Mihai Eminescu şi lupta sa pentru unitatea neamului

Articol pe care l-am scris pentru ziarul Lumina de Duminică, 14 ianuarie 2018: „Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod.

Mihai Eminescu: Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul

„Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu/ Scrisul lui Eminescu este „expresie a demnităţii naţionale”

Documentar

Actualitatea jurnalisticii lui Mihai Eminescu

(articol apărut în ziarul „Lumina de Duminică”)
Opera lui Eminescu poate fi descrisă în acelaşi mod cum definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic: „sursă de identitate pentru el şi ceilalţi” , mărturisire, ajutându-i pe ceilalţi „să comunice cu propriile lor rădăcini”. Mircea Eliade spunea că, recitindu-l pe Eminescu, „ne reîntoarcem la noi acasă”, fiindcă el este „întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ [românesc], cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. Pornind de aici, înţelegem de ce Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi”, „românul absolut”.

Irina Bazon

Însă binecunoscuta caracterizare – „românul absolut” – făcută de Petre Ţuţea nu se aplică doar poetului de geniu Eminescu, ci şi marelui nostru jurnalist, gânditor, analist şi sociolog Mihai Eminescu – primul mare jurnalist din istoria României. El nu a fost doar un luptător în planul limbii şi al culturii, împotriva „stricătorilor de limbă”, ci şi un luptător în plan politic şi social, punându-se pe deplin în slujba neamului său şi a adevărului.

15 iunie. Mihai Eminescu: „Într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate … spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii”/ Eminescu, despre educație

Din Arhimandritul Mihail Daniliuc/ Doxologia: Eminescu: „educația e cultura caracterului, cultura e educația minții”:

„Ca în fiecare an, mijlocul lui iunie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni cu Eminescu, comemorându-l la data mutării la cele veșnice. În amintirea poetului, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim alte valențe ale gândirii sale geniale. Dat fiind faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, vă propun câteva crâmpeie din textele referitoare la educație în general și la cea religioasă în special. Și asta pentru că, ori de câte ori îl citim pe Eminescu, îl regăsim tonic, surprinzător și mereu actual.

Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești, căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului şi cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași şi Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe şi să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate.

Un editorial teribil de actual scris de Mihai Eminescu acum 134 de ani: Patologia societății noastre

În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

Sursa: https://www.facebook.com/citate.ortodoxe

Se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

„Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

„Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva…

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Mihai Eminescu, despre educație

„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.” (Eminescu, Opere, vol. XI, p. 307)

„E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.” (în „Opere”, vol. IX, pg. 446); „Am spus-o într-un rând cã ceea ce ne inspirã durerea cea mai mare si o adevãratã teamã de viitorul acestei tãri nu sunt pe atâta oamenii generatiei actuale pe cât tinerii nostri, care vor stãpâni în viitor soarta natiei lor. Lucrarea continuã a institutiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dãrâmarea oricãrei autoritãti dumnezeieoti si omenesti, într-o încredere oarbã în propria persoanã neînsemnatã, în nerespectarea oricãrui superior. Usurinta cu care tinerii la noi discutã oameni si lucruri, expresiile de care se servesc, suficienta si lipsa de naivitate e un semn cã avem a face cu oameni îmbãtrâniti înainte de vreme, cãrora le-am putea prezice de pe acuma lipsa de statornicie si impotența moralã. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dã Dumnezeu pentru c-am fãcut din scoli numai unelte în care se îngrãmãdeste învãtarea unei multimi de cunostinte, fãrã sã fi îngrijit deloc pentru cresterea inimei si caracterului, cãci niciodatã tãria unui popor n-a stat în instructie si numai în instructie, ci totdeauna în crestere. O cunostintã, mai ales în scoalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunostintã stearpã si nefolositoare.” (Curierul de Iași, 5 iunie 1877) 

„Şcoalele primare nu sunt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte, Biserica este asemenea un institut de creştere şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sunt ştiinţe, sunt mijloace numai, cele dentâi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că cele primare cât şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare – nicio programă de studii nu-i aşa încărcată ca cea din România – lăsând caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de această epocă nu există decât creştere prin deosebite mijloace, din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sâmburele ei moral rămâne şi formează tăria caracterului.” (Mihai Eminescu, „Românul combate ideile emise de noi”, Timpul, 11 octombrie 1878)

„într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni” (http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/eminescu-educatia-e-cultura-caracterului-cultura-e-educatia-mintii)

Citiți și: Simion Mehedinți și concepția sa asupra educației

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

“Acela care a combinat în una şi aceeaşi idee riposta contra formei liberale cu riposta contra formei socialiste a fost M. Eminescu. El a fost şi este urât, din această pricină, şi de cei ce se leagănă în somnul lenei socialiste şi de cei ce se dezmiardă în lenea liberală. Din această pricină gândirea sa are o actualitate atât de dramatică. Nu ne-am întoarce la momentul acelei lupte, 
dacă n-ar dovedi o asemenea dureroasă actualitate, dacă anumite grupări liberalo-socialiste nu s-ar fi mobilizat contra lui Mihai Eminescu şi, evident, contra tuturor acelora care-au îndrăznit să reafirme valabilitatea şi creativitatea ideii eminesciene în domeniul sociologic şi politic (al ştiinţei politice).
…

Cel ce voieşte să înţeleagă specificul ideii conservatoare în cultura română va trebui să pornească dinspre teoria eminesciană a păturii superpuse şi a “societăţilor artificiale” pe care le produce regimul păturii superpuse, nu doar de la textul maiorescian sau de la discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp. Cu M. Eminescu este inaugurată în sociologia europeană o nouă linie de gândire care caută şi găseşte explicaţia pentru viaţa colectivităţilor în profilul politico-economic al elitelor guvernante. 

…
Socialismul românesc s-a aflat, iată, de la început, în luptă cu ideea conservatoare, în toate expresiile istorice ale acesteia, de la ideea junimistă şi eminesciană şi până la ideea poporanistă şi ţărănistă. Tot atât de curios este şi faptul că ideea socialistă a convieţuit cu ideea liberală, lucru consemnat, ca atare, atât de către un socialist, Şerban Voinea, care sublinia “marxismul oligarhic” îmbrăţişat, în analizele lui, de liberalul Şt. Zeletin, acelaşi lucru aflându-se consemnat mai încoace şi la un naţionalist, precum dr. Paulescu, acela pentru care liberalismul şi socialismul “se confundă într-un singur bloc”. 
(Ilie Badescu, „Sincronism european şi cultură critică românească” (Occidentul, imperiile şi românii în marea tranziţie), Bucuresti, 2002, pp. 16-27)

(Va urma)

Cititi si: Ilie Badescu: De-realizarea lumii prin false elite

Ilie Bădescu: Globalizarea ca externalitate pură. Abstractismul global

Ilie Bădescu, despre patologia politică și declinul sentimentelor inteligente la elitele ciclului postmodern

Mihai Eminescu, despre vinderea pamânturilor țării și îndatorarea României

„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.

(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.

(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.

(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.

(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

„Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.

(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229

„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.

(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

(Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

“Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine.

Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. […]

Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.” (Mihai Eminescu, Scrieri politice)

“Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual

(…) Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist. – interviu cu Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, despre viata si moartea lui Eminescu si soarta operei sale sub comunisti si postmodernisti (Ziaristi Online).

Cititi si:

Adevărul despre Eminescu

Radu Golban: Ar fi dorit Eminescu România în UE?

Nae Georgescu, Boala și moartea lui Eminescu

Theodor Codreanu: Eminescu, drama sacrificării

Radu Mihai Crisan – Spre Eminescu: răspuns românesc la amenințările prezentului și la provocările viitorului

Eminescu interzis – Gindirea politica

Ilie Bădescu, despre importanța teoriilor eminesciene și cele două fețe ale ideologiei: socialismul și liberalismul

Constantin Noica: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti

Edgar Papu: „Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru”

Mihai Eminescu, despre arta de a guverna

Eminescu, despre starea economică a țării

Ilie Bădescu, despre necesitatea recursului la opera teoretica a lui Eminescu. „Se întâmplă că astăzi nu poți găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu”

Amintiri despre Eminescu

Mihai Eminescu: „Greșelile în politică sunt crime”. Nicolae Steinhardt, despre Eminescu. Radu Gyr, baladă pentru Eminescu. Teama de Eminescu

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc”

Mihai Eminescu: 124 ani de la adormire/ “Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”

“Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade)

Tot ce s-a creat după el poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admiram pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva..

El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasa. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia.

Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.” Mircea Eliade – Paris, septembrie 1949

Petre Țuțea: „Eminescu – sumă lirică de mari voievozi”: 

“Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Suntem români şi punctum.” (Mihai Eminescu la Putna, 1871)

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc.”

“Toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării.”