Fragmente din articolul Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ, semnat de Mircea Platon. 

 

(sublinierile imi apartin)

1. Intrare la un om întreg

Asemenea oricărui conservator autentic, Missir e interesat de realitate şi de lupta împotriva falsificării ideologice şi de fapt a realităţii, realitatea având de a face şi cu trecutul, prezentul şi potenţialul unei naţiuni, aşadar cu semnificaţia ei.[3] Missir cenzurează şi falsificarea pseudo-sincronistă, “modernistă” a vieţii românilor, şi termenii politici în care se traduce realitatea românească a vremii lui. Denunţă, aşadar, nu doar formele fără fond, ci şi fondurile informe, nu doar ideile găunoase, ci şi viaţa găunoasă, nu doar corupţia de drept, ci şi pe cea de fapt. Ca atare, tocmai pentru că refuză politica pur ideologică sau oportunistă, care distorsionează realitatea printr-un set de prezumţii teoretice sau de imperative străine ţelurilor unei naţiuni, Missir e preocupat de chestiunea statului reprezentativ, pe care o tratează din perspectivă politică, economică şi culturală.

2. Politica statului reprezentativ

Din punct de vedere (neo)liberal, un fapt poate şi trebuie înteles doar din punct de vedere cantitativ (cât munceşti, cât câştigi, cât consumi, câte femei sunt reprezentate în parlament, cât se cheltuieşte pe învatâmânt etc.). Dar acolo unde un liberal vorbeşte de cantitatea bunurilor îngramadite într-o existenţă oarecare şi e convins că un muncitor la uzinele Ford trăieşte mai bine decât Regele Soare,[12] un organicist – socialist sau conservator – vorbeşte de calitatea vieţii. Din punct de vedere organicist, un fapt poate şi trebuie analizat mai ales din punct de vedere calitativ (cum trăieşti, cum munceşti, cum mănânci, ce şi cum învata copiii la şcoală, cum e statul, nu cât de mic sau de mare e ş.a.m.d.).

Atunci când şi-au pus speranţele într-o clasă socială, conservatorii au preferat să acorde ţărănimii şi/sau boierimii rolul atribuit proletariatului de socialişti, lucru cumva mai consecvent cu premisa antiraţionalistă şi antiutilitaristă, de vreme ce agricultura e, în mod tradiţional, ocupaţia cel mai greu de “raţionalizat” prin diviziunea muncii şi prin transformarea ei în pretext al invenţiei tehnologice. Pe de altă parte, conservatorii, datorită unei accepţiuni mai largi a tradiţiei, bazată eventual pe o teleologie creştină, providenţială, iar nu pe una a luptei de clasă, nu operau cu astfel de sinecdoce politice, refuzând să ia partea drept întreg şi acceptând coexistenţa şi interesele specifice ale tuturor claselor sociale, clasele fiind definite aici nu în sens marxist, după raportul lor cu mijloacele de producţie, ci în sens social-economic rafinat cultural, de habitus sau de “istorie întrupata” (Pierre Bourdieu), de structuri sociale asimilate cultural şi transformate într-un set de dispoziţii, de înclinatii[14]. De aceea, pentru conservatorul Missir, “idealul statului modern” ar fi acela a cărui ordine politică “ar întruni în corpul ei egalitatea individuală cu diferenţa de ajutor ce-o reclamă deosebitele interese sociale”. Cu alte cuvinte: statul trebuie să trateze cetăţenii ca fiind egali în libertăţi, dar, cu unele excepţii, diverşi în scopuri, interese, idealuri. Societăţile massificante – precum cea comunistă – îsi tratează cetăţenii ca şi cum ar fi în genere diferiţi în libertăţi (nomenclatura are privilegii de fapt refuzate poporului) şi omogeni în scopuri, interese, idealuri (“construirea comunismului”). More