Home

Să încercăm să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei

Leave a comment

Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea“Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

More

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

2 Comments

Parintele Gheorghe Calciu Cuvinte vii„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

„Ni s-au jefuit sufletele”

1 Comment

Sandu TUDOR Universalism romanescFragment din articolul „Ni s-au jefuit sufletele” (Credința, nr. 426, 4 mai 1935), al jurnalistului Sandu Tudor, viitorul mucenic, ieroschimonahul Daniil de la Rarău:

„Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianism scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica. 

Jaful sufletelor cu greu se poate împlini. Lumea nu mai crede în nimic, chiar dacă ar veni profet printre noi. Desgustati şi învrăjbiţi, împărţiţi în zeci de partide şi grupări, locuitorii acestei ţări sunt anulaţi pe multă vreme pentru orice avant susţinut, pentru orice generozitate unitară. Lumea nu mai crede în nimic. (…)

Politicianismul şi toate soiurile de demagogie ne-au prădat prea mult sufletul. Pe multă vreme, orice chemare la flacăra de desinteresare va fi fără răsunet. 

Nu există crimă mai mare faţă de românism decât această înşelare făcută cu bună ştiinţă, numai şi numai pentru ticluirea unor ticăloase interese, uri personale sau de gaşcă politică. Iată trădătorii.” More

Înțelesul duhovnicesc și scripturistic al posturilor Bisericii Ortodoxe

1 Comment

icoana5

Fragment din cartea ÎPS Arhiepiscop Lazar Puhalo, Teologia vie în ortodoxie, Ed. Eikon, 2006, traducere de Virgil Baidoc.

Cap. „Înțelesul duhovnicesc și scripturistic al posturilor Bisericii Ortodoxe”

Învăţătura despre post şi motivele trebuinţei acestuia este mărturisită de-a lungul istoriei Bisericii. Primul exemplu, probabil şi cel mai bun, este postul la care au fost chemaţi Adam şi Eva care a fost atât trupesc cât şi duhovnicesc. Fructul care le-a fost interzis are o semnificaţie trupească, duhovnicească şi simbolică. A fost într-adevăr o mare descoperire. Protopărinţii noştri erau nestatornici în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi au dobândit cunoştinţa binelui şi a răului, săvârşind răul (Facere, capitolul 3)9 . Asemenea lor, şi noi când refuzăm să ducem la bun sfârşit postul duhovnicesc/trupesc pe care ni-l cere Dumnezeu prin Biserica Sa, cresc în noi patimile cărora le-am lăsat drum liber. Câtă nevoie avem de post? Dacă Adam şi Eva n-au putut rămâne în rai fără el, atunci oare noi cum ne putem întoarce acolo fără ajutorul lui? Adam şi Eva au căzut în robia patimilor din cauza nestăpânirii, iar israeliţii erau gata să se întoarcă în robie şi pierzanie sigură în Egipt, din cauza poftei pântecelor. În „Ieşire” citim cum evreii au murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru că le era foame şi doreau să se întoarcă în robia egipteană pentru „căldările cu carne” din care îşi primeau porţiile zilnice cuvenite sclavilor (Ieşire 16, 2:3). Aici nu avem de-a face cu o simplă întoarcere într-o robie fizică de dragul unei raţii mizere de mâncare. În acelaşi timp, israeliţii erau dispuşi să sacrifice credinţa în Dumnezeu şi speranţa mântuirii. De dragul pântecelor şi a grijilor trupului, erau dispuşi să renunţe la botezul în Marea Roşie şi la mântuirea promisă de Dumnezeu. Istoria robiei egiptene şi a eliberării prin Moise este prototipul întregii istorii omeneşti, la fel cum Moise este prototipul lui Hristos. Şi noi suntem conduşi din robia păcatului şi legăturile morţii prin apele botezului, în pustie şi retragere din această lume. Continuăm, suferind, luptând, căzând şi ridicându-ne din nou pentru că avem nădejdea sigură a făgăduinţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, şi noi suntem traşi înapoi de pântecele noastre, de patimi, înapoi în robia dintâi. Asemenea lui Esau, şi noi vindem din cauza pântecelor moştenirea pe care am primit-o prin naştere (Facere 25:29-34). Necesitatea şi valoarea postului sunt foarte bine arătate în aceste două exemple, unde observăm şi primele două aspecte ale postului: ascultarea de Dumnezeu, datorită căreia Adam şi Eva ar fi putut rămâne în rai, într-o stare de eliberare de robia satanei, precum şi eliberarea de patimi pentru a fi iarăşi liberi pentru creşterea duhovnicească şi dobândirea raiului10. Al treilea motiv pentru a posti este însăşi creşterea duhovnicească despre care vorbeam. Moise a postit pentru patruzeci de zile atunci când a fost în preajma Domnului. Pentru mai mult de o lună, comuniunea cu Dumnezeu a fost mâncarea lui, iar cuvintele Domnului i-au fost băutură (Ieşire34:18; 34:28; Deuteronom 9:9;10:10). Mântuitorul a postit patruzeci de zile în pustia Ierihonului pentru a birui ispitirile celui rău, dar Moise a postit pe muntele Sinai pentru a fi în prezenţa Domnului. Noi de aceea postim patruzeci de zile înaintea Sfintelor Paşti, pentru a putea birui ispitele celui potrivnic şi pentru a ne afla în comuniune cu Dumnezeu.

More

„Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”

1 Comment

Alexandr Soljenitin“Daca mi s-ar cere sa identific principala caracteristica a secolului XX in intregimea lui, as fi din nou incapabil sa gasesc ceva mai precis decat ca: oamenii au uitat de Dumnezeu. Decaderea constiintei umane, lipsita de dimensiunea sa divina, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Razboi Mondial si mare parte din situatia in care ne aflam acum se datoreaza acestuia. A fost un razboi – a carui amintire tinde sa se stearga – care a izbucnit cand Europa, plesnind de sanatate si abundenta, a cazut intr-o furie a auto-mutilarii ce i-a distrus fortele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna.

Din Revolutia Franceza si din ura acesteia fata de Biserica, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia ca “revolutia trebuie sa inceapa cu ateismul”. Si acesta este adevarul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atat de organizata, de militarizata si de tenace in ura ei (fata de Dumnezeu, n.tr.) precum cea practicata de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forta care sta in centrul sistemului filosofic al lui Marx si Lenin, mai importanta decat toate falsele lor lozinci economice si politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central.

Profesorii atei educa tanara generatie din Vest in spiritul urii fata de propria societate. Prinsi de patosul retoric uitam ca defectele capitalismului nu reprezinta nimic altceva decat defectele de baza ale firii omenesti, carora li s-a dat o libertate neingradita precum si tot felul de drepturi ale omului; uitam ca in regimul comunist (iar comunismul le sufla acum in ceafa formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stapanesc practic orice persoana aflata intr-o pozitie de autoritate, in timp ce toti ceilalti sunt egali – o egalitate a sclavilor traind in saracie lucie.

Ura intretinuta in mod deliberat se raspandeste astfel in jur, contamineaza tot ce e viu, viata insasi, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plina de amaraciune a secolului XX piere ca urmare a acestei uri, caci arta e neroditoare fara dragoste. In Est arta s-a prabusit pentru ca a fost doborata si calcata in picioare, dar in Vest a decazut voluntar, un declin artificial si ostentativ, in care artistul in loc sa incerce sa reveleze divinul (prin arta, n.tr.), se pune pe el insusi in locul lui Dumnezeu. Si in acest caz suntem martorii aceluiasi efect al unui proces universal, in care atat in Est, cat si in Vest, se ajunge la aceleasi rezultate si din nou din acelasi motiv: oamenii L-au uitat pe Dumnezeu.” 
More

“În cel iubit îți regăseşti casa, după ce ai rătăcit pe afară”

2 Comments

iubirea foto: Cristina Douglas Mihaila All rights reserved“Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea. 
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult…
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica si mistica ortodoxa)

lumina dragostei

 

Cititi si:

Părintele Dumitru Stăniloae, cuvinte pline de har despre iubire și căsătorie: „Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

Parintele Galeriu: “Viaţa se naşte din iubire”

„Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred”

“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană” (Antonie de Suroj, despre taina iubirii)

Pavel Florenski, despre prietenie

“Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa”. Inima în Marele Post

Leave a comment

Fragment din Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post:

Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,  furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)

1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. (Mat. 12:34) Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O, Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu, Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.

4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.

5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat More

Sf. Nicolae Velimirovici: „Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noştri, ca să nu fim din nou striviţi!”

2 Comments

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcop de Ohrida şi Jicea, Serbia (5 martie)„Am păcătuit şi ne-am luat răsplata.

L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, şi ne-am primit pedeapsa.

Ne-am întinat de toată fărădelegea, şi ne-am curăţit prin sânge şi lacrimi.

Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându-ne călcaţi.

Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s-a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului. 

Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înşine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.

Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoşii pentru că se închinau Împărăţiei cereşti şi, de aceea, am pierdut şi împărăţia pământească cea leproasă.

Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu şi pe străbuni, cu aceea am fost măsuraţi. More

„Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii”

1 Comment

icoana Icon of the Mother of God of Mt. Athos, “Sweet Kissing”“Unul din meritele creştinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălţimea bărbatului, deşi rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câtă vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Faţă de femeie S-a aşezat în relaţia supremei intimităţi şi duioşii. Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă reverenţă în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?

Prin faptul naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creştinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibraţii de teamă în sufletul muritorului, căci Omul de la cârma destinelor universale e şi Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, ineflexibile. Când muritorul, însă, ştie că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesenţa afecţiunii iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol “autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă şi mai multă putere criteriile umanităţii în raporturile Lui cu noi.

Câtă umanitate nu aduce prezenţa Fecioarei în viaţa creştinismului! Creştinismul încetează de-a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă alături de Dumnezeu având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritatea de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre.”
____________
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Editura Omniscop

Citiți și: Ernest Bernea: „Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii

Par. Savatie Baștovoi – cuvinte de folos

Leave a comment

Savatie BaștovoiOboseala si dragostea

Nu este adevarat ca intre ortodocsi si romano-catolici exista numai neintelegeri. Cel putin, exista un amanunt simpatic, pentru care acestia ar fi gata sa se uneasca. Ortodocsilor le place la romano-catolici faptul ca acestia la slujba stau pe scaun, iar preotii romano-catolici ii invidiaza pe cei ortodocsi pentru ca acestia au voie sa se casatoreasca. Si asta dureaza de multa vreme.

Am vrut astfel sa patrund mai direct in sfera unor discutii, de multe ori incrîncenate, despre viata religioasa. De exemplu, tot mai des poti auzi replici de genul: “slujbele atît de lungi ale ortodocsilor n-au nici o logica!” Desigur, toate aceste discutii sînt superficiale, amuzante si vin de la oameni care, de regula, nu umbla la biserica, dar ele preocupa pe multi. 

Chiar dintru inceput trebuie sa spunem ca Liturghia este centrul vietii crestine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desavîrsit in care Dumnezeu se daruieste oamenilor, in Euharistie (Impartasanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datoreaza si convingerii primilor crestini ca a doua venire a lui Hristos va fi imediata – “parusia”.

Slujbele erau si sînt o asteptare, dar si o venire, in cel mai adevarat sens, a lui Hristos. In cele sapte laude existente in Biserica Ortodoxa, se imita, dar se si reactualizeaza istoria universului si a omului, de la creare si pîna la restabilirea armoniei vesnice. De aceea, pe parcursul lor, exista momente de rugaciune, de cateheza, adica educare (cînd se citeste din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care infatiseaza fapte si invataturi ale Sfintilor). Pentru ca oboseala sa nu ingreuneze rugaciunea, exista momente cînd credinciosii pot sa se aseze, acestea sînt “Apostolul” si “catismele”, care, din greaca, asa se si traduce – “a sedea”. Iar cînd este slujba cu priveghere, se sfinteste “litia”, pîine cu vin, care se imparte credinciosilor spre mîncare, ca sa nu se istoveasca.

Într-un cuvînt, nu sînt chiar atît de inumane slujbele ortodocsilor. Si-apoi, daca depasim cu ingaduinta “teologia” babutelor noastre, putem ajunge la Sfintii Parinti. De exemplu, Sf. Filaret al Moscovei spunea: “Decît, stînd drept, sa te gîndesti la picioare, mai bine, sezînd, sa te gîndesti la Dumnezeu”. Aceeasi replica o repeta si marele ascet al secolului trecut, Sf. Teofan Zavorîtul. Iar in Patericul Egiptean (sec. IV-V), gasim o intîmplare extraordinara in acest sens. Se zice ca odata au venit fratii la avva Isaia si l-au intrebat: “avvo, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza in biserica, ce sa fac, sa-l las sau sa-l trezesc la rugaciune?” Si Sfîntul a zis: “adevarat va zic, fratilor, ca eu, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza, pun genunchiul meu sub capul fratelui si-l odihnesc”.

Acesta este sensul vietii crestine, asa cum o inteleg ortodocsii si cum au inteles-o apostolii, sa-L astepti pe Hristos. In Gradina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douazeci de minute pe saptamîna, cît dureaza o messa romano-catolica, si acelea cu pretentii, este un rezultat firesc al societatii consumiste apusene. In Apus sotii umbla fiecare cu masina sa si nu indrazneste unul sa se foloseasca de lucrurile celuilalt. E normal ca fiecare are si timpul sau, pe care si-l repartizeaza cum voieste. Si daca s-a intîmplat ca din acest timp o parte infima sa-I fie oferita lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de imprumut.

Dar si ortodocsii au voie sa-si imparta timpul cum vor. Si cine vrea sa-i acuze pentru faptul ca Ii acorda prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Daca doi indragostiti pot sa stea la vorba ore intregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile,de ce ne mira niste oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Il iubesc si care ii iubeste? Vin clipe, cînd dragostea învinge oboseala.

More

Older Entries

%d bloggers like this: