Home

Despre democraţie şi regi

6 Comments

de John Médaille

Dacă spui că eşti monarhist eşti privit ca şi cum ai spune că te-ai alăturat Flat-Earth Society 1 sau că ai aderat la teza geocentrismului sau la teoria conform căreia lumea ar fi apărut acum 6.000 de ani.
Dacă prestigiul de care se bucură monarhismul este doar cu puţin mai mare decât cel al fascismului, a fi monarhist nu este privit la fel de apreciativ ca faptul de a face parte din comunitatea Amish. Să nu mai lungesc, însă, vorba şi să spun răspicat de ce sunt monarhist: Sunt monarhist pentru că sunt democrat. Prin urmare, cred că forma oricărei ordini politice ar trebui să fie determinată de aspecte precum voinţa poporului, tradiţiile şi obiceiurile lui, preocuparea pentru familie şi comunitate, precum şi pentru viitorul unei ţări. Iar monarhia este cea mai înaltă formă de democraţie.
La aceasta mi se va răspunde, în primul rând, că democraţia se bazează tocmai pe o astfel de ordine, pe care tirania o neagă; că democraţia pune în primul plan voinţa poporului, iar monarhia, voinţa tiranului. Totuşi, este limpede pentru mine că, mai ales în forma de democraţie caracteristică vremurilor noastre, aceasta permite impunerea voinţei unei minorităţi bine situate, deţinătoare a puterii financiare, conduce la anihilarea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor şi nu este preocupată de viitorul unei ţări. E adevărat că un rege poate fi tiran, dar aceasta este mai degrabă o excepţie decât o regulă.
Tirania reprezintă o deviere de la forma adevărată de monarhie şi se instaurează, în general, în vremuri de declin, dar, chiar şi atunci, regele trebuie să îşi arate susţinerea faţă de o forţă aflată deasupra lui, de pildă, o armată puternică sau o oligarhie comercială. Un rege, la fel ca şi un preşedinte, trebuie să cântărească bine forţele şi interesele din regatul său. Dar regele este liber să chibzuiască asupra justeţii argumentelor, pe când preşedintele nu poate decât să numere voturile. Şi chiar dacă preşedintele ar putea încerca să se ataşeze de o anumită doctrină, până la urmă, singurul lucru de care va fi ademenit va fi puterea; iar puterea aparţine celui care controlează voturile şi care va ajunge, foarte probabil, să controleze şi banii. Şi regele poate fi atras de putere şi bani, dar are libertatea de a fi şi un susţinător al dreptăţii. Şi chiar atunci când regele este un tiran, el poate fi identificat. Mult mai grav este atunci când oamenii trăiesc într-o tiranie pe care nu o pot numi, într-un sistem în care formele democraţiei servesc doar pentru a masca o realitate caracterizată drept tiranie. Este situaţia din vremurile noastre.
Această teză necesită o analiză mai detaliată, pe care o voi efectua în trei părţi. În prima parte voi face o critică a democraţiei electorale de astăzi. În a doua parte voi realiza o analiză a monarhiei ca formă de guvernare. În ultima parte voi examina instituţiile americane care, în vremuri de restrişte, au putut să se dezvolte în forme monarhice (aşadar, mai democratice).

Dogma democraţiei
Democraţia modernă, care este preferată oricăror alte forme de organizare, a ajuns să însemne democraţie electorală, în cadrul căreia conducătorii statului sunt aleşi prin vot secret în cadrul unor plebiscite organizate periodic. Această formă de democraţie a devenit dominantă cu mult timp în urmă şi a ajuns să reprezinte, în mentalitatea comună, singurul sens al democraţiei. În ultimii 100 de ani s-au purtat numeroase războaie în lume pentru a o face mai „sigură“, astfel încât această formă să fie adoptată în cât mai multe părţi ale lumii. Este ca şi cum am porni de la convingerea că un nivel „optim“ de şoc şi groază ar converti cetăţenii Bagdadului în republicani şi democraţi convinşi sau ar transforma Afganistanul într-o suburbie a oraşului Seattle.
Dacă pentru democraţie suntem gata să ucidem şi să murim, atunci această formă de organizare capătă statut de religie, fie şi una seculară. Precum o religie, democraţia electorală are la bază un sacrament, o liturghie şi o dogmă. Sacramentul este votul secret, liturghia, campania electorală, iar dogma este aceea că alegerile reprezintă voinţa poporului.
Dar este această dogmă adevărată? Este „voinţa poporului“ cu adevărat reprezentată de 51% dintre alegători? Evident, nu toţi cetăţenii merg la vot, aşadar, se poate ca voinţa participanţilor la vot să nu reprezinte nici pe departe voinţa poporului. Mi s-ar putea răspunde că tocmai oamenii care s-au prezentat la vot, manifestându-şi în acest mod preocuparea pentru soarta ţării lor reprezintă voinţa poporului. Totuşi, acest argument scapă din vedere faptul că există oameni (ca mine, de pildă) preocupaţi suficient de mult de soarta ţării lor încât să nu se prezinte la vot; oameni pentru care nici un partid nu mai poate fi acceptat sau, şi mai grav, pentru care ambele partide sunt de fapt un singur partid, între ele fiind diferenţe nesemnificative, care au importanţă doar pentru divertismentul şi manipularea publicului.
Dacă pe buletinele de vot ar exista rubrica „nici unul dintre cei de mai sus“ 2, poate că această opţiune ar aduna cele mai multe voturi şi ar fi cea câştigătoare. În orice caz, nu este adevărat că voinţa unei majorităţi slabe de votanţi poate fi uşor echivalată cu „voinţa poporului“.
Mai mult, ne putem întreba dacă o majoritate slabă poate valida cu adevărat o decizie esenţială, care îi angajează pe toţi oamenii să consimtă la acţiuni importante cu implicaţii pe termen lung. De exemplu, este echitabil ca 51% dintre alegători să îi forţeze pe toţi ceilalţi să accepte intrarea într-un război? Sau să fie de acord cu războiul permanent împotriva copiilor, care este avortul? Există, desigur, anumite chestiuni asupra cărora poate decide o majoritate de 51 %, dar problemele fundamentale nu se pot încadra printre acestea.
O altă problemă privitoare la dogma reprezentării este că există două categorii de care nu se ţine cont la alegeri: oamenii care nu mai sunt şi cei care nu s-au născut încă, trecutul şi viitorul. Într-o democraţie electorală, interesele celor care trăiesc în prezent sunt dominante. În privinţa primului grup, unii vor spune că nu ar trebui să ne cramponăm de trecutul mort şi că libertatea pe care trebuie să o câştigăm în primul rând este libertatea faţă de părinţii noştri. Este un grăunte de adevăr şi aici, moartea face şi ea parte dintr-un rost. Totuşi, viaţa nu se reduce la momentul prezent şi nici o generaţie, oricât de avansată ştiinţific ar fi, nu poate cuprinde totalitatea vieţii şi nu poate decide singură care este modul corect de vieţuire în lume.
Lumea de acum este rezultatul deciziilor şi acţiunilor care i-au alcătuit trecutul. Tradiţiile noastre concentrează întreaga înţelepciune a trecutului, referitoare la cum să trăim în lume şi în comuniune unii cu ceilalţi. Este, desigur, o cunoaştere incompletă, iar sarcina noastră este de a o îmbogăţi şi de a o transmite mai departe. Astfel, tradiţia vine din trecut, dar este orientată spre viitor. Democraţiile tind însă să erodeze tradiţiile prin cultivarea dorinţelor prezentului. G. K. Chesterton a numit tradiţia „democraţia celor care nu mai sunt“ 3, iar democraţia reală ţine seama şi de oamenii care nu mai sunt, dar care fac totuşi parte din ea.
Abandonând trecutul, democraţia abandonează şi viitorul. Îi împovărăm pe copiii noştri cu datorii pe care nu le pot plăti, cu războaie pe care nu le pot câştiga, cu obligaţii pe care nu le pot onora. Nu facem nimic pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii şi slăbim capacitatea copiilor noştri de a sta pe propriile picioare. Votăm legi care ne asigură pensii mari, crezând că putem trăi din taxele plătite de copii, chiar dacă reducem numărul copiilor pe care îi aveam, lăsând o povară şi mai grea pe umerii celor care rămân.
Prin abandonarea trecutului şi a viitorului, democraţia nu mai poate să reprezinte nici prezentul, pentru că, fără a mai avea drept călăuză trecutul şi fără preocuparea pentru viitor, prezentul îşi pierde realitatea. Momentul prezent este efemer, el devine istorie imediat ce e trăit. Fără tradiţie şi fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie şi direcţie.

„Liturghia“ democraţiei
Dacă dogma este greşită, “liturghia” – deci campania electorală – dă bătăi de cap. De fapt, alegerile sunt pieţe care stabilesc preţuri foarte mari de intrare. Pentru a intra într-o campanie prezidenţială şi a fi susţinut de un partid, un candidat ar trebui să aibă 50 de milioane de dolari în buzunar doar pentru a fi credibil. Această sumă nu reprezintă toate cheltuielile pe care va fi nevoit să le facă, ci doar un avans. Suma nu îi cumpără pe alegători, asigură doar credibilitatea, iar fără această credibilitate (i.e. banii) candidatul nu va putea avea susţinere din partea presei. Cheltuielile totale vor ajunge la o sumă mult peste avans.
La alegerile din 2008, costul campaniei s-a ridicat la suma impresionantă de 5,3 miliarde de dolari, iar aceste cheltuieli au fost doar pentru cursa electorală la nivel naţional. Sunt foarte puţine surse de finanţare a unei campanii, iar procesul politic trebuie să fie, inevitabil, dominat de aceste surse. Corporaţiile şi organizaţiile care finanţează alegerile văd în acest lucru o investiţie, aşteptându-se să le aducă un câştig substanţial. Câştigul vine sub forma subvenţiilor, a legilor şi reglementărilor favorabile, a accesului la înalţii oficiali şi a scutirilor de taxe. Aceasta poate fi cea mai mare investiţie pe care o pot face corporaţiile. Însă toate acestea conduc direct la oligarhie, contrariul democraţiei, la instaurarea unei Republici a comitetelor de acţiune politică [„a Republic of PACs“] 4 în locul unei forme de guvernare în care puterea o deţine poporul.
Dar de ce este nevoie de atât de mulţi bani? Pentru că arta politică în democraţie nu este cea a deliberării şi convingerii [prin prezentarea unor soluţii viabile], care sunt relativ necostisitoare, ci este arta manipulării şi a propagandei, pentru care sunt irosiţi extrem de mulţi bani. Aproape niciodată nu se face apel la inteligenţă, ci la latura pur emoţională. În democraţie, calea spre putere şi modalitatea de a câştiga loialitatea din partea susţinătorilor este exagerarea micilor diferenţe dintre partide. Candidaţii trebuie să găsească o modalitate prin care să creeze impresia că sunt diferiţi unul de celălalt, chiar (sau mai ales) dacă sunt într-un profund acord. Cu cât sunt mai iraţionale argumentele în favoarea unui candidat, cu atât mai uşor se produce manipularea. Problemele reale pot constitui subiectul unor argumente reale, care pot fi convingătoare pentru alegători, ceea ce ar diminua devotamentul fanatic pe care îl cer politicienii. Astfel, vor găsi, de pildă, că e mai important să dezbată problema dacă Obama este sau nu musulman decât dacă acesta înţelege mecanismele care declanşează o criză financiară. Prima chestiune face subiectul unei dezbateri emoţionale şi care nu are legătură cu faptele, în timp ce a doua presupune cunoaştere şi inteligenţă.
Metoda cea mai utilizată în manipularea democratică este crearea unui „celălalt“ demonic. Membrii altui partid sunt portretizaţi nu ca oameni care pornesc de la premise diferite şi ajung la concluzii diferite, ci ca personaje care urmăresc, în mod deliberat şi malefic, să distrugă ordinea socială şi politică. Raţiunea este înlocuită de teamă, iar dacă oamenii se tem de celălalt partid, performanţa celor care îl demonizează nu mai are importanţă. Oricât de incompetent se dovedeşte un partid, el va apela mereu la strategia demonizării celuilalt partid. Există, fără îndoială, idei şi opinii care pot conduce la distrugerea unei societăţi, dar sunt (dacă sunt) puţini oameni care îşi propun anihilarea ordinii sociale; mai curând, ei au o viziune diferită sau, adesea, eronată asupra modului cum ar trebui să arate această ordine.
Tendinţa demonizării se observă cel mai clar atunci când democraţia este impusă unor naţiuni cu elemente etnice, culturale şi religioase diferite. Deşi există mereu o anumită tensiune socială în aceste naţiuni, sub regi, imperii sau chiar sub dictaturi, oamenii găsesc o modalitate de a trăi împreună într-o pace relativă. Dar atunci când apare democraţia electorală în aceste naţiuni, fiecare grup şi trib îl demonizează pe celălalt, rezultatul fiind războiul civil, epurare etnică şi genocid. Într-adevăr, epurarea etnică a devenit cel mai periculos act al ordinii democratice. Nu îmi vine în minte nici o excepţie de la această regulă. Am vrut sa construim o lume democratică sigură; din nefericire, am făcut din democraţie o primejdie pentru lume.

„Sacramentul“ democraţiei
Cu minore excepţii, democraţia se desfăşoară în spaţiul „sacru“ reprezentat de cabina de votare, corespunzând stranei unde se face spovedania. Acesta este locul unde alegătorul, singur şi izolat, îşi mărturiseşte credinţa sa adevărată. Este, probabil, cea mai înaltă expresie a filozofiei individualiste a omului modern. Dar ne putem întreba dacă acest individualism este compatibil cu democraţia însăşi sau cu orice formă rezonabilă de comunitate. Conform filozofiei utilitariste moderne, nu există un bine comun, nu există nici lucruri care să fie considerate în mod obiectiv bune. „Bun“ înseamnă doar „bun pentru mine“, iar votul, doar o expresie a interesului egoist. Prin urmare, o problemă precum, să spunem, avortul nu este „bună“ sau „rea“ în sine, ci doar „bună pentru mine“, iar alegerile nu fac decât să totalizeze lucrurile care sunt considerate bune în mod privat.
Dar votul secret nu este singura formă de vot. Există forme deliberative: reuniunea preelectorală, întrunirea alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti, întrunirile de grup, care sunt mult mai potrivite pentru realizarea binelui comun. Votarea în aceste cazuri este publică, iar un spaţiu este rezervat pentru deliberare şi convingerea publicului. În astfel de adunări, argumentul „acest lucru e bun pentru mine“ nu este convingător; doar argumentele de genul „acest lucru este bun pentru noi“ sau, mai simplu, „acest lucru este bun“ pot convinge.
Este adevărat că orice grup poate fi la fel de iraţional sau chiar mai iraţional decât sunt indivizii izolaţi. Totuşi, într-un grup există mereu posibilitatea ca oameni lucizi şi chibzuiţi să îi poată convinge pe ceilalţi cetăţeni cu privire la un program inteligent şi să înlăture tendinţa naturală a democraţiei de a recurge la emoţie şi iraţionalitate.
În timp ce cabina de votare se aseamănă stranei unde se face spovedania, întrunirea de grup este similară mai mult comuniunii.

Este democraţia democratică?
Ne putem întreba dacă ordinea politică actuală este cea pe care ne-am dorit-o cu adevărat, dacă voinţa reală a poporului este reprezentată de instituţiile noastre. Atât republicanii, cât şi democraţii, liberalii şi conservatorii au serioase îndoieli că aşa stau lucrurile. De fapt, acesta poate fi singurul punct în care ambele părţi cad de acord: cele două grupuri ajung împreună la concluzia că lucrurile au evoluat într-o direcţie greşită.
Sugerez că răspunsul se află în absolutismul modern. Un lucru este cunoscut prin ceea ce îl limitează în mod firesc, iar un lucru care nu are limite devine opusul lui însuşi. În acest fel, democraţia, sacralizată şi absolutizată, se transformă în contrariul ei, într-o oligarhie prost deghizată, care foloseşte toate mijloacele de propagandă pentru a convinge publicul că votul fiecăruia contează. Astfel de degenerări au precedent în istorie. Imperiul Roman de Apus a păstrat forma şi funcţiile republicane. Funcţiile de consul, chestor, edil şi tribun s-au menţinut şi aveau loc campanii încinse şi extrem de costisitoare pentru ocuparea acestora. Armata nu mărşăluia nu sub steagul împăratului, ci sub cel al SPR (Senatul şi Poporul Romei). Dar totul era un simulacru; puterea se afla, de fapt, în mâinile împăratului şi ale armatei şi clasei de comercianţi/proprietari de pământ ale căror interese le reprezenta, în timp ce voturile plebei erau cumpărate cu mijloacele celui mai mare stat al bunăstării din lume. Dar, cel puţin, romanii îşi puteau vedea împăratul, îi cunoşteau numele, îl puteau iubi sau urî. Nouă nu ni se permite să îi vedem pe adevăraţii noştri conducători şi nu ni se îngăduie niciodată să îi numim. Un simulacru de democraţie acoperă o realitate oligarhică.
Acestea fiind spuse, ne putem însă întreba: „Ar fi fost mai bine dacă am fi rămas sub conducerea regelui George 5? Domnia sa nu pare să-i fi ajutat pe britanici, popor care nu seamănă cu nici un alt popor mai mult decât cu cel american“. Această afirmaţie, deşi îi va ofensa pe prietenii mei englezi, conţine totuşi un sâmbure de adevăr şi ridică o întrebare la care trebuie răspuns. Pentru că, într-adevăr, noţiunea de monarhie a cunoscut, în acea vreme, o deviere spre absolutism, care a transformat-o în contrariul ei, iar regii de naţionalitate germană ai Angliei au favorizat o astfel de evoluţie fiindcă au tolerat acumularea puterii oligarhice.
Pentru a ne forma o idee clară despre monarhie, va trebui să ne întoarcem în timp, nu doar până în Evul Mediu, ci chiar până în vremea lui Aristotel. Însă acesta va fi subiectul unui alt articol.

Traducere de Irina Bazon

(Aparut si pe: http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/07/despre-democratie-si-regi.html)
Traducerea s-a făcut după: John C. Médaille, On Democracy and Kings, Remnant Columnist, Texas, 20 septembrie 2010.

Notele traducătorului
1 Flat Earth Society este o organizaţie cu sediul în Lancaster, California, care susţine teoria pământului plat.
2 În România, Eugen Bădăuţă a propus, în 2010, schimbarea sistemului de vot prin introducerea unei rubrici intitulate „Nimeni“, precum şi a posibilităţii sancţionării de către alegători a oamenilor politici corupţi sau incompetenţi. Mai multe detalii, aici: http://www.ziuaonline.ro/politica/propunere-de-schimbare-a-sistemului-de-vot-ce-include-rubrica-nimeni.html.
3 „Tradiţia ar putea fi definită ca o extindere a drepturilor civile. Tradiţia înseamnă să dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, strămoşilor noştri. E democraţia celor morţi. Tradiţia refuză să se supună măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să umble pe pământ. Toţi democraţii obiectează la descalificarea oamenilor prin accidentul naşterii; tradiţia obiectează la descalificarea lor prin accidentul morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este grăjdarul nostru. Tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om cumsecade, chiar dacă acesta este străbunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele două idei, democraţia şi tradiţia. Mi se pare evident că reprezintă una şi aceeaşi idee. Îi vom avea pe cei morţi la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormânt. E cât se poate de regulamentar şi de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormânt, ca şi majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu o cruce.“ (G. K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credinţă, Ed. Paralela 45, 2000)
4 Political Action Committee (PAC), Comitetul de Acţiune Politică, este o organizaţie politică din Statele Unite al cărei scop este strângerea şi distribuirea de fonduri în vederea finanţării campaniilor electorale ale candidaţilor la funcţii politice (sursa: crispedia.ro).
5 Regele George al III-lea, regele Angliei între 1760 şi 1820, în timpul căruia s-a desfăşurat Războiul American de Independenţă.

Advertisements

G. K. Chesterton – Citate (despre capitalism, big business, democrație, credință)

Leave a comment

“Prea mult capitalism nu înseamnă prea mulţi capitalişti, ci prea puţini capitalişti.”

“Există mai puţine diferenţe decât se crede între sistemul socialist ideal, în care marile întreprinderi sunt controlate de stat, şi sistemul capitalist actual, în care statul este controlat de marile corporaţii. Cele două sisteme sunt mult mai apropiate unul de celălalt decât de modelul distributist – însemnând spargerea marilor companii într-o multitudine de afaceri mici, independente.”

„Odată ce a fost înlăturat Dumnezeu, guvernul devine dumnezeu”.

“Big Business şi socialismul de stat sunt două sisteme foarte smilare.”

“Prețul este capricios şi fluctuant, în timp ce valoarea este intrinsecă şi indestructibilă.”

“Un distributism ideal este doar improbabil. Chiar şi un comunsm ideal este doar imposibil. Dar un capitalism ideal este de neconceput.”

„Societatea noastră este atât de nefiresc alcătuită încât un om normal nici nu se poate gândi la cât de firească este preocuparea de a avea grijă de proprietatea sa. Când alege o meserie, alege una dintre miile de meserii care presupun a se îngriji de proprietatea altor oameni.”

“Marea corporație nu se remarcă deloc prin eficiență. Este doar prea mare pentru a fi criticată pentru ineficiența ei.”

“Orice om care nu are o inimă de piatră trebuie să fie copleşit de milă față de dilema chinuitoare în care se află omul bogat, care trebuie să-l menţină pe cel sărac suficient de rezistent ca să poată munci şi destul de slab că să fie nevoit să muncească pentru el.”

„Capitalismul devine contradictoriu de îndată ce ajunge la o dezvoltare completă. Aceasta, deoarece îi sunt proprii două moduri simultan opuse de a se raporta la masa de oameni. Când cei mai mulţi oameni sunt salariaţi, este din ce în ce mai dificil pentru ei să fie şi cumpărători. Capitalistul încearcă să limiteze mereu cererile sclavilor lui şi, astfel, să diminueze capacitatea acestora de a cheltui. Îşi doreşte ca acelaşi om să fie bogat şi sărac în acelaşi timp.“

“Capitalismul poate fi definit în general astfel: «Acea situație economică în care o clasă destul de restrânsă de capitaliști, relativ ușor de recunoscut, ajung să concentreze în mâinile lor o cantitate suficient de mare de capital pentru a forța o majoritate cât mai largă de cetățeni să își vândă munca pentru un salariu oferit de capitaliști.”

“Capitalismul modern este o năpastă – nu fiindcă anumiți oameni dețin capital, ci pentru că o mare parte dintre ei nu îl dețin. Un oraș modern poate deveni un loc al disperării – nu pentru că locuințele lui aparțin celor care stau în ele, ci pentru că oamenii nu sunt, în realitate, proprietarii caselor în care trăiesc. Acesta este argumentul real împotriva capitalismului modern; dar și împotriva colectivismului moden sau a socialismului, care s-a născut din acesta.”

“Cămătăria a existat într-o formă restrânsă (în Evul Mediu) și a fost pretutindeni denunțată și interzisă. Acum această îndeletnicire nu mai are limite și e pretutindeni lăudată și acceptată.”

“Creștinătatea nu a pus doar bazele dreptul cutumiar, în folosul nostru ca oameni liberi; ea a întemeiat și o ordine bazată pe folosirea pământurilor obștești, care acum nu mai există; ea a stabilit legile care sancționau cămătăria și monopolul, care nu permiteau subcotarea prețurilor [practicată de către marile companii monopoliste] și care împiedicau formarea conspirațiilor comerciale, legi care au fost de atunci eliminate; de asemenea, a înființat breslele care îi protejau pe micii comercianți, însă acestea au disparut.”

Să facem o analiză lucidă a situației noastre, ca și cum ne-am afla înaintea unei spovedanii, pentru a vedea dacă poate fi numită cu adevărat «democrație» neorânduiala pe care au produs-o războiul dintre sărăcie și bogăție, sclavia salarială, influența mondială de care se bucură deținătorii marelui capital, care ajung, în aceste vremuri, să impună curentul dominant și să formeze opinia publică.”

“Aș acorda unei femei nu mai multe drepturi, ci mai multe privilegii. Astfel, în loc de a o trimite să caute acel tip de a «libertate» pe care-l oferă munca în bănci şi în fabrici, aş proiecta special pentru ea o casă în care să poată fi liberă.”

„Întreaga lume modernă s-a împărţit în două categorii: conservatorii şi progresiştii. Treaba progresiştilor este de a persista în a comite erori. Ocupaţia conservatorilor este de a nu lăsa ca aceste erori să fie corectate.”

“Corporația, mai ales marea corporaţie, este astăzi organizată asemeni unei armate. Este, cum ar spune unii, un fel de militarism moderat fără vărsare de sânge; cum aş spune eu, un militarism căruia îi lipsesc virtuţile militare.”

“Ceea ce e mort se lasă dus de curent, doar ceea ce este viu poate merge împotriva curentului.”

“Minciunile nu încetează sa fie minciuni doar pentru că ajung o modă.”

“A avea dreptul să faci ceva nu este totuna cu a avea dreptate să faci acel lucru”.

“Daca nu ar există Dumnezeu, nu ar există nici atei.”

“Există un tip de oameni care dispreţuiesc creştinismul şi îşi maschează dispreţul sub masca unei iubiri care îmbrăţişează toate religiile.”

Traducere: Irina Bazon

Surse: Gilbert Magazine, November-December 2010, volume 14 / number 2-3, revista publicata de American Chesterton Society;

Quotations of G. K. Chesterton

Linkuri similare: Hilaire Belloc: despre statul servil, comunism și statul proprietarilor

1968 și sensul democrației

Leave a comment

Recomand articolul 1968 and the Meaning of Democracy, de Daniel J. Mahoney, pe www.firstprinciplesjournal.com.(http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.aspx?article=1096)Redau, în traducere proprie, câteva fragmente:

În America, premisa morală a mișcării pentru drepturile civile, înrădăcinată în principiile libertății și egalității susținute de religia biblică, a fost adoptată în cadrul mișcării pentru drepturile negrilor și al altor manifestări identitare. Mișcarea de eliberare a femeilor și distribuirea pilulei contraceptive recent fabricate (a fost introdusă în Franța în 1967) au contribuit la desprinderea sexualității din ordinea naturală și a libertății individuale din contextele ei mai largi familiale și sociale. În Franța, instituții sociale diverse precum Biserica sau Organizația Cercetașilor s-au străduit să adopte „structuri de putere” mai puțin ierarhice în anii imediat anteriori epocii ’68. Pretutindeni o ideologie a eliberării sfida vechiul etos burghez al stăpânirii de sine.

[…]

După cum am constatat, revoluționarii de orientare stângistă (troțkiști și maoiști de diferite culori) au jucat un rol esențial în radicalizarea mișcării studențești. Aceste „grupuscule” revoluționare subterane au manevrat cu multă iscusință Partidul Comunist și au pretins că vorbesc în numele tuturor tinerilor. Unii dintre acești militanți (André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy și ceilalți „noi filozofi” de renume din media) au abandonat mai târziu ideologia revoluționară și au devenit apărători vocali ai „drepturilor omului”. Acești „soixante-huitarzi” tind acum să considere că traiectoria lor intelectuală și politică își are punctul de pornire în însuși evenimentul respectiv. Ei rămân partizani ai mișcărilor din 1968 chiar și sub noile lor ipostaze – centriste sau chiar conservatoare. În fond, anumite trăsături reflectând reaua credință și gândirea deziderativă răzbat din interpretarea „libertariană” a evenimentelor din 1968. „Libertarianismul” mișcărilor in 1968 și-a direcționat aproape întreaga ostilitate către societatea burgheză și a fost extrem de indulgentă față de totalitarismul stângii.

[…]

Raymond Aron a fost primul care a denunțat caracterul „imitativ” al acțiunii studenților și mascarada revoluționară la care au luat parte intelectualii, riscând distrugerea societății burgheze și a universității liberale și aducând prea puțin sau nimic constructiv în schimb. El a reamintit criticile pertinente ale lui Flaubert și Tocqueville privind revoluția de la 1848 (când pseudoiacobinii vremii s-au ghidat după o „politică literară” similară), pentru a evidența predilecția francezilor pentru a face revoluție în loc de a-și asuma efortul realizării unor reforme. Ca un om cu multă chibzuință, Aron a fost indignat de inabilitatea și refuzul celor ce ocupau poziții de responsabilitate de a rezista delirului epocii. În Revoluția iluzorie, el își justifică elocvent refuzul de „a-i lua în serios” pe diverșii actori ai „comediei revoluționare”: „Nu consimt să salut «admirabila voastră tinerețe». Prea mulți oameni în toată firea au făcut asta…. ”

(…) Dacă Aron nu putea adera cu totul la perspectiva lui de Gaulle asupra Franței, s-a simțit personal „mai aproape de gaulliști decât de adversarii lor”. A fost „profund dezamăgit” de „atitudinea de negare radicală a patriotismului manifestată de revoluționari și de înlocuirea unui erou al rezistenței [Charles de Gaulle] cu numele lui Che Guevara”.

[…]

De Gaulle nu fusese demagogic în discursul său adresat națiunii pe 30 mai: el se temea sincer de posibilitatea accentuată a preluării puterii de către comuniști în Franța. În ajunul zilei de 30 mai, exponenți de marcă ai anticomunismului (și critici ai evenimentelor din mai ’68), precum Aron, Annie Kriegel și Alain Besançon, luau serios în considerare posibilitatea exilului în cazul în care totul ar fi fost pierdut. Francezii care descriu nostalgic mișcările din 1968 ca reprezentând un protest „democratic” veritabil împotriva autoritarismului gaullist și a normelor rigide ale unei ordini sociale ierarhice ignoră complet mizele politice ale evenimentelor din mai.

Mentalitatea epocii ’68

(…) Sloganurileteribil de juvenile – „Încearcă imposibilul!”, „Este interzis să interzici!”, „Consideră dorințele tale drept realitate!” – nu au în sine niciun conținut sau relevață intelectuală. Ele sunt însă expresii populare ale antinomianismului adânc înrădăcinat asociat mentalității dominante în 1968.

În măsura în care putem vorbi despre un profil ideologic coerent, acesta poate fi identificat în conjuncția dintre filozofia dominantă în Franța anilor 1960 – „structuralistă”, complicată, obscură – și o ideologie difuză „stângistă” care aducea elogii lui Mao, Troțki și Castro. Latura virulentă a acestei ideologii o reprezintă „grupusculele” menționate mai sus, care au avut un rol major în radicalizarea evenimentelor în universități și fabrici. Linia ei mai „temperată” rezidă în caracterul antiautoritar și anti-ierarhic, în ceea ce poate fi considerat, în linii mari, de orientare „stângist-libertariană”. Prin ambele direcții, radicaliștii epocii au conceput o alternativă la societatea burgheză care să nu rezulte în despotismul birocratic de factură sovietică (pentru ei, Uniunea Sovietică părea deja un sistem definitiv mort).

Partizanii evenimentelor din 1968 erau fascinați de viziunea „democrației absolute” într-o societate industrială și porneau de la principiul „participării” („autogestiunii”), considerat singurul concept legitim cu rol determinant în cadrul oricărei instituții educaționale, sociale, economice și politice. Autoritatea în sine a fost identificată cu dominația și represiunea. Această perspectivă scăpa din vedere, fără doar și poate, realități și necesități sociale elementare. Raymond Aron evidențiază cu acuratețe „disprețul față de fapte”, față de realitați sociale elementare, care stătea la baza viziunii egalitare radicale pe care o împărtășeau intelectualii parizieni: „Mulți intelectuali de calibru manifestă un dispreț incredibil pentru fapte. Formula «nu există fapte» este neîncetat aclamată în cercurile pariziene. (…) Intelectualii francezi sunt atât de subtili încât sfârșesc prin a neglija realități evidente.”

Într-o carte celebră care a stârnit polemici nesfârșite, La pensée de ’68, filozofii francezi Luc Ferry și Alain Renault au analizat „mentalitatea epocii ’68”, curentele filozofice antiumaniste care au precedat, au inspirat și au fost revigorate de evenimentele revoluționare ale acelui an. (…) Ei au făcut remarca, mai moderată și plauzibilă, că filozofia franceză a anilor ’60 [Foucault, Derrida, Lacan] a creat un climat care a întrețiunt spiritul epocii ’68 și a anunțat acțiunile multora dintre principalii inițiatori ai revoluției. (…)

După cum a constatat Aron din mijlocul evenimentelor, intelectualii parizieni (cu puține excepții notabile) au sucombat într-un nihilism cât se poate de accentuat când au făcut confuzia între „funcția critică” si „repudierea absolută a societății”. Ei eu pus în practică – și chiar au perfecționat – „politica literară” a revolutiei de la 1848, condamnată de Tocqueville in Memoriile sale. Prea mulți au pledat pentru și au tolerat „cultul violenței pure” fără a avea perspectiva unei societăți alternative în afara unei viziuni vagi asupra unui viitor radiant lipsit de ierarhie și de structurile verticale ale autorității. În același timp, aceleași personaje manifestau o indulgență (sau o fascinație) fără margini față de tirani criminali din țări îndepărtate despre care cunoșteau prea puțin sau nu cunoșteau nimic.

(…) Aron mai remarcă: „Figura emblematică a intelectualilor anilor ’60 nu mai era Sartre, care dominase perioada postbelică, ci era reprezentată de o asociere între Lévi-Strauss, Foucault, Althusser și Lacan. … În mod curios, unii dintre acești intelectuali avangardiști se pretindeau oameni de știință în domenii precum etnologia și economia, dar maoiști în privința acțiunii. În timpul evenimentelor din mai, știința a cedat locul cultului acțiunii, al revoluției culturale, ce s-a răspândit sub diverse forme. Sartre și Rațiunea dialectică, „grupul în fuziune” (groupe en fusion), masa revoluționară și-au manifestat răzbunarea asupra structurii societății.

… Ei celebrau orice asalt împotriva autorității consacrate ca pe o victorie a libertății personale și a autenticității.

Una dintre trăsăturile definitorii al noii stângi de pretutindeni a fost confundarea libertății cu „eliberarea” și refuzul obstinat de a distinge autoritatea de autoritarism. Aceasta nu a fost o etapa trecătoare. După cum au constatat Roger Kimball și Roger Scruton, în urma cercetărilor efectuate în anii care au urmat evenimentelor din mai, „mentalitatea epocii ’68” a ajuns să se constituie ca filozofie oficială care a stat la baza știintelor umaniste în mediul universtiar în întreaga lume occidentală. Scientismul structuraliștilor a facut loc constructivismului social radical și eforturilor de a submina – sau „deconstrui” – ințelepciunea tradițională și instituțiile sociale consacrate. Moralismul egalitar a coexistat cu repudierea fanatică a ideii de Adevăr, cu teoria conform căreia moralitatea și dreptatea nu au alt fundament în afara categoriilor lingvistice și a factorilor culturali ce țin de o ordine socială contingentă. Partizanii academici ai „deconstrucției” nu au reflectat mai mult decât predecesorii lor asupra efectelor pe care acest nihilism le-a avut asupra capacității bărbaților și a femeilor de a trăi împreună, ca persoane libere, în spiritul responsabilității și al respectului reciproc. Fără a avea un fundament, „egalitatea” și „justiția” devin niște utopii, sloganuri ideologice exprimând disprețul față de o realitate care nu corespunde închipuirilor nesănătoase ale semi-intelectualilor.

Consecințele „sociale” ale evenimentelor din 1968

…Noii ideologi erau hotărâți să „răstoarne în întregime autoritatea vechilor societăți, cu scopul de a instala propria lor autoritate”. Acest nou autoritarism era mai neliberal decât tot ce fusese înainte fondat pe o ordine tradițională, întrucât manifesta un dispreț nemărginit față de cutumele, practicile și concepțiile care serviseră vreme indelungată ca fundament al unei existențe civilizate.

[…]

Cu o remarcă (și cu o vervă) în stilul lui Tocqueville, Besançon constată că „revoluția nu s-a încheiat”. Prin aceasta vizează ideea că revoluția democratică” persistă în a altera și a submina orice instituție deținătoare de autoritate. Totul, inclusiv adevărul însuși, trebuie sacrificat în numele autonomiei și al permisivității.

[…]

În cartea sa, În apărarea Europei decadente, Raymond Aron a vorbit deschis despre evenimentele din mai ca declanșatoare ale unei „crize a civilizației”, ale unui asalt sistematic asupra tuturor acelor instituții reprezentând autoritatea (Biserica, armata, învățământul superior) – care sunt indispensabile în susținerea unei ordini civilizate, bazate pe libertate. Însă în loc de a vedea evenimentele din mai ’68 ca reprezentând momentul fondator al democrației autentice, Aron a observat in acestea o „corupere” profundă a principiului democratic.

Linia pregnantă a acestui argument a fost dezvoltată de către Dominique Schnapper, un distins sociolog și membră a Curții Constituționale Franceze (și fiica lui Raymond Aron). Ea scrie, în mod sugestiv, despre „filozofia indistincției” care s-a răspândit în lumea occidentală democratică. Principiul democratic al egalității umane și civice s-a transformat, prin radicalizare – după cum a prezis Tocqueville – în pasiune pentru egalitate, care percepe „fiecare distincție … ca discriminatorie, fiecare diferență ca inegalitate, fiecare inegalitate ca inechitabilă”. Legăturile dintre oameni egali din punct de vedere civic, constituind fundamentul unei vieți politice democratice, devin modelul de necontestat pentru toate legăturile umane. Mai mult, atitudinea lăudabilă de respect față de realizarile diferitelor culturi a cedat locul unui relativism absolut care respinge însăși ideea existenței unor judecăți morale universale și a unei naturi umane universale. O astfel de „egalitate extremă”, după cum a numit-o Montesquieu în Cartea a XVIII-a din Spiritul legilor, reprezintă o denaturare a democrației ce se ascunde îndărătul răbufnirii „democratice” din mai 1968.

Revoluția continuă

[…]

Răspunsul ostil pe care susținătorii ideologici ai transformărilor din 1968 îl oferă celor care aduc și cea mai slabă critică asupra autorității lor morale reflectă una dintre cele mai frapante trăsături ale acelor evenimente: subminarea continuității morale și intelectuale a civilizației occidentale. Partizanii schimbărilor din 1968 plasează începutul democrației europene – care este, în viziunea lor, umanitară, deschisă, postnațională și postreligioasă – în perioada prefacerilor sociale survenite la sfârșitul anilor ’60. „Vechiul Occident”, toate vechile orânduiri (după cum ar spune Charles Péguy), fie ele creștine, republicane sau liberale în sens clasic, sunt respinse ca aparținând „trecutului vinovat”.

[…]

Ca reacție la totalitarismele inumane ale stângii și ale dreptei, care au generat catastrofele secolului XX, clericii au descoperit virtuțile constituționalismului liberal, iar liberalii au redescoperit rânduiala morală ca fundament al civilizației occidentale. Confruntându-se cu repudierea constituționalismului, a justiției morale și a ideii de adevăr imuabil și de umanitate universală pe care o operau ideologiile totalitare, liberalii și conservatorii s-au solidarizat în apărarea unui Occident care încă mai era capabil să se conducă după cele mai înalte valori ale tradițiilor moderne și premoderne. Evenimentele din 1968 au spulberat acest consens antitotalitar și au dat naștere „democrației postmoderne”.

Asaltul implacabil asupra principiului autorității se desfășoară într-un ritm accelerat. Acest proces a devenit o rutină într-o asemenea măsură încât am încetat să mai observăm sau să mai reflectăm la caracterul efectiv revoluționar al acestuia. Deciziile politice sunt lipsite de fundamentul unei culturi politice, instituția familiei este doar o umbră a ceea ce a fost cândva, iar curentele dominante din mediul clerical nu mai fac diferența între scopurile sublime ale carității creștine și apelurile demagogice la umanitarismul democratic. Treptat, interesul legitim și benefic al europenilor pentru drepturile omului s-a desprins de contextul politic, adică de ceea ce înseamnă autoguvernarea în interiorul unui stat ancorat în tradițiile bogate ale civilizației. Ei doresc să instituie ceea ce Pierre Manent numea „democrația pură”. Ei aderă tot mai mult la o „idee de democrație” care nu tolerează cu niciun chip precondițiile esențiale istorice, culturale și politice necesare unei autoguvernări democratice. Anul 1968 a avut un rol fundamental, atât de cauză, cat și de efect, în acest demers al reducției unei vaste tradiții a libertății la ideea unei democrații subordonate unui singur principiu: absolutizarea autonomiei și libertății individuale. Una dintre lecțiile viabile ce se desprind din evenimentele din mai ’68 este, fără îndoială, aceea că „ideea” de democrație nu este nicidecum suficientă în sine. Ca pură abstracțiune sau ideologie, democrația riscă să devină dușmanul de moarte al autoguvernării și al libertății și demnității umane, în accepția lor autentică.

Aparut si pe http://www.proiectul-arche.org/2010/03/traducere-daniel-j-mahoney-1968-si.html

%d bloggers like this: