Bijuterii muzicale în ton cu primăvara

 

Pentru suflet (16): Diana Krall

 

 

 

Pentru suflet (15). jazz, blues and folk rock

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru suflet (14). Andre Gagnon, Antonin Dvorak, Keith Jarrett

[http://www.youtube.com/watch?v=GAI6aDP2H08]

Cum să opresc sufletul meu spre a
nu se urni cu-al tău? Cum să-l sui oare
deasupra ta spre un alt ideal?
Ah, cât de mult să-l cârmuiesc aş vrea
la țârmu-acela-n bezne-ascuns, spre a-l
pune-ntr-un loc străin, tăcut şi care
să stea, când profunzimi vibrezi în val.
Şi totuşi, ce pe tine şi pe mine
ne mişcă, ştie – arcuş – să ne îmbie,
din două coarde unic sunet dând.
Ce instrument ne ține-n acordare?
Şi care-artist în mâna lui ne are?
O, cântec blând.
(Rainer Maria Rilke)

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.

Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.

Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

(Lucian Blaga)

Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei ori ca torenţii ce seacă atunci când ploaia s-a oprit. Dar dragostea adevarată este asemeni puternicului izvor care ţâşneşte din pământ; curge mereu, nesfârşit. Sfântul Isaac Sirul

Rachmaninov – Vecernii

 

 

Pentru suflet (11)

 

 

 

 

Dor de România profundă

„Dacă un om sau o realitate nu e icoană, atunci nu e nimic. (…) România profunda e România pe care am primit-o cu noi prin nastere pe pamânt românesc si botez în Biserica Ortodoxa. România profundă e România pe care o ducem cu noi, e România pe care o vedem cu colțul ochiului și pe care o iubim doar cu colțul inimii. E marginea de adevăr din care vine libertatea. E o icoană într-un colț de cameră. E lumina pe care toți acești oameni sintetici pe care îi lăsăm să ne conducă o absorb întunecându-se. România profunda, ca și moșii și strămoșii noștri, nu se mai vede. Nu e „pe sticlă”, ci în pamânt. În țărâna din care suntem făcuți, în care ne vom întoarce si care e sortită învierii.” (Mircea Platon)

Linkuri similare: Ce este România profundă?

Cvartetul Transilvan – Suite românești

 

 

Nicolae Iorga: „Cei ce au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc într-însul”

“Națiunea ta nu e numai națiunea de unde vii, ci aceea din care meriți să faci parte.

Primește în tine o viață întreagă sufletul neamului tău înainte de a avea pretenția că el să se îndrepte o singură clipă după un gând al tău.

«Frația» sentimentală dintre români trebuie schimbată într-un simț de unitate, cu toate urmările de solidaritate și muncă-mpreuna.

Unitatea națională fă-o în inimi, și de la sine se va scrie pe steag.

Cei ce au jucat pe mormântul nației noastre au căzut în el și s-au mirat că nu ne găsesc într-insul.

Nimic nu poate împiedica o nație de a se întoarce la unitatea ei primordială și necesară.

Morții se duc în pământ pentru a-l păzi.

La bucurie vin și străinii, în durere numai cei de un sânge și de o simțire.

Strămoșii trăiesc totdeauna: ori ca o dojană, ori ca o binecuvântare.

Nimic nu e mai tare decât un stat ce înfățișează o societate și nimic mai slab decât statul pe care societatea îl repudiază.” (Nicolae Iorga)

„Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare” (Dumitru Staniloae – De ce suntem ortodocși)

“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaşi nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi, şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.

Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de Sfinţi şi de Eroi”

(Radu Gyr, Avem o ţară)

Carte poștală de pe front:

„Mult iubiţi prieteni,
Este o lună de când sunt în acest spital. Am fost rănit în ziua de 30 iulie la Mărăşeşti într-o grea luptă. Vă povestesc şi vouă pe scurt. În ziua de 30 iulie, ora 1 p. m. am plecat la contraatac asupra inamicului care venea cu forţe mari din direcţia sud via lui Negroponte. Am plecat cu compania cântând La arme; era un entuziasm de nedescris, sute de mitraliere secerau şi dintr-o parte şi din alta. Un glonte îmi perforează coapsa stângă; rănit destul de grav continuam conducerea atacului, însă la ora 6 vine un alt glonte şi din fatalitate mă loveşte în coapsa piciorului drept şi cad jos, căci acum nu mai aveam nici un picior, dar inima de român îmi era tot cu mine, strigam Înainte copii, să răzbunaţi pe şeful vostru; voinicii se aruncară din nou cu furie asupra inamicului şi-l respinge. În amurgul zilei vin brancardierii şi mă ridică istovit de orişice putere din cauza sângelui pierdut. Mă uit să văd pe Tep, dar nu-l văd, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Se duce vestea ca fulgerul că Lt. Novac e rănit la ambele picioare.[…] colonel au să mă vadă.
Brancardierii mă duc la Dl Colonel. El mă încurajează zicând: Ai curaj căci suflete mari ca al tău nu pier. Te las cu bine. Acum sunt pe cale a fi vindecat.
Vă sărut cu toată dragostea,
Lt. I. Novac”
Carte postală militară
Sursa: Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vrancea, Fond personal I.M. Dimitrescu, dosar 13/1917
Expeditor: Locotenet I. Novac, Spitalul Cantermir, nr. 471, Bârlad
Destinatar: Sergent I. Dimitrescu, Scoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie, Botoşani
Data: 28 august 1917

Din Bianca Mărmureanu, Viaţa de front la 1917 reflectată în înscrierile cu caracter memorialistic şi corespondenţa privată a combatanţilor din armata română, Teză de doctorat, Universitatea Iaşi, 2011.

(Sursa: http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/11/carte-postala-de-pe-front.html)

Linkuri similare:

Ce este România profundă?

Discurs Nicolae Iorga (1929)

Nicolae Iorga: „Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri”

Tudor Gheorghe: „Numai noi n-avem voie să fim naționaliști”

Ovidiu Hurduzeu: „Românii trebuie să fie din nou stăpâni la ei acasă”

Monarhia, ultimul regim legitim al României

Ortodoxia salvează România

Gheorghe Zamfir – Doina

Piotr Ilici Ceaikovski – Cântec de toamnă (Octombrie)

 

 

 

Toamna
Tudor Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
… Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea ca s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure să-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.