copii-screentime1jpg-1210-680

În articolul anterior am vorbit despre câteva din cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt determinate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţită foarte dureros – a omului contemporan de a comunica în mod real şi de a construi relaţii autentice, ca izvor al stabilităţii emoţionale, al echilibrului sufletesc şi al împlinirii. Arătam că, pentru a ne salva ca societate, trebuie să începem cu fiinţele cele mai vulnerabile – copiii şi tinerii –, fiindcă sistemul lor imunitar nu este deloc pregătit să lupte şi să facă faţă acestor boli sufleteşti necruţătoare.

Fiindu-le furată inocenţa (păstrarea inocenţei jucând un rol esenţial în formarea sistemului lor imunitar), fiind lăsaţi pradă lumii virtuale şi aruncaţi în braţele tehnologiei, ale cărei tentacule se întind insidios, acaparând şi sufocând tot mai multe zone de realitate şi înlocuind braţele vii, calde, ale părinţilor, ale Bisericii, ale comunităţii, nu ne mai putem aştepta ca tinerii şi copiii noştri să se dezvolte normal, să aibă reuşite şi o viaţă echilibrată şi împlinită. Copiii şi tinerii noştri ajung să se rupă de noi, de familie, de credinţă, de ţara lor, de ceea ce le dă sens şi identitate, şi să rătăcească, precum nişte fii risipitori, într-o ţară străină – tărâmul utopic unde totul stă sub imperiul pseudoculturii1 –, care-i seduce cu promisiuni de fericire, spre a-i înrobi cu totul.

În această „ţară îndepărtată”, ei îşi risipesc cele mai frumoase calităţi şi daruri – inocenţa, prospeţimea, vigoarea, curăţia, puterile lor sufleteşti şi mentale, şi se întorc la noi trişti, abătuţi, frustraţi, demoralizaţi, blazaţi, instabili, bolnavi sufleteşte, incapabili să mai creadă în iubire, în prietenie, în ideea de familie şi în existenţa unui rost mai înalt al vieţii. Le este tot mai greu să se acomodeze în lumea reală, tot mai dificil să răspundă provocărilor acesteia şi examenelor vieţii. Cum îi aducem înapoi acasă pe propriii noştri copii, înapoi în sânul familiei, al Bisericii, al comunităţii întemeiate pe valorile sănătoase care menţin ţesutul social, stabilitatea morală şi axiologică? Cum refacem legătura cu propriii noştri copii şi cum devenim pentru ei călăuza şi sprijinul de care au atâta nevoie la început de drum? Pentru a-i întoarce pe copii din acea „ţară străină”, e nevoie ca mai întâi părinţii înşişi să găsească drumul de întoarcere.

În acest sens, am considerat oportună prezentarea unui articol scris de un psihoterapeut cu experienţă în lucrul cu copiii şi părinţii, care arată, într-un limbaj clar şi accesibil, paşii ce trebuie urmaţi pe acest drum de întoarcere. După mărturisirea autoarei, articolul2, publicat în mai 2016 de psihologul Victoria Prooday din Canada, a avut într-un an 6 milioane de cititori şi a fost tradus până în prezent în 15 limbi. Victoria Prooday este directorul unei clinici multidisciplinare pentru copiii cu probleme de comportament, de atenţie, sociale, emoționale și de învăţare. Prin activitatea sa, V. Prooday îi ajută pe părinți să conştientizeze impactul negativ al tehnologiei moderne asupra dezvoltării socio-emoţionale a copiilor, să îşi înțeleagă copiii și să găsească modalităţi prin care să înlesnească dezvoltarea deplină a potențialului lor. 

Victoria Prooday: De ce sunt copiii noştri atât de plictisiți la școală, nu ştiu să aştepte, devin repede frustrați și nu au prieteni adevărați?

„Sunt terapeut ocupațional cu o experiență de 10 ani în lucrul cu copii, părinții și profesorii. În practica mea, am constatat și continui să constat un declin în ceea ce priveşte evoluţia copiilor în plan social, emoțional și academic, precum și o creștere accentuată a dificultăţilor de învățare și a altor afecţiuni.

Copiii de astăzi vin la școală cu o incapacitate emoțională pentru învățare, și există mulți factori în stilul nostru modern de viață care contribuie la această situaţie. După cum știm, creierul este maleabil. Prin mediul înconjurător, creierul nostru poate deveni „mai puternic” sau „mai slab”. Cred cu tărie că, deşi avem cele mai bune intenții, din păcate, am modelat creierul copiilor noștri într-o direcție greșită. Iată de ce:

1. Tehnologia ca „serviciu gratuit” de babysitting

Folosirea tehnologiei pe post de „bonă gratuită” nu este, de fapt, un serviciu de care „beneficiem” gratuit. Va trebui negreşit să plătim, foarte curând, un preţ. Plătim cu sistemul nervos al copiilor noștri, cu atenția lor și cu capacitatea lor de a răbda. Spre deosebire de realitatea virtuală, viața de zi cu zi este plictisitoare. Când copiii intră în sala de clasă, iau contact cu voci omenești și cu stimulente vizuale fireşti, o situaţie la polul opus celei în care sunt bombardați cu o explozie de imagini și efecte speciale pe care sunt obişnuiţi să le vadă pe ecran.

După ore întregi de realitate virtuală, procesarea informațiilor în sala de clasă devine o provocatoare din ce în ce mai dificilă pentru copiii noștri, deoarece creierul lor este obişnuit cu nivelul ridicat de stimulare pe care îl oferă jocurile digitale. Incapacitatea de a procesa niveluri mai scăzute de stimulare îi face pe copiii noştri să răspundă cu dificultate cerinţelor de la şcoală. De asemenea, tehnologia ne separă emoțional de copiii și familiile noastre. Disponibilitatea emoțională a părintelui este principalul nutrient pentru creierul copilului. Din nefericire, îi privăm treptat pe copiii noștri din acest nutrient.

2. Copiii primesc tot ce vor chiar în momentul în care cer

Mi-e foame!” „O să oprim acum la un fast food cu servire din maşină”, „Mi-e sete!” „Uite aici un automat cu sucuri”, „M-am plictisit!” „Poți să iei telefonul meu”. Abilitatea de amânare a recompensei/de a răbda este unul dintre factorii-cheie în obţinerea viitoarelor reușite. Avem cele mai bune intenții – de a-i face pe copiii noștri fericiți –, dar, din păcate, îi facem pe moment fericiți, dar nefericiţi în viitor. A fi capabil să amâni satisfacţia înseamnă a fi capabil să faci faţă stresului. Copiii noștri devin din ce în ce mai puțin pregătiți să facă față chiar și unor factori minori de stres, care, în cele din urmă, vor deveni obstacole uriaşe în calea reuşitei lor în viață.

Incapacitatea de a răbda este adesea observată în sălile de clasă, în restaurante și magazinele de jucării, în momentul în care copilul aude răspunsul „Nu”, deoarece părinții au „educat” creierul copilului să obțină imediat ceea ce doreşte.

3. Copiii guvernează lumea

Băieţelului meu nu-i plac legumele”, „Fetiţei mele nu-i place să se culce devreme”, „Nu-i place să mănânce micul dejun”, „Nu-i plac jucăriile, dar se descurcă de minune cu iPad-ul”, „Nu vrea să se îmbrace singur”, „E prea leneș să mănânce singur”. Aceste lucruri le aud mereu de la părinţi. De când ne dictează copiii cum să-i creştem? Dacă îi lăsăm să facă după capul lor, nu vor face decât să mănânce macaroane cu brânză, să se uite la televizor, să se joace pe tablete și să nu se ducă niciodată la culcare. De ce le oferim ceea ce vor, dacă știm că nu le face bine? Fără o alimentaţie sănătoasă și un somn de calitate, copiii noștri ajung la școală irascibili, anxioşi și neatenţi.

În plus, le transmitem un mesaj greșit. Vor învăţa că pot face doar ceea ce le place și pot refuza să facă ceea ce nu le place. Ideea de „a fi nevoie să facă” lipsește cu desăvârșire. Din păcate, pentru a ne atinge obiectivele în viață, trebuie să facem și lucruri de nevoie, chiar dacă nu întotdeauna ne face plăcere. De exemplu, dacă un copil dorește să fie elev de nota 10, este nevoit să înveţe din greu. Dacă vrea să fie un fotbalist de succes, este nevoit să se antreneze în fiecare zi. Copiii noștri știu foarte bine ce vor, dar le este foarte greu să facă ceea ce este nevoie pentru a atinge acel obiectiv. Drept rezultat, vor rămâne cu scopuri nerealizate și vor trăi dezamăgiri.

4. Distracție fără sfârşit

Am creat o lume artificială, menită să le ofere cât mai multă distracţie copiilor noștri. Nu cumva să existe momente moarte! Imediat ce intervine liniştea, ne grăbim să le oferim din nou puțină distracție, pentru că altfel ni se pare că nu ne facem datoria de părinţi. Trăim în două lumi separate. Ei au lumea lor, în care se distrează, iar noi avem lumea noastră, în care muncim. De ce nu ne ajută copiii la bucătărie sau la treburile în casă? De ce nu-și pun în ordine jucăriile? Aceasta muncă monotonă antrenează creierul să lucreze și să funcționeze în condiţii de plictiseală, dar vorbim despre același „mușchi” care, la urma urmei, se cere antrenat la școală. Când ajung la școală și vine timpul să înveţe să scrie de mână, răspunsul lor este: „Nu pot. E prea greu. Prea plictisitor”. De ce? Fiindcă „muşchiul” care lucrează nu are cum să fie antrenat printr-o distracție fără sfârşit. Este antrenat prin muncă.

5. Interacţiuni sociale reduse 

(…)

Pentru a-i aduce înapoi din acea ţară străină în care copiii noştri rătăcesc orbiţi de iureşul, de complexitatea de lumini şi culori artificiale, absorbiţi în nefirescul acelei lumi tot mai ieşite din rost, e nevoie să învăţăm să ne întoarcem la simplitate. Articolul Victoriei Prooday sugerează tocmai această cale.

Simplitatea în care îşi creşteau copiii strămoşii noştri, când cei mici nu „beneficiau” de această avalanşă de imagini şi stimuli, de atâtea „invitaţii” la plăcere şi distracţie facilă, poate să ne fie un model, la fel de valabil şi poate chiar mai necesar astăzi. Complexitatea lumii noastre tot mai artificiale, deplânsă de Ernest Bernea în „Îndemn la simplitate”, îi conduce pe copiii şi tinerii noştri către pierderea măsurii, a sensului şi identităţii, către confuzie şi nefericirea trăită ca urmare a necunoaşterii şi neîmplinirii nevoilor noastre profunde.

Pe calea simplităţii, copilul învăţa răbdarea, stăpânirea de sine, ancorarea în credinţă şi în nădejdea în Dumnezeu, dobăndea discernământ şi acel echilibru interior şi aşezare care-l fereau de robia lăuntrică pe drumul vieţii. Întoarcerea la simplitate pare, într-adevăr, un lucru greu, într-o lume a hipercomplexităţii artificiale şi a confuziei valorice. Însă doar astfel vom deveni pentru copiii noştri reazemul şi călăuza de care au nevoie. Când îi naştem, ne aduc bucurie, lumină şi binecuvântare în casele noastre, fiindcă sunt un dar de la Dumnezeu. Să nu lăsăm să se risipească potenţialul şi darurile deosebite pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare copil, ci să le facem să rodească frumos şi, astfel, ei vor deveni o binecuvântare nu numai pentru noi, dar şi pentru neamul în care s-au născut.

Articolul integral poate fi citit în numărul 110 (martie 2018) al revistei Familia Ortodoxă.

1 A se vedea seria de articole „Distrugerea culturii anocrate în Adevăr”, din numerele revistei Familia Ortodoxă. 2 https://yourot.com/parenting-club/2016/5/16/why-our-children-are-so-bored-at-school-cant-wait-and-get-so-easily-frustrated.

Advertisements