Conferinţe excepţionale despre icoană: Întruparea Logosului creator în istorie/ Mormântul gol şi roz/ Icoana ortodoxă – de la imagine la chipul slavei divine

Conferinţă excepţională a maestrului Sorin Dumitrescu: „Lupta icoanei cu sistemul”

Conferinţă susţinută la Cluj, 9 martie 2017: „Lupta icoanei cu sistemul. Miracolul iconic al Sfinților Ostași Militari”

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr (V) Despre decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (I)

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 01/2017)

De ce s-a ajuns în situația ca arta din vremurile noastre să fie mai înstrăinată ca oricând de frumusețe, de viață și de Adevăr? De ce un domeniu a cărui menire ar trebui să fie înnobilarea omului, transfigurarea realului prin punerea acestuia în legătură cu un conținut transcendent (care nu anulează realul, ci îl umple de semnificație), pare a fi contaminat ireversibil de nihilism și de cultura morții?

Este un domeniu care – cum spunea Roger Scruton într-un documentar – a „întors spatele” frumuseții, deși altădată, pentru omul tradițional, arta lipsită de frumusețe și de armonie era un lucru de neconceput. Accentul excesiv pus pe noutate, pe originalitate și insolit pare a decurge dintr-o revoltă față de Creația lui Dumnezeu sau din incapacitatea omului de a mai percepe frumusețea care îl înconjoară, din ambiția sa luciferică de a crea o lume proprie, diferită de cea făurită de Creator. Artistul ajunge să se pună pe sine în centru, pentru a fi adulat drept creator. În acest caz, el se distanțează de lumea reală și de firesc (pe care ajunge să le renege), luându-și libertatea înspăimântătoare „de a reprezenta lumea prin chipul sufletului său pustiit”, cum arată Paul Evdokimov1.

Decăderea artei şi nevoia întoarcerii la icoană (II)

(Articol apărut în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 02/2017)

Andrei Tarkovski atrăgea atenţia, în cartea sa „Sculptând în timp”, că unul dintre cele mai triste aspecte ale vremurilor noastre este degradarea aproape totală a capacităţii omului de a percepe frumosul. Cultura de masă şi cea consumeristă nu numai că au infestat şi trivializat arta, dar, în acelaşi timp, au deformat sufletul omului, înnăbuşind chemarea sa către Adevăr şi veşnicie pe care Dumnezeu a sădit-o în inima sa, cum spune Ecclesiastul.

Singurătatea omului contemporan
într-o lume a formelor moarte (imagine din filmul „Călăuza”, de Andrei Tarkovski)

Iar „frumuseţea este strâns legată de veşnicie”, potrivit unui artist contemporan nouă, pictorul ieromonah Savatie Baştovoi. Nevoia de frumos ţine de aspiraţia noastră spre ceea ce ne poate ajuta să depăşim limitele individualismului şi ale unei lumi reduse la sine, osificate în propria ei imanenţă, o lume ce refuză sensul regenerator al Învierii.

Reflecții despre frumusețe

Frumusetea celuilalt are un impact tensional asupra noastra, ne trezeste, ne reintoarce la firescul pe care l-am pierdut, de care ne-am instrainat. Tocmai pentru ca este o prezenta vie, trecerea ei prin spatiul gol induce vibratii, provoca fisuri in crusta ce il mentinea inchis, inghetat in sine; in prejma ei, omul se devirtualizeaza, recapatandu-si prezenta, concretetea vie.

Frumusetea celuilalt ne reveleaza si ne confirma un continut viu, ce sparge carapacea confortabila a propriei subiectivitati, in care omul zace izolat si redus la sine. 

Bijuterii muzicale în ton cu primăvara

 

Conferință excelentă susținută de Acad. Sorin Dumitrescu, despre icoană (duminicile din perioada Penticostarului)

Partea a II-la:

Despre frumusețea colindelor românești și esența ortodoxă a textelor colindelor / „Nu căutați bucuria Crăciunului acolo unde nu exista Hristos”

Colindători – 1939

“Prin simplitatea şi curăţia lor, colindele au consti­tuit şi constituie o redută în calea celor care încearcă, pe diverse căi, să rupă unitatea de credinţă, precum şi pe cea naţională a poporului nostru. Or, faptul că în ele respiră puternic duhul creştin de unitate şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar valorează mai mult decât orice apologetică. De aceea, putem spune că în colinde se oglindeşte spiritul autentic al Ortodoxiei: acela de a-L mărturisi sau vesti atât pe Hristos Mântuitorul lumii, cât şi pe Născă­toarea de Dumnezeu.” (Maica Domnului în colindele populare românești)

“Versurile fascinante [ale colindelor] ascund o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumusețe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic.

Bunăoară, una din multele cântări ce ne încântă la Sfintele Sărbători glăsuiește așa: “Pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt.” Verbul “coboară” presupune că autorul textului știa că există două lumi: din cea de sus Se pogoară Domnul în ceastalaltă. Dacă Iacob a văzut pe Maica Domnului ca pe o scară, măiestritul compozitor anonim tot scară o numește pe Preacurata Fecioară, dar nu-i spune de aur, ci de-argint; metalul prețios mai delicat sugerează aici smerenia, cumsecădenia Fecioarei Maria, discreția ei. Cum se coboară? Nu nor, nu arătare de înger, de fulger, ci de prunc, căci se zice în continuare: “mititel și-nfășețel în scutec de bumbăcel.” Așadar, Hristos Domnul devine Dumnezeu-Omul, dar nu bărbat desăvârșit, ci prunc. Prin aceasta, Iisus a voit să ne arate că atât de mult ne iubește, încât a acceptat condiția umană în chip desăvârșit. Cine s-ar putea considera om deplin dacă nu a gustat din fascinația copilăriei?

„Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu”

„Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele.

Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.

“Ne-ai dăruit în jur de toate” / Despre “Homo Adoratus”

Ne-ai dăruit în jur de toate,
Cu drag ne-ai pus în trup şi-n fire,
Făcându-ne făpturi bogate
Fără să capeţi mulţumire.

Avem şi ochi, să vedem cerul
Urechi, să auzim cuvântul,
Avem eternul, efemerul,
Firescul, liniştea şi cântul.

Tot ce am vrut ne-ai pus aproape.
Am căpătat ce-am jinduit:
Foşnet de codru, cânt de ape,
Sclipire şi nemărginit.

Ne-ai înzestrat şi cu gândire,
Să-ţi semănăm în trup şi har,
Ne-ai dat pământul moştenire,
Şi viaţa lui ne-ai dat în dar.

Pe toate le primim aşa,
Dar nu ne-nvrednicim a şti
Că din milostivirea Ta
Un dar e fiecare zi.

Poezie de Casian Balabasciuc

“Aceste doua realitati – lumea cazuta, dar care a fost creata buna – trebuie pastrate laolalta, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non, pe care crestinii au putut întotdeauna s-o gaseasca în actele însesi prin care s-a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Vestilor Bune – evangelion. Iar celalalt – Taina Euharistiei. Acea mareata eucharistia, multumire (recunostinta), care ne învata: vrei sa întelegi ce anume este un lucru? Sigur, poti cumpara un dictionar sau o enciclopedie. Vrei sa stii ce este corpul uman? Cumpara, desigur, o carte de anatomie. Etc. Dar daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume, începe prin a multumi lui Dumnezeu pentru el. Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta. Este omul care, multumindu-I lui Dumnezeu, exclama dintr-o data: „Cerul si pamântul sunt pline de slava Ta”.

Daca numai ne-am întoarce – din uitarea noastra, din confesiunea noastra, din morbiditatea noastra, sau din optimismul nostru ieftin – la oxigenul spiritual al acelei multumiri cosmice, care ne furnizeaza termenii de referinta, contextul existentei noastre, care transforma acel faimos Metro, boulot, dodo! (…) Am fi participanti activi în procesul permanent al mântuirii lumii, create de Dumnezeu, cazute si în curs de mântuire – de catre cei care cred în mântuire.”

(Alexander Schmemann)

Citiți si: Frumusetile naturii: micile iubiri care ne călăuzesc spre Hristos