În scrierile sale economice, Eminescu făcea o radiografie lucidă a situaţiei economice şi sociale a ţării şi ţăranilor din vremea sa, radiografie care se aplică perfect la situaţia de astăzi. Eminescu a anticipat idei importante ale unor economişti, politicieni şi sociologi din perioada interbelică, precum Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti – mari români acoperiţi azi de uitare, deşi soluţiile potrivite pentru România trebuie căutate şi prin recursul la memorie, cercetând ideile unor astfel de personalităţi care au analizat realităţile româneşti şi au iubit România, mulţi dintre ei sacrificându-se pentru ea.

„Semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. Şi când o naţiune a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă” (Mihai Eminescu, „Timpul”, 31 octombrie 1881); „Toate ţările cari n-au comerţ înăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar” (Ibidem)1

Numai punându-ne propriile resurse în folosul poporului român, numai protejând ce e al nostru putem ajunge la nivelul de dezvoltare al altor state, nu sărind peste etape sau acceptând să ne fie distruse realitățile de aici în numele „alinierii la UE” şi al „progresismului”. De exemplu, ne aliniem la prețurile din UE, dar salariile rămân de câteva ori mai mici. Lăsăm să ne plece creierele sau oferim săracilor din țară „marea oportunitate” de a lucra ca sclavi pe plantațiile din UE, în numele „libertății de mișcare”, dar nu ne gândim că tocmai prin protejarea şi susţinerea capitalului uman propriu putem atinge un nivel demn de dezvoltare. Facem parte din „clubul european”, dar nu avem putere de negociere în favoarea noastră.

După ‘89, mulți au confundat iubirea de țară cu „comunismul” și cu „xenofobia”, dar iubirea firească de țară nu are nici o legătură cu aceste extremisme; astfel că s-a alunecat în cealaltă parte: tot ce vine de la străini e bun, iar ce avem noi e inferior. Însă noi nu ne mai cunoaștem pe noi înșine, nu mai știm cine suntem, ce potențial avem și ce ni se potrivește, într-un cuvânt, nu ne cunoaștem țara. Şi, dacă nu ne cunoaștem țara, suntem și rămânem români doar cu numele. Nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem, căci, „a cunoaște țara e cel mai bun mijloc de a o servi”, precum spunea Dimitrie Gusti.

Irina Bazon

(fragment din articolul „România pe care nu o mai cunoaştem – „A cunoaşte ţara e ce mai bun mijloc de-a o servi” (II), pe care l-am scris pentru revista Familia Ortodoxă, nr. 8(139), august, 2020)

Advertisement