Home

Cum vor „experții” în educație să distrugă educația, propunând un nou sistem de învătământ public menit să ne pregătească pentru „statutul de căpşunari perpetui, de peoni ai globalizării”

2 Comments

educatie646x404Mircea Platon/ Cotidianul: Tactica sistemului de învăţământ pârjolit

1. Ce spun ”experţii”

Ajuns la Iaşi cu ocazia sărbătoririi zilei Unirii din 24 ianuarie 1859, preşedintele Klaus Iohannis a făcut două declaraţii foarte importante. Prima, că se simte bine în postura de ”slugă a americanilor”.

A doua declaraţie sună după cum urmează: More

Advertisements

Mircea Platon: Europa lor şi şomajul nostru

1 Comment

Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania după o campanie electorală în care nu s-a dezbătut cu seriozitate nimic. Victoria Angelei Merkel a fost rezultatul unei campanii electorale în care cetăţenii germani au fost încurajaţi să se simtă victimele inocente ale unor naţii europene leneşe, lacome şi mincinoase.

Christopher Caldwell, senior editor al săptămânalului neoconservator american “The Weekly Standard” şi editorialist al ziarului “Financial Times”, observa cu ironie că Angela Merkel a trecut prin campania electorală germană fără a i se cere să-şi explice poziţia faţă de conflictul din Siria sau fără a justifica maniera în care a administrat criza Eurozonei. Veteranul jurnalist britanic Neal Ascherson (corespondent în Europa Centrală al lui “Observer” în anii 1963-‘69) nota şi el în “London Review of Books” că tema Eurocrizei aproape că nu a figurat printre subiectele de dezbatere ale campaniei electorale. În loc să discute serios responsabilitatea Germaniei faţă de ţările distruse de politicile financiare şi industriale ale GEUrmaniei, jurnaliştii şi politicienii germani în frunte cu Angela Merkel au preferat să apeleze la naţionalismul auto-victimizant al germanilor.

Iată cum descria Ascherson starea de spirit a germanilor care au votat duminică: “Europa şi criza monedei euro sunt rar menţionate în această campanie electorală. Ascultând cuvântările şi citind manifestele politicienilor nu ai putea să-ţi dai seama că tinerii din alte ţări înfruntă tunurile cu apă ale poliţiei pentru a striga împotriva neoimperialismului german sau ard poze ale lui Merkel înfăţişată ca distrugătoarea Europei […] Toată această agitaţie pare a avea loc la foarte mare depărtare. Cei conştienţi de cât de urâtă a devenit Germania în partea de sud a Europei se simt stingheri şi neînţeleşi. Germania se vede ca o naţiune inocentă, drăguţă, neajutorată în lupta împotriva vecinilor ei lacomi. E o imagine de sine care dispare greu. A fost întărită şi de un ciudat raport al Băncii Centrale Europene care susţinea că – în termeni de venit pe «gospodărie» – germanii sunt printre cei mai săraci din Eurozonă, cu o medie de €51,000 – mai puţin decât slovacii şi mult mai puţin decât familiile din Grecia sau Cipru. Aceste estimări reconfortante moral au fost repede demascate ca minciuni deoarece nu luau în calcul venitul familiei, care îi aşază pe nemţi aproape de capul listei. Calculul s-a făcut împărţind în mod grosolan banii din băncile unei ţări la populaţia acelei ţări”.

Indiferenţa electoratului german faţă de criza Eurozonei e cu atât mai surprinzătoare cu cât, în urmă cu un an, jurnaliştii şi cetăţenii germani erau revoltaţi de modul în care Angela Merkel alesese să “ajute” ţările falimentare din zona Euro. Cetăţenii germani se simţeau exploataţi de vecinii lor mai puţin vrednici şi, ca atare, îi cereau socoteală Angelei Merkel pentru modul în care folosea banul “contribuabilului german” pentru a propti economiile dărăpănate de la periferia Uniunii Europene. Ce anume a transformat ţâfna auto-victimizantă de mai an în victoria electorală a Angelei Merkel duminică?

Pentru a înţelege, trebuie să ne uităm la istoria Statelor Unite ale Americii din anii ‘60-‘70, când guvernul avea dificultăţi în a explica diferitelor asociaţii de oameni de afaceri că aşa-zisa “asistenţă economică” americană acordată ţărilor în curs de dezvoltare nu era decât promovarea intereselor economice americane în ţările Lumii a Treia. “Ajutorul” nu însemna, aşa cum se temeau provincialii afacerişti americani, că se iau banii “contribuabilului american” şi se împart la săraci. “Ajutorul economic” însemna de fapt finanţarea tacită a expansiunii economice americane în lume. Nu însemna transferul banilor de la cei bogaţi dar cinstiţi (americanii) la cei săraci, dar necinstiţi şi leneşi (Lumea a Treia), ci transferul banului din buzunarul guvernului federal în cel al corporaţiilor americane. Richard Barnet, un superb cunoscător al culiselor politicii americane, observa amuzat cât de greu le-a fost guvernanţilor americani să explice electoratului raţiunile egoist-pragmatice ale “generozităţii” SUA… Orice explicaţie făţişă a profitului adus de “ajutorul acordat ţărilor sărace” ar fi scos la iveală ipocrizia americană. Conform lui Barnet (“Roots of War”, Penguin, 1972), electoratul american a fost educat în această privinţă cu ajutorul cluburilor de dezbateri, al camerelor de comerţ şi al altor asociaţii private, ferite de expunere mass-media. Rezultatul acestei “munci de lămurire” de la om la om a fost că, începând cu anii ‘70, până şi cel mai avar şi limitat businessman american ştia că “ajutor economic” era de fapt numele de cod pentru expansiunea economică, protejarea investiţiilor şi penetrarea pieţei ţărilor în curs de dezvoltare.

Nu ştiu exact cum a procedat Angela Merkel pentru a le explica alegătorilor germani că “ajutorul” acordat ţărilor de la periferia Eurozonei nu slăbeşte, ci întăreşte economia germană, care are nevoie de Eurozonă pentru a continua să crească. Cert este că, duminică, clasa de mijloc germană a demonstrat că a înţeles, fără prea multe dezbateri publice, ceea ce restul Europei ştia de mult: că integrarea politică şi financiară a Europei slujeşte mai ales Germaniei. Şi că, de aceea, e imperativ ca Germania Angelei Merkel să continue să “ajute” economic ţările ruinate din Eurozonă deoarece de sărăcirea lor depinde prosperitatea germană actuală. Sau, după cum scria publicaţia economică germană “Handelsblatt”: “Strategia de ajutorare a statelor europene în schimbul reformelor cu siguranță că a plăcut alegătorilor germani”.

Mitul întreţinut de politicienii şi jurnaliştii pro-Merkel e cel al prosperităţii prin austeritate. Germania Angelei Merkel explică din nou Europei cum că “Arbeit macht Frei”, cum munca, şi nu adevărul, te face liber. Conform propagandei pro-GEUrmane, ţările sărace ale Eurozonei trebuie doar să urmeze calea austerităţii germane pentru a ajunge la prosperitatea germană. Cheia succesului ar sta, chipurile, în sacrificarea statului social, a asistenţei sociale, a ajutoarelor pentru mame şi copii.Iată, de exemplu, analistul politic Alexandru Coiţă explodează entuziast într-un articol intitulat “Merkel uber alles”: “După 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea naţiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creştere economică durabilă […] Trebuie menţionat la capitolul atuuri structurale şi procesul de modernizare şi flexibilizare a pieţei muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz iniţiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune şi responsabilitate din partea zonei de centru-stânga”.

Din păcate, Cancelarul are mai mult de un Coiţă în presa din România. Poate că de aceea – nu doar datorită ignoranţei – nu ne explică nimeni la ce anume au dus reformele pieţei muncii în Germania. Conform ultimelor estimări publicate de “The Guardian Weekly”, aproximativ un sfert din forţa de muncă germană lucrează în posturi temporare, “part-time”, plătite cu salarii minime. O cincime din germani îşi câştigă existenţa lucrând în aşa-numite “mini-jobs”, adică locuri de muncă în care câştigi până la 450 de euro pe lună, bani netaxabili. De aici se recrutează electoratul social-democraţilor germani (dacă vă uitaţi la procentul obţinut de SDP la alegerile de duminică, veţi vedea că procentele sunt foarte apropiate).

Clasa de mijloc germană însă o duce foarte bine. Politica de creştere demografică dusă de Angela Merkel nu are nimic de a face cu austeritatea predicată de Germania restului Europei. Conform unei anchete realizate de BBC, “mamele germane muncesc mult mai puţin decât mamele din restul Europei”. În medie, arată ancheta, o mamă cu un copil are trei ani de concediu de maternitate iar o mamă cu doi copii are dreptul la şapte ani de concediu de maternitate şi apoi se întoarce la muncă doar în posturi “part-time”. Copiii între trei şi şase ani merg la grădiniţe numite Waldkindergarten, grădiniţe unde se joacă în pădure între orele 8 a.m şi 2 p.m.. Nu merg la grădiniţe de bloc sau la oribilele grădiniţe nord-americane, unde copiii sunt scoşi la joacă în ţarcuri de beton lângă parcări, la marginea autostrăzii. Nu merg nici la grădiniţele corporate din clădiri de birouri, unde copiii stau de dimineaţă şi până la ora 4-5 după-amiază în lumină artificială, în aer condiţionat şi jucându-se pe mochetă. Copiii germani se joacă în natură, în aer liber, printre copaci. Preţul unei asemenea grădiniţe e modic, de 159 de euro pe lună.

Mamele care nu stau acasă pentru a avea grijă de copii sunt stigmatizate în Germania drept “Rabenmutters”: “mame corb”, cărora nu le pasă de copiii lor. Ideea deci nu e să laşi copiii în grija altora pentru a te dedica trup şi suflet muncii la corporaţie. Copilul merge la grădiniţă pentru a creşte sănătos, a face mişcare şi a socializa în aer liber, nu pentru a fi luat de pe capul părinţilor sclavizaţi de corporaţie şi prinşi în trafic pe autostradă.

În Germania, statul plăteşte mamele pentru a sta acasă şi a avea grijă de copii şi de gospodărie. După cum arată statisticile, germanii muncesc cele mai puţine ore din Europa. Şi au cel mai mult timp liber. Pe care şi-l petrec în linişte, nu în haosul care domină “weekend”-urile societăţilor neoliberale nord-atlantice, când plozii înnebunesc prin curţi şi taţii ies la tuns gazonul cu maşini zgomotoase şi poluante. În Germania “pacea şi liniştea nu sunt doar preţuite, sunt impuse prin lege. Acest lucru înseamnă că, la sfârşit de săptămână, nimeni nu începe să facă munci zgomotoase pe lângă casă, nimeni nu-şi tunde iarba, şi nu se aud răcnete de copiii”. Amenda pentru tulburarea tihnei comunale e de până la 2.500 de euro.

Cu alte cuvinte, Germania e o ţară “comunistă”. Pentru că, după 1989, aşa am fost învăţaţi să gândim: că a fi liber, democratic şi capitalist presupune a arunca peste bord bunul-simţ, decenţa, legăturile de familie, tradiţiile locale sau naţionale, politicile prin care statul proteja forţa de muncă internă, în fine, orice lucru autentic şi decent.

Şi ne mai mirăm că suntem săraci. Suntem săraci pentru că ne-am îngrijit să producem săraci. De 25 de ani, nimeni nu s-a îngrijit să producă o clasă de mijloc în România. Mai bine de jumătate din forţa de muncă (http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-lacks-necessary-workforce) din România lucrează în posturi mai nesigure, mai prost plătite şi mai grele decât cei 25 la sută din Germania. Asigurările noastre sociale sau de sănătate sunt mai proaste decât ale germanilor. Dacă nu avem o clasă de mijloc nu e pentru că nu avem o piaţă a muncii “flexibilă” şi un sistem de asigurără sociale “reformat”. Mai “mic” decât statul nostru, inexistent când e vorba să apere interesele cetăţenilor sau să împartă dreptatea, mai “flexibilă” decât forţa noastră de muncă – muncind pe nimic acasă şi pe mai nimic în străinătate – şi mai vitregă decât politica referitoare la sănătatea şi demografia românilor nu există nimic în Europa.

Dacă suntem săraci, nu e pentru că nu am aplicat programe de austeritate. Săracii i-am creat programatic. Nu avem însă un program de creare a înstăriţilor, a clasei de mijloc. Pentru că acest lucru ar cere politici care să cuprindă: măsuri protecţioniste pentru domeniile strategice ale economiei naţionale, decuplarea României de la Euro, refacerea sistemului de învăţământ şi a sistemului de sănătate, reînfiinţarea şcolilor de meserii, stoparea privatizărilor frauduloase sau dăunătoare interesului naţional, încurajarea industriei mici şi mijlocii, stoparea expansiunii mallurilor germano-franceze şi a betonărilor, defrişărilor şi subminării micilor producători naţionali pe care le aduc după sine aceste malluri.

Cu alte cuvinte, pentru a crea o clasă de mijloc naţională, România trebuie să iasă din sfera de influenţă a capitalismului transnaţional. În actuala diviziune globală a muncii, nouă ne-a fost repartizată sarcina de a ne cultiva sărăcia pentru ca alţii să se poată îmburghezi. Nu suntem săraci pentru că nu avem un plan de austeritate. Suntem săraci pentru că nu avem un plan de îmbogăţire, de consolidare a economiei naţionale şi, mai ales, a societăţii româneşti. Acest plan nu va veni de la Angela Merkel. Pentru că acest plan va fi contrar intereselor GEUrmaniei Angelei Merkel.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/europa-lor-si-somajul-nostru-223126/

Mircea Platon: Mitul euro-peşterii: prea mult popor, pană de elită

Leave a comment

Rousseau

Un articol excelent, scris de Mircea Platon:

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept “părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept “protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a “ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mâinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcându-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, “ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rânduiala deja existentă, predicând catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sunt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzând tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzând că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. româneasca Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un “nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui “contract social”, impus cu forţa de statul “totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul “dădacă”, “intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. “Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, “urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul “să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gânditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul “capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stângişti moderni şi un ideolog “totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de “fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mâna unor “intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al “luminaţilor” şi “iluminatilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un “Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă până în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson.“Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau, dupa ce conformismul generalizat al vremii lui astfel: “Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpânirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum suntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrângeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel.”

Discutând atitudinea dispreţuitoare a “intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă “am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi“. Dar, întreabă Rousseau: Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sunt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultându-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigând din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu exista corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decât materia şi nici un alt Dumnezeu decât lumea. Unul spune că nu exista virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sunt doar iluzii. Altul, că oamenii sunt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu va ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semanat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veti face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai vostri“.

Dacă rândurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decât “comunist”, mai degrabă acuzând decât aprobând ingineriile sociale ale “experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajând anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decât abstracţiunile scoase din pălăria “think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.  

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie “totalitară”, ca pe “cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii. 

Mergind înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al “ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptând pentru restabilirea “libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de “checks and balances” pus in mişcare cu atât de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al “despotismului soft” al “elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca “erezie”, ci doar celebrată ca “diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un “inamic al libertăţii”. Din contra, afimaţia sa conform căreia “omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare “libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricând, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că “lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sunt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei pesteri cu lanţuri la gât şi la picioare astfel încât “să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decât drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sunt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte “sclavi fericiţi”, refuză mâna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, “opinii”, aparenţe, iluzii, “umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află “proiecţioniştii” umbrelor, “elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă “sofisti” (asa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de “opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea “valorilor” slabe, convenţionale, confirmiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care “oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă până la fanatism” şi în care va predomina “libertinajul neruşinat”, “tinereţea fără disciplină”, “regii fără lege”, “femeile fără morală”, “oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, “odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta “legatură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar “elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a “elibera” din “lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de “filosof rege”, pretenţia “experţilor” de a fi depozitarii unor “adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite “vulgului”. Observând că esoterismul e “o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care “îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: “Această moralitate secreta şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”.Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că “scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei.Încercând să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rânduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: “libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii(Williams). Înteles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastra are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atât tirania minorităţii, cât şi tirania plebiscitară.

“Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul “deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul “despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile “sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma “lanţurile” a ceea ce el numea “natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un “sclav fericit” şi a fi “robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o când a scris că, “pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem “sclavi” ai “dreptăţii”.

Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe “intelectualii” corupţi, pe complicii “sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cârdăşie între beţia de putere şi beţia la putere.Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaireadevaratul progenitor al decazutei dinastii a “intelectualilor” ideologi.Voltaire a fost primul “tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al “despoţilor luminaţi “, primul scriitor care a facut avere din duplicitatea sa, primul spirit “UEuropean”, primul mare creator de “reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei,primul “intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om “civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de “fanatism”.Şi, dacă de la halucinogenele stângii la antidepresantele “dreptei” faimoasa legatură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legatura dintre “intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul “intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încarcată drogându-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricât de mârşavă i-ar fi fost bio-bibliografia,Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vântul. Şi “sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili. 

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de “elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care suntem obligaţi să ne hrănim sunt perfect autentice. 

Autor: Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/03/mitul-euro-pesterii-prea-mult-popor.html

Mircea Platon: Argumente pentru o nouă direcţie culturală

1 Comment

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/01/argumente-pentru-o-noua-directie.html

1. La alţii

William Faulkner şi-a petrecut anul 1957-1958 ca Writer in Residence (Scriitorul Casei, am putea traduce liber) la University of Virginia. De pe urma acestui sejur a rămas o carte (Faulkner in the University), foarte interesantă, de seminarii, de sesiuni de discuţii libere cu studenţii, profesorii, soţiile profesorilor, politrucii şi mai oricine dorea să îl întrebe ceva pe Faulkner pe durata şederii sale acolo.

Faulkner primise deja Nobelul pentru Literatură, în 1949. Pe plan mondial, era considerat un clasic al literaturii americane. În S.U.A., scriitorul născut în Oxford, Mississippi, era perceput şi drept cel mai mare scriitor al Sudului, căruia i-a descris nu doar splendoarea conacelor stăpânilor de plantaţii, ci şi suferinţele ascunse ale albilor şi negrilor săraci, discriminaţi, sălbăticiţi. Ca atare, multe din întrebările puse de audienţele virginiene ale lui Faulkner se învârteau în jurul acestor chestiuni.

Iată, de exemplu, comentând numele unor personaje de-ale sale, considerate „ciudate” de un student, Faulkner explică:

Faulkner: […] Erau nume specifice, ai putea spune, acelei clase de oameni aproape subumani care trăiesc între Mississippi şi dig. Nu aparţin niciunui stat, niciunei naţiuni. Ei nu sunt cetăţeni ai nimic şi uneori se comportă ca şi cum nici nu ar aparţine rasei umane.

Student: I-aţi cunoscut pe aceşti oameni?

Faulkner: Da. Da, îmi amintesc că unul din ei a vrut să mă ia odată la vânătoare. M-a invitat să vin şi să stau cu rudele lui – ce fel de rude erau nu am ştiut niciodată – într-o coşmelie construită pe o barcă de pe râu, şi îmi amintesc că a doua zi dimineaţă la micul-dejun a adus un tort de ciocolată cumpărat de la magazin, carne de oposum rece şi whiskey de porumb. Mi-au dat ce aveau ei mai bun. Eram oaspetele lor. Şi mi-au dat cea mai bună mâncare pe care o aveau ei.”

Remarcaţi cum Faulkner, asemenea unui antropolog profesionist, nici nu se scârbeşte, nici nu se indignează, nici nu condamnă, ci înţelege sensul scenei, apreciază textura gestului gazdelor sale sălbăticite. Şi asta pentru că Faulkner era un umanist, nu în sensul că predica vreo ideologie a toleranţei şi moderaţiei universale, ci în sensul că se simţea atras de oamenii concreţi, încerca să-i înţeleagă, să le admire sau regăsească umanitatea: scria, după cum spunea chiar el, despre oameni, nu despre idei. Faulkner nu scria ca un mârlan cu papion sau ţoapă de elită dispreţuind vulgul de la altitudinea spirituală a leşinului preţios.

Iată cum răspunde la o întrebare despre cinismul lui Henri Louis Mencken, un libertarian nietzschean mare dispreţuitor al vulgului:

Întrebare: Domnule Faulkner, chiar dacă iubiţi oamenii, v-aţi înfuriat vreodată atât de tare pe ei încât să vreţi să scrieţi ceva de genul articolelor lui Mencken, un fel de palmă dată mulţimii?

Faulkner: Da, nu ştiu dacă iubesc oamenii. Aş vrea să cred că într-adevăr cred că oamenii sunt

minunaţi, şi am mare compasiune pentru oameni şi pentru greşelile omului şi pentru neliniştea sa sufletească, pentru condiţia lui, dar nu cred că iubesc oamenii. Dar cred că trebuie să urăşti condiţia umană şi să fii frustrat de ea ca să scrii ce a scris Mencken. Putem să detestăm condiţia umană şi să credem că omul vrea să o schimbe, şi că poate să încerce să o schimbe şi că e posibil chiar să o schimbe, dar fără să ne înfuriem pe om din cauză că nu îşi schimbă condiţia peste noapte – ceea ce mi se pare că e necazul cu Mencken. Mencken, într-un fel, e un învins. A abandonat. A spus că omul e ticălos şi că întotdeauna va fi ticălos. Nu sunt de acord cu asta.”

Ce legătură are umanismul cu renaşterea, culturală mai întâi, şi apoi politică, a Sudului? Conform lui Faulkner, înflorirea literaturii Sudului îşi are rădăcinile în Războiul Civil şi în colonizarea şi devastarea culturală a Sudului agrar-patriarhal de către Nordul urban-conţopisto-industrial.

Faulkner nu face apologia sclaviei sau a segregării rasiale, din contra. Dar apără specificitatea culturală, identitatea Sudului împotriva a ceea ce am putea numi „pătura superpusă,” falsa elită a Nordului colonizator.

Astfel, răspunzând unei întrebări despre popularitatea romanelor istorice ale lui Walter Scott în Sudul postbelic, Faulkner spune: „Cred că Scott a fost citit mai mult în Sud din cauză că sudistul avea foarte puţini bani de dat pe cărţi şi din cauză că simţea probabil asemănările dintre Scoţia lui Scott şi viaţa Sudului după Reconstrucţie. Şi sudiştii, ca şi scoţienii, supravieţuiseră unui război în urma căruia pământul lor fusese cucerit şi devastat de oameni vorbind aceeaşi limbă, lucru care nu s-a întâmplat prea des în istorie.”

Conform lui Faulkner, literatura Sudului a înflorit ca reacţie la colonizarea nordistă:

Cred că renaşterea literaturii Sudului se pregătea deja cu mult înainte de asta [anii 1920]. Cred că s-a întâmplat următorul lucru: de la Războiul Civil încoace a fost multă neînţelegere – deşi poate că „neînţelegere” nu e cuvântul potrivit. Nordistul, străinul, avea o idee stranie şi greşită despre cum erau oamenii din Sud. Poate că sudiştii au simţit o nevoie instinctivă să îi spună străinului cum eram noi de fapt, ce simţeam noi că avem bun, cu excepţia celor patru ani de război în timpul cărora ştiam că nu putem câştiga. Voiam să spunem: Uite, asta e ceea ce avem şi credeam că preţuieşte ceva. Sau: Uite, aşa suntem noi în realitate.”

Aşadar renaşterea culturală a Sudului a început atunci când scriitorii sudişti au scris nu pentru a se dezice de Sud, pentru a arăta nordiştilor cât de mizerabili şi degenraţi sunt sudiştii, cât de reacţionari şi de troglodiţi sunt compatrioţii lor. Ci atunci când scriitorii sudişti au căutat să explice colonizatorilor şi reeducatorilor frumuseţea şi adevărul Sudului.

Faulkner nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură practicând o literatură în care aşeza în opoziţia narcisită minunăţia civilizată a persoanei sale cu primitivismul şi bigotismul sudist. Reconstrucţia Sudului a pornit de la o literatură – validă estetic şi îmbinând creştinismul, romantismul, realismul, naturalismul şi goticul – care închega identitar, care exprima realitatea unei identităţi, a unui caracter: al Sudului şi al scriitorului însuşi. Literatura unei elite lipsite de caracter care acuză mereu poporul că e lipsit de caracter nu duce nicăieri. Nici măcar la Nobel. Duce, pe scriitor şi neamul său, la coş.

2. La noi

Am citit recent într-un săptămânal din Toronto o recenzie (la o culegere de povestiri scurte a unui scriitor maghiar) care se încheia aşa: „Înainte de a citi Asediu 13 îi concediam pe imigranţii est-europeni din Toronto ca pe o adunătură de fascişti antisemiţi” („Before I read Siege 13, I dismissed T.O.’s eastern European immigrants as a bunch of right-wing anti-Semites.”).

Citind această aberaţie, mi-am adus aminte cum, mai bine de un deceniu în urmă, la Boston, la cină la A.K., l-am cunoscut pe lingvistul K. de la MIT, un apropiat al lui Noam Chomsky. K. fusese la Oxford în anii ’50 şi studiase cu J. R. R. Tolkien, îl audiase pe Isaiah Berlin ş. a. m. d. K. mi-a spus nonşalant că îl admiră pe Eugen Ionescu pentru piesele sale antifasciste, că Mircea Eliade a fost un fascist, şi că noi, românii, ne-am meritat soarta sub sovietici pentru că, barbari cum suntem, am pervertit comunismul, singurul viitor al omenirii.

Anterior sau ulterior acestor experienţe citisem sau am citit cărţile – esenţializante, condamnând otova – unor H. R. Patapieivici, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia. Mizeriile “liberale” ale lui Patapievici au fost jutificate, la apariţia lor, prin apelul la delirul fascizant al lui Cioran, cel care visa la cineva care să pună biciul pe români. Apoi am citit declaraţiile lui Teodor Baconsky cu „mahalaua” etc. Apoi am citit presa britanică/italiană/spaniolă urlând despre “hoţii”, “peştii” şi “nespălaţii” de români. Toţi se dau de ceasul morţii să ne “întărească” identitatea pe bază de tratament cu botniţe, graniţe, injurii şi dictatori.  

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare că s-a întrecut măsura. Şi m-am gândit ce se poate face. Concret.

1. Le propun doctoranzilor români din ţară şi din străinătate să scrie teze de doctorat şi articole în limbi de circulaţie internaţională pe tema românofobiei şi a stereotipurilor (din mass-media, din manuale, din monografiile de specialitate) referitoare la români şi la est-europeni. Mă refer la români şi la est-europeni înainte de instaurarea regimului comunist, în timpul regimului comunist şi după căderea regimului comunist. Cum observ că toată lumea e preocupată de filme, le sugerez criticilor şi istoricilor de film să analizeze stereotipurile referitoare la est-europeni (polonezi, români, maghiari, sârbi etc) vehiculate de cinematografiile (benzile desenate, romanele de spionaj) occidentale. Am vreo câţiva ani de când adun/analizez material în acest sens şi garantez că că se pot scrie zeci de teze pe acest subiect.

2. Propun ca statul român să obţină fonduri europene pentru a finanţa studii referitoare la discriminarea la care sunt supuşi cetăţenii români de orice origine etnică şi socială pe piaţa UEuropeană/globală a muncii. Trebuie făcute studii care să cerceteze corelaţia dintre discriminare-alcoolism/consum de droguri-sinucidere în rândul comunităţilor româneşti din străinătate. Există, de exemplu, studii referitoare la discriminarea imigranţilor italieni în Elveţia anilor 1950-60.

3. Trebuie ţinute – şi în ţară (în cadrul facultăţilor de Istorie, Sociologie, Antropologie etc), şi la universităţi din Occident (în cadrul Departamentelor de Istorie sau de Studii Est-Europene) – cursuri despre stereotipurile referitoare la români/est-europeni, cursuri unde să se studieze – cu instrumentarul analitic-conceptual al studiilor culturale-multiculturale din academia zilelor noastre – românofobia şi anti-est-europenismul.

Fac aceste propuneri în ideea că România post-comunistă ar trebui tratată ca orice societate post-colonială şi că traumele ei economice, identitare şi politice ar trebui studiate şi evaluate cu instrumentele studiilor post-coloniale.

Toată literatura occidentală anti-sovietică din timpul Războiului Rece vorbea de Imperiul Sovietic (Imperiul Răului, de care vorbea Ronald Reagan) care includea şi „sfera de influenţă” din Estul Europei, dominată de sovietici cu mână de fier în mănuşă de izmană flauşată. Expertul sovietolog Wlodzimierz Baczkowski vorbea de colonialismul sovietic şi definea colonia astfel: „Singura definiţie validă a coloniei – în sensul politic folosit aici – e cea a unei unităţi politice pentru care deciziile politice importante sunt luate în altă parte, de un guvern străin, de cele mai multe ori în interesul puterii coloniale şi al poporului ei, fie că acest popor a rămas acasă sau s-a stabilit în colonie.” Această definiţie a coloniei dă seama, destul de bine, de statutul comunist şi post-comunist al României în raport cu cele două Uniuni din care a făcut mai mult sau mai puţin benevol parte (Sovietică şi Europeană).

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere aici nu e xenofob, şovin sau expansionist, ci cât se poate de liberal, pentru că are în vedere principiul egalităţii între naţiuni. Barbara Ward, o voce extrem de influentă în timpul Războiului Rece şi cu un pedigree anticomunist şi antifascist ireproşabil, scria în 1962, în cartea The Rich Nations and the Poor Nations:Desigur că nu minimalizeze celelalte rădăcini ale naţionalismului: sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, limba comună, istoria comună. Dar, când naţiunile se uită la arena internaţională, o mare parte din vigoarea naţionalismului lor vine din sentimentul că sunt la fel de bune ca vecinii lor şi că ar trebui să aibă aceleaşi drepturi: cu alte cuvinte, egalitate. Întregul edificiu al Naţiunilor Unite cu principiul „un stat, un vot” reflectă acest naţionalism egalitar şi principiul auto-determinării – cel mai avansat aspect al naţionalismului pe măsură ce imperiile se destramă – e esenţa noilor pretenţii ale noilor popoare la egalitate naţională cu statele mai vechi. Din acest motiv, naţionalismul ne vine astăzi în mare măsură sub forma egalităţii – egalitatea naţiunilor unele cu altele, egalitate de stimă şi de prestigiu care decurge din faptul că nu eşti condus de alte naţiuni. Aceasta e una dintre forţele conducătoare ale lumii noastre. Şi, când discutăm despre naţionalism, cred că e legitim să îl asociem ideii de egalitate”.

Naţionalismul pe care îl am eu în vedere urmăreşte, după o veche definiţie a naţional-liberalismului, libertatea personală prin independenţa naţională. Libertate căreia statutul de colonie al României, după cum ne-a demonstrat istoria, nu i-a priit

“Centru Naţional al Cinematografiei ar trebui să anunţe concurs pentru filme cu tematică istorică şi pentru ecranizări din clasicii literaturii naţionale”

Leave a comment

“Japonezii au 80 de filme despre povestea celor 47 de ronin, noi avem un film despre Mihai Viteazul. De ce să nu mai facem zece filme despre Mihai Viteazul? … japonezii ştiu să îşi vândă şi frumuseţea, nu doar să cerşească premii exhibându-şi, la colţ de festival, bubele. Dacă tot le exhibăm, de ce nu facem filme de tip blaxploitation sau vigilante movies (a comparat cineva Comisarul Moldovan cu eroii întruchipaţi, cu mare succes de public în anii 70, de Charles Bronson?). Filme care să le dea românilor încredere în sine (care să-i “empower”). De ce nu-i dăm în urmărire cinematografică pe cei responsabili de bubele noastre? Unde sunt filmele, de actualitate, despre marile tunuri, afaceri şi corporaţii din România? … Banii statului român se duc pe traducerile lui Cărtărescu, pe hotelurile de patru stele ale lui Neamţu şi pe deconturile lui Tismăneanu. …Centru Naţional al Cinematografiei ar trebui să anunţe concurs pentru filme cu tematică istorică şi pentru ecranizări din clasicii literaturii naţionale. „Noul Val” e liber să participe.” (Mircea Platon)

Cititi articolul integral: http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2013/01/modesta-propunere.html

Statul reprezentativ versus statul științific și utilitar

1 Comment

„…problema nu e daca statul e «small» sau «big». Ci daca e reprezentativ. Adica daca reprezinta, apara si aplica randuiala. Si aici trebuie sa spunem ca nu. Si asta pentru ca statul, astazi, face legea. Statul e sursa legii pe care poporul trebuie sa o aplice, desi ar trebui sa fie invers. «Elita» nascoceste «valori» pe care poporul trebuie sa le asimileze, cand de fapt elita ar trebui sa ilustreze valorile organice ale ortodoxiei populare. In locul traditionalei autoritati de judecator a regelui care imparte dreptatea, statul si-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa legii, chiar daca in teorie e «poporul». Ca atare, statul nu mai reprezinta nimic altceva decat pe sine (adica elitele birocratic-manageriale). Aceasta criza de reprezentare a statului are la origine transformarea statului traditional in stat stiintific. Trecerea de la statul medieval – care reprezenta totul, dar controla foarte putin – la statul care nu reprezinta nimic, sau doar pe foarte putini, dar controleaza totul, s-a facut sub imperiul aparitiei statului stiintific.

Daca statul stiintific a fost expresia unei anumite intelegeri reductioniste a omului, din secolul XX, omul a inceput sa fie rezultatul ingineriilor sociale. Mai intai statul a fost modelat in acord cu o teorie reductionista a omului. Apoi, odata ce tehnologia a ingaduit-o, omul a inceput sa fie modelat in interesul statului.” (Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ)

In prezent, domina „statul utilitar”, statul stiintific, care a redus omul „la masura sa utilitara, la calcul economic”, inchizand omul intr-un univers autosuficient, autoreferentialitatea fiind o trasatura definitorie a stiintei, fiind astfel negata existenta vreunui „in afara”. Prin urmare, omul e modelat in interesul statului, prin inginerii sociale (Mircea Platon), nu statul in interesul omului. S-a facut astfel trecerea de la „statul reprezentativ, care reprezenta totul, dar controla foarte putin”, la „statul care nu reprezinta nimic – sau doar pe foarte putini – dar controleaza totul”.

Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata – ca punct de referinta al obiectivelor si practicii politice sau ca obiect de studiu serios – de statul utilitar care nu mai are nevoie de modele umane, ci doar de modele economice si politice. (…) In aceste modele, statul si cetateanul se intalnesc pe palierul «interesului» economic, al utilitatii. Or, statul si cetateanul trebuie sa se intalneasca pe palierul libertatii ca implinire a dreptatii si dragostei lui Dumnezeu. Libertatea i-a fost daruita persoanei, nu statului, nici marfurilor.

Problemele «societatii deschise» pe orizontala in care traim astazi nu pot fi rezolvate prin solutii de tipul statului «minimal» sau al statului «dadaca». Si «small government» si «nany state» sunt expresia si incubatorul antropologiei lui homo economicus. Si acest homo economicus e, la randul lui, rezultatul unui limbaj, stiintific, autosuficient, care nu trimite spre altceva.”

Istoria, spre deosebire de stiinta, nu este autoreferentiala. De aceea, restabileste o realitate si obisnuinta raportarii la o realitate. Monarhul crestin traditional isi recunostea rolul de pastrator al legii si era legat dinastic si cutumiar, ca pastrator al legii, de istorie. Taranul liber, razesul, era legat de parohie si de mosie. Autoritatea statului si libertatea oamenilor aveau ca sursa pe Dumnezeul cel viu si se exprimau in cadrele Creatiei Sale. Acum libertatea oamenilor are ca sursa autoritatea statului care se exprima in propriile sale cadre autoreferentiale. Istoria, ca si teologia, a fost eliminata …”

Citate din Mircea Platon, „Distributismul şi statul reprezentativ” in A Treia Forţă. Economia libertatii: Renaşterea Româ niei profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009, pp. 161-179.

Mircea Platon: Cum votez

Leave a comment

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2012/07/cum-votez.html

Pe apa gârlei ne-a venit, pe apa Sâmbetei s-a dus. După el, potopul. Cică toţi care votează împotriva lui trebuie să plece. Aşa spune MRU: “Ne vom uita în ochii lor şi le vom spune: Luaţi-vă totul şi plecaţi din această ţară!” 

În anii ’90, poporul iubitor de Iliescu nu-i voia în ţară decât pe cei care mâncaseră salam cu soia. Două decenii mai târziu, elitele devotate lui Băsescu nu-i mai vor în ţară decât pe cei umflaţi cu pişcoturi de ambasadă străină. Pe cei care se pot lăuda, precum Mihail Neamţu, că au beneficiat de: “un post căldicel, cu şofer, casă de la RAAPPS. Mai aveam un post de director ştiinţific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului prin care puteam călători oricând la orice hotel de patru stele din Europa.” Pe cei umflaţi cu burse de la Mark Rich. Sau de la Fundaţia Konrad Adenauer. Sau de la ICR. Sau de la NEC-Volkswagen.

Cominterniştii ne numeau “bandiţi”. Ceauşescu ne numea “huligani”. Iliescu ne numea “golani”. Patapievici ne-a numit “23 de milioane de omuleţi patibulari”. Urban ne-a numit “viermi”. Tismăneanu ne-a numit “pegră”. Baconsky ne-a numit “mahalaua violentă şi ineptă” sau “România care cerşeşte”. Ştefan Vlaston, de la partidul băsist Noua Republică, ne-a numit “România pomanagiilor”. Consilierul prezidenţial Cătălin Avramescu ne-a numit “surplus de populaţie”. Avramescu scria în decembrie 2006 că România are un “surplus de populaţie”, o moştenire comunistă de care abia începea “să se desprindă”.

E bine, cum ar zice Toma Caragiu, să existe şi popor, dar doar în cadru organizat şi cu preaviz. Restul, uşcheala. La cules căpşuni. La şters la fund pensionarii vestici. La studii. La cimitir. Preşedintele Băsescu le-a mulţumit tuturor celor plecaţi, medicilor, profesorilor, specialiştilor şi nespecialiştilor care au părăsit România. Pentru că, spunea el în 2010, e mai bine aşa decât să ceară ajutor de şomaj de la statul român, şi aşa împovărat de datorii. Emigrarea e o dovadă de patriotism.

Când am deplâns destrămarea familiilor din cauza emigrării părinţilor, băsiştii mi-au vorbit sardonic de “darul libertăţii”. Cât timp plecau oamenii la muncă şi rămâneau vechilii la putere, se chema că e stabilitate.  Sigur, nu migrau decât câteva milioane de oameni necăjiţi, nu se sinucideau de dorul mamei plecate în Italia decât o mână de copii trişti. Dacă însă e ventilat din biroul lui de la ICR Mircea Mihăeş, se cheamă că e instabilitate. Şi chiar nazism/fascism/comunism. Atac la statul de drept!

 

În aceste condiţii, e lesne de înţeles cum voi vota pe 29 iulie. Nu voi vota pentru “apărarea statului de drept”, ci pentru a apăra dreptul poporului român la demnitate. Adică voi vota pentru restaurarea statului de drept. Pentru că statul de drept a fost pus pe butuci chiar de administraţia Băsescu. [1] Şi a fost pus pe butuci pentru că Băsescu şi oamenii lui nu respectă defel poporul român şi ca atare nu îi recunosc dreptul la o viaţă liberă şi deci la adevăr şi dreptate. Istoria veche şi cea contemporană ne arată că nu poate exista stat de drept acolo unde cei aflaţi la putere nu respectă naţiunea pe care o reprezintă şi ale cărei legi trebuie să le apere.

Ameninţările rostite de MRU ne demonstrează un singur lucru: dacă ei stau, noi va trebui să continuăm să plecăm. Ei sunt hotărâţi să stea. Votaţi să se ducă!
Note
[1] Vezi în acest sens echidistanta, dar nu mai puţin devastatoarea analiză a specialistului în drept constituţional Bogdan Iancu: “Ceea ce se întâmplă în România, începând cu anul 2007, aproape imediat dupa aderarea la Uniune, reprezinta un fenomen cu totul nou de degenerare a vieţii politice şi constituţionale, prin frecvenţa, brutalitatea şi amploarea manipularii practicilor. Orice regulă poate fi pusă în discuţie şi orice instituţie poate fi instrumentalizată prin modificarea componenţei, competenţei, subordonarii tutelare, sau la nevoie chiar prin desfiinţare, de la o zi la alta, adesea fara o minima încercare prealabila de a raţionaliza cât de cât credibil o anumita  acţiune.  Orice masura este trecuta, de ani de zile, prin ordonanţe şi asumari de raspundere, fara consultari şi adesea fara macar încercarea unei justificari normative. Singura logica a jocului pare a fi majoritatea, puterea pura şi interesul imediat; ”fac ceea ce vreau deoarece pot, pentru ca sunt în cârdaşie cu destui ca mine”. Aceasta strategie a fost folosita cu mult entuziasm de catre fosta putere. Nu doar politica de austeritate a fost impusa prin ordonanţe de urgenţă şi asumarea raspunderii Guvernului, aşadar prin fiat. În vara trecută, dupa cum ne amintim, Guvernul Boc a dorit de exemplu să-şi asume răspunderea, de pe o zi pe alta, fără prea multe explicaţii, pentru comasarea celor 41 de judeţe istorice în opt regiuni, oferind în final, concesiv şi la troc, doua judeţe cu populaţie preponderent maghiară partenerului de guvernare, Uniunea Democrata a Maghiarilor din România.” http://romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtcare-este-rolul-jucat-de-curtea-constitutionala-a-r-3001.htm

Mircea Platon July 11, 2012 2:38 PM:

Draga cititorule, observ ca ai tendinta (basista) de a considera ca toti cei care sunt impotriva lui Basescu& co au motive personale de a fi astfel. Intelectualii lui Basescu au acceptat functii si salarii grase din patriotism, de dragul principiilor. Cei anti-Basescu sunt insa, cum nu au obosit sa o tot repete alde Vladimir Tismaneanu, manati de motive personale, frustrari, ura etc.
Unul din motivele pentru care voi vota impotriva lui Basescu pe 29 iulie e si acela ca m-am saturat sa vad la conducerea tarii oameni care judeca astfel, ale caror singure argumente se reduc la procese de intentie facute adversarilor politici.
Presedintele Basescu anunta, in 2004, ca va sustine micii fermieri si intreprinzatori. Deci l-am sustinut. Apoi am observat ca omul a trecut cu arme si bagaje in tabara neoliberala, devenind odiosul patron al unei gasti de sinecuristi care predicau statul minimal pe banii statului. Deci nu l-am mai sustinut. Am scris multe articole pe aceasta tema. Mi se pare ca atitudinea dumneavoastra (atacul la pseroana, in esenta) e parte a lipsei de respect basiste fata de poporul roman pe care o acuz si in articol.

Mircea Platon July 12, 2012 4:58 AM:

Nici eu nu sustin ca alternativa la Videanu e Nastase. Daca as crede, nu as fi lansat ideea de “A treia forta”.
Dar nu vi se pare ciudat ca oamenii lui Basescu au fost cei care au atacat cel mai inversunat cartea “A treia forta: Romania profunda”? Daca nu avem o alternativa reala la PDL e si pentru ca oamenii PDL au subminat/atacat drept comunism/fascism orice atitudine care putea duce la coagularea unei alternative reale la actualul troc politic din Romania.
Din punctul meu de vedere, USL ofera o pauza, un time out de la actualul joc politic rabiat si capiat at PDL. Le mai rupe randurile celor care au pus monopol pe Romania, celor care se vor si la stanga, si la dreapta, si in centru (mai ales in centru, la butoane si bugete).

Mircea Platon: Putzi-clone

Leave a comment

1. Cum, nu ştiţi cine e Putzi? Putzi?! Putzi Hanfstaengl: pianistul lui Hitler. Şi al lui Roosevelt. Un germano-american educat la Harvard. Băiat subţire. Şi nu sărac. Ernst “Putzi” (“Piciul/Ţâncul”) Hanfstaengl a fost principalul propagandist internaţional al lui Adolf Hitler. [1] Putzi l-a cunoscut pe Fuehrer prin intermediul unui amic comun, membru, ca şi Putzi, al exclusivistei frăţii harvardiene “Clubul Budincii Pripite” (Hasty Pudding Club). Fascinat de “miraculoasa construcţie a gâtului” care îi permitea lui Hitler “să creeze o rapsodie a isteriei”, Putzi a devenit un fidel şi un apropiat al liderului nazist. Putzi l-a introdus pe Hitler în saloanele lumii bune bavareze. Putzi a susţinut financiar publicarea bibliei naziste Mein Kampf  şi a oficiosului NSDAP,  Völkischer Beobachter. Putzi a adaptat marşul Tineretului Hitlerist (Hitler-Jugend) după un cântec al echipei de fotbal (american) a Harvardului. Hitler, în schimb, a devenit naşul fiului lui Putzi, Egon. Şi, după preluarea puterii, l-a numit pe Putzi şef al Biroului Presei Străine din Berlin, adică omul care aproba acreditările corespondenţilor de presă străini şi care putea cere expulzarea lor în 24 de ore. În această calitate, Putzi avea “nesimţirea”, după cum scrie William L. Shirer, de a cere ziariştilor străini să scrie despre evenimentele din Germania nazistă “fără a le interpreta”: “Doar istoria, răcnea Putzi, poate să judece evenimentele care se petrec sub Hitler. Ceea ce voia să spună, împreuna cu Goebbels şi cu Rosenberg, era că ar fi trebuit să sărim cu toţii în barca propagandei naziste.” [2]

Putzi şi cumătrul său Hitler au trăit în fericită simbioză din 1922 până în 1937. În 1937, lui Putzi i s-a năzărit că nănaşul Adolf şi Goering au pus la cale lichidarea lui. [3] Şi a fugit în Elveţia. De acolo, în Anglia, unde în 1939 a fost internat în lagăr, şi, mai apoi, trimis în S.U.A. via Canada. În Statele Unite ale Americii, Putzi a devenit consilier pe probleme naziste al preşedintelui Roosevelt, alt frate harvardian întru Budincă. În noua sa calitate de antinazist de profesie, Putzi “turna” agenţiilor guvernamentale americane informaţii despre structurile de conducere ale Germaniei naziste şi analiza discursurile radiofonice ale lui Hitler şi Goebbels (vechiul său inamic). FBI a decis totuşi că Putzi nu era om de încredere şi că informaţiile sale nu aveau valoare operativă.  În 1944, Putzi a fost returnat Angliei. În 1945, lui Putzi i s-a îngaduit să se reîntoarcă în patrie (Germania), unde a trăit liniştit dând interviuri despre bunele vremuri de altădată, cântând vizitatorilor la pian repertoriul preferat al lui Hitler şi publicându-şi memoriile. Putzi a decedat în 1975. [4]

2. Geoffrey Dawson, educat la Eton şi Cambridge, Fellow al Colegiului All Souls (Oxford) şi editor al ziarului The Times între anii 1912-19 şi 1923-41, era şi el un om subţire. Ca atare, de aceeaşi părere cu Putzi în privinţa locului şi rolului Germaniei în Europa. Dawson a fost, în anii ascensiunii hitleriste, unul din principalii avocaţi ai politicii “împaciuitoare” (de “appeasement”) faţă de Germania nazistă. Ideea era că Germania era fie prea slabă (“victimă” a Tratatului de la Versailles), fie prea puternică pentru a fi atacată. Istoricul oxonian Alfred Leslie Rowse [5] a relatat cu uimire şi frustrare despre tehnica amneziei interesate la oamenii subţiri:  

“Despre toate acestea am avut cu Dawson una din cele mai tăioase, dacă nu chiar aprinse, discuţii. Ne plimbam de-a lungul pistei care duce la Iffley – data poate fi aflată pentru că tocmai vizita un prinţ japonez Oxfordul. I-am spus lui Dawson: ‘Uite, nu ai putea să abandonezi campania de presă împotriva italienilor? Nu ei reprezintă pericolul. Ci germanii, care sunt atât de puternici încât ne ameninţă pe toţi laolaltă.’ Dawson mi-a dat un răspuns care m-a lăsat mut de uimire: ‘Dacă  ar fi să accept validitatea argumentului tău – şi, ţine cont, nu spun că sunt de acord cu el -, dacă germanii sunt atât de puternici precum spui, atunci nu ar trebui să ne aliem cu ei?’ Am fost atât de uimit încât nu mi-a venit să cred. Nu mai era, în răspunsul lui, nici urmă de vechiul principiu al Marii Alianţe care a stat, cu atât de mare succes, la baza politicii britanice vreme de secole; nimic din ideea conform căreia noi trebuia să devenim pilonul oricărei alianţe împotriva agresorului care era atât de puternic încât să ne ameninţe existenţa tuturor celorlalţi – Filip II al Spaniei, Franţa lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon, Germania Kaiserului şi acum a lui Hitler; nici o idee despre faptul că singura noastră şansă de supravieţuire era să menţinem balanţa puterilor în favoarea noastră. Crasă ignoranţă! – dar apoi Dawson nu studiase niciodată istoria Europei, şi nici pe a Angliei […] Dar, când mi-a venit bine, nu am ezitat să-i zic ‘Ţi-am spus eu’. Într-o zi, în 1939, când rezultatul activităţilor lor se răsfrângea de acum şi asupra noastră şi eram singuri în faţa unei Germanii a cărei putere fusese reînviată în toată forţa ei brută, Dawson a venit la colegiul All Souls şi s-a oprit pe trotuar ca să discute. M-am folosit de ocazie ca să-i reamintesc ce a spus despre Germania şi despre cum ar trebui poate să mergem pe mâna ei. Am fost din nou uimit de răspunsul său: ‘E imposibil să fi spus aşa ceva vreodată,’ mi-a răspuns.” [6]  

3. Dacă “poporul” poate păcătui prin brutalitate, oamenii subţiri păcătuiesc prin cinism. Şi, întotdeauna, cinismul oamenilor subţiri e responsabil pentru organizarea şi catalizarea brutalităţii “poporului”. Lipsa de coloană vertebrală şi textuală a oamenilor subţiri l-a făcut pe Rowse să exclame că “moderaţii/intermediarii ne-au dus la ruină” (Appeasement 15). Dilematicii, am putea spune noi astăzi, oamenii care refuză clarificarea lucrurilor şi al căror relativism – interesat sau impotent – face posibilă tirania pentru că face imposibilă rezistenţa în faţa răului, coagularea în jurul binelui şi structurarea normalităţii. Sofismul şi minciuna programatică, lipsa de onoare a intelighenţiei în bloc fac din corpul social un zaţ neaşezat, o plastilină uşor de modelat în mâinile tiranului. Acest tip de relativism a jucat un rol important în ascensiunea nazismului, şi Rowse îl nota cu amăraciune chiar la unul dintre intimii săi, vlăstar al unei vechii familii nobiliare germane, Adam von Trott, ajuns demnitar nazist: “Pentru el negrul nu era niciodată negru, şi nici albul alb; negrul era întotdeauna pe cale de a deveni alb, iar albul pe cale de înnegrire. Nimic nu era clar definit, nimic nu era în esenţă diferit de altceva; hotarele realităţii erau neclare şi nimic nu era sigur în univers […] Nu puteam avea nici o simpatie faţă de modul în care Adam ridica acest lucru la rangul de principiu al vieţii sale intelectuale. Detestam hegelianismul – şi înca îl detest. Pentru mine, negrul e negru şi albul e alb, ce e adevărat e adevărat, şi ce nu e adevărat nu e.” [7]

4. În esenţă, acest tip de nihilism – pe care Rowse îl considera de esenţă hegeliană – face imposibilă continuitatea dintre gând şi cuvânt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi. Adică, face imposibilă aderenţa la istoria personală sau naţională. Şi lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională e responsabilă pentru multe din crimele şi masacrele secolului al douăzecelea. Lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională – adică lipsa de onoare şi de conştiinţă naţională – e ceea ce îi  uneşte pe oamenii subţiri cu tiranii pe care îi susţin. Iată-l, de exemplu, pe Hitler dând din umeri în faţa încercarilor ambasadorului britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, de a-l face să-şi respecte cuvântul dat şi de a nu invada Polonia:

“Am apelat chiar şi la sentiment citând un pasaj dintr-o carte pe care ştiam că a citit-o, despre epoca în care Germania lupta umăr la umăr cu Anglia împotriva lui Napoleon şi despre marele preţ pe care îl puneau germanii de atunci pe onoare şi cuvântul dat. Blucher, când se grăbea să vină cu întariri în ajutorul lui Wellington la Waterloo, şi-a mobilizat trupele obosite cu următoarele cuvinte: ‘Înainte, băieţi, înainte; mi-am dat cuvântul fratelui Wellington şi nu puteţi să vreţi să mi-l calc.’ […] I-am reamintit lui Hitler această istorie. Poate să fi fost momentan impresionat, dar nimic altceva.” [8]   

Gangsterul Hitler nu se simţea obligat la nimic de propriile promisiuni, nu se simţea solidar cu propria biografie, cu propriile angajamente. Şeful de stat naţional-socialist Hitler nu se simţea obligat să rămână fidel unei tradiţii – naţionale germane, conform lui Henderson – a cuvântului dat. Nu se simţea, adică, deloc solidar cu istoria naţională. Probabil că se gândea că “e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă. În viaţa internaţională, această concepţie poartă numele de realism.” [9] Iar sensul “realismului” lui Hitler, conform lui Putzi, urma să ni se reveleze abia mult mai în jos pe albia istoriei. Pe moment însa, cei înselati de aparenţe puteau să creadă că acţiunile lui Hitler şi ale acoliţilor săi din Germania şi ale suporterilor lui din Europa sunt doar o formă de brutalitate crasă, o demolare în drept şi în fapt a civilizaţiei creştin-europene pe care Hitler pretindea că o apără împotriva “hoardelor asiatice ale comunismului”.

Apărată de cel de al Treilea Reich, civilizaţia europeană s-a prăbuşit în fărădelege şi crimă la scară industrială. Şi acest lucru a fost cu putinţă nu doar din cauza unei ideologii, sau din cauza unor interese economice, ci şi din cauza lipsei de onoare generalizate, a confiscării spaţiului public de către armate de “Putzi” – comunişti, fascişti, conservatori, liberali – care se certau şi se împacau după criterii nebuloase, care trădau astăzi ce au susţinut ieri şi invers (vezi cazul partidelor comuniste occidentale după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov), care făceau pace cu criminalii şi război împotriva oamenilor cinstiţi în spiritul unei filosofii a intervalului şi al unei etici de gang.

5.  Date fiind aceste lucruri, nu pot să nu fiu alarmat de vidul moral creat astăzi de acţiunea Germaniei în Europa şi, implicit, în România. Poate că Germania nu mai funcţionează astăzi însufletita de mitul “rasei ariene, superioare”, deşi tonul presei germane şi al unor politicieni faţă de ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) nu a fost tocmai liniştitor, opunând stereotipul “hărniciei germane” stereotipului “corupţiei şi lenii mediteraneene/balcanice”. [10] Dar, dincolo de aceste lucruri, modul în care, de dragul “construcţiei  europene”, s-a reînceput manipularea istoriei, conştiinţelor şi celor mai elementare noţiuni de logică şi bun-simţ e neliniştitor spre revoltător.

Comparaţi, de exemplu, două articole, unul din 2005 şi unul din 2011. În primul, citim:  

“Cel mai mult dintre toate tâmpeniile pe care le aud zilnic mă enervează sintagma ‘integrarea europeană’. Păi până acum unde-am fost, în Asia, în Africa, pe lună? Nu tot în Europa am fost? […] Ţăranii noştri care se duc duminică de duminică la biserică sunt mai europeni decât locuitorii din Seine-Saint-Denis. România e europeană prin geografie, prin rasă, prin credinţă. Acestea trei sunt cele mai importante. Dar pentru Uniunea Sovietică Europeană ele nu au nici o valoare, aşa cum nu aveau pentru URSS. Vedeţi bine că UE nu se încurca în geografie, purtând tratative cu Turcia […] Sunt convins că UE, dacă va mai exista în 2050, va accepta şi Marocul, Tunisia şi Algeria, Libanul şi – dacă o va dori – Israelul! Cât despre ‘continentul alb’, azi e interzis de o poliţie a gândirii mai puternică decăt KGB-ul chiar şi să gândeşti că Europa ar fi populată de albi […] În ce valori crede atunci Uniunea Europeană în care dorim să ne integram, pe care o luăm drept singura şi autentica Europă? De rasă (cuvânt interzis azi), geografie (noţiune vagă şi interpretabilă) şi credinţă (reflex babesc) vedem că nu se sinchiseşte.”  

Concluzia autorului era, atunci, că U.E. e admirabilă doar ca alianţă politico-economică între state naţionale suverane:

“Comunitatea europeană ca alianţă economică şi politică între state suverane care vor să evite războiul şi să contribuie la prosperitatea comună este o construcţie admirabilă. Cincizeci de ani mai tarziu, dotată cu birocraţie, nomenclatură şi o ideologie stângistă depăşită de istorie, Uniunea Europeană începe să semene tot mai mult cu URSS. Un dinozaur ineficient, ca Imperiul K&K, URSS, ONU sau alte structuri supranaţionale. Statul-naţiune nu şi-a spus, cred, ultimul cuvânt.” [11]  

Asta era în 2005. În articolul din 2011, ni se spune că românii sunt un “amestec rasial”, ca şi francezii, de exemplu, şi că “statul naţional obliterează” această diversitate (“rasială”?):

“Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate. De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale […] Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial. Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străina de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.” [12]

6. Ambele articole sunt semnate de Adrian Papahagi, dar numai al doilea e publicat cu sprijinul Fundaţiei Hans Seidel şi al Automobile Bavaria. Din primul articol, din 2005, am înteles că ceea ce ar separa Uniunea Europeană de Uniunea Sovietică Europeană ar fi tocmai statul naţional suveran. La urma urmelor, liderii sovietici tocmai în acest sens au lucrat: pentru eradicarea identităţilor naţionale (română, ucraineană, armeană etc.) şi sintetizarea unei identităţi noi, “sovietice”. [13] A înlocui identităţile naţionale cu o identitate europeană de sinteză ar fi un pas care nu ne-ar îndeparta, ci ne-ar apropia de Uniunea Sovietică Europeană. Dar dacă statul naţional suveran nu mai face parte dintre materialele de construcţie europeană agreate de sponsorul german, atunci ce ne rămâne? Dl Papahagi spunea în 2005 că o Europă autentică ar fi definită de “rasă”, “geografie” şi “credinţă”. Să înteleg deci că dl Paphagi e gata să se lepede de statul naţional pentru că a găsit în industraşii bavarezi suflete şi pungi dedicate idealului unui “continent alb”?     

Întreb aceste lucruri pentru că, la un moment-dat, în cursul unei polemici cu dl Baconsky, am declarat ca „singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”. Afirmaţia mea i-a prilejuit lui Mihail Neamţu replica aiuritoare, publicată în revista Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici: „Cît de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să învete la Universitate?” [14] Dnii Papahagi şi Neamţu trag astăzi la vâslele aceluiaşi proiect politic. De aceea, întreb: dacă orice căpiţă de fân a unei Românii independente trebuie suspectată de antisemitism şi căutată de legionari, atunci să înteleg că “integrarea” României în “concertul european” wagnerian al unui “continent alb” (d.p.d.v. “rasial”) e soluţia FCD-istă la putativele nostalgii după “numerus clausus”?

Întreb şi pentru că, iată, un susţinător al proiectului european şi un mare admirator al Germaniei, Lordul David Baker, fost ministru al educaţiei pe vremea lui Margaret Thatcher, un idol al creştin-democraţilor şi neoliberalilor din România, a declarat că în şcolile din Marea Britanie ar trebui să nu li se mai predea copiilor despre crimele nazismului pentru ca elevii să vadă Germania într-o lumină mai bună. [15] Oare ce nu ni se va mai preda în România pentru ca românii să vadă Germania într-o lumină mai bună? Deocamdată văd că ni se predă “elita”, cu istorie naţională şi stat naţional suveran cu tot, capitalului german. [16]

7. Deja, ca şi în epoca interbelică, ni se spune că verticalitatea şi claritatea morală nu sunt pentru noi, că realismul ne impune să abdicăm. Iată, de exemplu, Noua Republică a lui Mihail Neamţu ne îndeamna să facem tot posibilul pentru a nu ne asocia Angliei în rezistenţa la politicile GEUrmaniei. Conform Noii Republici, scopul nostru în viaţă ar trebui să fie acela de a “câştiga puncte în ochii Berlinului”. [17] De aceeaşi părere este şi europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu, care notează că Germania e mult mai puternică acum decât în epoca interbelică şi că deci a încerca să-i rezişti ar fi “sinucigaş”. Coform lui Paşcu – la unison cu Baconsky & Co. – supravieţuirea României ar depinde de integrarea în zona euro. Având în vedere tacticile de anchetă gestapovistă prin care, în 2007, Germania a extorcat de la Polonia adoptarea fără referendum a tratatului constituţional, [18] nu mi-e clar dacă afirmaţia dlui Paşcu e o observaţie sau o ameninţare. [19]

Dar până şi preşedintele Traian Băsescu arde de nerăbdare să “cedeze masiv suveranitate” naţională de dragul creării Statelor Unite ale Europei. [20] Poate că şi preşedintele apare, ca şi suplimentul FDC al 22, cu sprijinul “Automobile Bavaria”.[21] Suntem conduşi de oameni care sunt miniştri pe banii noştri şi publică pe banii nemţilor. Avem politicieni “creştin-democraţi” care fac pe faţă elogiul amoralităţii şi duc pe la spate o existenţă imorală. Nu e vorba de o judecată puritană aici, ci de faptul că aceştia sunt oameni şantajabili. Şi oamenii şantajabili nu apără interesul naţional, ci doar micile lor secrete murdare.

8. “Integrarea europeană” a devenit un fel de alba-neagra sordidă în care fie te înseli de bună-voie, fie eşti înselat cu forţa, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia referendumurilor pentru defuncta “constituţie a Europei”. Atunci a ieşit la iveală profundul dispreţ al eurocraţilor pentru procesul democratic, cu naţiuni silite să voteze până au acceptat tratatul constituţional, cu presiuni, ameninţări şi târguri încheiate pe la spate, şi cu o Angela Merkel care declara că rezultatul negativ al referendumurilor nu influenţează în nici un fel “nevoia” Europei de constituţie. [22] “Eu spun da, avem nevoie de Tratatul Constituţional”, declara atunci Angela Merkel şi ceea ce nu s-a putut face pe cale de proces democratic se face pe cale de criză economică.

Atunci, cu ocazia referendumurilor, eurocraţii susţinători ai “constituţiei” au negat că intenţia lor e aceea de a construi un “superstat” sau un imperiu. Astăzi, curelele de transmisie marca Automobile Bavaria sunt turate verbal la maximum pentru îndeplinirea şi depăşirea planului “părinţilor fondatori”. Omul de marmură, stahanovistul bavarez, construieşte astăzi, din cărămizile lor şi vieţile noastre, Statele Unite ale Europei. Cărămizile lor sunt scumpe, vieţile noastre, ieftine, deficitare ca şi bugetul. Când nu ne-au mai putut momi cu “darul libertăţii” de a consuma până la uitarea de sine, oamenii publicaţi prin bunăvoinţa Automobile Bavaria ne îmbie cu “darul austerităţii”, cu o viaţă frugală, dedicată unui scop nobil, care scuză orice mijloace, orice josnicie (cum ar fi chemarea la “eutanasierea” Mioriţei) şi orice imbecilitate patentă (cum ar fi renunţarea la suveranitatea naţională din “interes naţional”). Nu cred că trebuie să ne dezbărăm de “naţionalism” devenind sclavii naţionalismului german pozând în “spirit european”. Şi nici nu cred că oricine se opune fascismului economic german e un spirit retrograd. Feciorii de odaie ai celui de-al Patrulea Reich sunt cei care ne bagă în marşarier, într-un marş retrograd către refeudalizarea noastră tehnologică, către statutul de şerbi ai noii epoci de barbarie tehnologizată. Lipsa lor de scrupule în ceea ce priveşte manipularea istoriei naţionale, a istorie recente şi a istoriei lor intelectuale nu anunţă nimic bun pentru cei care – din naivitate sau viclenie de om prost care se crede “pragmatic” – acceptă să se dea pe mâna oamenilor subţiri cu obrazul gros.

Cititi articolul integral pe mirceaplaton.com.

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

3 Comments

„1. Când aţi citit ultima dată “Mioriţa”? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de “atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii”. Uitaţi şi de “nunta cosmică”. Ce ne spune textul baladei? Că, din trei “ciobănei”, doi – “cel ungurean şi cu cel vrâncean” – s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe “baciul moldovean”: “Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi.” Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: “Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!”

Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul “prietenilor” invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri: 1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis; 2. de liniştirea turmei; 3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială.  Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor: 1. faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul); 2. faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă); 3. faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de “năzdrăvănia” Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamnă că e “resemnat” să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă – din leneşă resemnare sau laşă neputinţă – viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele “frăţesc”. Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărî să nu îşi expună prietenii. Lucru de înţeles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

4. Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de “frontieră”, de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece “piciorul de plai” prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

5. Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al “fatalismului” şi cer “eutanasierea” Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în invidie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi,  Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă “eutanasiem” Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii  asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de “misticism” sau, de ce nu, de “naţionalism liturgic”. Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

6. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul “şerifului” e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte. “Statul minimal” şi “patriotismul minimal” aferent (nu înţeleg de ce nu şi “salariul minimal” pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simţ minimal. Românii şi cultura lor sunt eutanasiaţi de bacii nemţeni decişi să ne descotorosească definitiv de “racilele” trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiţi “România care cerşeşte” şi “eutanasiaţi” bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt “demitizate” şi eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal şi al valorilor tranzacţionale, de bişniţari politici, ale elitelor care ne bântuie.

Sunt anumite duhuri “noi” care duhnesc a vechi, a bolşevism. Şi există o anumită Românie veche care e veşnic nouă, proaspătă. Cine înţelege acest lucru înţelege şi ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei “Crăciun cu pace şi bucurie!” şi un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii şi oamenii oneşti să nu mai fie “eutanasiaţi” laolaltă cu adevărul.”

Sursa: http://mirceaplaton.com/html/articole_Miorita.html

Comentariu scris de Alexandru Racu pe blogul sau:

„Cateva observatii:

1. Spiritul tranzactionist a carui lipsa Mihail Neamtu i-o reproseaza ciobanasului mioritic este spiritul care ii caracterizeaza de fapt pe cei doi asasini. Acestia din urma isi vand sufletul la schimb pentru oi, tulburand prin crima lor pacea paradisiaca in centrul careia se gaseste pastorul cel bun, ca imagine a lui Hristos. Ordinea societatilor traditionale se bazeaza pe randuiala (norme nenegociabile). Ordinea capitalista se bazeaza pe principiul ca totul se vinde si se cumpara (incepand si terminand cu sufletul) in functie de raportul cerere-oferta. Normele nu mai sunt norme in sensul tare al cuvantului, corespunzand poruncilor dumnezeiesti si ordinei firii, ci sunt simple regulamente administrative care creeaza cadrul juridic in care se pot desfasura tranzactiile. La originea acestei noi ordini sta o crima originara, sau samavolnica acumulare primitiva de capital, care distruge atat armonia sociala cat si armonia cosmica. Confruntat cu caderea din pacea cosmica in istoria decadentei, care duce la transformarea Gurii de Rai in Romanie colhoznica sau in peisaj european cu cianuri, ciobanasul raspunde prin sacrificiul cristic care reface/reafirma/recapituleaza ordinea firii, cea care ii judeca si ii condamna in ultima instanta pe cei doi asasini tranzactionsiti.

2. In ultima instanta, o atitudine tranzactionista in fata mortii, asa cum recomanda Mihail Neamtu, este o atitudine nedemna in fata mortii, de gen: nu ma omori trai-ti-ar familia ca iti dau juma’ de turma si de acum pana la moarte promit ca o sa-ti fiu sluga. Ma intreb ce fel de popor s-ar afisa cu astfel de modele, confirmate axiologic de literatura populara? Care ar fi soarta unui astfel de popor? Exista un astfel de popor? Dimpotriva, aceasta este mizeria istorica pe care orice popor a avut bunul simt sa n-o transmita mai departe prin intermediul marilor creatii ale geniului popular, ci s-o arunce la lada de gunoi a istoriei. Virtutea/onoarea reprezinta fundamentul tuturor societatilor traditionale. Numai ordinea capitalista se bazeaza pe tranzactie. Si asa cum bine remarca Bonald, care seamana aici cu Marx, intr-o astfel de ordine oamenii sunt asezati, unii fata de altii « intr-o stare de razboi sau de invadare a proprietatii ». Din nou, atitutdinea pe care o promoveaza Neamtu e chiar atitudinea asasinilor.

3. In mod paradoxal, atitudinea tranzactionista in fata mortii se rezuma la dictonul “capul ce se pleaca sabia nu-l taie” (daca tot vorbim de anumite atitudini falimentar/indigne care bantuie spatiul carpato-danubiano-pontic, dar ai caror principali exponenti sunt tocmai reprezentantii elitei cu « radiografia ca fecala ») expresie a unei false paci bazate nu pe rapt cosmic ci pe compromis moral, pe tradarea/abandonarea fratelui si a turmei, care te coboara la conditia subistorica a sclavului si care pe termen lung nu duce decat la putrezirea lenta a mortilor vii. In fine, ne putem intreba ce anume s-ar fi ales de mantuirea noastra daca Hristos (singurul adevarat model si singura adevarata temelie) ar fi adoptat o atitudine tranzactionista in fata mortii? Sau daca ar fi adoptat atitudinea “eroului civilizator” baconskyan/nemtean lipsit de coloana vertebrala? Din acest punct de vedere, completandu-l pe Mircea Platon, trebuie subliniat faptul ca duhoarea pe care o emana atat vechiul bolsevism cat si noul bolsevism neoliberal nu este alta decat duhoarea specifica hoitului. Atitudinea tranzactionista se situeaza la polul opus Invierii, la care se ajunge doar prin asumarea verticala si nenegociabila a crucii.

4. Reprosul neoliberal pe care Neamtu i-l face ciobanului este de-a dreptul gretos si, mai mult, se potriveste ca nuca in perete. Daca un elev naiv poate fi indus in eroare de o eventuala hermeneutica comunista, numai un elev perfect imbecil şi/sau profund degradat moral poate pricepe sau aprecia critica mihailnemteană a Mioritei ! Însa la fel ca si autorii de dinainte de 1989, Mihail Neamtu are de indeplinit o norma. Atunci, ca vorbeai de Eminescu, de Creanga sau de Miorita, trebuia sa ai un numar de « n » referinte pe pagina privitoare la « lupta de clasa », « societatea multilateral dezvoltata », « realizarilii iubitului conducator », s.a.m.d. Acum, tot la fel, textul trebuie sa contina un numar de « n » referinte la « etica protestanta », « caracterul parazitar al asistatilor », « realizarilii Capitanului Bligh », s.a.m.d.

5. In fine, Neamtu nu pricepe (sau se face ca nu pricepe) ca aceia care, din 49’ pana în 89’ au facut compromisul activ sau pasiv cu Securitatea, si care continua si astazi « sa progreseze pe o baza injusta », au dus/duc lipsa de calitati esentiale care se regasesc la ciobanasul miortic: grija fata de ceilalti, absenta spiritului tranzactionist si, mai presus de toate, seninatatea/curajul in fata mortii, virtutea suprema potrivit parintelui Nicolae Steinhardt, fara de care toate celelalte virtuti cad.”

Mircea Platon: Simple întrebări despre nedreptatea timpului nostru

Leave a comment

1. “Wall St jumps on Greece u-turn”. [1] Deci “piaţa” reacţionează pozitiv la vestea că nu se mai face referendum în Grecia în privinţa “planului de austeritate” impus de D(E.U.)tschland/GEUrmania. Aşadar “piaţa” nu are nimic de a face cu democraţia reprezentativă. Poporul e bun doar de consumator, nu şi ca alegător. Avem “dreptul” economic de a înghiţi toate gunoaiele, dar nu avem libertatea politică de a ne descotorosi de ele. “Piaţa” e liberă, politica nu. [2] Putem alege ce consumăm, dar nu putem decide cum trăim. Alţii, experţii, EUrocraţii, elita de dumping, hotărăsc pentru noi. [3] William F. Buckley, unul  din modelele “elitei creştin-democrate” de la noi, spunea cândva că ar prefera să trăiască “într-o societate condusă de primii două mii de cetăţeni înşiraţi în cartea de telefon din Garden City decât într-o societate condusă de două mii de profesori de la Harvard University.” [4] Ce părere are elita noastră creştin-democrată de deficitul de democraţie al UE? Există democraţie fără popor? Cum se numeşte ea? E cumva “democraţia originală” a lui Ion Iliescu cca 1990?

2. Ministrul Afacerilor Externe, dl Teodor Baconsky, a.k.a. Baconschi, a declarat că România nu are o poziţie proprie referitoare la problema palestiniană, şi că ţara noastră aşteaptă să vadă şi să adopte consensul UEuropean referitor la această spinoasă chestiune. [5] Dacă România nu are o poziţie proprie, urmând să adopte poziţiile UE, la ce bun să mai avem un Minister al Afacerilor Externe? Cu banii cheltuiţi inutil pe “Afaceri” externe s-ar putea reduce impactul asterităţii bugetare asupra sănătăţii, educaţiei şi nivelului de trai al românilor. Dacă tot ne face GEUrmania politica externă, şi dacă ministrul Baconsky/Baconschi oricum e în puşculiţa coaliţiei de guvernământ din GEUrmania, [6] noi de ce mai cheltuim bani pentru a susţine decizii care nu ne aparţin?

3. Nu pot să las în urmă problema deficitului de democraţie înainte de a reaminti că dl Baconsky declara nu demult că visează la o “elită amorală” şi susţinea că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene. Conform dlui Baconsky, UE ar fi “compensaţia unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor naţuni europene, şi există un “miracol al unităţii europene” care e rezultatul “clarviziunii biblice” a unor “Părinţi Fondatori”. Integrarea europeană se cuvine, conform dlui Baconsky acceptată cu orice preţ, în ciuda opoziţiei multor naţiuni europene, deoarece: “Partitura istoriei nu e compusă de majorităţile electorale, ci de voinţa minorităţilor active […] Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă.” [7] E deci Fundaţia Creştin-Democrată, sau orice altă organizaţie adiacentă/subalternă – un vehicul politic al elitei amorale/minorităţii active care ne trage pe sfoara “progresului” pe o bază injustă? Există cai troiEUni în România? Mai apără organele abilitate în acest scop suveranitatea naţională a României, sau sunt ocupate cu “Afacerile” externe?

4. Mai e dreapta creştin-democrată dornică să integreze România eurozonei? Şi, dacă da, ce opinie are în privinţa asemănărilor dintre planurile economice ale “Noii Ordini Europene” naziste şi cele de astăzi? E integrarea în eurozonă un obiectiv de politică externă a României, sau un consens GEUrman care trebuie asumat în teritoriu? În spaţiul anglo-saxon, istorici precum Tony Judt sau Mark Mazower au notat deja continuitatea de idei şi de personal dintre “Noua Ordine Europeană” nazistă şi politicile Uniunii Europene dominate de Germania, cu o Franţă colaboraţionistă în ataş. [8] La noi, doar doctorul în istorie economică Radu Golban discută, documentat, această chestiune, [9] fără ecouri însă din direcţia “dreptei creştin-democrate”. De ce?

5. Dacă tot a ajuns Germania creditorul întregului continent european, poate că ar trebui să luăm exemplu nu de la ce (ne) spune/dictează Germania, ci de la ce face Germania. Fundaţiile germane Konrad Adenauer şi Hans Seidel, reprezentând partidele coaliţiei guvernamentale de dreapta din Germania, sprijină prin “sucursalele” lor din România “piaţa liberă,” diviziunea globală a muncii, anti-protecţionismul, “statul minimal”. [10]

Şi totuşi:

(a) Istoricul american Simon Reich, în lucrarea The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspective (Ithaca: Cornell University Press, 1990), arăta că declinul industriei  de automobile britanice s-a datorat politicilor neoliberale, care au ruinat companiile domestice în folosul corporaţiilor multinaţionale, în vreme ce înflorirea postbelică a industriei automobilistice germane s-a datorat revigorării reţelelor bancare, sindicale şi de producători din epoca nazistă, precum şi sabotării sistematice a corporaţiilor multinaţionale (americane) în folosul companiilor germane. În concluzie: industria de automobile britanică a decăzut din cauza pieţei libere, în vreme ce industria automobilistică germană a înflorit din cauza protecţionismului. E astăzi neoliberalismul/ordoliberalismul o doctrină economică potrivită intereselor României sau nimerită intereselor străine în România?

(b) În România, şcolile profesionale, de ucenici, au fost în mare parte desfiinţate de către PDL. [11] În Germania, ele înfloresc şi contribuie la creşterea economică şi la stabilitatea socială. [12] De ce noi trebuie să facem ce spune Germania – capitalism global-corporatist – şi nu ce face Germania: şcoli de meseriaşi? Cum putem avea “antreprenori” când tot ce sunt lăsaţi şi îndemnati românii să facă e să aştepte venirea “investitorilor străini” şi apoi să se angajeze într-o corporaţie? Dacă asta e “dreapta”, şi aşa ne asigură emisarii corporaţiilor în teritoriu, atunci înseamnă că trebuie să fim ca Germania, de stânga!

(c) Tony Barber, specialistul în chestiuni europene al cotidianului Financial Times, nota că, după 1945, băncile germane au fost “prin lege atât de fragmentate şi de dominate de băncile publice, încât nu puteau obţine prea mare profit pe piaţa internă. Ca atare, ele au căutat profituri speculative pe piaţa externă, şi prin 2008 erau deja la ananghie.” [13] De ce legislaţia bancară românească îngăduie băncilor germane ceea ce legislaţia bancară germană nu le îngăduie? De ce, de exemplu, după cum a arătat şi Radu Golban, România nu a restricţionat din start creditele în valută, după modelul Germaniei: “Măsurile de restricţionare a creditării în valută anunţate de BNR au venit cu doi ani întârziere. Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie deja cu mulţi ani în urmă. România de ce nu a urmat exemplul acestora mai din timp protejând creditorii? Politica BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?” [14]

———

Nu există democraţie fără popor. Iar un popor nu există fără adevărurile lui. Iar adevărul se află întrebând şi se păstrează trăindu-l. Ceea ce elitele noastre trase în celofan nu ne spun e că democraţia se construieşte punând întrebările potrivite şi apoi ţinându-ne de răspunsuri. Astfel încât să fie continuitate între gând şi vorbă, între vorbă şi faptă, şi între ieri şi azi.


[2] “It should surprise no one that George Papandreou’s proposal for a national referendum on the latest European bail-out deal should have lasted just 72 hours before being bulldozed into oblivion by the Germans and French. Angela Merkel and Nicolas Sarkozy made not the slightest attempt to observe any diplomatic niceties as they turned their fire on this troublesome outbreak of democracy. The Greek referendum must not be allowed to happen, they insisted – and lo, it will not. It was brutal to watch.” (http://www.telegraph.co.uk/comment/telegraph-view/8867799/A-show-of-brute-force-inthenew-Europe.html).  

[3] “This was the week that European democracy died. The plan to tackle the eurozone crisis will only render ordinary people more powerless,” scrie Janet Daley în cotidianul conservator The Telegraph (http://www.telegraph.co.uk/finance/financialcrisis/8857533/This-was-the-week-that-European-democracy-died.html). 

[4] Mihail Neamţu, “William F. Buckley” (I) (http://inliniedreapta.net/william-f-buckley-i/). Nu pot să nu observ că “Vlad M.”publică articolul lui Neamţu “la un an de la trecerea în nefiinţă a lui William F. Buckley”. Bietul Bill Buckley, catolic conservator, a fost trecut în “nefiinţă” în pravoslavnica Românie, deşi e plin de te- şi pale-ologi pe la dreapta statului şi bunului-simţ minimale. “Vlad M.” e altminteri un stâlp al acestui blog al dreptei “creştine” care, deşi avansează idei xenofobe, uneori antisemite şi deseori islamofobe,  “white suprematist”, e recomandat şi frecventat de Profesorul Vladimir Tismăneanu. E profesorul Vladimir Tismaneanu (University of Maryland) un suporter al extremei drepte, al ideilor “white suprematist”? Unii ar jura că nu, dar uneori scopul scuză mijloacele.  

[5] “Romania’s foreign minister says his country will abstain on voting on Palestinian statehood if the issue arises at a U.N. General Assembly session next week. Teodor Baconschi also says there is no consensus on the subject within the European Union’s 27 member states, but if one emerges, Romania will comply.” (http://www.cbsnews.com/stories/2011/09/16/ap/europe/main20107350.shtml).  

[6] Raluca Popa, “Baconschi, responsabil cu PR-ul partidului lui Merkel (http://www.corectnews.com/politics/baconschi-responsabil-cu-pr-ul-partidului-lui-merkel). 

[7] Vezi: http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm. Vezi şi Teodor Baconsky, “Acţiunea indirectă”, Dilema veche, 22 octombrie 2009; “Titanic Vals”Cotidianul, 26 iunie 2008.   (citate din articolul “Titanic Vals”, Cotidianul, 26 iunie 2008).  

[8] Mark Mazower, Hitler’s Empire: How the Nazis Ruled Europe (New York, Penguin, 2008), 568-575.  

[9] Vezi Radu Golban, “Statele Unite ale Europei, o invenţie a lui Hitler” (părţile I-XXIII) (http://www.corectnews.com/politics/statele-unite-ale-europei-o-inventie-lui-hitler-xxiii).  

[10] Vezi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, “Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic” (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/).  

[12] Mike Baker, “You’ve got to hand it to apprenticeships”, The Guardian (7 aprilie 2008) http://www.guardian.co.uk/education/2008/apr/08/furthereducation.uk1 .

[13] “As an explanation of how German banks spread contagion through Europe, such superficial assertions about supposed national character traits leave much to be desired. The reality is that the post-1945 German banking sector has been so fragmented and dominated by public sector banks that scope for domestic profit is limited. This tempted banks into speculative foreign adventures and by 2008 some were deep in trouble” (Tony Barber, “Boomerang”, Financial Times, 7 octombrie 2011).  

[14] Radu Golban, “Bună dimineaţa BNR” (HotNews.ro, 7 septembrie 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10060022-buna-dimineata-bnr.htm).

http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm

Older Entries

%d bloggers like this: