, fiecare bãtrân are doi nepoti la orat –  pustii fug periodic „sã-si încarce bateriile în satul bunicilor“;  la trei manageri corporatisti, unul „sifoneazã“ transnationala  prin firmele prietenilor sãi; la un globalist trotkist „de-ai lor“,  patru „tigani bãtãiosi de-ai nostri“; patrimoniul arhitectural,  dãrâmat cu sau fãrã bunã stiintã – printre ruinele sale, traditiile  noastre rãmân încã vii; la suprafatã, România, o bramburealã  – în adâncime, o trezvie întru Hristos; fiecãrui „moromete“  mahmur, îi strigã la ureche un „golan“ lucid:

„România, trezeste-te
sunt atâtea de fãcut
si te-ai rãtãcit.
România, trezeste-te…“.

Economia dãruirii si pâinea noastrã cea de toate zilele

De douãzeci de ani, iacobinii români tot vor sã ne convingã  cã brutarul lui Adam Smith, ca sã facã pâine bunã, trebuie sã  tinã cont doar de interesul sãu personal exprimat de obsesivul  „cum sã fac sã cãstig mai mult“. Dupã cum a demonstrat  David L. Schindler21, brutarul care lucreazã doar pentru satisfacerea interesului propriu, echivalent cu profitul bãnesc (în  ordinea neoliberalã), instrumentalizeazã:
1) întregul proces de fabricare a pâinii;
2) produsul (bucata de pâine);
3) persoana care cumpãrã si consumã pâinea.

Le instrumentalizeazã în sensul cã acestea devin mijloace  utilitare pentru satisfacerea interesului de sine. Care sunt consecintele?
„Instrumentalizând procesul de fabricare a pâinii, bucata de pâine  si pe consumator pentru a obtine profit, brutarul reduce realitatea  fiecãruia, prin urmare si realitatea pe care fiecare dintre cei trei poate  sã i-o ofere lui însusi, la o «realitate în primul rând pentru profit». Dar  asta înseamnã si o reducere a realitãtii proprii a brutarului. Ideea este  cã – procesul de fabricare a pâinii, pâinea si consumatorul – prin definitie, sunt menite sã-l sporeascã pe brutar doar (si în primul rând) în  planul profitabilitãtii“22.

În numele instrumentalizãrii marxiste, comunistii au luat  pâinea de la gura românului; în numele lui Adam Smith,  supermarketurile au instrumentalizat pâinea într-un burete  burdusit cu aditivi vãtãmãtori; în numele lui Adam Smith,  culturile de grâu au fost înlocuite cu cele de rapitã iar afaceristii, urmãrindu-si propriul interes, au instrumentalizat importul de grâu instrumentalizat genetic. Si tot în numele aceluiasi Adam Smith, este instrumentalizatã disparitia tãranului  român asa încât pâinea sã nu mai fie „pâinea noastrã, cea de  toate zilele“, ci o profitabilã afacere globalã. Exemplele pot  continua la nesfârsit.  Milioane de români au fost îndemnati sã-ti urmãreascã  interesul propriu „cum se cuvine“. Dupã douãzeci de ani, uniti  în a profita de orice si oricine, românii s-au trezit mai înstrãinati, mai masificati în dezunire si mai goi sufleteste ca niciodatã. „Piata autoreglabilã“ nu a dezvoltat acte spontane de  generozitate mutualã si nici un mecanism eficient de producere si distribuire a prosperitãtii materiale. În general, românii  au rãmas aceiasi sclavi nefericiti. Au schimbat doar plantatia  oi stãpânul.

Transformatã într-o unealtã pentru propãsirea Noii Ordini  Mondiale, România a devenit un „desert economic“ în sensul  acordat de Jane Jacobs acestui termen23.
„Desertul este un element steril, scrie Jacobs, energia primitã în  timpul zilei este risipitã noaptea. Doar foarte putinã energie se pãstreazã… Cele mai sterile sau mai inerte asezãri de tip desert sunt cele  bazate pe consumul direct al produselor importate – de exemplu,  comunitãtile care trãiesc de pe urma banilor trimisi de muncitorii  plecati la lucru în strãinãtate… Nu departe de ele, gãsim localitãtile  bazate pe monoproductie si consum local neglijabil, cum ar fi orasele  agricole sau cele care trãiesc din exploatarea resurselor naturale,  centrele turistice, cazinourile de pe rezervatiile indienilor din SUA,  orasele monoindustriale si enclavele care folosesc intensiv munca în  procesele industriale de asamblare si procesare. Toate acestea sunt  mai degrabã deserturi economice (unde mai creste poate un singur tip  de cactus) decât jungle“.

Nu sunt oare satele si orasele României deserturi care  risipesc „energia“ primitã de la românii „din afarã“, Uniunea  Europeanã, FMI sau din orasele-companie bazate pe monoproductie? Nu are România un sistem economic bolnav ce se  hrãneste în mod artificial din subventii si consumul direct al  produselor din import? Jacobs propune solutii concrete pentru ca desertul economic sã se transforme într-o regiune analogã deltei unui râu – o  zonã dinamicã capabilã sã hrãneascã „direct sau indirect diversa ecologie reticularã a activitãtilor economice“.

În conditiile României, avem nevoie de mai mult decât  solutii economice. Desertul nostru a devenit atât de extins  încât zonele aride au depãsit regiunile „materiale“ si au pustiit  sufletele. Economia actualã produce nu numai indigentã materialã ci si sãrãcie ontologicã. România profundã s-a refugiat  în oaze de vegetatie aflate în calea furtunilor de nisip si atacurilor nomazilor. Barajul construit de comunisti în amonte  împiedicã si azi revãrsarea energiilor divine asupra vietii  noastre materiale. Doar prin dãrâmarea colosului de beton,  fluviul izvorât din Dumnezeul Treime de Persoane va reveni  în vechea sa matcã, desertul va fi din nou udat de ape, vegetatia va renaste, orasele si satele vor înflori din nou. Doar prin  acest act radical, desertul economiei românesti se va transforma în delta descrisã de Jane Jacobs.  Comunistii si iacobinii neoliberali au construit baraje pentru a transforma omul si natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor „utilitarã“ este prezentatã în limbajul de lemn  tehnocratic drept o „administrare si valorificare de resurse“.  De fapt, este un jaf în toatã regula. În desertul economic, nimic  nu poate rãmâne în demnitatea sa ontologicã originarã, de dar  al lui Dumnezeu. Totul „stã în rezervã“24 pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca „realitate redusã la si pentru  profit“ (David L. Schindler). Sã ne gândim ce se întâmplã  astãzi cu Rosia Montana. Sau ce s-a întâmplat în lume cu  „vastul rezervor de resurse financiare“ exploatat în numele  asa-zisului self-interest rightly understood al lui Adam Smith.  Mai presus de toate, sã nu uitãm însã furtul de substantã  ontologicã. Cu cip-ul implantat în minte, de cãtre Bani si  Ideologii, românii au uitat treptat sensurile existentiale majore. Au devenit simpli privitori de TV si vitrine, asamblatori  de zerouri.

Sãrãcirea naturii umane si a realitãtii prin jaful „utilitar“  poate fi combãtutã eficient doar într-o economie a dãruirii. Nu  este vorba de o nouã utopie, ci de practici sociale si economice  viabile, bazate pe o antropologie crestinã a darului si a „vecinãtãtii“.  Va trebui sã-i înlesnim românului posibilitatea de a rãspunde dragostei divine care urmãreste sã-l restaureze în darurile  sale primite în Hristos. Iar principalul dar oferit nouã de  Dumnezeul în Treime, bogãtia cea mai de pret este însãsi  persoana noastrã. O „bogãtie ontologicã“25 pe care avem  datoria s-o sporim în „circulatia de viatã trãitã cu altii“. Scrie  Dumitru Stãniloaie:
„Numai întrucât mã dãruiesc eu lui în deplinã libertate mi se  dãruieste si el. Si dãruindu-mã eu lui, mã dãruiesc lui Dumnezeu prin  el si viceversa… Unde e dãruire acolo e libertate, pentru cã acolo e  Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Cãci el e în acelasi timp  Duhul dragostei: «Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate»“26.
Între dragoste si libertate este o atât de strânsã legãturã cã nu se  poate întelege una fãrã alta. La aceastã libertate a dãruirii din dragoste  ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dãruim din dragoste suntem  liberi“27.
„Circulatia de viatã trãitã cu altii“ este în prezent strangulatã de circuitele globale ale capitalului financiar cãruia neoliberalismul îi acordã prioritate absolutã. În România „stirilor  de la ora cinci“ nu ai altã optiune decât sã functionezi în  termenii instrumentalizati ai „pietei libere“. Dacã esti în „sistem“, nu poti sã supravietuiesti în afara unor schimburi contractuale între „strãini“ (monade abstracte într-o masã informã) care îsi urmãresc interesul de sine (profitul bãnesc). Într-o  astfel de paradigmã economicã, sãrãcia ontologicã si cea materialã se alimenteazã reciproc.
„Profitul, înteles în mod corect, nu este în primul rând un câstig  mãsurabil din punct de vedere cantitativ, un câstig situat în afara  persoanei ci o sporire calitativã a capacitãtii de existentã a ceea ce ti  s-a oferit în dar“28.

Reducând întreaga realitate la profit, si relatiile interumane  la tranzactii comerciale între „strãini“, pânã la urmã, toatã  lumea sãrãceste – si la propriu, si la figurat.  În cadrul economiei domestice, a oikos-ului, pâinea coaptã  de gospodinã în cuptor, pentru a fi oferitã în dar familiei sale,  este mai gustoasã decât cea de la supermarket. Multumind lui  Dumnezeu, gospodina coace pâinea de dragul pâinii si de  dragul celorlalti, iar dãruirea pâinii în familie („vecinãtate“) o  umple de bucurie. Nu este indiferentã sau exterioarã pâinii  calitatea moralã a gospodinei. Dãruind dupã o logicã a binecuvântãrii, gospodina nu considerã cã „produce“ pâine, doar  cã împarte cu dragoste un dar primit de la El. Grija ei este sã nu  „strice“ darul, sã nu-i afecteze natura intrinsecã. (Hristos fiind  „pâinea vie“29, pâinea necesarã trupului nu se poate îndepãrta  de izvorul vietii.) Iatã de ce aspectul calitativ al pâinii este  foarte important. Iar în calitatea ei este inclus prinosul ontologic (pâinea ca dar care se împarte celorlalti, adâncind „circulatia“ si angajarea reciprocã în universul interpersonal al familiei). Gospodina alege fãina si celelalte ingrediente pentru  „bunãtatea“ lor intrinsecã, nicidecum pentru ieftinãtatea lor.  Timpul de coacere nu este grãbit iar reteta traditionalã, un dar  de la bunica, este riguros respectatã.  Diferenta de calitate între produsul realizat în casã si cel de  la supermarket rezidã în telos-ul pâinii, scopul pentru care ea a  fost frãmântatã, coaptã si împãrtitã. Spre deosebire de gospodinã, supermarketul nu „distribuie“ un dar într-un circuit binecuvântat, ci „produce/vinde“ pâinea dupa logica instrumentalã a schimbului (dau ca sã primesc). În felul acesta, supermarketul sãrãceste atât realitatea pâinii cât si pe aceea a  cumpãrãtorului. Acesta din urmã este redus la statutul de  consumator manipulabil. Pâinea cu aditivi îi va fi „oferitã“  mai întâi drept imagine publicitarã în vreme ce adevãrul ei,  procesul instrumentalizat de panificatie si comercializare, îi  va fi mereu ascuns.

Pãinea cu aditivi nu poate fi o întrupare a calitãtii întrucât,  prin natura ei, este artificialã, se îndepãrteazã de viatã. Nu este  nici locul unei bogate experiente culinare, nici al unei prezente  interpersonale si nici al unui timp evenimential (consumarea  pâinii calde în familie constituie un eveniment). Pâinea feliatã  nu se vinde datoritã calitãtilor ei. Precum orice lucru situat în  afara Vietii, dincolo de circuitul dãruirii si al binecuvântãrii,  pâinea-burete contine o lipsã, ascunde un gol. Dacã darul este  „plin“ si personalizat, produsul de consum este o sumã de  zerouri. Pâinea nu „se vinde“, ci „este vândutã“; „sistemul de  supermarket“ este cel care ne convinge s-o cumpãrãm prin  tehnici de marketing. Imaginea publicitarã, corectorii de gust  au menirea sã compenseze lipsa calitãtii. Tot „sistemul“ are  puterea sã ascundã disfunctionalitatea economicã de la baza  procesului de panificatie (disfunctionalitatea lui „a produce“  în masã) – primatul cantitãtii – sã vinzi marfã ieftinã, multã si  proastã. De fapt, scopul supermarketului nici mãcar nu este sã  vândã pâine, ci sã facã bani cu orice pret. Ieftinãtatea relativã a  pâinii spongioase este o aparentã. Pretul ei adevãrat iese la  ivealã doar atunci când luãm în calcul efectele nocive asupra  vietii: nocivitatea aditivilor asupra sãnãtãtii, distrugerea planetei de cãtre agricultura industrialã etc. Dar asta nu mai  intereseazã supermarketul si ideologiile care-l sustin.

În loc de concluzii

Antologia Economia libertãtii. Renasterea României profunde propune o rupere radicalã de realitatea anormalã în care  primeazã dictonul business as usual. Cititorul gãseste descrise  în paginile ei conditii si practici viabile prin care „economia  dãruirii“ se pot extinde la întreaga societate. Dacã tot ceea ce  ne înconjoarã este un dar de la Dumnezeu, relatiile interumane, inclusiv cele economice, nu pot eluda „legea darului“.  Nu propunem o „reîntoarcere la oikos“. Nici la nisa ecologistã sau la autonomia economicã a micii comunitãti voluntare, preamaritã în Manifestul lui Unabomber. Ruptura nu se  produce în numele nostalgiilor trecutului sau a unei utopii   comunitariste desuete. Ruptura are loc în numele unor alternative viabile pentru a salva prezentul si viitorul. Autorii  antologati propun României un spatiu economic postcapitalist  coerent cu crestinismul si traditiile noastre economice. O  pluralitate de moduri de functionare si organizare situate dincolo de dihotomiile si, mai ales, de complicitãtile dintre capitalism si socialism, public si privat, global si local.

Se presupune cã Imperiul Roman s-a prãbusit atunci când  nu a mai putut finanta costurile exorbitante ale megamasinii  imperiale. Ne aflãm într-o situatie similarã30. Vechea economie hipercomplicatã a Imperiului neoliberal global, bazatã pe  munca sclavilor din corporatii si sweatshop-uri nu mai functioneazã. România, ca si multe alte tãri, USA included, nu mai  poate suporta costurile sustinerii actualului model economic.  Românii vor fi fost complet epuizati înainte de a plãti miliardele de euro pentru „modernizare“ si „integrare“. Întrucât  resursele financiare si naturale necesare unei dezvoltãri socio-economice continue au fost secãtuite, cum o nouã subventie masivã de energie nu se întrevede, actuala economie  globalã nu poate supravietui. În aceste conditii de tensiune  maximã în sistem, alternativa este revenirea la o stare de  echilibru mai simplã si mai puþin costisitoare.  Civilizatia globalã de astãzi este o aberatie în istorie. Societatea româneascã, situatã cumva la marginea sistemului, rãmasã neintegratã prin „România profundã“, are o realã sansã  de a evita obezitatea economicã si civilizationalã care este în  curs de a ruina Occidentul. O societate distributistã la scarã  umanã, cu o economie postcapitalistã a dãruirii, formatã din  mici producãtori/proprietari asociati pe baza „vecinatãtii“  poate fi o alternativã greu de realizat în SUA. Pentru România,  o demontare a structurilor mafiot-birocratice n-ar fi însã o  catastrofã, ci o izbãvire. Demasificarea si dezagregarea actualului sistem, revenirea la unitãtile economice naturale (familia, vecinãtatea), generalizarea si legalizarea practicilor prosumiste31, „open source“ si a celor bazate pe parteneriat si  dãruire s-ar dovedi procese de economizare care ar evita  colapsul final. Mai mult. Întoarcerea la o lume normalã, cu  Dumnezeu si rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist si aventura „liber-schimbistã“ de astãzi ar  pregãti temeiul pentru economia postcapitalistã a viitorului.  John Chrysostom Médaille si echipa sa nu sunt venetici  care au venit pe post de Soros si Tismãneanu sã dea lectii  României. Ei sunt prieteni adevãrati, megiesii nootri. „A treia  Fortã: România profundã“ le-a cerut sfatul, punându-le o  întrebare la care nu a gãsit un rãspuns printre „expertii“ oi  „elitele“ din tarã: cum am putea rãmâne români, crestini, liberi  si prosperi pe timp de furtunã, când corãbiile cu sclavi din jur  se scufundã?  Sfatul lor generos a luat forma acestei antologii. Sã-l primim asa cum primim pâinea caldã scoasã de mama din cuptor.

NOTE

1 Pentru o descriere a practicilor economice bazate pe prosumeri si impactul  economiei prosumeriste asupra celei monetarizate vezi Alvin Toffler, Heidi  Toffler, Revolutionary Wealth, Alfred A. Knopf, 2006 (partea a sasea, „Prosuming“).

2 Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradã“, în Mircea Platon, Gheorghe  Fedorovici, Mãsura vremii. Îndemn la normalitate (Bucureoti: Predania  2009).

3 Jacques Ellul, Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes (Vintage  Books, 1973).

4 Vezi Ilie Serbãnescu, „România bananierã de top“, în Dilema, 13 ianuarie  2009.

5 Guy Debord, Societatea spectacolului (EST, 2001), p. 17.

6 Dumitru Stãniloae, Trãirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (Cluj-Napoca: Da-  cia, 2000), p. 67.

7 Gheorghe Fedorovici, Învecinarea ca temei al unei teologii politice ortodoxe,  în Mãsura vremii: Îndemn la normalitate, p. 265.

8 „Cu doar treizeci de ani în urmã, cartierele bucurestene încã mai erau  cunoscute dupã numele bisericilor lor: Precupetii Vechi, Silvestru, Icoanei,  Maica Domnului, Sfântul Gheorghe“, Mãsura Vremii: Îndemn la normalitate, p. 271.

9 A se vedea Allan C. Carlson, The Third Ways. How Bulgarian Greens,  Swedish Housewives and Beer-Swilling Englishmen Created Family-Centered Economies – and Why They Disappeared (Wilmington, Delaware: ISI  Books, 2007).

10 Idem, pp. 83-84.

11 Numele sub care este cunoscutã miscarea agrarianã a anilor ’20. „Rãzvrãtirea  verde“ va aduce la putere partidele agrariene din estul Europei. În 1923 ele  înfiinteazã „Internationala Verde“ pe baza „ideii agrarianismului universal“.

12 Vezi interviul cu Allan Carlson pe site-ul ISI Books  http://www.isi.org/books/bookdetail.aspx?id=5afd5e0b-5e25-4c61-9ae4-705e3c7e030.

13 Pentru o descriere a fortelor de pe esichierul politic românesc, vezi Ce se  întâmplã cu noi, de Mircea Platon, în A Treia Forþã: România profundã, p.  207.

14 Despre caracterul utopic al capitalismului neoliberal, vezi Pierre Rosanvallon, Le capitalisme utopique. Histoire de l’idée de marché (Éditions du  Seuil, 1979); John Gray, False Dawn (New York: The New Press, 1998);  Armand Mattelart, Histoire de l’utopie planétaire (Éditions La Découverte,  2000) (capitolele „Adam Smith et la division harmonieuse du monde“ si „La  prégnance du modèle de la liberté marchande“).

15 Robert Nisbet, The Quest for Community: A Study în the Ethics of Order and  Freedom (San Francisco: Institute for Contemporary Studies 1990 [1953]),  pp. 247, 212. A se vedea si lucrarea epocalã a antropologului si istoric al  economiei, Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time (Boston: Beacon Press, 2001 [1947]), cu un  cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz.

16 Denumire lansatã de neoconservatorul american Michael Novak.

17 Termenul îi apartine conservatorului Claes G. Ryn, profesor de studii politice  la Catholic University of America si presedinte al National Humanities  Institute din Maryland. Vechiul iacobinism, a cãrui figurã legendarã rãmâne  Maximilien Robespierre (1758–1794), a imprimat Revolutiei franceze de la  1789 un caracter terorist, o urã visceralã împotriva elitelor organice si civilizatiei crestine traditionale. Un obiectiv principal al iacobinilor a fost ingineria  socialã; îsi doreau sã înlocuiascã prin fortã societãtile traditionale, produse  ale unei evolutii istorice milenare, cu societãti reformate potrivit unor principii abstracte si universale. În ciuda diferentelor dintre ele, comunismul si  neoliberalismul sunt ideologii neoiacobine. Ambele militeazã pentru transpunerea în viatã a vechii utopii a Epocii Luminilor în care o civilizatie  universalã poate fi construitã din temelii pe baza unor abstractiuni transcendente. O astfel de utopie avea nevoie de un „om nou“ care putea fi obtinut  doar prin modificarea fundamentalã a naturii umane. Dupã cum afirmã  istoricul Orlando Figes: „Scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. Era un scop împãrtãsit si de alte asa-numite regimuri  totalitare ale perioadei interbelice. Aceasta era, la urma urmei, o epocã de  încredere utopicã în potentialul stiintei de a schimba viata omului… Programul bolsevic era bazat pe idealurile Epocii Luminilor, ceea ce îi determina pe  liberalii din Occident sã-l priveascã cu simpatie, chiar în aceasta epocã  postmodernã“ (A People’s Tragedy: The Russian Revolution, 1891-1919,  London: Jonathan Cape, 1996, p. 733).

18 La fel ca marxistii, idolul neoliberalilor/neoconservatorilor români, Karl R.  Popper era un adept al „ingineriei sociale bucatã cu bucatã“ (în The Poverty  of Historicism, Popper foloseste termenul „piecemeal social engineering“,  prescurtat în „piecemeal engineering“ în The Open Society and its Enemies):  „Asa cum sarcina principalã a inginerului tehnolog este sã proiecteze masini,  sã le remodeleze si sã le îngrijeascã, tot asa sarcina celui care profeseazã  ingineria socialã este sã proiecteze institutii sociale, sã le reconstruiascã si sã  le conducã pe cele deja existente“ (The Poverty of Historicism, Routledge &  Kegan Paul, third edition, London, 1961, pp. 64-65, traducerea citatului  O.H.). Popper criticã „ingineria socialã utopicã“ a bolsevicilor întrucât o  considerã brutalã si ineficientã. Dupã cum aratã profesorul Thomas Avery de  la St. John’s University, în opera lui Popper diferenta dintre „ingineria socialã  utopicã“ si cea „bucatã cu bucatã“ se dovedeste a fi mult mai micã decât pare.  Prima este „revolutionarã“, dedicatã constructiei unei „utopii“, a doua „evolutivã“, gradualã, urmãrind nu atât impunerea unei utopii cât a „cadrului  pentru utopii“; prima urmãreste sã reconstruiascã în întregime o societate, cea  de-a doua, popperianã, este mai „reformistã“, nu-si propune sã aboleascã  toate institutiile care nu-i sunt pe plac dintr-odatã, ci „bucatã cu bucatã“. Desi  Popper este deseori „alunecos“ în definirea legãturilor dintre utopie si propriul sãu concept de inginerie socialã, el nu exclude faptul cã inginerul social  ar putea fi condus de o viziune utopicã: „Politicianul care adoptã aceastã  metodã [„bucatã cu bucatã“] poate sau nu poate sã aibã un proiect de societate  în mintea sa, poate sau nu poate sã spere cã într-o zi omenirea va atinge o  conditie idealã izbutind sã realizeze fericirea si perfectiunea pe pãmânt. Dar  trebuie sã fie constient cã perfectiunea, dacã este sã fie cumva atinsã, este  îndepãrtatã si cã fiecare generatie, prin urmare si cei care sunt în viatã, are  propriile revendicãri“ (The Open Society and Its Enemies, ed. a cincea,  Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 158, traducerea cita-  tului O.H.). Vezi Thomas Avery, „Popper on ‘Social Engineering’: A Classi-  cal Liberal View“, în Reason Papers. A Journal of Interdisciplinary Norma-  tive Studies, vol. 26 (VAra 2000), pp. 29-38.

19 Adrian Panaite, „Intelectualii, ca si când n-ar fi fost“, în Curierul National,  23 sept. 2009.

20 S-ar putea ca suma de 157 de milioane de dolari investitã de Soros în  „ingineria socialã bucatã cu bucatã“ din România (pânã în 2005, cf. Roma  Press Agency http://www.dzeno.cz/?c_id=7755 ) sã fie una dintre cauzele  amneziei intelectualilor de care aminteste Adrian Panaite.

21 David L. Schindler este decan si profesor de teologie fundamentalã la  Institutul pontifical John Paul II din Washington, D.C.

22 „«Homelessness» and Market Liberalism“, în Wealth, Poverty & Human  Destiny, edited by Doug Bandow, David L. Schindler (Wilmogton,  Delaware: ISI Books, 2003), p. 363.

23 V. David Ellerman, Dezvoltarea, crestere prin diversificare, din acest volum.

24 V. conceptul heideggerian Bestand (a sta în rezervã). În Die Frage nach der  Technik, Heidegger vede un exemplu de instrumentalizare a naturii de cãtre  om în Rinul care „stã în rezervã“ pentru a fi valorificat de centrala hidroelectricã. Ideea o reîntâlnim la Oswald Spengler: „Tot ce este natural cade  jertfã organizãrii care se extinde. O lume artificialã pãtrunde si otrãveste lumea naturalã. Civilizatia însãsi a devenit o masinã care face sau vrea sã facã  totul dupã modelul masinii. Se gândeste doar în cai putere. Nici o cascadã nu  mai este privitã fãrã a o transforma mental în energie electricã. Nici o câmpie  pe care paste o turmã nu mai este privitã fãrã gândul valorificãrii cantitãtii de  carne a acesteia, nici o meserie veche si frumoasã, apartinând unei populatii  primitive, fãrã dorinta de a o înlocui cu un procedeu tehnic modern. Indiferent  dacã are vreun sens sau nu, gândirea tehnicã doreste realizarea oricãrei idei.  Luxul masinii este consecinta unei obsesii a gândirii“ (Oswald Spengler,  Omul oi tehnica. Contribuþie la o filozofie a vieþii, Editura Aion, Oradea,  1996, p. 82).

25 Termenul îi apartine lui Adrian Walker („The Poverty of Liberal Econo-  mics“, în Wealth, Poverty & Human Destiny).

26 II Cor. III, 17.

27 Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxã (Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1986), p. 167.

28 Adrian Walker, p. 36.

29 Ioan, 6, 51.

30 Vezi Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Socities, Cambridge  University Press, 1988.

31 O mare parte din economia României este demonetarizatã, fiind bazatã pe  practici economice de tip prosumer. Din nefericire, aceste practici nu sunt  încurajate oficial, multe fiind considerate chiar ilegale. Ca prosumeri, românii îsi zugrãvesc singuri apartamentele, îsi construiesc case, apelând la  ajutorul prietenilor, îsi gãtesc hrana în gospodãrie, schimbã informatii utile  pe Internet si fatã catre fatã, folosesc cu precãdere serviciile „open source“,  beau vin fãcut „de socrii, la tarã“, bunicii îsi cresc nepotii etc. Toate acestea  produc o „depietizare“ (de-marketing) a produselor si serviciilor potrivit unei  logici a dãruirii si întrajutorãrii reciproce.

More

„Dupa roadele lor ii veti cunoaste”. Despre capitalism si distributism

Leave a comment

„De ce persista oamenii in a intelege gresit ceea ce noi sustinem si respingem? De ce cred ei ca ne opunem «economiei de piata»? Fiindca au fost indoctrinati sa creada ca «economia de piata» si «economia capitalista» sunt unul si acelasi lucru.

Dar ele nu reprezinta defel aceeasi realitate.” – spune Roy F. Moore in articolul Distributism versus capitalism. Distributismul este deseori etichetat ca „utopic” de catre cei care iau apararea capitalismului ca unui sistem opus socialismului si considera ca tot ceea ce nu este capitalism pur duhneste a marxism, constata scriitorul.

„Chesterton a spus ca lucrul cel mai grav in cazul capitalismului este ca a realizat tot ceea ce socialismul si-a propus sa infaptuiasca: „Este firesc sa te intrebi, cuprins de ingrijorare: «Unde va duce aplicarea sistemului bolsevic?». Dar este deopotriva indreptatit sa te intrebi: «Unde vom ajunge chiar fara bolsevism?» Raspunsul evident este: la monopol. Nu poate fi vorba in niciun caz de intreprindere privata” (Roy F. Moore).

Daca am incerca sa dam la o parte balastul frazeologiilor, al teoriilor si ideologiilor gaunoase, realitatea ne-ar sari imediat in ochi.

Ideile utopice sunt cele care, puse in practica, au avut drept efect nu rezultatele pe care le promiteau sustinatorii lor, ci tocmai contrariul a ceea ce promiteau. „Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Matei 7:20). Vedem ce „roade” au avut socialismul si capitalismul. Capitalismul neoliberal monopolist este opusul pietei libere (desi pretinde ca se bazeaza pe ea) si a unei economii reale fiindca se intemeiaza pe o economie speculativa si pe complicitatea dintre oligarhii financiari si statul „managerial”, „clientelar” (cu cat evolueaza capitalismul, cu atat are mai multa nevoie de stat ca sa se mentina) si concentrarea capitalului in mainile catorva birocrati, punct in care nu difera de comunism („Monopolul public al statului comunist s-a transformat in oligopol privat” [1] – Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice). Piata libera se bazeaza pe existenta unui numar cat mai mare de firme, de intreprinzatori si de proprietari – acest lucru sta la baza distributismului (a se asculta acest dialog intre John Medaille si Stephen Hand). Capitalismul, in evolutia sa, a condus la efecte total contrare celor trambitate atat in teorie. Criza din prezent este una de sistem si nu o putem intelege daca nu ne sunt clare consecintele la care a condus capitalismul: capitalismul echivaleaza, in conditiile de astazi, tot mai mult cu plutocratia [2] si cleptocratia [3] planetare, dupa cum spune Ovidiu Hurduzeu in „A treia forta“ si noua revolutie industriala.

Ruinarea economiei este consecinta recurgerii la mijloace noneconomice (care conduc la cresterea puterii statului), precum camata, asistenta sociala si caritatea (salariile nu au crescut odata cu cresterea productivitatii: „in ultimii treizeci si ceva de ani, salariul mediu a ramas neschimbat desi productivitatea a explodat (…). …daca oamenii produc mai mult dar veniturile lor stagneaza, acestea nu le permit sa consume ceea ce produc. Iata de ce economia trebuie sa recurga la surse noneconomice pentru a stimula cererea” – John Medaille, A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, p 28). Cum spune John Medaille, economiile dependente de acesti factori nu pot fi echitabile, nu pot fi economii libere (Economia libertatii, p. 25).

Omul de rand nu-si poate creste veniturile decat apeland la credit, iar proprietatea sa este detinuta tot „pe credit”. Astfel, oamenii sunt fortati sa aiba proprietate pe credit si sa fie, asadar, vanduti bancilor, astfel incat, dupa caderea pietei imobiliare, au ajuns sa le datoreze mai mult decat valoarea caselor puse drept garantie la contractarea creditului. Omul lipsit de mijloace – si din aceasta cauza aflat intr-o situatie vulnerabila – nu poate negocia contractul de munca (fiindca nu productivitatea, ci puterea pe care o detine capitalistul determina rezultatul negocierilor – Adam Smith, ibidem, p. 28), fiind nevoit sa accepte termenii care ii sunt impusi de catre angajator, fiindca altfel ar ajunge muritor de foame. Cum spunea Hilaire Belloc in Statul servil, disciplinarea oamenilor in formele moderne se face în baza fricii de a nu rămâne fără slujbă” (ibidem, p. 56). Tot John Medaille observa ca, in economiile capitaliste, majoritatea oamenilor nu sunt capitalisti, intrucat nu au destul capital ca sa-si castige existenta (Economia libertatii, p. 21).

Socialismul si capitalismul sunt materialiste in esenta si ambele duc la transformarea omului intr-un simplu instrument, un individ oarecare din masa, o piesa de schimb, un om redus la o simpla valoare utilitara, o fiinta slaba si dependenta, dezradacinata. Prin astfel de mijloace reprezentate de capitalismul corporatist monopolist si de „big government” sau statul „leviathan” devin posibile utopia globalizarii si a socialismului mondial.

Distributismul e economie la scara umana. Inseamna descentralizare si localism, puterea statala e limitata, omul detine proprietatea asupra locului de munca, asupra modului de administrare a locului unde munceste si asupra mijloacelor de productie. Puterea statului e limitata, nu anulata cum vor libertarienii si anarhistii; nu este vorba nici de „statul minimal” al libertarienilor, nici de statul centralizat pentru care pledeaza socialistii. Statul trebuie sa redevina reprezentativ: „…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. …statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale)” – Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, ibidem, p.175.

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul” – Mircea Platon, ibidem. A fost instaurat astfel un stat utopic, opus statului reprezentativ.

Distributismul pune pret pe om in primul rand si pe relatiile dintre oameni, pe comunitate. Phillip Blond propune, in locul „statului-dadaca”, „statul civic”, care favorizeaza „asocierea în detrimentul înstrăinării, responsabilitatea în detrimentul egocentrismului și comunitatea în detrimentul individului” (a se vedea Economia libertatii, pp. 155-160 sau http://www.respublica.org.uk/articles/ownership-state pentru mai multe despre statul civic). Modelul la scara umana a functionat cat se poate de concret si functioneaza in alte tari si a produs cele mai bune roade, iar acestea ii probeaza viabilitatea. La noi a fost practicat concret si cu succes in perioada interbelica, acum fiind conditii chiar mai bune sa functioneze.

Cartea A treia forta: Economia libertatii. Renasterea Romaniei profunde, lansata in noiembrie 2009, explica limpede, pe intelesul tuturor, cauzele reale ale crizelor, dovedind cu exemple precise viabilitatea acestui model.
„…economia, dacã vrea sã fie o stiintã realã, nu poate pretinde a fi o stiinta fizicã, ci una umanã, o stiinta care ar trebui sã se ocupe de relatiile dintre oameni, necesare pentru a asigura convietuirea in societate. Si orice stiinta care studiazã relatiile interumane trebuie sã fie o stiinta a relatiilor drepte dintre oameni, o stiinta al cãrei obiect este dreptatea. Ea ar trebui sã implice o intelegere corectã a persoanelor umane si a societãtilor in care trãiesc; ar trebui sã fie bazatã pe o teorie sãnãtoasã testatã printr-o activitate care a dat roade. Nu avem nevoie de sisteme din ce in ce mai «inteligente», ci de vechi adevãruri pe care sã le aplicãm in noile situatii” (Economia libertatii, p. 10).

Capitalismul neoliberal care a fost implementat la noi este un sistem importat din afara, care nu a tinut cont de realitatile romanesti, de Romania cu particularitatile ei. Distributismul nu e o alta reteta din afara, tine seama de specificul realitatilor unei tari.
Se mai spune deseori ca aceste idei nu pot avea aplicabilitate fara o sustinere puternica din partea unui partid si, in consecinta, sunt utopice. Dar nu  sunt  doar niste idei, ci solutii potrivite realitatilor Romaniei, pe cand partidele din Romania nu reprezinta aceste realitati prin solutiile pe care le propun. Iar daca solutii le exista, ele nu pot fi intelese si implementate de cei care sunt in afara realitatilor Romaniei, deci care traiesc intr-un plan utopic. Si omul obisnuit poate face ceva daca intelege ca solutia nu e lancezirea in starea de depresie alimentata de ideea ca nimic nu se mai poate schimba si ca suntem o tara de enclave anemice, o tara asistata si tratata fara respect, care, pe masura ce trece timpul, devine tot mai dispretuita de propriii cetateni. A deveni mai solidari cu ceilalti, mai constienti de ce se intampla in jurul nostru si de cauzele care au dus la instrainarea noastra unii fata de ceilalti inseamna un pas inainte. Cum un pas inainte este si incercarea de a denunta contradictiile unui sistem care s-a dovedit falimentar.

Este oricum deconcertant sa constati stadiul de decadere si manelizare al presei si televiziunii. Orice e circ si mahalagism in „politica” e demn de dezbatut si pus sub reflector, dar un om care are ceva de spus si vine cu o solutie viabila e „pus pe ignore” imediat.

Note:

[1] oligopol – piata a marfurilor monopolizata de un numar redus de mari producatori.

[2] plutocratie – forma de guvernamant in care puterea de stat este concentrata in mainile celor mai bogati.

[3] cleptocratie – guvern ai carui membri cauta, in primul rand, sa obtina avantaje personale (materiale, sociale, politice etc) pe seama celor in numele carora guverneaza.

Cateva linkuri referitoare la distributism:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-john-medaille-dincolo-de-socialism-si-capitalism-se-afla-distributismul-4528000/

John Medaille – dincolo de socialism si capitalism se afla distributismul http://c-tarziu.blogspot.com/2009/06/john-medaille-dincolo-de-socialism-si.html
(e util sa fie citite si comentariile)

Ovidiu Hurduzeu – Capitalismul cu constiinta si economia participativa

http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/06/capitalismul-cu-constiinta-si-economia.html

John Medaille – Sorin Cucerai si frica de nenatural
http://convorbiri-literare.dntis.ro/MEDAILLEiul9.html

Alin Voicu – Laesio enormis
http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/05/laesio-enormis-1.html

Ovidiu Hurduzeu, Statul micilor proprietari – solutia crizei economice

http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Statul_micilor_proprietari_-_solutia_crizei_economice_0_259174329.html

Alte linkuri:

un articol semnat de Ovidiu Hurduzeu despre sistemul neoliberal: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/741-neoliberalismul-intre-utopie-si-revolutia-permanenta.html.

http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html (traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille)

Un model de distributism: Grameen Bank

2 Comments

Articol preluat de pe ZiuaOnline.

Am ales să fac traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille, apărut pe site-ul The Distributist Review, intrucât acesta prezinta un alt exemplu viabil de distributism, opus modelului de economie speculativă specific capitalismului neoliberal monopolist. Cele două modele opuse sunt prezentate urmărind mijloacele, scopurile şi roadele fiecăruia. Având scopuri diferite şi utilizând metode contrare celor capitaliste, modelul distributist a produs roadele care l-au făcut pe Muhammad Yunus să afirme că, dacă lucrurile vor evolua în direcţia propusă de acest unic model viabil (opus modelelor falimentare reprezentate de socialism şi capitalism), nu va trece mult până când va fi înfiinţat „un muzeu al sărăciei”.

Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia.

Pentru Muhammad Yunus, nu filantropia ajută la contracararea sărăciei (caritatea este un mijloc noneconomic, la fel sunt camăta şi asistenţa socială; fiind mijloace noneconomice, nu ajută la crearea bunăstării – scopul economiei reale –, ci conduc la perpetuarea dependenţei si la suprimarea iniţiativei şi a creativităţii ca însuşiri  care să-i determine pe oameni sa înceapă o afacere proprie), ci şansa oferită oamenilor de a-şi manifesta iniţiativa, creativitatea, calităţile pentru ca, prin propriile eforturi, să obţină stabilitatea materială, depăşindu-şi condiţia. Şansă pe care băncile mari nu o pot oferi.

Pentru băncile mari, economia se reduce la obtinerea de profit în propriul avantaj. Capitaliştii monopolişti au reuşit să creeze un sistem economic utopic, opus oricărei idei de economie la scară umană (pentru înţelegerea completă a cauzelor care au condus la actuala criză economică, precum şi a unicei soluţii reale reprezentate de economia la scară umană – existentă şi în România, cu rezultate excelente, în perioada precomunistă –, este indispensabilă consultarea antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României Profunde, îngrijită de John Chrysostom Medaille şi Ovidiu Hurduzeu, apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos). Speculaţiile financiare, favorizarea expansiunii cametei, creşterea puterii statului managerial (sau „clientelar”), a cărui complicitate le este necesară, sunt mijloacele prin care şi-au sporit profitul şi puterea, reuşind privatizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor. Aceste mijloace nu pot fi în mod concret economice, întrucât conduc la „reproletarizarea” şi sărăcirea omului de rând şi la falimentarea economiei reale a unei ţări.

John Medaille, într-un interviu cu Stephen Hand, face distincţia dintre investiţie şi speculaţie: investiţia este „o operaţie foarte serioasă care constă în a furniza bani unui întreprinzător pentru a crea noi produse şi servicii şi pentru a extinde producţia. Fară investiţii, nicio economie nu se poate dezvolta.” Speculaţia este specifică unei economii de tip „cazinou”; speculanţii pariază pe direcţia în care se mişcă o anumită piaţă, pariază pe deficitul pe care îl suferă cealaltă parte; dacă într-o investiţie toţi au de câştigat sau toţi pierd (dacă investiţia are succes, sunt create mai multe locuri de muncă, productivitatea creşte, are loc o dezvoltare economică, în caz de eşec, investitorul îşi pierde investiţia), în cazul speculaţiei, „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte”. Economia speculativă – opusă economiei reale – conduce la umflarea unui imens balon de săpun, la „smulgerea” unor profituri uriaşe cu orice risc, până când acest balon se sparge, provocând recesiunea.

Înţelegerea mecanismelor acestui sistem utopic (care creează condiţii favorabile economiei speculative pe care se bazează capitalismul neoliberal monopolist) – menite să declanşeze crize economice, dar şi să ducă la dezumanizarea fiinţei umane – trebuie să ne îndrume spre o schimbare a paradigmei iluzorii create de capitalismul corporatist şi spre revenirea la om, la relaţiile interumane, la o economie la scară umană. Punctul de plecare în iniţierea aceste schimbări trebuie să îl constituie omul în integralitatea sa, nu omul redus la latura sa egoistă – omul care-şi vede doar propriile lui interese. Adevărul se referă la un întreg, altminteri se transformă în utopie. „Experţii” sunt acel soi de oameni care, din prea multă specializare, au pierdut din vedere întregul. „Experţii” în economie au ruinat economia (cum spune Mircea Platon într-un excelent articol) fiindcă au înţeles economia corelând-o doar la cifre şi profit. Acest mod de a înţelege economia a condus la instaurarea unei ordini sociale greşite, care s-a dovedit nedreaptă, o ordine, în fapt, falsă şi efemeră, sfârşind prin a provoca tocmai efectele contrare celor scontate, şi anume, anularea pieţei libere, recesiunea şi dezordinea socială. O economie reală este cea care porneşte de la determinările fireşti, de la realităţile locale şi comunitate, de la relaţiile dintre oameni, relaţii care nu pot exista în mod real decât dacă sunt bazate pe dreptate şi pe grija de a-şi trata aproapele în mod adecvat („Nu banii salvează, ci încrederea, solidaritatea şi fraternitatea” – spune într-un interviu Muhammad Yunus). Acest mod de înţelegere just conduce la consolidarea unei ordini sociale stabile, încurajează cooperarea între oameni, responsabilitatea, dezvoltarea comunităţilor. Un model viabil de distributism, deci de economie la scară umană, este cel oferit de Muhammad Yunus, al cărui succes este dovedit în mod incontestabil.

Grameen Bank este un model de bancă populară, ea aparţine celor care sunt împrumutaţi. Cum spune Muhammad Yunus într-un interviu „Grameen a reuşit să înlăture cămătarii, astfel încât oamenii să-şi menţină propriul venit prin eforturile proprii, să înceapă o afacere care să-i ajute să-şi agonisească banii necesari pentru a ieşi repede din sărăcie.(…) am conceput această afacere ca pe o afacere socială, în care principalul scop nu este reprezentat de dividende. Dacă oamenii care împrumută, oamenii săraci sunt ei înşişi proprietarii acestui program sau proprietarii companiei, atunci, oricât de mult profit ar realiza, acest profit se întoarce la ei, întrucât compania aparţine lor. Astfel, aceasta devine şi o afacere socială. (…) Nu vreau ca microcreditul, microfinanţele să se axeze pe maximizarea profitului, întrucât nu acesta a fost obiectivul nostru. Vreau să-i ajut pe oameni să scape de sărăcie. Dacă încercăm să stoarcem profit din orice, cum fac cămătarii, atunci obiectivul nostru nu mai este atins.”

John Medaille vorbeşte, în interviul menţionat, şi despre contradicţia existentă între capitalismul monopolist şi piaţa liberă. De vreme ce capitalismul „tinde să depindă de acumularea de capital, adunând cea mai mare cantitate de capital în cât mai puţine mâini”, piaţa liberă (ca fundament al democraţiei economice) presupune „distribuirea proprietăţii, existenţa unui număr cât mai mare de producători, a unui număr cît mai mare de întreprinzători, a unui număr cât mai extins de proprietari”. Capitalismul şi comunismul sunt ambele interesate de concentrarea capitalului în cantităţi uriaşe în mâinile câtorva birocraţi, pe când, în cazul distributismului, proprietarii sunt oamenii de rând.

Oligarhii financiari, capitaliştii corporatişti transnaţionali, în complicitate cu statul managerial, sunt principalii responsabili pentru colapsul sistemului utopic pe care ei înşişi l-au construit. După cum spune Alin Voicu în articolul Laesio enormis, nu contribuabilii (profesorii, medicii, pensionarii etc.) sunt „creaţia unui stat «clientelar»”, stat care, departe de a ne reprezenta interesele, nu împiedicat în niciun fel deposedarea noastră abuzivă, ci a contribuit la ea prin complicitatea cu marii speculanţi angrenaţi în reţelele transnaţionale şi total indiferenţi faţă de situatia economică reală a ţării. Băncile refuză să suporte consecinţele propriilor lor acţiuni („socializarea pierderilor şi însuşirea şi exportarea profiturilor” – v. Alin Voicu, articolul citat), când, în mod logic, ele sunt cele care trebuie să contribuie în mod direct la refacerea economică, făcând sacrificiile care se impun.

Irina Bazon

Povestea a două bănci

de John Chrysostom Medaille

Toată lumea ştie că instituţiile bancare mari şi puternice conduse de noua clasă de „stăpâni ai universului” au eşuat, iar acum există doar în virtutea accesului lor privilegiat la banii publici. Veţi fi, fără îndoială, bucuroşi să aflaţi că aceste instituţii sunt din nou profitabile şi plătesc mari bonusuri. Desigur, ele nu sunt profitabile datorită activităţilor de împrumut, pe care, în general, nu le efectuează, ci datorită aceluiaşi soi de speculaţie financiară, care i-a adus – aşa cum ne-a adus şi pe noi – în această situaţie critică. Băncile nu mai vor să ofere împrumuturi, întrucât nu pot găsi oameni care să le returneze banii, iar cei care iau cu împrumut nu le pot restitui banii tocmai din pricina felului în care băncile au falimentat sistemul financiar şi, odată cu el, economia. Cu toate acestea, există o instituţie financiară care nu a eşuat, nu se află într-o situaţie critică şi nu se confruntă cu dificultăţi în găsirea persoanelor care facă împrumuturi şi să le achite. Este vorba despre Grameen Bank, instituţia care a inventat practic sistemul de microfinanţare. Am avut plăcerea deosebită să ascult o cuvântare a fondatorului şi conducătorului ei, laureatul Nobel Dr. Muhammad Yunus. Băncile Grameen oferă împrumuturi de sute de milioane de dolari oamenilor săraci din Bangladeş şi din întreaga lume. Destoinicul doctor în economie conduce acum o vastă organizaţie în care sunt angajaţi 27 000 de bancheri din Bangladeş. Totuşi, el şi-a început activitatea ca economist, nu ca bancher. Atunci, cum a învăţat să conducă o bancă, să iniţieze complicatele proceduri şi măsuri de prevedere pe care le presupun astfel de instituţii? A fost foarte simplu, explică el. Economiştii au mers la băncile existente, s-au interesat cum lucrează experţii cu vechime în această profesie, care ştiu cum trebuie facută treaba. Au analizat toate practicile şi metodele lor, apoi au procedat într-un mod exact contrar acestora.

Băncile oferă împrumuturi oamenilor înstăriţi; Grameen acordă credite celor săraci. Băncile cer garanţii; la Grameen, oamenii fac împrumuturi fără garanţie. Băncile cer complicate documente legale şi echipe de avocaţi; Grameen nu solicită astfel de documente şi nici necesitatea vreunui avocat. Băncile acordă împrumuturi mai ales bărbaţilor; Grameen împrumută în special femeile. Există însă o deosebire şi mai propunţată între Grameen şi Citibank. Băncile „too big to fail” (prea mari ca să eşueze) se ocupă îndeosebi cu acţiunea de creare a banilor şi de investire a lor în speculaţii financiare. Activităţile lor nu au practic legătură cu economia reală, cu economia axată pe producţie, pe locurile de muncă şi cu producerea unei reale bunăstări. Dimpotrivă, activităţile lor speculative sunt de natură să falimenteze economia reală. Grameen Bank, pe de altă parte, este conectată la economia reală. Când sunt împrumutaţi 50 $ unei femei, aceasta cumpără pui sau capre sau o maşină de cusut sau alte bunuri cu adevărat productive, care contribuie în mod precis la sporirea bunăstării reale a persoanei împrumutate şi a naţiunii.

Mai există, desigur, şi o altă distincţie. Grameen Bank este angajată în această afacere nu pentru a face profit. Realizează, de fapt, şi profit, dar nu acesta este scopul principal. Realizarea de profit îi îngăduie doar să continue să-şi îndeplinească rolul, care constă în a-i salva pe oameni din sărăcia asupritoare, pentru a-i face să-şi câştige independenţa şi încrederea în sine. Grameen îşi propune să construiască familii puternice, comunităţi puternice, o economie solidă, centrată pe om. Cu alte cuvinte, este o afacere socială, o afacere care are un scop social şi facilitează crearea unui anumit cadru social.

Privite în acest mod, toate afacerile sunt afaceri sociale; toate contribuie la consolidarea unei anumite ordini sociale. Dar tipuri diferite de afaceri presupun – şi construiesc – o ordine socială diferită. Citibank are propria viziune despre cum ar trebuie să fie o societate bazată pe o ordine dreaptă. Desigur, bancherii nu vor vorbi clar despre această viziune în compania unor oameni respectabili. Ei vor reveni la retorica libertariană a „libertăţii”, chiar dacă lucrează la distrugerea fundamentului material al acestei libertăţi. Libertatea, din perspectiva lor, este o marfă ca oricare alta, una care are un preţ. Să ne gândim la Curtea Supremă care a decretat că „banii echivalează cu libera exprimare”, astfel, cei care dispun de mai mulţi bani, au şi mai multe drepturi la liberă exprimare, iar corporaţiile, al căror acces la bani este aproape nelimitat, se bucură de drepturi aproape infinite la „libera exprimare”, fără îndoială, mai multe drepturi decât are oricare simplu cetăţean, oricare persoană concretă.

Dr. Yunus este obişnuit să ţină discursuri. A fost, anterior, preşedintele Departamentului de economie la Chittagong University. Însă contactul cu satele dimprejurul universităŢii l-a făcut să îşi dea seama că toate procedeele complicate, toate imensele sisteme financiare şi împrumuturile de la bănci străine nu funcţionează. Sau, mai cu seamă, ele funcţionează, dar numai pentru a spori sărăcia oamenilor. A descoperit că poate rezolva dependenţa de camătă într-un sat cu un capital de doar 27$. Pentru un om obişnuit să lucreze cu milioane si miliarde, aceasta a fost o adevărată revelaţie. Acesta a fost punctul de plecare pentru înfiinţarea Băncii Grameen.

Ceea ce Dr. Yunus a ajuns să înţeleagă este că întreaga teorie economică ia în considerare doar jumătate din ceea ce reprezintă de fapt omul. Ea se întemeiază pe ideea că oamenii sunt egoişti. Şi, într-adevăr, aşa sunt. Dar această trăsătură nu reflectă omul în integralitatea sa. Oamenii sunt şi altruişti, fiindcă,  altminteri, nicio ordine socială – şi nicio economie – nu ar fi posibilă sau sustenabilă. Astfel că bunul economist a început să pună bazele unei economii şi ale unei instituţii bancare pornind de la omul întreg, Şi nu doar de la o jumătate din ceea ce este el.

În enciclica sa cea mai recentă, Caritas in Veritate, Benedict a insistat asupra Principiului Gratuităţii, ca fiind un principiu necesar ordinii economice. Pentru un economist, acest lucru este lipsit sens. Afacerile şi economia se ocupă doar cu producerea bunăstării, fără să implice vreun principiu al iubirii şi al dăruirii. Mai mult, introducerea unui astfel de principiu nu poate decât să compromită baza „ştiinţifică” a economiei şi să zădărnicească „eficienţa” în afaceri. Şi totuşi, Grameen este instituţia a cărei existenţă  se bazează pe ceea ce dă stabilitate celor care fac împrumuturi, în timp ce Citibank se menţine prin golirea buzunarului public. Citibank ne înglodează pe toţi în datorii; Grameen îi ajută pe împrumutători să ajungă la adevarata independenţă.

Consider că Dr. Yunus şi Papa Benedict au dreptate, iar bancherii se înşeală. Într-adevăr, omul este egoist, însă el înseamnă mai mult decât atât. Un sistem bancar întemeiat numai pe egoism va da naştere doar unei ordini sociale bazate pe egoism. Dar această ordine se va dovedi dezordine, fiind urmată necontenit de pericolul colapsului. Mai mult, această dezordine îi privilegiază pe deţinătorii de capital, care trebuie să fie mereu puţini, şi îi plasează pe aceştia în conflict cu oamenii care posedă doar munca şi care vor fi mereu majoritari. Dar Grameen uneşte capitalul cu munca astfel încât oamenii şi familiile să devină productivi şi independenţi. Ca în cazul altor afaceri, banca realizează profit, pe care îl distribuie proprietarilor, însă scopul ei este să facă un dar. Darul este finanţat printr-un schimb, dar nu se reduce la acest schimb.

Ordinea socială trebuie să fie susţinută financiar; toţi avem nevoie să mâncăm. Dar această ordine nu poate fi redusă la ideea de a consuma, altminteri vom sfârşi prin a ne mânca unii pe alţii. La drept vorbind, a face din sistemul bancar doar un instrument pentru satisfacerea lăcomiei echivalează cu a-l ruina pe celălalt sau, cel puţin, a-i consuma resursele şi a-i reduce viaţa. Dar nu există absolut niciun motiv pentru care să trebuiască să se întâmple acest fapt, iar distincţia dintre Citibank şi banca Grameen demonstrează acest lucru. În fond, este vorba despre distincţia dintre lăcomie şi dăruire; dintre afacerea înţeleasă ca mod de a-ţi însuşi cât de mult poţi şi afacerea ca un mijloc de a dărui tot ceea ce poţi.

Traducere de Irina Bazon

Sursa: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html

%d bloggers like this: