Economia dãruirii

de Ovidiu Hurduzeu

(fragment din cartea Economia libertății. Renașterea României profunde, îngrijită de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu,  apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos; capitolul Economia daruirii,  pp. 329-351)

Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.  Cine mãnâncã din pâinea aceasta viu va fi în veci.  Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii  este trupul Meu […] Dacã nu veti mânca trupul  Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti  avea viatã în voi. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea  sângele Meu, are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în  ziua cea de apoi…
(Ioan 6, 51, 53-54).

Ce propunem

În aceasta antologie, cititorul gãseste schitatã doctrina economicã a miscãrii „A Treia Fortã: România profundã“.  Într-o perioadã de profundã crizã a societãtii românesti, în  care solutiile de redresare moralã, socialã si economicã fie  lipsesc cu desãvãrsire, fie prelungesc iluziile, întãresc status-quo-ul si adâncesc declinul, Economia libertãtii propune:
– Schimbarea radicalã a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România.
– Practici economice si sociale concrete (si nu alt model  utopic) bazate pe antropologia crestinã a persoanei si a dãruirii.

– O a treia cale între „capitalismul gangsteresc“ autohton si  globalismul corporat de sorginte neoliberalã, pe de-o parte,  „economia asistentialã“ a statului-dãdacã „national“ si a suprastatului socialist european, pe de altã parte.
– Strategii distributiste de diseminare a proprietãtii productive cu rãdãcini în gândirea economicã a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton si Hilaire Belloc, dar  adaptate noii economii postcapitaliste.
– O regândire a preceptelor fundamentale ale modelului  neoliberal/neoconservator în lumina unor practici si strategii  de creare a bunãstãrii materiale si sociale adaptate realitãtilor  secolului XXI (de exemplu, practici de tip partenerial si prosumerist)1.
– Actori economici opusi lui homo oeconomicus si homo  interlopus.
– Un stat reprezentativ cu o economie distributistã bazatã  pe „vecinãtate“.

Antologia Economia libertãtii: Renasterea României profunde nu este un retetar economic. Desi textele incluse descriu  tendinte, oferã sugestii, criticã modele perimate, redescoperã  vechi valori sau propun altele noi, cititorul nu va gãsi în  paginile antologiei noastre un model prescriptiv si preambalat. „Modelul“ este mai degrabã un itinerar, topografia unor  practici economice viabile ce se dezvãluie treptat pe parcursul  lecturii din întrepãtrunderea fireascã a ideilor; fiecare autor  deschide o nouã perspectivã, „atacã“ o altã problematicã,  „sparge“ încã un set de prejudecãti. Nimic nu este speculatie  abstractã. Asteptãrile cititorului, a cãrui gândire a fost marinatã în fanteziile „macroeconomice“ ale „expertilor internationali“ si teoriile dupã ureche de pe malurile Dâmbovitei sunt  însã mereu înselate.

De la preluarea puterii de cãtre comunisti si pânã astãzi,  „moderatia“ si „responsabilitatea“ impusã prin institutii publice si private de autointitulatele elite au transformat România  într-un desert al anormalitãtii si dezechilbrului, o tarã a stãrilor  de patologie socialã si economicã:  „Normalitatea a devenit, pentru cei mai multi dintre noi, un lux  sau o activitate conspirativã. Trebuie sã-ti vinzi sufletul ca sã-ti  cumperi o casã. Trebuie sã ucizi sau sã batjocoreoti copiii altora ca sã  poti avea grija de copiii tãi. Ti se spune mereu cã asa e normal: care pe  care“2.

Normalitatea anormalului din România, denuntatã de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici în Mãsura vremii este rezultatul a saizeci de ani de inginerie socialã si economicã.  Scopul ei a fost sã fabrice „omul nou“ al comunismului si  „homo oeconomicus“ al doctrinelor neoliberale.  Comunismul si neoliberalismul sunt perfect compatibile,  ambele având nevoie de o societate de masã. „Homo sovieticus“ nu-i altul decât „homo oeconomicus“ în varianta sa  bolsevicã – omul masificat, omul-ca-mijloc. Masificarea înseamnã despuierea omului de calitãtile sale divin-umane pentru a fi transformat într-o entitate abstractã si intersanjabilã.  Masificarea devine inevitabilã într-o societate dominatã de  productia pe scarã largã si de marile organizatii, etatiste sau  private, aferente ei.

În România, colectivizarea agriculturii urmatã de „sistematizarea satelor“, proiectele faraonice (Canalul Dunãre-Marea Neagrã), dezvoltarea monstruoasã a petrochimiei, siderurgiei si a „industriei constructoare de masini“ au creat o  societate de masã a penuriei permanente. Colectivizarea si  industrializarea comunistã n-au reusit sã ridice „nivelul de trai  al întregului popor“, dar au distrus sistematic si eficient România interbelicã, o tarã formatã dintr-o tesãturã deasã de  comunitãti organice: familia extinsã, satul, Biserica si parohia. Aceste stucturi locale eterogene asigurau românului o  viatã materialã si religioasã ancoratã într-un sol solid. Pentru a  distruge temeiul si rostul omului, comunistii au slãbit sau  chiar distrus comunitãtile organice. Odatã dezrãdãcinat, românul a fost reîncadrat în societatea de masã prin mijloacele  economice, politienesti si propagandistice de care dispunea  statul comunist. (Comunitatea organicã a fost înlocuitã de acel  groupe d’encadrement: „celula de partid“, „sindicatul“, „comitetul de fabricã“ etc., care depindea în întregime de structurile centrale de partid.) Masificat, românul îsi pierdea astfel  posibilitatea de a trãi pe propriile picioare si devenea o simplã  unealtã în mâinile sistemului.

Masificarea omului nu este un fenomen specific comunist.  „Se poate spune cã, în general, societatea individualistã (occidentalã) a secolului al XIX-lea a luat nastere prin dezintegrarea unor  astfel de grupuri mici cum ar fi familia si biserica. Odatã ce aceste  grupuri si-au pierdut importanta, individul a fost lãsat practic izolat. A  fost aruncat într-un nou mediu, în general urban, si drept urmare,  «dezrãdãcinat». Nu mai avea un loc traditional în care sã trãiascã, nu  mai era atasat geografic de un loc fix, sau, istoric, de o linie de  strãmosi. Un individ, dezrãdãcinat într-o asemenea manierã, nu poate  fi decât parte dintr-o masã“3.

În 1989, România nu avea „armatele de muncitori“ prevãzute în Manifestul comunist, ci mase de dezrãdãcinati. Navetistul, cãministul, tãranul strãmutat cu forta la bloc, bisnitarul,  tânãrul profesor stagiar, trimis obligatoriu „la tarã“, „omul cu  mapa“, tãind frunzã la câini în „sediul gospodãriei“, ceapistul  furând cu sacul din lanurile tuturor si ale nimãnui, pensionarul, asezat pe scãunel la coadã, „sã prindã ce se dã“, functionarul, care se fãcea cã munceste în deplin acord cu statul, care  se fãcea cã-l plãteste – si multi alþii ca ei, adunati laolaltã, au  format materia primã pentru revolutia culturalã si economicã  postdecembristã. În lipsa maselor gata fezandate, în lipsa  sclavilor fãrã Dumnezeu, care-si pierduserã deja temeiul si  rostul în lume, ar fi fost imposibilã Marea Transformare din  ultimii douãzeci de ani – tranzitia de la „România multilateral  dezvoltatã“ la „România bananierã de top“4. Este relativ usor  de explicat convertirea cadrelor bolsevice, de rangul unu si  doi, a „clasei dominante de înlocuire pentru economia de  piatã“ la „prezenta ideologie a democratiei: adicã libertatea  dictatorialã a Pietei, temperatã de recunoasterea drepturilor  omului spectator“5. Mult mai complexe si greu de descifrat  sunt avatarurile omului masificat din perioada tranzitiei.

Ce ar fi fost normal sã se întâmple…

În mod firesc, cãderea comunismului ar fi trebuit sã declanseze procesul demasificãrii constiintelor, institutiilor si al infrastructurii economice. Procesul nu se putea însã desfãsura în  cadrele vechii antropologii „materialist stiintifice“. Pentru  comunisti, fiinta umanã nu avea propria sa fire, era doar o  etapã în cadrul evolutiei darwiniste. Dacã anchetatorii si temnicierii de la Aiud si Piteoti n-ar fi vãzut în român o simplã  maimutã degeneratã închinãtoare la idoli, n-ar fi îndrãznit sã-l  foloseascã drept cobai. Iatã de ce demasificarea României  trebuia începutã cu repunerea în drepturi a conceptiei traditionale despre om, bazatã pe antropologia crestinã a persoanei. În temnitele comuniste, odatã cu „dusmanii de clasã“, a  fost închis adevãrul Dumnezeului Treime de Persoane, al  persoanei umane si al dimensiunii personale a lumii. Iesit la  luminã, acest adevãr ar fi rupt vãlul de pe ochi – dupã patruzeci de ani, românii ar fi avut din nou putinta sã vadã chipul lui  Dumnezeu întipãrit în ei însisi. Masificati (si nu „colectivizati“, cum se spune în mod gresit), românii deveniserã  indivizi anonimi care uitaserã cã „Dumnezeu creând firea  noastrã dupã chipul Sãu, a creat-o ca sã fie asemenea firii  Lui…“6. Demasificati, indivizii anonimi si dezrãdãcinati ar fi  redevenit persoane cu rost si temei.

Pentru a repune românul în rostul si temeiul lui traditional,  era obligatoriu ca restaurarea viziunii personalist-crestine sã  fie însotitã de noi practici economice si sociale si de restructurarea din temelii a institutiilor statului. Fundamentul spiritual  si economic al persoanei, comunitatea organicã, nu putea fi  refãcut atâta timp cât lumea româneascã nu revenea la dimensiunile sale personale. Minele de cãrbune, combinatele petrochimice si „satele sistematizate“ nu produc persoane în sens  crestin si comunitãti organice, ci lonely crowds, mase de  indivizi fãrã nici un Dumnezeu, anonimi oi aglutinati. Iar  institutiile statului, masificate prin birocratie, ideologie si  coruptie sunt un rezervor nesecat de sclavi, clienti si gãsti  clientelare. Doar „într-un stat cãlãuzit de principiile crestine,  fiintei umane îi sunt garantate drepturile fundamentale încã  din momentul conceptiei“7. Doar într-o economie la scarã  umanã, condusã de principii distributiste, o economie a locului, care sã „întrupeze“ antropologia persoanei, ar fi putut  înflori din nou „vecinãtatea“ si comunitãtile organice: familia  crestinã extinsã si parohia8. O economie distributistã ar fi  creat o societate româneascã de mici proprietari-producãtori,  un stat reprezentativ, o administratie condusã pe principiile  subsidiaritãtii si o tãrãnime gospodarã, asezatã la locul ei.  România interbelicã a fost unul dintre primele state din  lume care a avut o economie distributistã înfloritoare. În timp  ce, în Occident, evolutia economicã si socialã actualã a tãrii  noastre este urmaritã cu îngrijorare, furnizând un „studiu de  caz“ al coruptiei si cleptocratiei din tãrile postcomuniste – în  acelasi Occident, mai precis în cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA este redescoperit modelul distributist din România lui Ion Mihalache9. La vremea sa, modelul  economic gândit de Belloc si Chesterton, practicat deja în  Estul Europei de partidele agrariene, era considerat o sansã  pentru Occident. „G. K. Chesterton nu-si putea ascunde bucuria. Distributismul, proiectul sãu economic construit pe «a  treia cale», între capitalismul liberal si comunism, implicând o  redistribuire democraticã a proprietãtii, înregistra un succes  concret în locuri unde nu te-ai fi asteptat… «Marea miscare  modernã este agrarã», scria el, «inspiratã de etica fundamentalã a câmpului». În întreaga Europã de est si în Balcani,  «într-un fel de tãcere reverentioasã, tãrãnimea a dus o luptã  vastã si înversunatã contra bolsevismului si a fratelui sau  geamãn, care este Marea Corporatie, iar tãrãnimea a câstigat… Este un eveniment crucial, un punct de cotiturã în istorie  precum convertirea lui Constantin oi Revolatia Francezã…  Ceea ce s-a întâmplat în Europa de la terminarea rãzboiului  [Primul Rãzboi Mondial] marchezã o enormã victorie pentru  tãran si, în consecintã, o enormã înfrângere atât pentru comunisti cât oi pentru capitalisti“10.  Ce principii stãteau la baza victoriei repurtate de „rãzvrãtirea verde“ a tãrãnimii est-europene11? În primul rând, agrarienii, spre deosebire de fascisti, sustineau idealurile democratiei economice si ale pluralismului. Capitalismul liberal le  repugna pentru cã trata persoana ca pe o marfã oarecare.  Dusmani neîmpãcati ai comunistilor, „rãzvrãtitii verzi“  instauraserã o economie care asigura o largã distribuire a micii  proprietãti. Dacã fascismul, comunismul si capitalismul liberal masificau societatea, distrugeau comunitãtile organice si  atentau la demnitatea persoanei, agrarienii protejau relatiile de  familie si gospodãria individualã în calitatea ei de unitate  economicã independentã. Odatã ajunse la putere în Europa de  est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivã a  industriei, comertul liber cu vecinii, cooperativele si asociaþiile voluntare, constitutionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învãtãmântului si  serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comert liber în  centrul si estul Europei12.   Ar fi avut România postdecembristã sanse reale sã adopte o  „a treia cale“ între cei doi „frati gemeni“, socialismul oi  comunismul? Ar fi fost posibil – imediat dupã 1989 – un  proiect teologic-politic si economic de repersonalizare a tãrii,  o reînnoire a celei de „a treia cãi“ inaugurate de România  interbelicã? Imensa vointã de schimbare, refacerea Partidului  Naþional Tãrãnesc, care se bucura de un lider respectat din  „vechea gardã“, renasterea crestin-ortodoxã si aparitia unei  economii de piatã informale (capitalismul buticarilor) ofereau  cadrul favorabil pentru demararea unui astfel de proiect major. Dar nu a fost sã fie. Urmasul postdecembrist al PNT-ului,  PNT-CD nu a rezistat pe scena politicã româneascã datoritã  infiltrãrilor securiste si atacurilor conjugate venite din tabãra  postcomuniotilor si a neoliberalilor. (Dupã douãzeci de ani,  din prima fortã de opoziþie, PNT-CD-ul a devenit un partid de  buzunar, irelevant.) Nu este mai putin adevãrat cã în anii sãi de  glorie PNT-CD-ul a fost singurul partid care a luptat în mod  consecvent pentru respectarea dreptului la proprietate. De  pildã, vicepresedintele PNT-CD, Vasile Lupu, a depus eforturi dramatice pentru a convinge clasa politicã sã adopte  „legea Lupu“ de retrocedare a terenurilor agricole si forestiere. Abia dupã zece ani de la prãbusirea comunismului, parlamentarii au catadicsit s-o adopte. Astãzi, de bine de rãu,  România are un cadru legislativ care garanteazã proprietatea.  Cu toate acestea, tara noastrã se situeazã pe ultimul loc din  Europa la restituirea proprietãtilor confiscate de comunisti.  Iar, din ceea ce s-a retrocedat, o parte s-a fãcut pe nedrept, în  pur stil mafiot.  În perioada tranziþiei, fortele politice din mainstream – dreapta neoconservatoare sau „civic liberalã“ în simbiozã cu  stânga tehnocraticã cu pedigree iliescian13 – nu au arãtat nici  un interes pentru o „a treia cale“. Au fost preocupate doar sã  adopte „tehnicile“ de jaf economic si sã îndeplineascã sârguincios politicile de subjugare financiarã a tãrii si agenda  social-culturalã a „corectitudinii politice“.

Ce a fost anormal sã se întâmple…

Mai presus de toate, nu a fost deloc normal ca România sã  importe încã o utopie social-economicã, prelungind astfel  efectele comunismului.

Dupã o scurtã perioadã de ezitare, când unii încã mai  credeau cã pot resuscita sistemul printr-un „comunism cu fatã  umanã“ sau un socialism puternic etatizat de tip suedez, „elitele“ au adoptat credinta neoliberalã în mântuirea secularã  prin „autoreglarea pietelor“. Altfel spus, au luat în brate doctrina Reagan-Thatcher a „pietei libere“14.  Pentru România, utopia neoliberalã a însemnat un drum  fãrã ocolisuri cãtre pauperizare si dezrãdãcinarea a milioane  de oameni, un sistem politic mafiot, un capitalism gangsteresc, cu „tunuri“, „tepe“, „cãpusãri“, contracte si privatizãri  frauduloase. Pe plan socio-cultural, „corectitudine politicã“ si  inginerie socialã. Criza economicã mondialã a demonstrat  fãrã putintã de tãgadã: ordinea economicã neoliberalã este  anticrestinã, ea însãsi genereazã coruptie si sãrãcie, distruge  coeziunea socialã, intensificã predispozitiile egoiste si speculative ale agentilor economici privati, extinde puterea statului  managerial. Românii n-au fãcut decât sã punã paie pe foc.  N-am avea astãzi „moguli“ si „baroni locali“ intangibili  dacã n-ar exista credinta oarbã cã piata se autoregleazã iar  societatea trebuie sã lase lucrurile din economie sã se desfasoare de la sine. Dacã „piata liberã“ n-o putem atinge nici  mãcar cu un pai, dacã mâna ei invizibilã ne are în grijã pe toti,  cum sã intervenim atunci cu politia si garda financiarã în  ograda marilor jefuitori? N-am lega de stâlp însusi „laissez-faire“-ul dacã i-am priponi pe politicienii corupti si pe  moguli? Cum sã înlãturi efectul si sã lasi intactã cauza?

În România nu numai cã se furã într-o veselie, dar jaful este  justificat savant de „experti“, „elite culturale“ si politicieni:  asa cum „socialismul multilateral dezvoltat“ era o etapã în  drumul spre comunism, si tranzitia de astãzi, în ochii lor, nu-i  decât o „etapã dureroasã dar necesarã“ pe calea realizãrii viitoarei economii din Paradis: piete cu o concurentã perfectã între „agenti voluntari“ angajati în schimburi reciproc avantajoase; un echilibru armonios între cerere si ofertã; disponibilitatea liberã a resurselor; justitie nepãrtinitoare si stat „minimal“.

„Laissez-faire“-ul a fost de la bun început o ideologie  etatistã si antidemocraticã. Sociologul conservator Robert  Nisbet, într-o operã rãmasã clasicã, scria:  „Într-un anumit sens, putem spune cã asa numita piatã liberã nu a  existat niciodatã decât în imaginatia rationalistilor… cea mai mare  parte a stabilitãtii capitalismului din secolul al XIX-lea derivã din  însusi faptul cã revolutia capitalistã fusese incompletã…  «Laissez-faire»-ul nu s-a nãscut, ci a fost nãscut. A fost adus la viatã  prin distrugerea planificatã a vechilor traditii si asociatii, a vechilor  sate si a altor forme de securitate socialã, a fost nãscut prin forta  statului…“15.

O democratie economicã (distributism) si politicã (un regim democratic cu adevãrat reprezentativ) este incompatibilã  cu „laissez-faire“-ul. Nu-i de mirare cã adeptii lui au preferat  în trecut sufragiul limitat iar astãzi cautã mereu parlamente  slabe si întãrirea puterii executive si legislative. În România,  sfidarea Parlamentului de cãtre presedintele tãrii (nu cã Parlamentul, judecat individual, la firul ierbii membrilor sãi, ar fi  mai breaz), adoptarea legilor prin „ordonante de urgentã“, impunerea unor mãsuri nepopulare prin dictat legislativ bruxellez corespund logicii antidemocratice a modelului neoliberal.  Ceea ce politicienii si kulturnicii români numesc „capitalism democratic“16 nu-i altceva decât un „capitalism iacobin“17. Dreapta neoconservatoare si stânga tehnocraticã sunt  noii iacobini din România. În ciuda unor diferente minore,  ambele grupãri au un Weltanschauung si obiective comune.  Precum marxistii, neoiacobinii dâmboviteni se prezintã în  chip de „agenti rationali“. Desi invocã la tot pasul „societatea  deschisã“18, „piata liberã de idei“, ei mânuiesc un discurs  elitist si antidemocratic. Considerã cã (non-)ideile lor schimbãtoare si strategiile de inginerie socialã sunt superioare întrucât reprezintã, ca la marxisti, „pasii apãsati ai istoriei peste  victimele inadaptabile“; cei care îndrãznesc sã le conteste  trebuie sã suporte consecintele. Precum trotkistii, sunt internationalisti (globalisti) – diferentele nationale si culturale din  economie le considerã un semn al înapoierii –, îi urãsc pe  tãrani si viaþa la sate. Într-o împletire de marxism si darwinism  social, rationalizeazã interesul de sine reducându-l la o dimensiune vulgar materialistã: bani, cresterea nivelului de trai si consumism.

Este un fapt stabilit cã ingineria socialã si economicã din  România a fost întreprinsã de „Banda celor Patru“: 1) oligarhia politico-financiarã postdecembristã, marii „moguli“ si politicienii care i-au sprijinit; 2) marele capital transnational; 3)  asociatiile si think-tank-urile private (în strânsã colaborare cu  institutiile statului) venite în România sã facã inginerie socialã; 4) intelectualitatea stipendiatã.  Rezultatele catastrofale ale acestui experiment dâmboviteano-popperiano-neoliberal sunt descrise succinct de un tânãr ziarist român19:

„La douãzeci de ani dupã schimburile din ’89, avem o tarã în care  activele au fost înstrãinate aproape total, în care industria productivã a  fost pusã la pãmânt, iar datoriile contractate urcã pe o scarã exponentialã imposibil de parcurs îndãrãt. La nivelul administratiei locale se  furã aproape totul [iar la nivelul national, „mogulii“ au furat deja tot  ceea ce a fost de furat – n. O.H.], în timp ce aparatul central supradimensionat este din ce în ce mai greu de finantat. Domenii care  altãdatã ne fãceau onoare, de la cercetare si învãtãmânt, pânã la sport  si culturã, înregistreazã regrese vizibile. Generatia tânãrã creste asemenea unor buruieni, fãrã îngrijire din partea unor scoli fãrã prestantã  sau a unor pãrinti pusi pe fugã prin toatã Europa pentru asigurarea  unei surse de venit. Asistãm, de fapt, la falimentul leadership-ului  oligarhiei postdecembriste… Activele, pietele, finantarea si deciziile  se aflã acum în mâna corporatiilor occidentale care în ultimii ani au  sufocat consumatorul local, aflat într-o permanentã defensivã. Preocupati de rãfuiala cu tiranii comunisti ai trecutului, iesiti pe usa din  dos a istoriei, intelectualii nostri au uitat sã îi avertizeze pe români  asupra pericolului nemijlocit al celui mai feroce prãdãtor: capitalul  speculativ occidental…“20.

Actualul sistem social, politic si economic din România nu  dã semne cã ar fi reformabil. El este efectul unui dezastru  planificat în care „inginerii“ au luat în calcul si credulitatea  românului masificat, si aviditatea fostilor securisti, si incompetenta clasei politice, si lasitatea intelectualilor. Mai mult.  Au fost constienti cã reformele lor vor avea consecinte neprevãzute; stiau cã înlãturarea depãsitei inginerii sociale a bolsevicilor si updatarea ei printr-o versiune postcomunistã nu va fi  deloc uosarã. În pofida piedicilor si a unor pierderi temporare,  experimentul le-a reusit.  În orbirea lor iacobinã, „inginerii“ au uitat totusi cã, într-o  tarã ca România, efectele experimentului sunt oricând reversibile. Pe plaiurile mioritice, nimeni nu crede într-o utopie mai  mult de trei zile. Statul în cap nu-i pe firea românului, ca un  Hopa-Miticã, românul trage mereu spre normal. Spre normalitatea noastrã, de aici si acum.  La noi, în spatele betivului navetist zace gospodarul; sub  omul masificat, persoana; fiecare ecran de televizor se prelungeote cu o icoanã; la tarã, fiecare bãtrân are doi nepoti la orat –  pustii fug periodic „sã-si încarce bateriile în satul bunicilor“;  la trei manageri corporatisti, unul „sifoneazã“ transnationala  prin firmele prietenilor sãi; la un globalist trotkist „de-ai lor“,  patru „tigani bãtãiosi de-ai nostri“; patrimoniul arhitectural,  dãrâmat cu sau fãrã bunã stiintã – printre ruinele sale, traditiile  noastre rãmân încã vii; la suprafatã, România, o bramburealã  – în adâncime, o trezvie întru Hristos; fiecãrui „moromete“  mahmur, îi strigã la ureche un „golan“ lucid:

„România, trezeste-te
sunt atâtea de fãcut
si te-ai rãtãcit.
România, trezeste-te…“.

Economia dãruirii si pâinea noastrã cea de toate zilele

De douãzeci de ani, iacobinii români tot vor sã ne convingã  cã brutarul lui Adam Smith, ca sã facã pâine bunã, trebuie sã  tinã cont doar de interesul sãu personal exprimat de obsesivul  „cum sã fac sã cãstig mai mult“. Dupã cum a demonstrat  David L. Schindler21, brutarul care lucreazã doar pentru satisfacerea interesului propriu, echivalent cu profitul bãnesc (în  ordinea neoliberalã), instrumentalizeazã:
1) întregul proces de fabricare a pâinii;
2) produsul (bucata de pâine);
3) persoana care cumpãrã si consumã pâinea.

Le instrumentalizeazã în sensul cã acestea devin mijloace  utilitare pentru satisfacerea interesului de sine. Care sunt consecintele?
„Instrumentalizând procesul de fabricare a pâinii, bucata de pâine  si pe consumator pentru a obtine profit, brutarul reduce realitatea  fiecãruia, prin urmare si realitatea pe care fiecare dintre cei trei poate  sã i-o ofere lui însusi, la o «realitate în primul rând pentru profit». Dar  asta înseamnã si o reducere a realitãtii proprii a brutarului. Ideea este  cã – procesul de fabricare a pâinii, pâinea si consumatorul – prin definitie, sunt menite sã-l sporeascã pe brutar doar (si în primul rând) în  planul profitabilitãtii“22.

În numele instrumentalizãrii marxiste, comunistii au luat  pâinea de la gura românului; în numele lui Adam Smith,  supermarketurile au instrumentalizat pâinea într-un burete  burdusit cu aditivi vãtãmãtori; în numele lui Adam Smith,  culturile de grâu au fost înlocuite cu cele de rapitã iar afaceristii, urmãrindu-si propriul interes, au instrumentalizat importul de grâu instrumentalizat genetic. Si tot în numele aceluiasi Adam Smith, este instrumentalizatã disparitia tãranului  român asa încât pâinea sã nu mai fie „pâinea noastrã, cea de  toate zilele“, ci o profitabilã afacere globalã. Exemplele pot  continua la nesfârsit.  Milioane de români au fost îndemnati sã-ti urmãreascã  interesul propriu „cum se cuvine“. Dupã douãzeci de ani, uniti  în a profita de orice si oricine, românii s-au trezit mai înstrãinati, mai masificati în dezunire si mai goi sufleteste ca niciodatã. „Piata autoreglabilã“ nu a dezvoltat acte spontane de  generozitate mutualã si nici un mecanism eficient de producere si distribuire a prosperitãtii materiale. În general, românii  au rãmas aceiasi sclavi nefericiti. Au schimbat doar plantatia  oi stãpânul.

Transformatã într-o unealtã pentru propãsirea Noii Ordini  Mondiale, România a devenit un „desert economic“ în sensul  acordat de Jane Jacobs acestui termen23.
„Desertul este un element steril, scrie Jacobs, energia primitã în  timpul zilei este risipitã noaptea. Doar foarte putinã energie se pãstreazã… Cele mai sterile sau mai inerte asezãri de tip desert sunt cele  bazate pe consumul direct al produselor importate – de exemplu,  comunitãtile care trãiesc de pe urma banilor trimisi de muncitorii  plecati la lucru în strãinãtate… Nu departe de ele, gãsim localitãtile  bazate pe monoproductie si consum local neglijabil, cum ar fi orasele  agricole sau cele care trãiesc din exploatarea resurselor naturale,  centrele turistice, cazinourile de pe rezervatiile indienilor din SUA,  orasele monoindustriale si enclavele care folosesc intensiv munca în  procesele industriale de asamblare si procesare. Toate acestea sunt  mai degrabã deserturi economice (unde mai creste poate un singur tip  de cactus) decât jungle“.

Nu sunt oare satele si orasele României deserturi care  risipesc „energia“ primitã de la românii „din afarã“, Uniunea  Europeanã, FMI sau din orasele-companie bazate pe monoproductie? Nu are România un sistem economic bolnav ce se  hrãneste în mod artificial din subventii si consumul direct al  produselor din import? Jacobs propune solutii concrete pentru ca desertul economic sã se transforme într-o regiune analogã deltei unui râu – o  zonã dinamicã capabilã sã hrãneascã „direct sau indirect diversa ecologie reticularã a activitãtilor economice“.

În conditiile României, avem nevoie de mai mult decât  solutii economice. Desertul nostru a devenit atât de extins  încât zonele aride au depãsit regiunile „materiale“ si au pustiit  sufletele. Economia actualã produce nu numai indigentã materialã ci si sãrãcie ontologicã. România profundã s-a refugiat  în oaze de vegetatie aflate în calea furtunilor de nisip si atacurilor nomazilor. Barajul construit de comunisti în amonte  împiedicã si azi revãrsarea energiilor divine asupra vietii  noastre materiale. Doar prin dãrâmarea colosului de beton,  fluviul izvorât din Dumnezeul Treime de Persoane va reveni  în vechea sa matcã, desertul va fi din nou udat de ape, vegetatia va renaste, orasele si satele vor înflori din nou. Doar prin  acest act radical, desertul economiei românesti se va transforma în delta descrisã de Jane Jacobs.  Comunistii si iacobinii neoliberali au construit baraje pentru a transforma omul si natura într-un rezervor de mijloace. Exploatarea lor „utilitarã“ este prezentatã în limbajul de lemn  tehnocratic drept o „administrare si valorificare de resurse“.  De fapt, este un jaf în toatã regula. În desertul economic, nimic  nu poate rãmâne în demnitatea sa ontologicã originarã, de dar  al lui Dumnezeu. Totul „stã în rezervã“24 pentru a fi instrumentalizat si reconfigurat ca „realitate redusã la si pentru  profit“ (David L. Schindler). Sã ne gândim ce se întâmplã  astãzi cu Rosia Montana. Sau ce s-a întâmplat în lume cu  „vastul rezervor de resurse financiare“ exploatat în numele  asa-zisului self-interest rightly understood al lui Adam Smith.  Mai presus de toate, sã nu uitãm însã furtul de substantã  ontologicã. Cu cip-ul implantat în minte, de cãtre Bani si  Ideologii, românii au uitat treptat sensurile existentiale majore. Au devenit simpli privitori de TV si vitrine, asamblatori  de zerouri.

Sãrãcirea naturii umane si a realitãtii prin jaful „utilitar“  poate fi combãtutã eficient doar într-o economie a dãruirii. Nu  este vorba de o nouã utopie, ci de practici sociale si economice  viabile, bazate pe o antropologie crestinã a darului si a „vecinãtãtii“.  Va trebui sã-i înlesnim românului posibilitatea de a rãspunde dragostei divine care urmãreste sã-l restaureze în darurile  sale primite în Hristos. Iar principalul dar oferit nouã de  Dumnezeul în Treime, bogãtia cea mai de pret este însãsi  persoana noastrã. O „bogãtie ontologicã“25 pe care avem  datoria s-o sporim în „circulatia de viatã trãitã cu altii“. Scrie  Dumitru Stãniloaie:
„Numai întrucât mã dãruiesc eu lui în deplinã libertate mi se  dãruieste si el. Si dãruindu-mã eu lui, mã dãruiesc lui Dumnezeu prin  el si viceversa… Unde e dãruire acolo e libertate, pentru cã acolo e  Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Cãci el e în acelasi timp  Duhul dragostei: «Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate»“26.
Între dragoste si libertate este o atât de strânsã legãturã cã nu se  poate întelege una fãrã alta. La aceastã libertate a dãruirii din dragoste  ne-a chemat Hristos… Numai întrucât ne dãruim din dragoste suntem  liberi“27.
„Circulatia de viatã trãitã cu altii“ este în prezent strangulatã de circuitele globale ale capitalului financiar cãruia neoliberalismul îi acordã prioritate absolutã. În România „stirilor  de la ora cinci“ nu ai altã optiune decât sã functionezi în  termenii instrumentalizati ai „pietei libere“. Dacã esti în „sistem“, nu poti sã supravietuiesti în afara unor schimburi contractuale între „strãini“ (monade abstracte într-o masã informã) care îsi urmãresc interesul de sine (profitul bãnesc). Într-o  astfel de paradigmã economicã, sãrãcia ontologicã si cea materialã se alimenteazã reciproc.
„Profitul, înteles în mod corect, nu este în primul rând un câstig  mãsurabil din punct de vedere cantitativ, un câstig situat în afara  persoanei ci o sporire calitativã a capacitãtii de existentã a ceea ce ti  s-a oferit în dar“28.

Reducând întreaga realitate la profit, si relatiile interumane  la tranzactii comerciale între „strãini“, pânã la urmã, toatã  lumea sãrãceste – si la propriu, si la figurat.  În cadrul economiei domestice, a oikos-ului, pâinea coaptã  de gospodinã în cuptor, pentru a fi oferitã în dar familiei sale,  este mai gustoasã decât cea de la supermarket. Multumind lui  Dumnezeu, gospodina coace pâinea de dragul pâinii si de  dragul celorlalti, iar dãruirea pâinii în familie („vecinãtate“) o  umple de bucurie. Nu este indiferentã sau exterioarã pâinii  calitatea moralã a gospodinei. Dãruind dupã o logicã a binecuvântãrii, gospodina nu considerã cã „produce“ pâine, doar  cã împarte cu dragoste un dar primit de la El. Grija ei este sã nu  „strice“ darul, sã nu-i afecteze natura intrinsecã. (Hristos fiind  „pâinea vie“29, pâinea necesarã trupului nu se poate îndepãrta  de izvorul vietii.) Iatã de ce aspectul calitativ al pâinii este  foarte important. Iar în calitatea ei este inclus prinosul ontologic (pâinea ca dar care se împarte celorlalti, adâncind „circulatia“ si angajarea reciprocã în universul interpersonal al familiei). Gospodina alege fãina si celelalte ingrediente pentru  „bunãtatea“ lor intrinsecã, nicidecum pentru ieftinãtatea lor.  Timpul de coacere nu este grãbit iar reteta traditionalã, un dar  de la bunica, este riguros respectatã.  Diferenta de calitate între produsul realizat în casã si cel de  la supermarket rezidã în telos-ul pâinii, scopul pentru care ea a  fost frãmântatã, coaptã si împãrtitã. Spre deosebire de gospodinã, supermarketul nu „distribuie“ un dar într-un circuit binecuvântat, ci „produce/vinde“ pâinea dupa logica instrumentalã a schimbului (dau ca sã primesc). În felul acesta, supermarketul sãrãceste atât realitatea pâinii cât si pe aceea a  cumpãrãtorului. Acesta din urmã este redus la statutul de  consumator manipulabil. Pâinea cu aditivi îi va fi „oferitã“  mai întâi drept imagine publicitarã în vreme ce adevãrul ei,  procesul instrumentalizat de panificatie si comercializare, îi  va fi mereu ascuns.

Pãinea cu aditivi nu poate fi o întrupare a calitãtii întrucât,  prin natura ei, este artificialã, se îndepãrteazã de viatã. Nu este  nici locul unei bogate experiente culinare, nici al unei prezente  interpersonale si nici al unui timp evenimential (consumarea  pâinii calde în familie constituie un eveniment). Pâinea feliatã  nu se vinde datoritã calitãtilor ei. Precum orice lucru situat în  afara Vietii, dincolo de circuitul dãruirii si al binecuvântãrii,  pâinea-burete contine o lipsã, ascunde un gol. Dacã darul este  „plin“ si personalizat, produsul de consum este o sumã de  zerouri. Pâinea nu „se vinde“, ci „este vândutã“; „sistemul de  supermarket“ este cel care ne convinge s-o cumpãrãm prin  tehnici de marketing. Imaginea publicitarã, corectorii de gust  au menirea sã compenseze lipsa calitãtii. Tot „sistemul“ are  puterea sã ascundã disfunctionalitatea economicã de la baza  procesului de panificatie (disfunctionalitatea lui „a produce“  în masã) – primatul cantitãtii – sã vinzi marfã ieftinã, multã si  proastã. De fapt, scopul supermarketului nici mãcar nu este sã  vândã pâine, ci sã facã bani cu orice pret. Ieftinãtatea relativã a  pâinii spongioase este o aparentã. Pretul ei adevãrat iese la  ivealã doar atunci când luãm în calcul efectele nocive asupra  vietii: nocivitatea aditivilor asupra sãnãtãtii, distrugerea planetei de cãtre agricultura industrialã etc. Dar asta nu mai  intereseazã supermarketul si ideologiile care-l sustin.

În loc de concluzii

Antologia Economia libertãtii. Renasterea României profunde propune o rupere radicalã de realitatea anormalã în care  primeazã dictonul business as usual. Cititorul gãseste descrise  în paginile ei conditii si practici viabile prin care „economia  dãruirii“ se pot extinde la întreaga societate. Dacã tot ceea ce  ne înconjoarã este un dar de la Dumnezeu, relatiile interumane, inclusiv cele economice, nu pot eluda „legea darului“.  Nu propunem o „reîntoarcere la oikos“. Nici la nisa ecologistã sau la autonomia economicã a micii comunitãti voluntare, preamaritã în Manifestul lui Unabomber. Ruptura nu se  produce în numele nostalgiilor trecutului sau a unei utopii   comunitariste desuete. Ruptura are loc în numele unor alternative viabile pentru a salva prezentul si viitorul. Autorii  antologati propun României un spatiu economic postcapitalist  coerent cu crestinismul si traditiile noastre economice. O  pluralitate de moduri de functionare si organizare situate dincolo de dihotomiile si, mai ales, de complicitãtile dintre capitalism si socialism, public si privat, global si local.

Se presupune cã Imperiul Roman s-a prãbusit atunci când  nu a mai putut finanta costurile exorbitante ale megamasinii  imperiale. Ne aflãm într-o situatie similarã30. Vechea economie hipercomplicatã a Imperiului neoliberal global, bazatã pe  munca sclavilor din corporatii si sweatshop-uri nu mai functioneazã. România, ca si multe alte tãri, USA included, nu mai  poate suporta costurile sustinerii actualului model economic.  Românii vor fi fost complet epuizati înainte de a plãti miliardele de euro pentru „modernizare“ si „integrare“. Întrucât  resursele financiare si naturale necesare unei dezvoltãri socio-economice continue au fost secãtuite, cum o nouã subventie masivã de energie nu se întrevede, actuala economie  globalã nu poate supravietui. În aceste conditii de tensiune  maximã în sistem, alternativa este revenirea la o stare de  echilibru mai simplã si mai puþin costisitoare.  Civilizatia globalã de astãzi este o aberatie în istorie. Societatea româneascã, situatã cumva la marginea sistemului, rãmasã neintegratã prin „România profundã“, are o realã sansã  de a evita obezitatea economicã si civilizationalã care este în  curs de a ruina Occidentul. O societate distributistã la scarã  umanã, cu o economie postcapitalistã a dãruirii, formatã din  mici producãtori/proprietari asociati pe baza „vecinatãtii“  poate fi o alternativã greu de realizat în SUA. Pentru România,  o demontare a structurilor mafiot-birocratice n-ar fi însã o  catastrofã, ci o izbãvire. Demasificarea si dezagregarea actualului sistem, revenirea la unitãtile economice naturale (familia, vecinãtatea), generalizarea si legalizarea practicilor prosumiste31, „open source“ si a celor bazate pe parteneriat si  dãruire s-ar dovedi procese de economizare care ar evita  colapsul final. Mai mult. Întoarcerea la o lume normalã, cu  Dumnezeu si rost, în genul celei care exista înainte de dezastrul comunist si aventura „liber-schimbistã“ de astãzi ar  pregãti temeiul pentru economia postcapitalistã a viitorului.  John Chrysostom Médaille si echipa sa nu sunt venetici  care au venit pe post de Soros si Tismãneanu sã dea lectii  României. Ei sunt prieteni adevãrati, megiesii nootri. „A treia  Fortã: România profundã“ le-a cerut sfatul, punându-le o  întrebare la care nu a gãsit un rãspuns printre „expertii“ oi  „elitele“ din tarã: cum am putea rãmâne români, crestini, liberi  si prosperi pe timp de furtunã, când corãbiile cu sclavi din jur  se scufundã?  Sfatul lor generos a luat forma acestei antologii. Sã-l primim asa cum primim pâinea caldã scoasã de mama din cuptor.

NOTE

1 Pentru o descriere a practicilor economice bazate pe prosumeri si impactul  economiei prosumeriste asupra celei monetarizate vezi Alvin Toffler, Heidi  Toffler, Revolutionary Wealth, Alfred A. Knopf, 2006 (partea a sasea, „Prosuming“).

2 Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradã“, în Mircea Platon, Gheorghe  Fedorovici, Mãsura vremii. Îndemn la normalitate (Bucureoti: Predania  2009).

3 Jacques Ellul, Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes (Vintage  Books, 1973).

4 Vezi Ilie Serbãnescu, „România bananierã de top“, în Dilema, 13 ianuarie  2009.

5 Guy Debord, Societatea spectacolului (EST, 2001), p. 17.

6 Dumitru Stãniloae, Trãirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (Cluj-Napoca: Da-  cia, 2000), p. 67.

7 Gheorghe Fedorovici, Învecinarea ca temei al unei teologii politice ortodoxe,  în Mãsura vremii: Îndemn la normalitate, p. 265.

8 „Cu doar treizeci de ani în urmã, cartierele bucurestene încã mai erau  cunoscute dupã numele bisericilor lor: Precupetii Vechi, Silvestru, Icoanei,  Maica Domnului, Sfântul Gheorghe“, Mãsura Vremii: Îndemn la normalitate, p. 271.

9 A se vedea Allan C. Carlson, The Third Ways. How Bulgarian Greens,  Swedish Housewives and Beer-Swilling Englishmen Created Family-Centered Economies – and Why They Disappeared (Wilmington, Delaware: ISI  Books, 2007).

10 Idem, pp. 83-84.

11 Numele sub care este cunoscutã miscarea agrarianã a anilor ’20. „Rãzvrãtirea  verde“ va aduce la putere partidele agrariene din estul Europei. În 1923 ele  înfiinteazã „Internationala Verde“ pe baza „ideii agrarianismului universal“.

12 Vezi interviul cu Allan Carlson pe site-ul ISI Books  http://www.isi.org/books/bookdetail.aspx?id=5afd5e0b-5e25-4c61-9ae4-705e3c7e030.

13 Pentru o descriere a fortelor de pe esichierul politic românesc, vezi Ce se  întâmplã cu noi, de Mircea Platon, în A Treia Forþã: România profundã, p.  207.

14 Despre caracterul utopic al capitalismului neoliberal, vezi Pierre Rosanvallon, Le capitalisme utopique. Histoire de l’idée de marché (Éditions du  Seuil, 1979); John Gray, False Dawn (New York: The New Press, 1998);  Armand Mattelart, Histoire de l’utopie planétaire (Éditions La Découverte,  2000) (capitolele „Adam Smith et la division harmonieuse du monde“ si „La  prégnance du modèle de la liberté marchande“).

15 Robert Nisbet, The Quest for Community: A Study în the Ethics of Order and  Freedom (San Francisco: Institute for Contemporary Studies 1990 [1953]),  pp. 247, 212. A se vedea si lucrarea epocalã a antropologului si istoric al  economiei, Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time (Boston: Beacon Press, 2001 [1947]), cu un  cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz.

16 Denumire lansatã de neoconservatorul american Michael Novak.

17 Termenul îi apartine conservatorului Claes G. Ryn, profesor de studii politice  la Catholic University of America si presedinte al National Humanities  Institute din Maryland. Vechiul iacobinism, a cãrui figurã legendarã rãmâne  Maximilien Robespierre (1758–1794), a imprimat Revolutiei franceze de la  1789 un caracter terorist, o urã visceralã împotriva elitelor organice si civilizatiei crestine traditionale. Un obiectiv principal al iacobinilor a fost ingineria  socialã; îsi doreau sã înlocuiascã prin fortã societãtile traditionale, produse  ale unei evolutii istorice milenare, cu societãti reformate potrivit unor principii abstracte si universale. În ciuda diferentelor dintre ele, comunismul si  neoliberalismul sunt ideologii neoiacobine. Ambele militeazã pentru transpunerea în viatã a vechii utopii a Epocii Luminilor în care o civilizatie  universalã poate fi construitã din temelii pe baza unor abstractiuni transcendente. O astfel de utopie avea nevoie de un „om nou“ care putea fi obtinut  doar prin modificarea fundamentalã a naturii umane. Dupã cum afirmã  istoricul Orlando Figes: „Scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. Era un scop împãrtãsit si de alte asa-numite regimuri  totalitare ale perioadei interbelice. Aceasta era, la urma urmei, o epocã de  încredere utopicã în potentialul stiintei de a schimba viata omului… Programul bolsevic era bazat pe idealurile Epocii Luminilor, ceea ce îi determina pe  liberalii din Occident sã-l priveascã cu simpatie, chiar în aceasta epocã  postmodernã“ (A People’s Tragedy: The Russian Revolution, 1891-1919,  London: Jonathan Cape, 1996, p. 733).

18 La fel ca marxistii, idolul neoliberalilor/neoconservatorilor români, Karl R.  Popper era un adept al „ingineriei sociale bucatã cu bucatã“ (în The Poverty  of Historicism, Popper foloseste termenul „piecemeal social engineering“,  prescurtat în „piecemeal engineering“ în The Open Society and its Enemies):  „Asa cum sarcina principalã a inginerului tehnolog este sã proiecteze masini,  sã le remodeleze si sã le îngrijeascã, tot asa sarcina celui care profeseazã  ingineria socialã este sã proiecteze institutii sociale, sã le reconstruiascã si sã  le conducã pe cele deja existente“ (The Poverty of Historicism, Routledge &  Kegan Paul, third edition, London, 1961, pp. 64-65, traducerea citatului  O.H.). Popper criticã „ingineria socialã utopicã“ a bolsevicilor întrucât o  considerã brutalã si ineficientã. Dupã cum aratã profesorul Thomas Avery de  la St. John’s University, în opera lui Popper diferenta dintre „ingineria socialã  utopicã“ si cea „bucatã cu bucatã“ se dovedeste a fi mult mai micã decât pare.  Prima este „revolutionarã“, dedicatã constructiei unei „utopii“, a doua „evolutivã“, gradualã, urmãrind nu atât impunerea unei utopii cât a „cadrului  pentru utopii“; prima urmãreste sã reconstruiascã în întregime o societate, cea  de-a doua, popperianã, este mai „reformistã“, nu-si propune sã aboleascã  toate institutiile care nu-i sunt pe plac dintr-odatã, ci „bucatã cu bucatã“. Desi  Popper este deseori „alunecos“ în definirea legãturilor dintre utopie si propriul sãu concept de inginerie socialã, el nu exclude faptul cã inginerul social  ar putea fi condus de o viziune utopicã: „Politicianul care adoptã aceastã  metodã [„bucatã cu bucatã“] poate sau nu poate sã aibã un proiect de societate  în mintea sa, poate sau nu poate sã spere cã într-o zi omenirea va atinge o  conditie idealã izbutind sã realizeze fericirea si perfectiunea pe pãmânt. Dar  trebuie sã fie constient cã perfectiunea, dacã este sã fie cumva atinsã, este  îndepãrtatã si cã fiecare generatie, prin urmare si cei care sunt în viatã, are  propriile revendicãri“ (The Open Society and Its Enemies, ed. a cincea,  Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 158, traducerea cita-  tului O.H.). Vezi Thomas Avery, „Popper on ‘Social Engineering’: A Classi-  cal Liberal View“, în Reason Papers. A Journal of Interdisciplinary Norma-  tive Studies, vol. 26 (VAra 2000), pp. 29-38.

19 Adrian Panaite, „Intelectualii, ca si când n-ar fi fost“, în Curierul National,  23 sept. 2009.

20 S-ar putea ca suma de 157 de milioane de dolari investitã de Soros în  „ingineria socialã bucatã cu bucatã“ din România (pânã în 2005, cf. Roma  Press Agency http://www.dzeno.cz/?c_id=7755 ) sã fie una dintre cauzele  amneziei intelectualilor de care aminteste Adrian Panaite.

21 David L. Schindler este decan si profesor de teologie fundamentalã la  Institutul pontifical John Paul II din Washington, D.C.

22 „«Homelessness» and Market Liberalism“, în Wealth, Poverty & Human  Destiny, edited by Doug Bandow, David L. Schindler (Wilmogton,  Delaware: ISI Books, 2003), p. 363.

23 V. David Ellerman, Dezvoltarea, crestere prin diversificare, din acest volum.

24 V. conceptul heideggerian Bestand (a sta în rezervã). În Die Frage nach der  Technik, Heidegger vede un exemplu de instrumentalizare a naturii de cãtre  om în Rinul care „stã în rezervã“ pentru a fi valorificat de centrala hidroelectricã. Ideea o reîntâlnim la Oswald Spengler: „Tot ce este natural cade  jertfã organizãrii care se extinde. O lume artificialã pãtrunde si otrãveste lumea naturalã. Civilizatia însãsi a devenit o masinã care face sau vrea sã facã  totul dupã modelul masinii. Se gândeste doar în cai putere. Nici o cascadã nu  mai este privitã fãrã a o transforma mental în energie electricã. Nici o câmpie  pe care paste o turmã nu mai este privitã fãrã gândul valorificãrii cantitãtii de  carne a acesteia, nici o meserie veche si frumoasã, apartinând unei populatii  primitive, fãrã dorinta de a o înlocui cu un procedeu tehnic modern. Indiferent  dacã are vreun sens sau nu, gândirea tehnicã doreste realizarea oricãrei idei.  Luxul masinii este consecinta unei obsesii a gândirii“ (Oswald Spengler,  Omul oi tehnica. Contribuþie la o filozofie a vieþii, Editura Aion, Oradea,  1996, p. 82).

25 Termenul îi apartine lui Adrian Walker („The Poverty of Liberal Econo-  mics“, în Wealth, Poverty & Human Destiny).

26 II Cor. III, 17.

27 Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în liturghia ortodoxã (Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1986), p. 167.

28 Adrian Walker, p. 36.

29 Ioan, 6, 51.

30 Vezi Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Socities, Cambridge  University Press, 1988.

31 O mare parte din economia României este demonetarizatã, fiind bazatã pe  practici economice de tip prosumer. Din nefericire, aceste practici nu sunt  încurajate oficial, multe fiind considerate chiar ilegale. Ca prosumeri, românii îsi zugrãvesc singuri apartamentele, îsi construiesc case, apelând la  ajutorul prietenilor, îsi gãtesc hrana în gospodãrie, schimbã informatii utile  pe Internet si fatã catre fatã, folosesc cu precãdere serviciile „open source“,  beau vin fãcut „de socrii, la tarã“, bunicii îsi cresc nepotii etc. Toate acestea  produc o „depietizare“ (de-marketing) a produselor si serviciilor potrivit unei  logici a dãruirii si întrajutorãrii reciproce.