Home

Revenirea la istoria vie. Gânduri inspirate de citirea cărţii „Un nou Ev Mediu” a filozofului Nikolai Berdiaev

Leave a comment

nikole berdiaev
Partea I si a II-a
 

De ce lucrul bun pe care l-a început omul, animat de forţe creatoare, a fost condus mereu spre ruină de către forţe distructive? De ce în loc de a rămâne conectat la resursele vii prin care ar fi putut să-şi făurească istoria ca pe o creaţie autentică, a deviat pe o pantă a decăderii, căutând cu înverşunare aspectele depravate care i-au schimonosit chipul?

Tot ce a însemnat manifestare a vieţii în istorie şi s-a realizat în scopul câştigării libertăţii şi desăvârşirii omului a fost renegat de omul mânat de ambiţia de a se reinventa pe sine având mereu în minte ideea unui „om nou” – desprins de rădăcinile sale spirituale şi dezicându-se de legăturile organice cu trecutul – dar neputând să înţeleagă, din pricina egoismului şi mândriei ce l-au rupt definitiv de Dumnezeu, că adevărata reînnoire i-ar fi adus-o continuitatea cu ceea ce este viu şi etern şi că, smulgându-se din această continuitate, a contestat tocmai acele îndelungi eforturi întru desăvârşirea sa şi câştigarea libertăţii.

A crezut că fără Dumnezeu este liber şi puternic, în realitate, s-a trădat pe sine. S-a înlocuit pe sine cu o idee, iar formele pe care le-a luat această idee de-a lungul istoriei au fost de fiecare dată monstruoase, de la „supraomul” lui Nitezsche până la subomul postmodern (după cum spune Theodor Codreanu, „Nietzsche a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern”) – omul epuizat şi anemic, denaturat, ce pare a nu mai aşteapta decât sucombarea definitivă în idee, pulverizarea fiinţei sale într-o abstracţie.

Ne considerăm norocoşii beneficiari ai unei civilizaţii atât de avansate. Şi totuşi, nu va mai trece mult până la dezagregarea completă a structurilor vii în neantul virtualităţii – „miraculosul” produs al civilizaţiei tehnologice –, spaţiu care poate contribui la mutilarea şi înjosirea naturii umane, prin paralizarea discernământului, sterilizarea conştiinţei, relativizarea şi răsturnarea valorilor, prin afundarea fiinţei într-un delir al descumpănirii totale, spaţiu în care este proclamată şi slăvită moartea oricărei esenţe concrete – identitate, tradiţie, credinţă, familie etc. Singura apartenenţă pe care vom ajunge să o recunoaştem şi să o afirmăm mândri (şi foarte mulţi o fac deja) va fi apartenenţa la „Generaţia Oarbă” [1].

Scufundarea, în acest spaţiu, a tuturor bazelor morale, va aduce cu sine – după ce va fi va fi avut loc moartea oricărei culturi superioare, dezastrul economic, barbarizarea etc. – instaurarea unei noi dictaturi. Aşa cum constată Berdiaev, criza se pregăteşte şi se petrece mai întâi în interior, pentru ca apoi să izbucnească şi să se manifeste în toate formele şi pe toate planurile lumii exterioare.

Berdiev a întrevăzut că moartea spirituală va duce la triumful comunismului ateu; cât despre civilizaţia tehnică, în viziunea sa, aceasta „va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului”. Atât vechea lume totalitară, cât şi „vajnica lume nouă”, a totalitarismului „soft”, de astăzi, țintește către abolirea creştinismului – singurul care păstrează imaginea omului ca fiinţă liberă şi nobilă, ca fiinţă cu totul deosebită, indefinibilă şi ireductibilă; creştinismul nu se întemeiază în ideologic, ci în ontologic. Dar omul ontologic nu poate fi tolerat de noua ideologie, care, născută în prelungirea celei dinainte – deşi sub măştile toleranţei şi „democraţiei” – năzuiește cu îndârjire spre instaurarea unei organizări în acelaşi spirit, doar că mult mai avansate, ignorând şi dispreţuind persoana umană: comunismul globalist.

În viziunea lui Berdiaev, Revoluţia bolşevică şi instaurarea comunismului nu au însemnat un răsărit şi începutul unei zile noi, ci instalarea nopţii, declinul absolut al zilei reprezentate de lumea modernă. Dar „ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe.” Primul Război Mondial a fost manifestarea infernală în plan exterior a decăderii şi crizei sufletești prin care trecea lumea epocii industriale, a fost colapsul unei organizări fragile şi iluzorii, care s-a renegat, în cele din urmă, şi a dus la catastrofe. Bolşevismul, ca reflex al „crimelor morale interne”, al „părăsirii credinţei”, al descompunerii şi sfărâmării structurilor vii, calitative, a reprezentat instaurarea unui nou Ev Mediu, a unei epoci de tip sacru, dar în care nu a mai domnit Dumnezeu, ci omul-dumnezeu, ce a pus acum realmente bazele noii „religii” ateiste.

Eşecul civilizaţiei industrial-capitaliste a fost determinat de lipsa unei unităţi interioare, a organicităţii, altfel spus, de absența unor baze ontologice reale care să-i asigure coeziunea şi dăinuirea. Atomizarea societăţii a fost ceea ce a pregătit instaurarea socialismului, întrucât „atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original”. Dacă o organizare bazată pe temeiuri creştine are drept structură de rezistentă iubirea, preţuind în primul rând persoana umană (care se manifestă şi se dezvoltă liber şi deplin prin comuniunea întru iubire cu semenii), omul fiind „un membru viu al unei ierarhii organice”, organizarea ateistă, fie ea capitalistă sau comunistă, a pus în primul plan lupta pentru putere, indiferenţa faţă de persoană umană, omul a ajuns „un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent”.

Munca a fost supusă unui proces al mecanizării care a anulat-o ca activitate creatoare. Dacă în creştinism omul înţelege puterea ca datorie, fiind exercitată în numele iubirii, al Adevărului, pentru oamenii din fruntea structurilor ateiste, puterea devine drept şi scop în sine, fiind exercitată sub semnul dispreţului faţă de fiinţa umană, în numele unei ideologii, care s-a năruit de fiecare dată – deşi cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti şi a suferinţei inimaginabile a milioane de oameni – din lipsa bazelor reale.

Descompunerea nominalistă, atomizarea, separarea de orice unitate spirituală au rezultat într-o „serie de ruine interne, care au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei”. Într-un astfel de climat, al decăderii spirituale, al sleirii forţelor creatoare, în care omul a ajuns rob al păcatului (în creştinism, adevărata libertate este eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea posibilităţilor creatoare ale omului şi manifestarea vie a iubirii faţă de semeni), „mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.” Astfel de mişcări ale negaţiei şi decadenţei le observăm şi noi înflorind tot mai mult în postmodernism…

Comunismul – ca luptă crâncenă, barbară, împotriva sufletului şi a vieţii morale – nu a trecut odata cu stingerea lui, întrucât a semănat dezastre de neînchipuit în primul rând în sufletul omului, iar astăzi sufletul omului este mutilat şi alterat, fapt oglindit, după cum putem constata, și în arta actuală. Dar, în pofida năruirii tuturor iluziilor, ceva a dăinuit, undeva în profunzimi ascuns, s-a păstrat un fond spiritual şi din acest filon pornesc impulsurile şi îndemnurile spre viaţă, energiile creatoare. De prea multe ori uităm de ceea ce s-a manifestat ca viaţă în istorie, ca suflu creator, ca sacrificiu în numele Adevărului, binelui, frumosului, ca existenţă autentică, şi a dăinuit până astăzi.

Raportarea la istorie se face, prea adesea, superficial, ca la ceva mort, apus, revolut, şi, prin acest mod de raportare, nici adevărurile nu mai ies în mod real la lumină. Nu e exagerat să credem că spre un crepuscul şi noapte se îndreaptă epoca prezentă, de vreme ce tinde să rupă orice legătură cu ceea ce a însemnat viaţă în trecut. Doar sub semnul acestei legături, raportarea la trecut este autentică; dacă întoarcerea spre trecut nu este falsă, ea trebuie să schimbe ceva în prezentul ajuns în criză.

Ne raportăm la trecut ca să putem urma un drum sănătos spre viitor. Altfel, istoria nu este decât o fadă înmagazinare de date şi cunoştinţe, nu trezire şi sporire a conştiintei. Iar drumul spre viitor nu poate fi o cale spre omul sănătos şi firesc. Prezentul, renegându-şi temelia unui trecut viu, se surpă şi se destramă, devine un „teatru al absurdului”, în care totul este întors pe dos, în care orice structură organică, bazată pe repere ale adevărului, trebuie să degenereze în anomie, fiindcă nu există adevăr, iar acest lucru este luat drept libertate. Exponenţii noilor „valori” ale epocii noastre par a căuta cu tot dinadinsul să ascundă, sub vălul insignifiantului ce covârşeşte această lume, luptele, străduinţele, sacrificiile în numele binelui, al Adevărului şi al vieţii întreprinse pe un parcurs de secole, pentru a le îngropa în noaptea istoriei, promovând în schimb şi plasând în prim plan marionetele, nonvalorile, care nu s-ar sacrifica, nu ar lupta nicicând în numele Vieţii. În fond, ne îndreptăm vertiginos spre noapte, având drept călăuze sigure uitarea, blazarea, nepăsarea, cinismul.

Este vorba despre o nouă noapte ateistă, a cărei coborâre peste lume este înlesnită şi accelerată de indiferenţa, blazarea, cinismul nostru – atitudini care reflectă uitarea istoriei vii. Revoluţia tehnologică postindustrială a promovat – odată cu ruptura de trecutul viu, cu mercantilizarea existenţei, cu negarea valorilor spirituale – îndepărtarea de scopurile vieţii, ducând la coruperea fiinţei umane prin decăderea în relativism valoric şi nihilism, în sclavia consumeristă şi în cea a comodităţii, prin reducerea omului la o funcţie. După frustrările îndurate în comunism, omul a fost captivat de această nouă revoluţie, care i-a promis să-l elibereze de toate frustrările. În schimb, ce a reuşit aceasta să realizeze cu succes a fost, de bună seamă, „eliberarea” omului de însuşirile sale cele mai profund umane; schimonosirea, înstrăinarea chipului său…

O revoluţie care nu a ţintit decât spre impunerea unei noi ideologii, într-un mod mult mai perfid, dar în acelaşi spirit malefic şi sub imperiul aceleiaşi nepăsări şi dispreţ faţă de fiinţa umană. O revoluţie care se îndreaptă, din pricina acestei uri şi nepăsări, spre o nouă catastrofă.

La drept vorbind, toate revoluţiile au însemnat un apus, un declin, izbucnirea unei uri care a înveninat întregul suflet al omului, mai mult decât zorii unei reînnoiri din interior, ai unei regenerări prin iubire. Prin urmare, toate au eşuat şi s-au consumat cu preţul a nenumărate vieţi umane. Acest lucru îl vădeşte izbitor trecutul. Revoluţiile nu s-au desfăşurat pornind de la baze creatoare, ale vieţii, astfel că au sfârşit prin schimonosirea, prin mutilarea fiinţei umane. Rezultatul este subomul postmodern. Dar ceea ce nu am vrut să înţelegem (fiindcă nu ne mai preocupă a înţelege în mod viu – ceea ce ar coincide cu trezvia, starea de discernământ trăită de creştin, opusă nesimţirii, nepăsării omului postmodern –, ci înţelegerea noastră se sleiește pe tărâmul arid al ideilor, unde ne mişcăm mai curând anemici şi dilematici, cufundaţi într-o stare morbidă, cu totul străină de coerenţa vie şi regeneratoare ce emerge firesc din trezvie) este că nu monştrii care au distrus omul au făcut istoria, ci oamenii care au manifestat în cel mai înalt grad umanul, valoarea omului de fiinţă nobilă şi liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu cunoaştem însă adevărata istorie. Privim mereu înspre istoria moartă, nu înspre cea vie.

Istoria vie nu se constituie din revoluţiile, din zguduirile care au semănat morţi, din năruirea iluziilor, din dezastrele care au denaturat şi au făcut de nerecunoscut chipul omului. Ci din manifestările de viaţă care au păstrat chipul omului. Adevărata istorie au făcut-o cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru a păstra chipul dumnezeiesc din om. Cei care caută să deformeze istoria (deconstructiviştii, multiculturaliştii, militanţii corectitudinii politice etc.) au drept scop încercarea de a zădărnici, de a face imposibilă păstrarea chipului dumnezeiesc din om, care îi conferă omului valoarea și demnitatea de persoană. În mare parte, au reuşit să desfiinţeze istoria. Au săvârşit o crimă reprobabilă. Cine mai are memorie şi îndrăzneşte să o reamintească este de îndată ridiculizat şi pus la stâlpul infamiei.

Ei au căutat să înstăpânească ideea că „istoria a murit”, că istoria nu poate reda adevărul, că nu există decât interpretări. Astfel, tot ce a însemnat adevăr şi viaţă a fost aruncat în tomberonul relativităţii, unde găsim de toate şi nimic, unde „fiecare are adevărul lui”. Ne-a fost azvârlită la gunoi istoria, iar noi ne mulţumim cu o judecată superficială, pripită şi cinică asupra trecutului, incapabili de a ne raporta la şi de a afirma acel fond sufletesc care a rămas adevărat şi viu de-a lungul secolelor, refuzând cu înverşunare să ne deschidem spre acele îndemnuri care ne cheamă la viaţă.

Rămânând orbi faţă de crimă, ne vom putea salva de la abandonarea în haos şi în moarte, mai putem spera spre o reînnoire sufletească, aşa cum avem stringentă nevoie? O lume decăzută este o lume asupra căreia planează păcatul unei crime faţă de care rămâne însă oarbă; asta înseamnă că ea continuă să se menţină înrobită păcatului (în creştinism, „despătimirea” duce la regenerarea omului şi a lumii, prin aceasta, viaţa devine un parcurs tensionat spre desăvârşire, fiind înţeleasă ca act creator, câştigare a libertăţii, altfel spus, ca act teandric sau „părtăşie”, participare la Dumnezeu; doar pornind de aici, omul îşi poate făuri istoria ca o creaţie autentică, luptând pentru a-şi manifesta un conţinut viu, unicitatea, nobleţea fiinţei sale, identitatea, acestea constituind temeiul libertăţii sale; când omul a devenit rob al păcatului, el şi-a trădat esenţa nobilă, a rămas captiv unor forţe inferioare, şi-a înstrăinat chipul, iar libertatea pe care a proclamat-o mândru s-a preschimbat în contrariul ei).

În consecinţă, mai este cu putinţă regenerarea? Când, întorcând spatele valorilor vii şi perene care s-au adăugat de-a lungul timpului la temelia identităţii sale, bagatelizându-şi crimele (printre acestea, crime cu totul reprobabile, deși nu le mai conștientizăm ca fiind astfel, sunt avorturile), subjugat forţelor distructive declanşate de propriile sale erori, pe care nu se mai simte dator să le corecteze, omul asistă cu o pasivitate cinică, diabolică, la morţile care au triumfat în lume: „moartea” lui Dumnezeu, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.? Mai există în om acel conţinut viu din care descind unicitatea, firescul, nobleţea, valoarea sa şi care să-i insufle puterea de-a lupta pentru a afirma viaţa, valorile autentice şi, înţelegând continuitatea vie dintre trecut, prezent şi viitor, de a reînnoi lumea având viaţa drept bază? Reînnoirea nu este posibilă fără ispăşire, adică fără efortul despătimirii în aspiraţia omului de a-şi restaura ființa, recăpătându-și chipul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu îşi poate afirma viaţa ca act creator, existenţa sa rămâne simplă supravieţuire, mărginită de patimi. Ca urmare, şi istoria se făureşte dintr-o succesiune de înfrângeri şi acte distructive. „Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” (Berdiaev, Sensul creaţiei). Ispăşirea este procesul regenerator prin care omul caută să se reconecteze la ceea ce este etern şi indestructibil, la izvorul frumuseţii şi unicităţii sale. Prin regenerare, sunt reînviate virtuţile sufletului omenesc, valorile tari ce au străbătut timpurile, fiindcă binele, frumosul „nu se găsesc în viitor, ci în eternitate” (Berdiaev), iar istoria vie s-a împărtăşit din eternitate.

Precum spunea cineva, „daca adevăr nu e, nimic nu e!” – şi în acest nimic ne afundăm şi noi fără să ne pese. Ne evaporăm în neantul virtualităţii. Cum constată Theodor Codreanu, „Adevarul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului”[2]. Unii oameni spun: „Ei (românii) ştiu adevărul, dar nu le pasă”. Ceea ce este eronat, fiindcă, din moment ce nu ne pasă, înseamnă că nu ştim şi nu am înţeles adevărul. Nepăsarea este o atitudine specific nihilistă incongruentă cu tot ceea ce înseamnă memorie vie (deci legătură, trăită în mod organic, cu istoria vie), trezire şi luptă – atitudini pe care le comportă cunoaşterea adevărului [3].

Note:

[1] „Eu fac parte din Generaţia Oarbă. Nu am nici un crez. Nu fac parte din nici o comunitate, tradiţie, sau orice altceva de acest fel. Sunt pierdută în această imensă, imensă lume. Nu aparţin nici unui loc. Nu am absolut nici o identitate.” – cuvintele unei tinere punk-rocker (Alin Cristea, În căutarea identităţii. O abordare critică a relativismului antropologic postmodern).

[2] „Nu adevărul este relativ, ci minciuna, care ascunde o parte a adevărului. […] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului în istorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăşi a cântarului […]. [Gianni Vattimo conchide că] „nihilismul deplin e unica noastră șansă…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar «valoarea supremă», Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună” (Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[3] Există o latură a României care nu este formată din prost gust, vulgaritate, nonvaloare. Dar această latură ne este sistematic ascunsă, sub vălul insignifiantului ce ne inundă lumea, revărsat cu prisosinţă din ecranele televizoarelor şi din mass-media. După cum spune Tom Gallagher, presa „a devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta nicidata pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin „degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. „Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…” (România: pregătirea pentru înrobire)

Şi totuşi, acea latură ascunsă (aflată într-un raport indestructibil cu istoria vie) este cea reală, subsumând trăsăturile care ne scot din robie, care ne dau o conştiinţă şi care formează chipul nostru unic, frumuseţea noastră (ea nu ne-a fost confiscată, aşa cum s-a încercat în fel şi chip, în mod cinic şi dispreţuitor). Raportându-ne în mod conştient şi asumat la această latură, mai putem spera la o regenerare.

1„În limbajul filozofic, antropologic, avem două concepte foarte caracteristice. Unul – termenul «individ», aşa cum v-am explicat. Individul înseamnă monada unei realităţi care e omogenă; în greceşte avem termenul atomon, care înseamnă «ceea ce nu mai suportă nici o separaţie» – adică prima monadă, primul element constitutiv al unei realităţi omogene. Aceasta înseamnă că individul, atomul e asemenea cu toţi ceilalţi, între ei nefiind nici o diferenţă; se consideră toţi atomii, toţi indivizii că identici, cu aceleaşi drepturi, cu aceleaşi calităţi, cu aceleaşi posibilităţi de a participa la viaţa în comun. Iar celălalt cuvânt, celălalt termen antropologic este «persoană». Termenul «persoană» provine şi el din grecescul prosopon, care înseamnă «sunt cu faţă către cineva», «sunt în faţă cuiva». Astfel, termenul persoană, prosopon, presupune relaţia drept condiţie de existenţă. …Atunci, această realitate relaţională a persoanei are drept consecinţă manifestarea existenţei personale ca existenţa unică şi fără seamăn. Identitatea existenţială a persoanei se lămureşte şi se manifestă prin relaţia cu ceilalţi, şi astfel se identifică ca alteritate absolută. Alteritatea personală înseamnă că persoană nu devine niciodată ceva ce ea nu este. Ea rămâne întotdeauna unică şi fără seamăn. Aceasta este libertatea faţă de toate celelalte care obligă persoana să se asemene cu lucruri ce nu aparţin existenţei sale. Aşadar, alteritatea şi libertatea sunt cele două condiţii şi cele două consecinţe ale priorităţii existenţiale a persoanei. Dacă viaţa politică, economia, ştiinţă, tehnologia pornesc de la această prioritate absolută de a salva şi de a proteja alteritatea şi libertatea persoanei, totul se va schimbă în mod radical. Iar această realitate a persoanei se află (…) la antipodul priorităţii de astăzi a individului. Şi daţi-mi voie să sfârşesc această expunere subliniind printr-o singură frază că sunt câteva popoare – ca poporul român, poporul grec, poporul bulgar, rus etc. – care au o tradiţie de secole, tradiţie a unei culturi care e temeluită pe prioritatea absolută a persoanei. Nu vorbesc de o ideologie, ci de o cultură, adică de un mod de viaţă. Acest mod de viaţă s-a întrupat în arta noastră populară, în concepţia noastră despre viaţa socială şi despre relaţiile sociale şi mai ales în praxis-ul eclesial al cultului ortodox. (…) Ce înseamnă şi de ce Dumnezeul Bisericii este trinitar? Aceasta înseamnă că există o persoană, persoana Tatălui, care dintr-o libertate absolută, adică din iubire, face să se nască Fiul şi să purceadă Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, îşi realizează existenţa ca iubire, ca relaţie de iubire – şi aceasta este definiţia existenţei personale. Atunci, dacă noţiunea de «individ» e produsul unui anume fizio-centrism, noţiunea de «persoană» e produsul unei teologii a libertăţii” (Christos Yannaras, Criza modernitatii si realitatea persoanei http://www.crestinortodox.ro/interviuri/criza-modernitatii-realitatea-persoanei-70547.html).

(articol publica pe http://www.bookblog.ro, Stiinte umaniste si religie)

Revenirea la istoria vie – II

Partea a II-a

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă” constată Berdiaev, referindu-se la poporul care, în starea de decadenţă morală, de secătuire a resurselor spirituale, prăbuşit în dezastrul economic, pradă nihilismului, s-a lăsat captiv unei noi ideologii, fascinat de utopia (preschimbata curând în antiutopie) a Revoluţiei socialiste (precum am mai afirmat, în viziunea lui Berdiaev, revoluţia nu reprezintă un răsărit, ci un apus, un declin, urmarea unei stări decăzute; din pricina acestei stări degradate, s-au abătut asupra poporului rus catastrofele care au urmat instaurării dictaturii. Acest fapt este valabil şi acum: starea de degradare în care ne aflăm nu poate avea altă urmare, decât dacă vom reuşi să o înţelegem viu şi, prin aceasta, să o transfiguram creator; înţelegerea vie este trezvia – conștientizarea faptului că adevărata eliberare este eliberarea faţă de păcat şi ieşirea din starea decăzută, ceea ce ar duce la activarea potenţelor creatoare, la manifestarea unei iubiri curate faţă de semeni şi, în mod firesc, la regenerarea, la reinstaurarea vieţii şi a acelei organicităţi firești pierdute).

Bolşevicii apelează la elementul iraţional, instinctual al poporului, suprimând cu totul libertatea spiritului. Socialismul îşi propune să obţină nu numai supunerea trupului, ci şi a sufletului, iniţiind un inuman proces de disciplinare, de „dresare” a sufletelor. „Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru” („ignoranţa faţă de păcat” coincide cu sclavia faţă de păcat).

Între „copiii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat” de atunci şi „sclavii fericiţi” (Ovidiu Hurduzeu) de astăzi nu este nici o diferenţă de substanţă. Doar că acum „dresajul” se realizează prin metode cu mult mai subtile şi avansate, aplicate de către „dictatura binevoitoare” urmărind controlul, condiţionarea comportamentului uman prin diverse inginerii şi tehnici de integrare, adaptare şi „ajustare”, astfel încât existenţa să poată fi deturnată de la linia ei firească, fiindcă centrul de greutate este mutat de la scopurile vieţii la unicul scop reprezentat de câştig, producţie şi consum. „Precum uneltele, putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic” (Ovidiu Hurduzeu, art. „Poate ortodoxia să critice tehnologia?”). Socialismul constituia un sistem primitiv de manipulare faţă de cel de acum. Cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, pe bună dreptate, „Precum comuniştii de odinioară, agenţii «occidentalizării» României stau neclintiţi de partea «progresului». Misiunea lor este să preadapteze populaţia României la o lume de sclavie postmodernă. Pentru a-l fluidiza pe român, intelectualii l-au branşat la conductele «corectitudinii politice», i-au rescris istoria şi l-au îndoctrinat cu valorile «culturii globale»” (Ovidiu Hurduzeu, art. cit.).

Dezvoltarea tehnologică poate că ar fi dus la predominarea avantajelor ei şi nu a efectelor distructive asupra omului, dacă nu ar fi trădat şi nu s-ar fi îndepărtat atât de scopurile vieţii. Dacă omul nu foloseşte ştiinţa avându-L mereu pe Dumnezeu în minte şi în inimă, ştiinţa va duce la dezastre. Istoria o vădeşte în mod izbitor. Ştiinţa trebuie să fie o manifestare a frumuseţii omului şi, prin urmare, să fie folosită în scopurile vieţii. De prea multe ori ştiinţa a deviat de la aceste scopuri şi a dus la desființarea omului. Omul a uitat că nu poate construi nimic bun și trainic decât prin conlucrare cu Dumnezeu. Altfel, actul creator se preschimbă în act distrugător.

Omul obişnuieşte să vadă o adevărată revoluţie în dezvoltarea (cu o furie incontrolabilă) a noii culturi care este cea a informaţiei şi a imaginii – în fond, dinamii principali în procesul înlocuirii omului cu o idee. Copleşit de mii de imagini şi informaţii, omul are iluzia că participă la procesul „binefăcător” al informării, efectul este însă unul contrar; are loc, mai curând, dezinformarea sa sistematică, fiindcă rezultatul este necrozarea conştiintei critice şi a discernământului, afundarea în indiferenţă, pierderea interesului pentru cultura superioară [4].

Sfârşitul epocii totalitarismului violent nu a echivalat, în fond, cu mult râvnita ieşire spre libertate a omului. „Nu am făcut decât să schimbăm spiritul de turmă comunist cu cel consumist” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă). Capitalismul globalist [5] se situează la antipodul absolut al libertăţii omului (a cărei esenţă este în mod desăvârşit păstrată şi afirmată de creştinism – inamicul numărul unu al „vajnicei lumi noi”).

Berdiaev a constatat caracterul formalist şi abstract specific ideologiei democratice pe care s-a întemeiat capitalismul în era industrială. Această ideologie nu a mai ţinut seama de voinţa poporului în sensul ei viu şi real, înfăptuindu-se sub semnul dispreţului pentru valorile ancestrale; or, „voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare”, ea trebuie să fie „vocea tuturor generaţiilor lui, nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi”. Democraţia ignoră poporul însuşi, pentru a deveni arena luptei dintre partide, orice unitate sau stabilitate pierzându-se în „haosul ciocnirii intereselor”. Din „suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii” nu poate rezulta o structură consistentă, iar democraţia devine „opusul oricărui ontologism”, îşi pierde înţelesul, sprijinindu-se pe o libertate vidă care nu mai există decât în sensul „indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună”, reflectând lipsa credinţei în Adevăr. O organizare şubredă, care nu poate sfârşi decât în eşec.

Acelaşi tip de relativism, alături de formalismul excesiv, de fantasma egalitarismului, de abstracţiunea „drepturilor omului” etc. sunt caracteristicile „democraţiei” în era postindustrială; în fond, un amalgam de principii formale, în multiplicare continuă, menite să impună reglementarea, normalizarea, uniformizarea, să reducă omul – fiinţă unică, ireductibilă, indefinibilă, integră, în accepţie creştină – la o idee, să îl falsifice, să îl preschimbe definitiv din „cineva” în „ceva”. „Democraţia este înlocuită de escrocheria orizontalităţii prin care este relativizată Valoarea şi dezamorsat Refuzul” (Ovidiu Hurduzeu, A treia forţă: România profundă) [6].

Cele mai mari dezastre s-au produs din cauză că „din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului, naţiunile au devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor” (Radu TrifonCreştinism şi globalizare. Omul contemporan între progresul digital şi derivă morală). Lipsită de baze morale şi spirituale, politica a devenit o afacere, pentru care nu a mai contat omul, ci puterea şi câştigul financiar [7]. Pentru stăpânitorii „vajnicei lumi noi”, idealul „omului nou” este reprezentat de omul dezrădăcinat din neam, descreștinat, văduvit de temeiurile sale ontologice, nestatornic, scutit de „povara” reperelor valorice şi morale – omul lesne integrabil, adaptabil, rob al dorințelor fabricate și alimentate de cultura consumismului, uşor de angrenat în ansamblul abstract de reţele, fragmentat, confiscat din sine şi transferat sub oblăduirea „specialiştilor”, omul înlocuit de „drepturi”, pulverizat în abstracţia diferenţei fără alteritate, transformat într-o construcţie artificială. Astfel încât demersul de manipulare a conştiinţelor să se soldeze cu cea mai monstruoasă denaturare a fiinţei umane care a putut fi imaginată vreodată. Dar, aşa cum spune dl Ovidiu Hurduzeu, în „Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă”, „doar Adevărul întrupat nu-l asimilează maşina de produs amăgiri a Vajnicei Lumi Noi”. Nici omul „întrupat” organic în neamul său nu poate fi înghițit în abstractismul globalist. După Răzvan Codrescu (art. „Naţiunile şi bunul Dumnezeu”), „umanul nu apare în istorie decât în forme naţionale. Ba mai mult decât atât: totul se poate modifica pe lume (până şi sexul!), numai naţionalitatea nu: nimeni nu poate deveni, în mod real, ceea ce nu este. (…) naţionalul face parte din ontologia umanului”.

Astfel, revenirea la istoria vie este reafirmarea apartenenţei la sufletul viu al neamului, şi, prin aceasta, reconectarea la resursele vitale (credinţă, familie, neam, istorie, limbă, tradiţie etc. – între acestea existând o legătură vie, coerentă), reînnoirea din interior a lumii, eliberarea de păcatul care ne-a schimonosit, într-un mod monstruos, chipul. Noi aparţinem în primul rând neamului (ca structură organică, incluzând generaţiile trecute şi prelungindu-se în etern), nu naţiunii (o construcţie a timpurilor moderne, bazându-se mai curând pe semnificații abstracte decât pe valori vii, reale, ca în cazul neamului). Națiunea, pentru a dănui, trebuie să aibă ca temei neamul și valorile lui organice.

Însă şi naţiunea se află într-un proces fatal de dizolvare în uriaşele ansambluri de reţele, în cadrul cărora fiinţa umană nu mai este decât o infimă verigă. Rezultă că ruptura de neam duce, în epoca noastră, la o primejdie cu mult mai mare decât cea reprezentată de primatul naţiunii ca structură abstractă („națiunea civică”1, ca un construct ideologic, fără rădăcini în sufletul românesc) asupra neamului: la evaporarea într-o abstracţiune de proporţii gigantice, alcătuită din multitudinea de reţele şi conexiuni pe orizontală, în cadrul cărora statele (mai ales cele care „nu contează” în noua ordine globalistă) nu mai au capacitatea de a-și hotărî singure destinul (conceptul însuși de „stat” a devenit desuet), întrucât întreaga putere este transferată companiilor transnaţionale, ale căror scopuri se reduc la extinderea reticulară şi la „smulgerea” de uriaşe profituri financiare; ele alcătuiesc societatea globală, o „entitate” impersonală, hipercomplexă, căreia ne înrobim tot mai mult, ignoranţi faţă de păcatul care ne subjugă, ne supune căderii, ne dezonorează şi ne transformă în fiinţe mărginite şi maleabile. Fiindcă această maşinărie colosală nu poate funcţiona decât strivind ceea ce este vital, liber şi nobil în fiinţa umană, fiind pierzătoarea omului real, viu, ontologic.

Odată prinşi în acest mecanism, nu mai avem puterea de a ne regenera („Eul neregenerat este păcătos” – Alin Cristea, „În căutarea identităţii”). Nu mai avem capacitatea de a reacţiona, stimulați de forțe lăuntrice creatoare care să ne determine să schimbăm, să reînnoim lumea căzută, aflată în declin. Ci privim ameţiţi, tranchilizaţi de o plăcere diabolică, în prăpastia degradării, al cărei fund pare a ne momi tot mai mult. După cum notează Denis de Rougemont, în cartea sa, Partea diavolului, „Nu în crima care poate fi pedepsită cu spânzurătoarea, în profanare sau în blestem, nici în viciul catalogat am căutat urma diavolului, ci în imensa, lenta şi sigura degradare a energiilor omeneşti, care se înfăptuieşte în favoarea unui Progres material incontestabil, al democraţiei plăcerii pe care o permite şi a regimurilor totalitare ce rezultă de aici”.

Dacă maşinăria globalizării a dus la moartea naţiunii, cert este că doar neamul, ca organism viu, nu poate fi asimilat şi angrenat în zimţii acestui mecanism abstract, de aceea trebuie să ne întoarcem la ceea ce ne leagă organic de istoria vie. Iar ceea ce a dăinuit peste veacuri, a menţinut unitatea şi identitatea neamului nostru este sufletul ortodox românesc, la fel de viu astăzi, care nu s-a năruit cum s-a întâmplat cu toate curentele şi revoluţiile care au zguduit țara, ci a trecut vitejeşte prin acestea şi le-a biruit; fiindcă acest suflet este înrădăcinat în veșnicie şi într-o autentică dimensiune ontologică („Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri”, notează Berdiaev).

Cartea lui Berdiaev se încheie cu acest îndemn spre regenerarea sufletească: „Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea”; în viziunea sa, doar o dragoste puternică faţă de popor şi de sufletul acestui neam („inima neamului nostru este ortodoxia”, spunea Păr. Dumitru Stăniloae) poate fi considerată ca o stare spirituală normală. Dragostea e ceea ce duce la transfigurarea creatoare a lumii căzute şi la adevărata libertate – stimulatoare a vieţii –, care este libertatea faţă de păcat. Doar însufleţit de iubire față de Dumnezeu și de realitatea vie a neamului, poţi „să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru… să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică”.

Contrariul entropiei este iubirea” (Denis de Rougemont). Contrariul ficţiunii sinistre care este Noua Ordine Mondială îl constituie dragostea faţă de ceea ce ne dă o identitate. „Contrariul păcatului este libertatea(Kierkegaard).

Respingerea unei organizări inumane şi regenerarea din interior a lumii vechi, apuse, vindecarea fiinţei umane virusate de morbul nihilismului, al nepăsării, al înstrăinării față de Dumnezeu, pot avea loc doar prin întoarcerea omului la scopurile vieţii. Şi pentru aceasta, să ne amintim mereu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”. Păstrându-ne în calitatea noastră de persoane făurite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu vom primi să ne potrivim chipului unei lumi descreștinate, ce se îndreaptă vertiginos spre propria ei aneantizare, ci vom găsi în noi resursele vii şi energiile creatoare în baza cărora vom putea lucra întru prefacerea şi tămăduirea noastră şi a lumii, o mişcare ce se va efectua „din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară” (Berdiaev).

1A se vedea Mircea Platon, „«Națiunea» civică și «familia» cu doi tați”, în Ziarul de Iași, 22 mai 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/natiunea-civica-si-familia-cu-doi-tati~ni5fos.

Note:

[4] „Produsele «noii culturi» se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate. Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, «valorile» noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente «potrivite». […] De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. […]… Datorită descoperirilor din genetică şi biotehnologie, are loc o teribilă manipulare a viului, omul devenind o componentă înlocuibilă, programat ab ovo să funcţioneze strict specializat…” (Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[5] Despre capitalismul global: „În opinia lui M. Castells, globalizarea economică a fost plănuită de către marile corporaţii transnaţionale şi instituţii financiare globale. A rezultat un cazinou global, operat electronic, în care fluxurile financiare nu urmează regulile de piaţă, ci manipulează piaţa. Preţurile nu mai sunt stabilite de raportul cerere-ofertă, ci influenţate de diferitele strategii de investiţii promulgate de computer, de aprecierile subiective ale unor analişti cu influenţă, de evenimentele politice şi de tot felul de alte turbulenţe imprevizibile. Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale.

O altă caracteristică importantă a capitalismului global o reprezintă febra marilor fuziuni şi concentrări de capitaluri. (…) Majoritatea fuziunilor corporative procură «prestigiu corporativ», dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a. (si criza de acum – n.m.). adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat” (Tiberiu Brăilean, op. cit.).

[6] Libertatea şi drepturile trebuie înţelese prin raportarea la identitate (temei al demnităţii, al nobleţii noastre şi al firescului), adică la diferenţa reală, şi nu prin acreditarea unei abstracţiuni, a diferenţei fără alteritate; având identitate, vom rămâne neintegrabili în maşinăria uniformizantă globală, adică liberi, iar democraţia îşi va recăpăta înţelesul când nu vom mai fi siliţi, prin diverse inginerii subtile, să ne rupem de firescul nostru, de istoria vie, de valorile şi modelele noastre, să ne anulăm memoria, pentru a ne dizolva în „realităţile” „hiper” (hipercomplexitate, hipersocializare, hiperinformare, hipervizibil etc.).

[7] Politica a devenit o afacere dictată exclusiv de interesele financiare de grup, de ambiţiile individuale, iar lumea concretă şi vie a fost convertită într-o monstruoasă Reţea, toate acestea, ca urmare a renegării bazelor ontologice, spirituale. „Conştiinţa globală” impersonală programează existenţele conform raţiunilor ei reci, absolut indiferentă şi dispreţuitoare faţă de omul firesc, ce aparţine organic unui neam. Cinicii ei apologeţi, despuiaţi de conţinuturi vii, umane, sunt cei care deţin şi puterea – care de mult nu se mai constituie ca o structură calitativă, morală. Un fapt real este desconsiderarea şi dispreţul faţă de fiinţa umană pe care îl manifestă, sub feţe „umanitare” şi „democratice”, aceşti deţinători ai puterii – de la elitele intelectuale până la stăpânitorii cei mai de sus. Cum spune Berdiaev, „acolo unde nu e Dumnezeu, nu e omul”. Acolo unde a fost uitat şi renegat caracterul sacrificial al iubirii (ce se reflectă în modelul hristic), nimic, nici politica, nu se mai poate întemeia pe acest sens desăvârşit al iubirii, dat de agape. În creştinism, iubirea, ca manifestare a frumuseţii omului si a harului care lucrează în natura sa, presupune efortul despătimirii, un efort de „frânare a pasiunilor, ca porniri nesfârşite spre finit” si de „cultivare a virtuţilor care culminează în iubirea de persoane, de Dumnezeu ca persoană” (Dumitru Stăniloae). Trăind această semnificaţie vie, bogată şi nobilă a iubirii, omul nu mai rămâne blocat într-o perspectivă egoistă despre sine şi lume, ci este capabil de o deschidere vie, dezinteresată şi curată faţă de semenul său, de „ieşirea” spre celălalt, manifestându-şi, prin aceasta, nobleţea fiinţei sale şi preţuirea autentică a aproapelui; bunurile nu mai sunt posesiuni egoiste, ci ele „servesc ca legătură a iubirii între persoane”, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae. Însumarea de monade închise în sine, angrenate, prin diverse inginerii, în vastul ansamblu impersonal de reţele – desprins din el, omul îşi constată, blazat, condiţia care i-a fost creată, aceea de fragment lipsit de valoare şi inutil prin sine însuşi – este înlocuită, în creştinism, de comuniunea întru iubire cu semenii, întemeiată pe modelul „unităţii fără confuzie şi al diversităţii fără separaţie” (Doru Costache, Antropocentrismul modern şi oferta antropologiei eclesiale) – modelul Sfintei Treimi, în cadrul căruia fiecare persoană este considerată în integralitatea ei, în bogăţia şi frumuseţea sa inepuizabilă, care sporeşte şi se manifestă viu prin bucuria dăruirii şi deschiderii, prin iubire. Doar pornind de la acest sens, se poate crea o politică cinstită. Doar izvorând din agape, libertatea se actualizează în sensul ei autentic – ca iubire. Altfel, orice intenţii „umanitare”, emanând de la Reţea, se preschimbă, până la urmă, în opusul lor, fiindcă ascund, în esenţa, dispreţul faţă de om. Nimic nu mai are o bază vie dacă am pierdut chipul şi asemănarea Iubirii.

Scrisă de Irina Bazon

Sursa: constiinte.ro

Advertisements

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (note de lectură)

Leave a comment

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (1927)  – note de lectură(Editura Omniscop, Craiova, 1995, traducere de Maria Vartic)

SFÂRŞITUL RENAŞTERII

Renaşterea medievală inspiră arta gotică şi pictura primitivilor italieni, a căror renaştere e creştină. Sfinţii Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore şi Sfântul Thomas D’Aquino, Dante şi Giotto, iată adevărata renaştere a spiritului omenesc, a creaţiei omeneşti şi care nu este fără legătură cu antichitatea. În epoca renaşterii medievale şi creştine exista deja, în modul de creare, o relaţie cu natura, cu gândirea omului, cu arta, cu totalitatea vieţii. Este ceea ce se înţelege prin prima Renaştere italiană – Trecento: cea mai mare epocă a istoriei europene, punctul său culminant.

Omul intră în Renaştere cu experienţa medievală, cu prepararea medievală. Şi tot ce a fost grandoare autentică în Renaştere avea o legătură cu Evul Mediu creştin. Azi omul intră într-un viitor necunoscut, cu experienţa Istoriei modeme şi preparaţia ei. Şi el intră în această epocă nu plin de sevă creatoare – ca în epoca Renaşterii – ci epuizat, debilizat, „fără credinţă”, golit.

evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a Istoriei.

În Istoria modernă, ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât au visat primii umanişti şi părinţii Renaşterii. Prevedeau ei, oare, că urmările noului lor sentiment al vieţii, al ruperii cu profunzimile spirituale şi cu sensul spiritual al Evului Mediu, al iniţiativei lor creatoare, vor fi secolul al XlX-lea şi maşinile lui, materialismul şi pozitivismul lui, socialismul şi anarhismul lui, sleirea energiei spiritual-creatoare, căreia i-au dat loc?

Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.

Triumful acesta al omului natural asupra celui spiritual, în Istoria modernă, trebuia să ducă la sterilitatea creatoare, adică la sfârşitul Renaşterii, la autodistrugerea umanismului.

Toate realizările istoriei reprezintă tot atâtea eşecuri formidabile. Renaşterea nu a izbutit; nici Reforma şi „Luminile”. De asemenea, nu au izbutit nici revoluţiile inspirate din „lumini” şi speranţele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. în acelaşi fel nu va izbuti socialismul în acţiune.

Şi această fiinţă, care a vrut să se încreadă numai în sine, se găseşte fără apărare în mijlocul elementelor dezlănţuite care îl asediază. Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă.

Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Umanismul a luat pe om în afară de concret,  nu cu legăturile sale spirituale, ci pe cale abstractă, ca şi cum ar fi fost vorba de un atom al ‘naturii închis în el însuşi.

Şi ea, inevitabil, trebuia să ducă la un individualism şi socialism extrem, care sunt două forme ale atomizării, ale descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii. … Fr. Nietzsche şi Karl Marx, au ilustrat cu o generală putere aceste două forme ale autonegării şi autodistrugerii umanismului. La Nietzsche umanismul se tăgăduieşte sub forma sa individualistă; la Marx, sub forma sa colectivă.

Nietzsche este copilul umanismului timpurilor modeme şi victima lui. El plăteşte păcatele acestuia. În destinul lui Nietzsche, umanismul devine contrariul lui. Nietzsche simte că omul este „ruşine şi umilinţă”. El este setos să-1 vadă că se înalţă; voinţa sa aspiră la supraom. Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalităţii omeneşti; ea rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului şi al sublimităţii. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate şi nu vrea să se menţină numai în uman. Cu individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare.

In acelaşi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceşte, Marx a ieşit din religia umanistă a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea – deşi în alt fel – umanismul se transformă în contrariul său, adică în antiumanism. Marx simte individualitatea omenească precum moştenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea să se înalţe prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalităţii omeneşti. Şi el rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele colectivităţii, în numele statului viitor – al statului socialist.

Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească. Ornul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.

Structura organică a vieţii este ierarhică, altfel spus cosmică. În organismul cosmic părţile sunt supuse întregului, sunt legate de centru. în ordinea organică centrul e presupus drept scop al vieţii părţilor. Orice organism este ierarhie. Când părţile se desfac de întreg şi încetează de a servi centrul organic, pe nesimţite, ele se supun unei naturi inferioare.

Ştiinţa şi arta se găsesc atrase de mecanizare; în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. în ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.

Futurismul este simptomatic pentru sfârşitul Renaşterii. El distruge opera lui Michelangelo şi a lui Leonardo. Futurismul a rupt cu totul cu antichitatea, cu principiile formelor eterne ale artei. Formele pe care Renaşterea le căuta proveneau din

două izvoare: natura şi antichitatea. Futurismul le neagă pe amândouă. El nu îşi cere formele nici de la natură, nici de la om, el i le cere maşinii. Futurismul cade în desfăşurarea procesului prin care se operează dezmembrarea organică a oricărei unităţi mecanice şi umane.

Pozitivismul este deja conştiinţa limitei forţelor omeneşti, este oboseala puterii de cunoaştere. Pozitivismul vede misterele naturii reînchizându-se. în epoca Renaşterii cunoaşterea naturii era rezultatul unei operaţii fericite. Un tip al Renaşterii este Pico dela Mirandola, antipodul exact al oricărui pozitivism.

Dacă la începutul istoriei modeme, la izvoarele Reformei, se găseşte revolta omului şi proclamarea drepturilor sale de a se defini, la sfârşitul istoriei modeme, în urmările intelectuale ale Reformei, este omul care vrea, oarecum, să se debaraseze, să se ridice deasupra oricărui antropologism.

Filosofia germană contemporană duce, înainte de orice, lupta contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei.

În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Astfel se manifestă procesul de fărâmiţare analitică şi de dezmembrare a integrităţii organice.Imaginea omului piere în gnoseologia critică.

Astfel, în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine. Pierzându-şi centrul spiritual, trădând sursa spirituală a fiinţei sale, se pierde şi pe sine însuşi şi imaginea sa eternă.

Teosofia distruge principiul personalităţii ca şi pozitivismul şi critismul gnoseologic. Ea nu mai crede în realitatea personalităţii omeneşti, (…) este materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală…. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.

Omul Istoriei modeme, desprinzându-se de puterea lui Dumnezeu, spre sfârşitul epocii, şi renegându-şi reazemul, cade din nou în haos, imaginea sa este compromisă şi formele sale se clatină.

Constituirea unui rezervor de energie creatoare presupune păstrarea formelor identităţii umane, presupune limitele care disting pe om de stadiile informe şi inferioare. Acest rezervor s-a spart şi energia creatoare s-a împărţit. Omul îşi pierde formele, marginile sale; el nu mai este apărat contra răului infinit al lumii haotice.

Numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept; ea a smuls pe om din puterea forţelor elementare ale naturii, în care omul căzuse şi cărora se dăduse sclav.

Omul spiritual e singurul şi adevăratul creator, afundându-şi rădăcinile sale în viaţă infinită şi eternă.  …mai binele, mai frumosul, mai plăcutul se găseşte nu în viitor, ci în eternitate şi el era, de asemenea, în trecut, întrucât trecutul se împărtăşea din eternitate şi năştea din etern.

…omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când omul nu a mai vrut să fie decât chipul şi asemănarea naturii – adică un om natural – el s-a supus, prin aceasta, chiar forţelor elementare inferioare şi şi-a înstrăinat chipul.

faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că împărăţia Sa „nu e din lumea acesta”. El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei.

Numai că omul, de la început, a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale şi, la sfârşit, s-a ridicat contra lui făcând adevărul creştin responsabil de propriile sale păcate şi de propriile sale căderi.

În creştinism antropologia nu este încă isprăvită. Revelaţia, în ceea ce priveşte pe om, nu şi-a arătat încă toate bogăţiile sale  Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze.

Netrăind însăşi Renaşterea, neposedând nici o amintire strălucită despre un trecut de bogate creaţii, întreaga mare literatură rusă a rămas străină de spiritul Renaşterii şi în ea nu se simte belşugul de forţe, ci un rău al sufletului, torturanta căutare a unui mijloc de a scăpa de pierzanie.

NOUL EV MEDIU

Revoluţia nu este un răsărit, o auroră, ea nu este începutul unei zile noi; ci un apus, întuneric, declinul suprem al unei zile sfârşite.

Ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe. Ea nu se retrage paşnic.

am relua cu plăcere vorbele cântecului revoluţionar „să renegăm lumea veche”, dar înţelegând sub numele de „lume veche” această lume a timpurilor moderne menită distrugerilor.

Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel la această revoluţie a spiritului, la o reînnoire totală a conştiinţei. (Trecerea nu este posibilă decât la un nou Ev Mediu şi nu la cel vechi. Iată pentru ce trebuie să se considere acest eveniment ca o revoluţie a spiritului, ca o activitate creatoare înainte de toate şi nicidecum ca o „reacţie”, astfel cum apare „progresiştilor” pe care îi face să tremure pentru că ei înşişi sunt în degenerescentă.)

Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc omul.

Regatul neutru al umanismului, care a vrut să se instaleze într-o ordine intermediară între cer şi iad, se năruie …Contra lui Dumnezeu-Omul se ridică nu omul regatului neutru şi intermediar, ci omul-Dumnezeu, omul care s-a aşezat el în locul lui Dumnezeu şi se manifestă cei doi poli opuşi, acel al fiinţei şi al nefiinţei.

nu va mai fi o epocă seculară, ci religioasă, o epocă de tip sacru, chiar dacă religia lui Satan şi spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.

Pentru aceasta, comunismul rus, cu desfăşurarea dramei religioase pe care o comportă, aparţine deja noului Ev Mediu şi nu Vechii istorii modeme.

Tragedia bolşevismului rus se joacă nu în atmosfera luminoasă a Istoriei timpurilor modeme, ci în elementul misterios al nopţii Evului Mediu.

Individualismul, creând un soi de atomizare a societăţii, a dus la socialism, care nu este decât faza inversă a descompunerii în atomi, un amalgam mecanic de atomi.

Ideea universalităţii, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a încetat să domnească în timpurile noastre. Personalitatea omenească însă nu poate fi decât înrădăcinată în universal, în cosmos, unde găseşte un teren ontologic care îi produce principala sa substanţă.

Actual, nu se mai poate vedea în indivdualism decât un fapt de pură reacţie, deşi el continuă să se considere, cu mândrie, ca pionier al libertăţii, al luminii şi al progresului, şi toate învăţămintele ce au rezultat din individualism se dizolvă şi arată că sunt de esenţă reacţionară.

constituţionalismul, formalismul juridic, filosofia raţionalistă şi empirică, atâtea fructe ale spiritului individualist, ale autoafirmării umaniste care şi-au trăit timpul lor şi şi-au pierdut semnificaţia originală; toate acestea sunt declinul zilei, care s-a numit Istorie modernă.

Adevărul trebuie acceptat în mod liber, nu prin constrângere. Adevărul nu suportă să se aibă cu el raporturi de rob. Creştinismul ne-o spune. Istoria modernă însă s-a ţinut prea mult într-o libertate teoretică de a accepta adevărul, într-o libertate a cărei alegere nu a făcut-o şi, pentru aceasta, a fabricat tipuri de gândire şi de viaţă întemeiate nu pe Adevăr ci pe dreptul de a-şi alege nu importă ce, adevăr sau minciună, adică a crea o cultură fără obiect şi o societate, de asemenea, fără obiect, pentru că nu ştie în numele a ce există ele.

…pentru ce şi de ce trebuia să fie o eliberare? Timpurile modeme nu au ştiut-o. În numele cui, în numele a ce ei ar fi fost, în definitiv, destul de încurcaţi să o spună. În numele omului, al umanismului, în numele libertăţii şi al fericirii umanităţii? Nu se vede nimic” în acestea care să fie un răspuns. Nu se poate elibera omul în numele libertăţii omului, omul neputând fi scopul omului. Ne rezemăm astfel pe un vid total … Individualismul nu este în nimic ontologic, el nu se întemeiază pe etern.

Dar există oare atâta realitate – în sensul exitenţei, în sensul de realitate ontologică – în bursele ori în băncile şi hârtia monedă a lor, în monstruoasa lor fabricare de obiecte inutile sau de muniţii pentru distrugerea vieţii, în etalarea luptei lor, în discursurile parlamentelor şi avocaţilor lor, în articolele lor din jurnale? Există oare atâta realitate în mărirea progresivă a nevoilor noastre nepotolite?

Rusia – şi în aceasta constă singularitatea soartei sale – nu a putut niciodată primi, în întregime, cultura umanistă a timpurilor modeme, conceptul lor raţionalist, logica lor formală şi dreptul lor formal, neutralitatea lor în materie religioasă. Rusia nu a ieşit niciodată cu totul din Evul Mediu – epocă sacră. Ea a sărit – pentru a zice astfel – fără tranziţie de la ruinele vechiului Ev Mediu, de la bătrâna teocraţie, la noul Ev Mediu, la noua satanocraţie.

Secolul al XlX-lea s-a mândrit cu dreptul său, cu constituţiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste şi a aparatului său ştiinţific. Însă, ceea ce timpurile modeme nu au putut realiza este o unitate interioară care să fie concludentă. Individualismul, atomismul le stăpânea în mod esenţial.

Tot timpul cât a durat Istoria modernă, serii de ruine interne au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei

Nu se mai crede într-o formă juridică sau politică şi nimeni nu ar mai da nici o jumătate de copeică pe o constituţie. Lassalle avea dreptate în remarcabilul său „Discurs asupra constituţiei”. Guvernarea nu se menţine pe baze juridice, ci pe baze social-biologice. Aceasta a fost demonstrată odată pentru totdeauna de războiul mondial, care a discreditat complet puterea dreptului.

Fascismul este singura inveţie nouă care există în politica Europei contemporane şi aparţine, în aceeaşi măsură ca şi comunismul, Evului Mediu. Fascismul este absolut contrar ideii de legitimitate, pe care el nici nu o recunoaşte chiar, e o manifestare spontană a voinţei de a trăi, a voinţei de a conduce; o manifestare de forţă biologică şi nu de drept. Acest eşec în planul puterii – fie că forma ar fi monarhică sau democratică – al principiului legitimităţii, înlocuirea sa prin principiile forţei, prin mişcarea vitală a grupelor sociale deodată adunate şi unite, trebuie să convenim că este propriu unui nou Ev Mediu.

Se constată fragilitatea epocii industrial-capitaliste, care se reneagă şi naşte catastrofe. Războiul mondial, cu toată oroarea sa neauzită, este fructul acestui sistem. Imperialismul contemporan a crescut în spiritul acestui sistem. El se distruge pe sine însuşi. Europa capitalistă s-a distrus prin militarismul său. Masele muncitoare trăiau sub hipnoza sistemului industrial. Această hipnoză a încetat după catastrofa războiului mondial

Grandioasa întreprindere a Istoriei modeme trebuie să fie lichidată; ea nu a reuşit. Dar, în prealabil poate, civilizaţia tehnică va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului.

Economismul epocii noastre este tocmai violarea adevăratei ierarhii a societăţii omeneşti… El numeşte iluzie şi înşelăciune toată viaţa spirituală a omului.

Socialiştii iau de la societatea burgheză capitalistă materialismul şi ateismul lui, , „luminile” lui superficiale, duşmănia cu privire la spirit, setea de a trăi, de a reuşi şi de a se bucura, lupta pentru intersele egoiste, neputinţa de concentrare interioară. Capitalismul şi socialismul sunt, deopotrivă, întovărăşite de căderea şi stingerea creaţiilor spirituale, de o descreştere a spiritului în societatea omenească. Orice energie s-a îndreptat înspre exterior…

Naţionalităţile sfârşesc prin a fi supuse descompunerii nominaliste prin clase, partide etc

Dar aceste forme de naţionalism la care ajunseseră popoarele secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi care au adus războiul mondial, reprezintă ruina umanităţii, separarea de orice unitate spirituală, întoarcerea monoteismului creştin la politeismul păgân.

Naţionalismul francez, german, englez, italian al timpului nostru este mai mult sau mai puţin păgân, anticreştin şi antireligios. Naţionalismul francez al celei de a IlI-a republici este, într-un grad ridicat, produsul ateismului.

Credinţa în Dumnezeul viu se stingea şi s-a crezut într-un Dumnezeu-minciună, în naţiunea ca idol, în timp ce alţii credeau în cel mai rău idol, care este internaţionalismul.

Naţiunea posedă baze real-ontologice (internaţionalismul nu are)…

Triumful capitalismului a creat un sistem economic mondial şi a plasat viaţa economică a fiecărei ţări sub dependenţa situaţiei economice a lumii întregi.

Internaţionalismul este caricatura abjectă a universalismului. Spiritul universalist, însă, trebuie să se trezească la popoarele creştine, voinţa unui universalism liber trebuie să se manifeste.

mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.

Regatul umanist se descompune şi se divide în două părţi: un comunism extrem, antiumanist şi ateist şi această Biserică a lui Hristos, chemată să primească în ea orice fiinţă autentică.

Formele conştiinţei şi cele ale societăţii vor trebui să iasă din interior, să izvorască din libertatea spiritului religios.

Noul Ev Mediu, ca şi cel vechi, este ierarhic în structura sa, pe când Istoria modernă respingea ierarhismul pe toate planurile. Omul nu este, în univers, un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent, ci un membru viu al unei ierarhii organice; el aparţine, în mod organic, unor unităţi reale. Ideea chiar a personalităţii este legată de ierarhie, deci atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original.

Orice dorinţa de putere este un păcat. Ispita puterii dovedită de un Ludovic al XlV-lea sau Nicolae I este un păcat comparabil celui al lui Robespierre sau Lenin.

Puterea este o datorie şi nu un drept şi puterea nu este dreaptă decât când nu se revendică în propriul nume, ci numai în numle lui Dumnezeu, în numele Adevărului.

Timpurile modeme priveau puterea ca un drept şi se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Orice viaţă politică întemeiată pe lupta pentru dreptul la putere trebuie să fie considerată ca o viaţă ireală, fictivă şi vampirică. în ea nu este nimic ontologic. Noul Ev Mediu trebuie să privească puterea ca o datorie… Politica, în nouă cazuri din zece, este totdeauna minciună, înşelăciune

…Ierarhismul natural al vieţii îşi va relua drepturile sale şi personalităţile înzestrate cu o mare forţă realistă vor trebui să ocupe locurile cuvenite

În Noul Ev Mediu va predomina principiul muncii spirituale şi materiale şi nu al unei munci în care nu se ţine seama de calitate, ca în socialism. Aşa a fost totdeauna ideea creştină.

Sunt aproape timpurile care vor cere o extremă tensiune a spiritului omenesc, o imensă muncă.

Munca, ea însăşi, trebuie să fie înţeleasă ca o creaţie. Capitalismul şi socialismul au mecanizat problema muncii, de aceea, această problemă nu a existat în ochii lor.

în interior, centrul de gravitaţie al existenţei va trebui să fie transpus de la mijloacele de a trăi, care absorbeau exclusiv pe omul Istoriei modeme, la scopurile vieţii.

Va fi viaţa, va fi creaţia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau diavol, dar nu va mai fi „progres” în sensul în care îl lua secolul al XlX-lea. Este necesar să întrerupem accelerarea mişcării timpurilor, care ne duce spre neant, şi să dobândim gustul eternităţii. Dar, paralel cu aceasta, o altă voinţă va lucra, care va avea drept scop extinderea puterii civilizaţiei fictive şi aceasta va fi spiritul lui Antihrist.

Nu se mai pot opune comunismului ideile antiierarhice, umaniste şi democratice ale Istoriei modeme; nu i se poate opune decât o altă ierarhie ontologic întemeiată, o Comuniune organică, reală.

REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Nu au existat niciodată revoluţii frumoase, armonioase şi fericite. De altfel, toate revoluţiile au dat greş, nu a fost niciodată o revoluţie reuşită. Revoluţia franceză, care se zice „mare”, a fost, ea însăşi, abjectă şi nereuşită; ea nu a fost mai bună ca revoluţia rusă, nici mai puţin însângerată şi mai puţin crudă; ea a fost, de asemenea, ateistă şi distructivă cu privire la tot ce Istoria consacrase până atunci.

Revoluţia grăbeşte şi distruge toate planurile teoretice ale politicienilor raţionalişti şi, din punctul său de vedere, are dreptate. Politica teoretică şi raţionalistă nu ne lasă să simţim nici o bază organică – ea este lipsită de orice forţă elementară, de orice rădăcină profundă, în timp ce, într-o revoluţie, este forţa unui element naţional, denaturat şi bolnav.

Bolşevismul este o nebunie raţionalistă, o manie de regularizare definitivă a vieţii rezemându-se pe elementul popular iraţional. În ceea ce priveşte raţionalismul politicienilor liberali, care este gata să recunoască oarecare drepturi iraţionalului, el nu se reazemă pe nici o forţă elementară.

El (bolsevismul) a fost ajutat de faptul că sentimentul ierarhiei este foarte slab printre ruşi şi înclinaţia spre o putere autocratică este, la noi, foarte pronunţată.

Poporul rus nu a vrut să ştie nimic despre vreo guvernare de drept şi despre constituţie

…să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru, să cobori forţele în catacombe, să înduri această nenorocire luminând-o cu lumina sentimentului religios, luând-o ca expiaţia unei greşeli, să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică.

Moraliceşte este fals a crede că izvorul răului este în afară de tine însuţi, că eşti un vas de sfinţenie cuprinzând binele. Sub astfel de dispoziţii cloceşte fanatismului vrăjmaş şi crud.

…Nu, izvorul răului se găseşte, de asemenea, în mine şi trebuie să iau partea mea din greşeli şi din răspunderi.

Ceea ce rămâne este că voinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre realizarea admirabilei gândiri a lui Joseph de Maistre: „O contrarevoluţie nu trebuie să fie o revoluţie contrară, ci contrariul unei revoluţii”.

O puternică dragoste de pământul rus, de sufletul naţional rus, trebuie să fie la originea politicii noastre. Singură, această tendinţă poate fi considerată ca o stare spirituală normală.

Contrarevoluţia ideilor trebuie să se îndrepte spre crearea unei vieţi noi în care trecutul şi viitorul se reunesc în etern;

Bolşevismul este păcatul meu, greşeala mea. Este o încercare care îmi este impusă. Suferinţele pe care mi le-a pricinuit bolşevismul sunt expierea greşelii mele, a greşelii noastre comune şi a păcatului nostru comun.  … Revoluţia rusă este destinul poporului rus şi al meu, răscumpărarea şi expierea datorată de popor şi de mine.

Bolşevismul nu este un fenomen extrinsec, ci intrinsec poporului rus. Este o boală morală gravă, este răul organic al poporulu rus. Bolşevismul nu este decât un reflex al viciului intern care rezidă în noi; el exprimă exterior crimele morale interne, părăsirea credinţei.

Puterea este totdeauna constituită de forţe şi puterea sovietelor apărea ca unica putere care se putea concepe în Rusia în momentul descompunerii unui război pe care poporul rus nu mai avea putere de a-l susţine în momentul decăderii morale şi al dezastrului economic, în momentul scufundării tuturor bazelor morale.

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă.

autoritatea poporului se reazemă totdeauna pe credinţele religioase; când aceste credinţe sunt atinse, autoritatea  puterii se clatină şi cade. Este ceea ce a avut loc în Rusia.

Cu căderea puterii ţariste o „fuziune simplificativă” a intervenit în Rusia, toate diferenţele calitative au fost distruse; întreaga structură a societăţii ruse a fost sfărâmată, cotropită de masa obscură a soldaţilor şi mujicilor.

Elita cultivată, fără rădăcini în clasele sociale mai solide, a fost aruncată în prăpastie. In astfel de condiţii, puterea monarhică nu putea fi înlocuită decât prin puterea sovietelor.

Bolşevicii au realiazat idealul popular al „reîmpărţirii negre” a pământului şi ei răspund admirabil intenţiilor nihilismului rus.

….în mijlocul unui război în faliment sau al unei revoluţii în descompunere, poporul rus nu a meritat altceva.

Totul este determinat în mod interior şi nu exterior.

Şi, dacă credinţele populare sunt mincinoase şi nefaste, trebuie să consacru forţele mele mai întâi spre îndreptarea poporului meu către credinţe adevărate şi binefăcătoare. Spiritul moral are totdeauna prioritate asupra politicului.

chestiunea rusă este, înainte de orice, o chestiune spirituală. Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea.

Chiar şi fără bolşevici, domnia soldăţească ameninţă cu abrutizarea culturii întregi, întreaga politică europeană este fundată pe violenţă şi minciună; în Europa, de asemenea, bântuie o îngrozitoare înjosire. O reacţie aşa de interesantă ca fascismul arată această stare de lucruri.

Noile invenţii tehnice ameninţă umanitatea cu distrugerea. Ei bine, nu, problema bolşevismului nu este o problemă de mecanică putând să se rezolve prin forţa militară, este, înainte de orice, o problemă interioară şi morală.

Revoluţia rusă s-a îndeplinit în acord cu prevederile lui Dostoievski. El a ştiut să divulge, oarecum profetic, dialectica ideilor ei şi să-i contureze imaginea ei. El a înţeles că, în Rusia, socialismul era o chestiune religioasă – chestiunea ateismului – că preocuparea intelectualilor ruşi dinaite de revoluţie nu era într-adevăr politică, ci salvarea umanităţii în afară de Dumnezeu. Şi cei care vor să înţeleagă sensul revoluţiei ruse trebuie să-şi asimileze intuiţiile lui Dostoievski.

Prin formaţia sa spirituală el este un popor apocaliptic.

Religia ortodoxă învaţă ideea datoriei şi nu a dreptului. Nu îşi îndeplineau datoriile lor pentru că erau păcătoşi, dar nu se considera deloc dreptul ca o virtute

Revoluţia rusă trebuie experimentată în adâncimile spiritului. Atunci „catharsis”-ul, curăţirea internă, va lucra. Nu a trăit spiritualiceşte revoluţia deloc cel care a traversat-o cu un sentiment de lăcomie, cel care vrea restituirea bunurilor pe care le-a pierdut, cel care are inima plină de turbare şi care nu aspiră decât la pedeapsă.

Psihologia penitenţei creştine este diametral opusă nu numai psihologiei revoluţiei, dar şi psihologiei restauraţiei, totdeauna răzbunătoare şi impregnată de furie. Dorinţa răzbunării şi aspiraţia la restaurarea vechii vieţi petrecută în păcat sunt incompatibile cu penitenţa care se forţează spre o viaţă nouă.

Trebuie să nu mai avem aerul de a gândi că nu s-a produs nimic excepţional de grav, că ceea ce a a vut loc nu a fost decât un ansamblu de violenţă, de infamii şi scandaluri, cărora este uşor să li se pună capăt prin măsuri politice şi militare.

Revoluţia nu creează viaţă nouă, viaţă mai bună; ea nu creează decât descompunerea vieţii vechi dusă în păcat.

Rusia seniorilor şi a stăpânilor nu mai este şi nimic din ceea ce era în ea pieritor şi vinovat nu mai poate fi înviat. Ceea ce era însă etern în vechea Rusie este indestructibil şi trebuie să facă parte din orice viaţă nouă.

Este ceva schimbat în Rusia, în poporul rus, ceva care îl face de nerecunoscut: expresia figurii ruse s-a schimbat. Nu exista acest fel de figuri în Rusia de altădată.

Tânărul acesta nu e de tip rus, ci de tip internaţional.

…Figura cea mai sinistră la noi nu e deloc aceea a vechiului comunist – care este menită să dispară – ci figura acestui tânăr om nou, în care sufletul Rusiei, vocaţia poporului rus pot fi date pierzaniei.

… Oameni dibaci în afacerile acestei lumi, fără scrupule, dar înzestraţi cu energie, au reuşit să pătrundă şi au proclamat drepturile lor de a fi stăpânii vieţii.

Nostalgia, durerea rusă după Ierusalimul ceresc le va fi necunoscută. Rusia ţăranilor, a gentilomilor, a mujicilor, a călugărilor, a pelerinilor şi a intelectualilor nu a fost niciodată un regat burghez şi de Tiers-Etat.

Comunismul este o luptă contra spiritului şi vieţii morale, iar urmările sale morale sunt mai înspăimântătoare decât urmările sale politice, juridice şi economice, pentru că ele se vor prelungi mai mult în timpurile ce vin. Rusia traversează o epocă de demoralizare, care o face să alerge la bucuriile vieţii, epocă comparabilă aceleia a Directoratului.

Ruşii se obişnuiesc cu sclavia, ei nu mai au aceeaşi nevoie de libertate, ei au schimbat libertatea spiritului cu bunurile exterioare.

Tradiţia culturii se rupe în Rusia. Noi suntem în ajunul unei scăderi îngrijorătoare a nivelului culturii şi a valorii sale. în cea mai mare parte, Rusia devine un imperiu de ţărani civilizaţi. Noua burghezie rusă, sub numele căreia trebuie să înţelegem nu clasa industriaşilor sau a bancherilor, ci tipul antropologic social care a triumfat, va reclama o civilizaţie tehnică şi nu va încerca deloc nevoia unei culturi superioare, totdeauna aristocratică. În mod inevitabil ne pândeşte barbarizarea.

Noile medii intelectuale trebuie să se nască, dar nivelul culturii lor va fi mai jos, ele nu se vor singulariza prin tendinţele superioare ale sufletului.

Această capacitate de sacrificiu a fost dovedită în furtuna revoluţionară. Cea mai mare parte a preoţilor ortodocşi a rămas credincioasă sentimentelor sacre.

Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri.

Nu se poate presupune că salvarea va veni din Europa, care nu are a face nimic cu noi şi care, ea însăşi, este în agonie. Nu se poate violenta poporul rus; trebuie să contribuim la regenerarea lui dinăuntru …Ideea comunistă s-a necinstit ea însăşi, ea nu mai poate avea cea mai mică aureolă;

otrava nu va pătrunde deci până la măruntaie. Mişcarea vindecării este lentă, dar este o mişcare organică. Este, înainte de orice, expiaţia minciunii, ieşirea din împărăţia spectrelor şi fantasmelor spre realitate

Dacă popoarele creştine nu se pretează la o tensiune sublimă a spiritului moral pentru îndeplinirea căii creştine, dacă ele nu arată deloc în acest sens cea mai mare activitate, va triumfa atunci comunismul ateu în lume.

DEMOCRAŢIA, SOCIALISMUL ŞI TEOCRAŢIA

Democraţia nu vrea deloc să ştie în numele a ce voinţa poporului este exprimată şi nu vrea să subordoneze voinţa poporului nici unui scop superior. În momentul chiar in care democraţia va defini scopul către care voinţa poporului trebuie să tindă, în care ea va descoperi un obiect demn de voinţa sa şi va fi pătrunsă de o substanţă pozitivă, ea va fi constrânsă să plaseze acest scop, substanţă şi obiect deasupra principiului formal chiar al expresiei voinţei, ea va trebui să le admită drept baze ale societăţii. Democraţia, însă, nu cunoaşte decât principiul formal al expresiei voinţei poporului, la care ţine mai mult decât la orice şi pe care nu vrea să-l subordoneze la nimic.

Ea este tolerantă pentru că este indiferentă, pentru că a pierdut credinţa în „Adevăr”, pentru că este neputincioasă să aleagă un adevăr. Democraţia este sceptică, ea provine dintr-un secol sceptic, dintr-un secol fără credinţă, când popoarele pierduseră criteriile tari ale adevărului.

Democraţia este relativismul extrem, negarea a tot ce este absolut.

Democraţia este un psihologism opus oricărui ontologism. Optimismul extrem este teza premergătoare a democraţiei.

Scepticismul societăţii democratice este optimist şi nu pesimist. Democraţia nu este deloc disperată de pierderea adevărului. Ea are credinţă că expresia voinţei majorităţii, socoteala mecanică a voturilor trebuie să ducă totdeauna la bune rezultate.

În epoca revoluţiei franceze, democraţia revoluţionară, începând cu proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, nu a lăsat să subziste nici o libertate; sub Teroare ea a nimicit orice libertate până la capăt.

Apologeţii democraţiei arată că ea îşi are originea spirituală în proclamarea libertăţii de conştiinţă de către societăţile religioase din epoca Reformei în Anglia.

Conceptul, însă, al unei libertăţi negative, abstractă şi formalistă, închidea în el însuşi o otravă care a ros democraţiile istorice şi prepara în ele ruina libertăţii spiritului.

Ideologia, care afirmă supremaţia şi autocraţia voinţei populare apare când nu mai este voinţă populară.

Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului.

…Nu rămâne decât suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii.

Lupta partidelor începe ca şi lupta claselor şi grupărilor sociale şi unitatea nu se poate obţine decât printr-un compromis. Democraţia este tocmai arena acestei lupte, haosul ciocnirii intereselor. Totul este fragil în aceasta, nimic nu e fix: nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie.

Democraţia recunoaşte suveranitatea şi autocraţia poporului, dar ignoră poporul însuşi;

(…)Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicală a democraţiei.

Este ruptura între trecut, prezent şi viitor, negarea eternităţii, adorarea torentului distrugător al timpului.

Când destinul Rusiei este de hotârît, vocea poporului rus întreg trebuie auzită, vocea tuturor generaţiilor lui şi nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi. În voinţa poporului, în voinţa sa comună şi organică, intră legenda istorică şi tradiţiile, memoria istorică a generaţiilor trecute la eternitate.

Ele (democratiile) nu iubesc libertatea decât în sensul indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună.

SOCIALISMUL

Socialismul este tipul societăţii autoritare şi, în aceasta, el se aseamănă societăţii şi statului teocratic.

…el utilizează tradiţiile seculare de supunere şi vechile instincte de ascultare.

Dar nu, trebuie să alegem: ori socialismul ori libertatea spiritului, libertatea conştiinţei omeneşti. Dostoievski înţelegea aceasta genial. Socialismul instaurează „o societate de ordin sacru”; această societate rămâne, aşa că nu mai este loc pentru nimic „laic”, pentru nimic liber, pentru nici o alegere, adică pentru liberul joc al forţelor omeneşti.

Socialismul vrea omul întreg în puterea sa, nu numai corpul, ci şi sufletul. El atentează la adâncimea cea mai intimă şi mai misterioasă a sufletului omenesc.

El vrea să dreseze sufletele după mecanică, să le disciplineze aşa încât să se simtă bine în furnicarul omenesc, ca ele să îndrăgească viaţa cazărmilor şi să renunţe la libertatea spiritului.

Fondul spiritului omenesc rămâne impenetrabil statului.

Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru. El lasă Antihristului grija de a o face.

Socialismul reprezintă criza umanismului, criza autoafirmării omeneşti, formulată în democraţie… Marx este un antiumanist. Autoafirmarea omenească se transformă la el în negarea omului… El este o reacţie contra Istoriei moderne şi o întoarecere la Evul Mediu, dar în numele unui alt Dumnezeu.

Societatea burgheză a născut socialismul, ea ne-a dus la acesta. Socialismul este carnea cărnii şi sângele sângelui capitalismului… o singură şi aceeaşi negare a spiritului le însufleţeşte.

Socialismul a moştenit ateismul societăţii burgheze şi capitaliste al secolului al XlX-lea, cea mai ateistă, într-adevăr, pe care a cunoscut-o istoria vreodată.

Este economismul civilizaţiei secolului al XlX-lea care, denaturând organizarea ierarhică a societăţii, a născut materialismul economic, care este un reflex exact al stării reale a civilizaţiei din secolul al XlX-lea. Atunci, într-adevăr, viaţa spirituală nu era decât un epifenomen, o adaptare ideologică la lucrurile pământeşti.

…scopurile vieţii omeneşti s-au întunecat, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vieţii. Această întunecare se produsese deja de mai înainte în civilizaţia burgheză a secolului al XlX-lea, în factorul economic al acestui secol în care organizarea exterioară a vieţii absorbea totul.

Nu se poate înlocui transfigurarea reală prin nici un semn extern, prin nici un simulacru. Schimbarea formei nu este de un ajutor eficace.

Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă.

…Şi, în viaţa unei societăţi, a unui stat, este voinţa lui Dumnezeu şi nu a noastră cea pe care trebuie s-o căutăm.

TEOCRAŢIA

Eşecul şi imposibilitatea de a realiza teocraţia au dus fatal la experienţa democratică şi la experienţa socialistă. Astfel s-au desfăşurat, una după alta, înfrângerile istorice şi cauza înfrângerilor a fost totdeauna aceeaşi: transfigurarea reală a vieţii înlocuită de semne exterioare şi formale, fie că societatea era teocratic sacrală, fie că era scolastic sacrală.

Teocraţia era conştient simbolistă, în timp ce socialismul este conştient realist.

Şi teocraţiile vechi (domnia socială a Papalităţii în occident, a Sfântului Imperiu în orient) au suferit o înfrângere şi s-au descompus pentru că împărăţia lui Dumnezeu pe pământ nu a fost atinsă de ele în realitate; ea nu a fost decât exterior simbolizată, manifestată prin semne. Statul teocratic, pierzând din ce în ce substanţa sa sacră,, a degenerat, puţin câte puţin, într-un simulacru de împărăţie a lui Dumnezeu aici, pe pământ.

Omul s-a silit să se lămurească pe el însuşi prin el însuşi, într-un fel autonom; de aici, el a trecut la afirmarea de sine prin sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, cu autoexterminarea.

Aceasta este tragedia Istoriei modeme. Trecerea de la heteronomie la autonomie era inevitabilă. O societate întemeiată pe heteronomie nu poate exista veşnic, conştiinţa autonomă se va deştepta inevitabil. Autonomia însă nu trebuie să fie decât un drum spre teonomie, spre o stare de suflet superioară…

În Istoria modernă autonomia a sfârşit nu la teonomie, ci la anomie. Ori în anomie autonomia se distruge ea însăşi, ea devine cea mai rea dintre heteronomii.

În vechea societate teocratică, teonomia nu era atinsă. În moderna societate autonomă nu există deloc teonomie şi, de aceea, această societate nu are nici o substanţă ontologică.

…s-a zis că împărăţia lui Dumnezeu vine într-un fel invizibil. O realizare prea aparentă a împărăţiei lui Dumnezeu este totdeauna suspectă şi comportă ceva neautentic.

Ceea  ce trebuie nu este să răspândim totul în afară, nu este să manifestăm şi să semnificăm o viaţă interioară, ci să cufundăm totul cu adevărat în viaţa spirituală, să revenim în patria spiritului. Este în aceasta o revoluţie mai profundă ca toate acelea pe care revoluţionarii exteriori pot s-o opereze.

Traversăm o criză mondială a tuturor ideologiilor şi a tuturor formelor politicii şi societăţii. Totul pare epuizat deja. În viaţa exterioară nu mai este nimic care să poată inspira popoarele civilizate.

Vladimir Soloviov explică declinul Bizanţului prin faptul că el nici nu încercase să realizeze  creştinismul în viaţă. S-ar putea zice acelaşi lucru cu oarecare variante şi atenuări despre toate statele teocratice vechi, care purtau în ele germenii ruinii lor.

Nu este creştinismul cel care nu a reuşit, ci opera lui Constantin cel Mare, deşi ea a avut o importanţă şi o semnificaţie providenţială. Creştinismul revine – pentru a zice astfel – la starea sa de dinainte de Constantin. Biserica ortodixă rusă este pozitiv întoarsă la această stare.

Democraţii sunt acei despre care se spune că nu sunt nici calzi nici reci şi că, din cauza aceasta, vor fi vărsaţi din gura lui Dumnezeu.

Noi reglăm socotelile unei serii de veacuri în care mişcarea se efectua dinspre centru, din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară.

Şi, cu cât viaţa socială a devenit mai goală şi lipsită de substanţă, cu atât dictatura vieţii sociale asupra vieţii generale a umanităţii a devenit mai puternică. Politica înlănţuie viaţa umană ca pe o formaţie parazitară care îi suge sângele.

Nikolai Berdiaev – Despre sclavia si libertatea omului

2 Comments

Nikolai Berdiaev – Despre sclavia si libertatea omului

1. Eliberarea spirituală a omului. Victorie împotriva spaimei şi a morţii

Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară. Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exterio-rizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

Eliberarea spirituală înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Ea este în acelaşi timp o luptă permanentă. Victoria împotriva determinismului materiei nu constituie decât unul dintre aspectele problemei persoanei, şi nu cel mai important, înainte de toate, este vorba despre o victorie completă asupra sclaviei. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei e din pricina greşitei direcţii date spiritului. Opoziţia capitală nu este cea între spirit şi materie, ci între libertate şi sclavie. Victoria spiritului nu este victoria împotriva dependenţei elementare a omului în raport cu materia, căci există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu îşi dă seama. Răul se poate prezenta în existenţa umană nu numai în forme uşor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Acest lucru se întâmplă în interiorul lumii creştine. Multe dintre ideile abstracte, generale şi universale sunt un rău în forme su­blime. Asupra acestui fapt am insistat de-a lungul întregii cărţi. Nu e de ajuns să spunem că trebuie să ne eliberăm de păcat, căci păcatul ispititor nu se prezintă numai sub forma lui primitivă: putem ceda chiar obsesiei exercitate de ideea păcatului şi seducţiei unei false lupte împotriva păcatului pe care îl vedem domnind pretutindeni în viaţă. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci şi obsesia ideii păcatului care îi otrăveşte toată viaţa. Este vorba aici despre una dintre deformările servile ale vieţii spirituale. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violenţă exterioară, aţâţându-i ura, este mai puţin îngrozitor decât sclavia care îl seduce şi pe care până la urmă ajunge să o iubească. Orice relativ transformat în absolut, orice finit transformat în infinit, orice profan sacralizat, orice uman transformat în divin îmbracă un caracter demonic. Raporturile cu statul, cu civilizaţia, chiar cu biserica, pot deveni demonice. Există, într-adevăr, o biserică, în sensul existenţial al cuvântului, reprezentând o realizare a spiritului comunitar între oameni, şi sunt biserici care nu reprezintă decât obiectivări, simple instituţii sociale. Idolatria şi sclavia încep când o biserică, ca obiectivare şi instituţie socială, este proclamată sfântă şi infailibilă. Acest fapt constituie o deformare a vieţii religioase care va fi astfel invadată de un element demonic. Pradă unor pasiuni imaginare, exagerate, exaltate, unor terori religioase, naţionale şi sociale umilitoare, viaţa rătăceşte drumul. Pe acest teren se naşte aservirea omului. Omul posedă facultatea de a transforma în cea mai îngrozitoare sclavie iubirea pentru Dumnezeu şi ideea cea mai sublimă.

Victoria spiritului asupra sclaviei este, înainte de toate, o victorie asupra spaimei, asupra spaimei de viaţă şi de moarte. Kierkegaard vede în spaima-angoasă un fenomen religios fundamental şi o manifestare semnificativă a vieţii interioare. Nu se spune în Biblie că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii? Şi totuşi spaima este o sclavie. Cum să împăcăm aceste două interpretări? Omul simte în această lume teama de viaţă şi spaima de moarte. Această teamă e mai puţin intensă şi mai tocită în viaţa cotidiană, organizată în aşa fel încât să-i procure omului un minimum de securitate, cu toate că, se înţelege de la sine, este imposibil să se elimine complet pericolele vieţii şi cele ale morţii. Dar, cufundat în viaţa cotidiană, absorbit de interese, omul se îndepărtează de adâncuri şi de teama care suie din adâncuri. Heidegger spune pe bună dreptate că omul (Das Mân) toceşte dimensiunea tragică a vieţii. Dar tot ceea ce e legat de om este contradictoriu şi are un dublu aspect. Dacă, pe de o parte, cotidianul toceşte spaimele care vin din adâncurile vieţii, cele inspirate de moarte, tot el creează alte spaime care îl copleşesc pe om toată viaţa şi sunt legate de problemele acestei lumi. La drept vorbind, aceasta este spaima care inspiră majoritatea mişcărilor politice şi determină formele socializate ale religiei. Grija, care, după părerea lui Haidegger, constituie structura fiinţei, se transformă inevitabil în teamă, în frică obişnuită, pe care trebuie să o distingem de spaima de trans­cendent. Există o spaimă dirijată în jos, şi una dirijată în sus. Spaima de viaţă şi spaima de moarte se tocesc când sunt orientate spre cotidian, dar pot fi învinse prin orientarea spre transcendent. Spaima poate fi o stare de o calitate superioară stării naturilor superficiale, absorbite în întregime de cotidian. Nu e mai puţin adevărat că omul obsedat de spaimă este sclavul acesteia. Iubirea perfectă alungă spaima. Cutezanţa este starea cea mai înaltă dintre toate. Teama care aserveşte îl împiedică pe om să descopere adevărul. Ea este generatoare de minciună. Prin minciună omul crede că se poate feri de primejdie, iar domnia cotidianului se edifică pe minciună, nu pe adevăr. Lumea obiectivă este pătrunsă de minciună de la un capăt la celălalt. Adevărul nu se dezvăluie decât celor care nu se tem. Cunoaşterea adevărului impune victo­ria asupra spaimei, virtutea cutezanţei, curaj în faţa primejdiei. Spaima cea mai mare, trăită şi depăşită, poate deveni o sursă de cunoaştere; dar cunoaşterea adevărului se obţine nu prin spaimă, ci prin victoria asupra spaimei. Spaima de moarte constituie pa­roxismul spaimei. S-ar putea să fie o spaimă banală, o spaimă de joasă calitate, dar poate fi şi de înaltă calitate, o spaimă transcen­dentă. Or, spaima de moarte semnifică sclavia omului, sclavie familiară tuturor. Omul este sclavul morţii; victoria împotriva acestei spaime echivalează cu o victorie împotriva spaimei în general. Astfel, ne aflăm în prezenţa unei atitudini contradictorii a omului în privinţa spaimei de moarte. Omul se teme nu numai de propria lui moarte, dar şi de moartea celorlalţi. Şi, în acelaşi timp, acceptă cu uşurinţă moartea prin violenţă şi moartea de care se teme cel mai puţin este moartea al cărei autor şi cauză este el însuşi, moartea care este opera mâinilor sale. în aceasta constă problema crimei care este întotdeauna o moarte virtuală, dacă nu actuală. Crima este inseparabilă de ucidere, după cum uciderea este inseparabilă de moarte. Omorurile nu sunt comise numai de bandiţi: există omoruri organizate pe scară largă de către state, de către oamenii aflaţi la putere sau care au reuşit să pună mâna pe putere. Şi în faţa acestor ucideri, oroarea de moarte se arată tocită sau chiar absentă, când ea ar trebui să fie de două ori mai intensă, pentru că e vorba de moarte şi de o moarte cauzată de ucidere. Pedeapsa cu moartea nu este considerată un omor; nici moartea în război. Mai rău chiar: ea încetează să mai fie considerată o sursă de oroare.   Trebuie să vedem aici o consecinţă a obiectivării existenţei umane, căci în lumea obiectivată toate valorile sunt răsturnate, în loc să fie învingătorul morţii, omul a devenit un ucigaş care seamănă moartea. Şi ucide pentru a crea o viaţă în care să existe mai puţine temeiuri de spaimă. El ucide de frică, fiindcă orice omor comis de un particular sau de un stat este dictat de frică şi este un efect al sclaviei. Spaima şi sclavia au avut întot­deauna consecinţe fatale. Dacă omul şi-ar putea învinge spaimele lui de sclav, el nu ar mai ucide. De frica morţii, omul seamănă moartea, el vrea să domine tocmai pentru că se simte sclav. Cel care vrea să domine trebuie întotdeauna să ucidă, şi, cum statul trăieşte într-o permanentă spaimă, el nu poate face altceva decât să ucidă. El nu vrea să lupte împotriva morţii. Oamenii care dispun de putere seamănă uimitor de mult cu nişte gangsteri.

Nu cunosc atitudine mai morală în faţa morţii decât aceea a lui N. Fedorov. El se întristează faţă de moartea fiecăruia şi ar vrea ca omul să devină cel care îi învie pe ceilalţi din morţi. Dar sentimentul de deznădejde în faţa morţii, mai ales dacă acest sentiment este activ, nu are nimic de a face cu spaima de moarte. Cel care îi reînvie pe oameni a depăşit această spaimă. Personalismul pune problema morţii şi a nemuririi altfel decât o face Fedorov. Acesta are dreptate să spună că lupta împotriva morţii nu este o problemă personală, ci o operă comună. Nu numai moartea mea mă aşază în faţa acestei probleme, ci moartea tuturor şi a fiecăruia. Realizarea persoanei are drept condiţie victoria nu numai împo­triva spaimei de moarte, ci şi împotriva morţii înseşi. Realizarea persoanei este imposibilă în finit, ea presupune infinitul, nu infini­tul cantitativ, ci infinitul calitativ, adică eternitatea. Individul moare pentru că este un proces al speciei, dar persoana nu moare, deoarece e străină de acest proces. Victoria asupra spaimei de moarte este o victorie a persoanei spirituale asupra individului biologic. Acest lucru nu înseamnă o separare între principiul spiritual, care este nemuritor, şi omul muritor, ci o transformare a individului total. Nu este vorba de o evoluţie, de o dezvoltare în sensul naturalist al cuvântului. Dezvoltarea nu priveşte decât partea, ceea ce este in­capabil de a atinge plenitudinea; ea este supusă acţiunii timpului, nu se efectuează decât în timp; nu este o victorie creatoare asupra timpului. Insuficienţa, nemulţumirea, starea fragmentară, aspiraţia spre complet şi spre ceea ce este măreţ pot fi semne atât ale unei stări inferioare, cât şi ale unei stări superioare a omului. Bogăţia poate fi o falsă plenitudine, o falsă eliberare de sclavie. Trecerea de la insuficienţă la plenitudine, de la sărăcie la bogăţie poate fi efectul unei evoluţii, şi apare efectiv ca atare, când este văzută din afară. Dar în spatele acestui proces se ascunde un altul, mai profund: acesta este procesul libertăţii care rupe determinismul. Victoria împotriva morţii nu poate fi consecinţa unei evoluţii, rezultatul necesităţii; ea este un act de creaţie, de activitate creatoare la care oamenii participă în cooperare cu Dumnezeu. Altfel spus, ea este un act de libertate. Viaţa încordată şi pasionată atrage moartea şi e legată de moarte, în vârtejul lumii naturii, viaţa şi moartea sunt de nedespărţit. „Lăsaţi viaţa cea tânără să se joace lângă intrarea în mormânt”, a spus poetul nostru. Tensiunea vieţii pasionale atrage după sine moartea, pentru că această viaţă e închisă în finit, necunoscând accesul la infinit şi la etern. Nu înăbuşind şi suprimând partea pasională şi tensionată a vieţii ajungem la viaţa veşnică, ci aplicându-i o transfigurare spirituală, pătrunzând în ea prin activitatea creatoare a spiritului. Negarea imortalităţii este un semn de oboseală, de renunţare la activitate.

Activitatea creatoare este o eliberare de sclavie. Omul nu e liber decât în măsura în care e însufleţit de un elan creator. Creaţia ne cufundă în extazul clipei. Produsele creaţiei există în timp, dar creaţia în sine este în afara timpului. Se poate spune acelaşi lucru despre orice act eroic care poate să nu fie subordonat nici unui scop, ci să constituie doar extazul clipei. Dar actul eroic poate fi o sursă de ispită, de orgoliu, de afirmare de sine.   Acesta este eroismul pur, aşa cum 1-a conceput Nietzsche şi cum îl concepe Malraux. Extazul eliberator poate îmbrăca la om forme foarte variate. Există extazul luptei, extazul erotic, poate există extazul mâniei, în timpul căruia omul se simte capabil să distrugă o lume întreagă. Există extazul slujirii acceptate ca sacrificiu, extazul crucii, adică extazul creştin. Extazul semnifică întotdeauna o ieşire din starea de captivitate şi de aservire, ieşirea spre clipa de libertate. Dar extazul poate aduce cu sine şi o stare iluzorie, legându-1 pe om de o sclavie şi mai profundă. Există stări de extaz care suprimă frontierele persoanei, cufundând-o în impersonalul element cos­mic. Extazul spiritual este caracterizat prin faptul că el întăreşte persoana, în loc să o distrugă. Persoana în stare de extaz poate foarte bine să iasă din ea însăşi, dar rămânând ea însăşi. Omul este sclav când este închis în sine, dar şi când se dizolvă în imperso­nalul element al lumii, în primul caz, omul este victima ispitei individualismului, în al doilea este victima ispitei colectivismului cosmic şi social. Eliberarea spirituală a omului este o orientare spre libertate, spre adevăr, spre iubire. Libertatea nu poate fi lip­sită de obiect.   Aflaţi adevărul, şi el vă va reda libertatea. Or, pentru a cunoaşte adevărul, trebuie să fii deja liber; fără libertate adevărul nu va avea nici un preţ şi, de altfel, descoperirea lui nici nu va fi posibilă. Libertatea, la rândul ei, presupune existenta adevărului, a lui Dumnezeu, a unui sens. Acest lucru eliberează, iar libertatea conduce la adevăr şi la descoperirea unui sens. Li­bertatea trebuie să fie pătrunsă de iubire şi iubirea de libertate. Numai prin asocierea iubirii şi a libertăţii se realizează persoana liberă şi creatoare. Afirmarea exclusivă a unuia dintre aceste prin­cipii constituie întotdeauna o diminuare şi o mutilare a persoanei umane; fiecare dintre aceste principii, izolat de celălalt, poate deveni o sursă de ispită şi de aservire. Obiectivarea spiritului are drept efect atragerea în jos a ceea ce se află sus, adaptarea superiorului la inferior; în încarnarea creatoare a spiritului, inferiorul, adică materia lumii, este cel care se ridică; datele lumii sunt cele care suferă o transformare.

În modul de a aborda raporturile care există între această lume, faţă de care omul se simte sclav, şi cealaltă lume, care trebuie să fie aceea a eliberării lui, conştiinţa umană se lasă prinsă în tot felul de iluzii. Omul fiind punctul de intersecţie a două lumi, una dintre iluziile despre care vorbim constă în faptul că el concepe diferenţa dintre ele ca pe o diferenţă substanţială, în realitate, este vorba despre o diferenţă între două moduri de existenţă. Omul trece de la sclavie la libertate, de la starea fragmentară la integralitate, de la impersonal la persoană, de la pasivitate la activitatea creatoare, altfel spus, la spiritualitate. Lumea de aici este o lume a obiectivării, a determinismului, a ostilităţii, a alienării şi a legilor. „Cealaltă” lume este o lume a spiritualităţii, a iubirii, a libertăţii, a fraternităţii. O altă iluzie constă în faptul că raporturile între cele două lumi sunt concepute ca o transcendenţă obiectivă absolută, ceea ce îl face pe om să aştepte pasiv trecerea dintr-o lume în altă lume, fără nici cel mai mic efort activ, în realitate, lumea spiritualităţii, „cealaltă” lume, împărăţia lui Dumnezeu, nu este numai un obiect de aşteptare, ci se edifică prin activitatea creatoare a omului, fiind o transfigurare creatoare a lumii de aici care suferă de boala obiectivării. Este vorba de o revoluţie spirituală. Dacă „cealaltă” lume nu poate fi creată numai prin eforturile umane, ea nu poate fi creată nici fără această activitate creatoare a noastră. Şi ajungem astfel la problema escatologică, la problema sfîrşitului istoriei şi a eliberării omului de servitutea istoriei.

(Din volumul Nikolai Berdiaev –  Despre sclavia şi libertatea omului,
Editura ANTAIOS, Oradea, 2000, Trad. Maria Ivănescu)

%d bloggers like this: