Home

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

Leave a comment

Maica Domnului cu sfintii de la Aiud sfintii inchisorilor

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariţiei elitelor organice, a căror rațiune de-a fi e dată numai de ancorarea lor în realităţile şi sufletul românesc. More

Advertisements

Distrugerea culturii ancorate în Adevăr

Leave a comment

Coruperea sensului autentic al culturii prin promovarea teoriilor postmoderne (feminismul, freudianismul, deconstrucția, post-structuralismul, studiile culturale, multiculturalismul, teoriile „queer” sau studiile despre LGBT, relativismul etc.), care sunt infestate de neomarxism, și prin triumful culturii media și al culturii consumeriste are astăzi un impact devastator pe toate planurile majore ale existenței umane. O cultură pervertită, care ajunge să nu mai fie întemeiată pe valoarea de adevăr, prinde tot mai mult teren, urmările ineluctabile fiind nu doar distrugerea educației, subminarea cunoașterii ca formare, nivelarea și bulversarea valorilor, ci și distrugerea familiei și destructurarea socială, visate de neomarxiști. More

Profesorul Ilie Bădescu, despre deformările lumii cauzate de dinamica expansionistă a sistemului mondial modern si despre statul magic global/ Conversiunea sistemelor

5 Comments

Material preluat de pe Sociologia Azi.

Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu

CONVERSIUNEA SISTEMELOR

Pustiul postmodern şi deformările lumii

Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii

„Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi,dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?” (Luca, 12, 56)…iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele,… şi oile Mele nu le-au păscut.” (Iezechiel, 34, 8)

Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit”(Ieremia, 10, 21)

Mais où sont les neiges d’antan! Dar unde-i neaua de mai an(Fr. Villon, traducerea lui Mircea Vulcănescu)

We’ve all been given a gift, the gift of life.What we do with our life is our gift back (Edo)

Despre conversiunea sistemică şi despre deformare, pe scurt[1],

În loc de cuvânt introductiv

“Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ţării acesteia s-a risipit” (Ieremia, 10, 21)

Conversia Sistemelor Pustiul porstmodern Ilie Badescu si-Ciprian-BadescuSindromul dependenţei de sistem

Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendinţă sistematică spre selectarea unor formule de viaţă în care predomină nefirescul. Este nefiresc şi cu totul ne-natural, de pildă, ca în fruntea societăţii mondiale să se afle un grup mic care obţine averi uriaşe (uneori fără vreo compensaţie de muncă fizică ori intelectuală), în vreme ce mulţimea de jos, în proporţie masivă ce trece de 80%, trebuie să muncească din greu, risipit, difluent, adesea dezorganizat, ruinându-şi sănătatea şi zilele vieţii, pe bani atâta de puţini că mulţi nu-şi mai pot propaga stirpea de la o generaţie la alta. În această stare răzbate o faţetă a deformării lumii sintetizată într-un sindrom: dependenţa de un sistem, care generalizează nefirescul în dinamica lumii, induce dependenţe la o scară aşa de mare încât popoarele par lovite de o stranie dizabilitate economică.

Trufia celor îndestulaţi şi a celor care-i reprezintă, numindu-se „intelectuali reprezentativi”, merge aşa de departe încât poporului lovit de cruzimea sistemului îi scot învinuiri: de lene, de înclinaţii spre mituire, spre tranzacţionism şi deci spre coabitare cu răul etc. etc. Cum a ajuns un popor să-şi achite cu dificultate facturile, este o întrebare gravă, care însă o ascunde pe alta, mai gravă: cum a ajuns un popor să depindă de un sistem care-i deformează firea, îi denaturează viaţa, cu toate cele naturale ale ei, cu pământul şi cu apele, cu bogăţiile de pe pământ şi de sub pământ, cu rânduielile încă aşezate până mai an, cum se exprimă, aşa de frumos, Mircea Vulcănescu?! Cum s-a ajuns la o aşa de mare dependenţă de sistem? Şi nu numai la români, ci la toate popoarele pământului. Iată întrebarea de bază a acestei cărţi. More

Paleoconservatorii americani William S. Lind și Pat Buchanan, despre Rusia lui Putin

Leave a comment

Putin Soljenitin

Preluat de pe ActiveNews:

Iulian Capsali: “Două articole semnalate de Ovidiu Hurduzeu şi traduse de Irina Bazon vor aduce o lumină nouă asupra modului în care este văzută Rusia şi preşedintele Putin de  conservatorii americani autentici (paleoconservatori*, a nu se confunda cu neoconservatori, care sunt acelaşi lucru cu neo/ordo-liberalii, promotorii agresivi ai globalismului).

Fragmentele cele mai importante din articolul paleoconservatorului William S. Lind – istoric american, director al American Conservative Center for Public Transportation şi al institutului de cercetare Free Congress Foundation, expert militar, cel care a  editat volumul “Political Correctness: A Short History of an Ideology” –  se referă la direcţia politică a Rusiei actuale sub Putin şi conchide extrem de tranşant: “Conservatorii americani pot doar visa la un preşedinte american care să afirme astfel de lucruri“.

CLICK AICI PENTRU A CITI ARTICOLUL COMPLET: William S.Lind: Întoarcerea Rusiei spre dreapta

Cititi AICI o alta parte din articol, tradusa de Ovidiu Hurduzeu.

Patrick (Pat) J. Buchanan, fost candidat republican la președinția SUA, reputat jurnalist, scriitor și politician american, cofondator al revistei „The American Conservative” și adept al paleoconservatorismului, are titlul sugestiv “Este Putin unul de-al nostru? (conservator clasic -n.n.)”. Ambii gânditori politici văd o modificare între polii ideologici între cele două puteri, constatând chiar o inversare a acestora.

Două articole care spulberă miturile cu care inclusiv Traian Băsescu a antagonizat societatea românescă în ultimii ani, prelungind inept retorica Razboiului Rece, fapt prin care România a fost scoasa din proiecte extrem de importante ca South Stream, făcând-o însă vulnerabilă în proiecte extrem de controversate (RMGC, Chevron) şi care pun în pericol nu numai securitatea națională, dar şi dreptul de a locui în condiții de normalitate al cetățeanului. Nu mai vorbim de implementarea forţată a ideologiei homosexuale într-o ţară tradiţională ca România, la care guvernul şi ambasada SUA au avut şi au în continuare un rol determinant.

CLICK AICI PENTRU ARTICOLUL LUI PAT. J. BUCHANAN: Este Putin unul de-al nostru?

Cititi si:

Samuel Francis – Doctrina paleoconservatoare

Capitalism, marxism și distributism

3 Comments

dinu lazar cer vara 3

(Articol apărut în Revista Rost, Nr. 110, iunie 2012)

Distributismul și marxismul*

Distributismul este adesea respins pe motiv că ar fi o formă de marxism. În realitate, cu greu ne putem imagina o asociere mai eronată. Distributismul nu are nimic comun cu marxismul, în afară de faptul că nu este capitalism. Din păcate, pentru mulți capitaliști este suficientă această trăsătură pentru a-l confunda cu un model provenind din teoriile lui Engels și Lenin. Însă distributismul se opune categoric tuturor celorlalte trăsături ale marxismului. De fapt, distributismul ar putea fi descris drept antimarxism.

Marxismul se definește prin trei trasături principale. În primul rând, critica față de capitalism; în al doilea rând, principiul filozofic al materialismul dialectic; în al treilea rând, teza despre „revoluția proletariatului” care va conduce la abolirea proprietății private și la instaurarea proprietații colective. Există forme variate de marxism – leninismul, troțkismul și altele –, diferențiindu-se între ele prin anumite detalii, însă orice sistem care nu îmbrățișează aceste trei concepte fundamentale nu poate purta numele de marxism. Distributismul, după cum vom vedea, poate fi descris ca împartășind cu marxismul o singură trăsătură, dar nici pe aceasta în totalitate. Se disociază de marxism într-o asemenea măsură încât a le considera similare sau a stabili o legătură reală între ele înseamnă cel puțin a da dovadă de miopie filozofică.

More

Datoria externă odioasă şi ilegitimă a “cobailor” FMI şi BM

Leave a comment

fmi-aici

Dumitru Constantin: Datoria externă odioasă şi ilegitimă a “cobailor” FMI şi BM

Revolte populare, preşedinţi alungaţi, hiperinflaţie, criză politică majoră – ingredientele programului impus de Fond

Într-un moment în care preşedintele Traian Băsescu atacă vehement felul în care Guvernul Ponta a negociat cu delegaţia Fondului, tocmai el, în regimul căruia datoria faţă de FMI şi Banca Mondială a urcat pe cele mai înalte culmi posibile, cu efect aproape de zero în economia ţării, iar Portugalia aşteaptă o nouă tranşă a împrumutului înrobitor de la acestea, natura relaţiilor cu organismele financiare internaţionale revine cu putere în actualitate. Fapt firesc, dat fiind că una dintre cele mai grave realităţi ale lumii contemporane o reprezintă uriaşa datorie externă pe care au acumulat-o ţările din lumea a treia, din aşa-numitul Sud, fenomen care, în ultimii ani, după declanşarea crizei economico-financiare, a cuprins şi state din Nord: Grecia, Portugalia, Spania, Ungaria, ca să nu mai vorbim despre România. De altfel, creşterea spectaculoasă a datoriei lumii a treia şi implicaţiile extraordinare ale acesteia au dus, între altele, la posibilitatea ca unele state să dea faliment. A fost cazul Mexicului, la un moment dat, dar, de asemenea, nu au fost departe nici Brazilia şi ţări nord-africane. Au fost, şi sunt, situaţii grave, dramatice, care au stârnit o firească preocupare la nivelul factorilor politici şi al cercurilor financiare sau economice. În acest sens s-a ajuns la crearea unui Comitet pentru Anularea Datoriei Lumii a Treia (CADTM, în varianta franceză), care a luat în discuţie cazul fiecărui stat prins în această infernală şi dramatică maşinărie. Totodată, numeroşi specialişti şi analişti străini au analizat datoria externă a unor ţări, prilej cu care au făcut constatări pline de interes şi învăţăminte, îndeosebi când vine vorba despre felul cum s-a ajuns la aceste datorii şi caracterul lor. În cazul Ecuadorului despre care vom vorbi mai jos, cercetătoarea Cecile Lamarque a vorbit despre „datoria odioasă” şi despre cea ”ilegitimă” a acestei ţări, ea argumentându-şi pe larg constatarea care nu se poate limita doar la această ţară.

More

Mircea Platon: Europa lor şi şomajul nostru

1 Comment

Angela Merkel a câştigat alegerile din Germania după o campanie electorală în care nu s-a dezbătut cu seriozitate nimic. Victoria Angelei Merkel a fost rezultatul unei campanii electorale în care cetăţenii germani au fost încurajaţi să se simtă victimele inocente ale unor naţii europene leneşe, lacome şi mincinoase.

Christopher Caldwell, senior editor al săptămânalului neoconservator american “The Weekly Standard” şi editorialist al ziarului “Financial Times”, observa cu ironie că Angela Merkel a trecut prin campania electorală germană fără a i se cere să-şi explice poziţia faţă de conflictul din Siria sau fără a justifica maniera în care a administrat criza Eurozonei. Veteranul jurnalist britanic Neal Ascherson (corespondent în Europa Centrală al lui “Observer” în anii 1963-‘69) nota şi el în “London Review of Books” că tema Eurocrizei aproape că nu a figurat printre subiectele de dezbatere ale campaniei electorale. În loc să discute serios responsabilitatea Germaniei faţă de ţările distruse de politicile financiare şi industriale ale GEUrmaniei, jurnaliştii şi politicienii germani în frunte cu Angela Merkel au preferat să apeleze la naţionalismul auto-victimizant al germanilor.

Iată cum descria Ascherson starea de spirit a germanilor care au votat duminică: “Europa şi criza monedei euro sunt rar menţionate în această campanie electorală. Ascultând cuvântările şi citind manifestele politicienilor nu ai putea să-ţi dai seama că tinerii din alte ţări înfruntă tunurile cu apă ale poliţiei pentru a striga împotriva neoimperialismului german sau ard poze ale lui Merkel înfăţişată ca distrugătoarea Europei […] Toată această agitaţie pare a avea loc la foarte mare depărtare. Cei conştienţi de cât de urâtă a devenit Germania în partea de sud a Europei se simt stingheri şi neînţeleşi. Germania se vede ca o naţiune inocentă, drăguţă, neajutorată în lupta împotriva vecinilor ei lacomi. E o imagine de sine care dispare greu. A fost întărită şi de un ciudat raport al Băncii Centrale Europene care susţinea că – în termeni de venit pe «gospodărie» – germanii sunt printre cei mai săraci din Eurozonă, cu o medie de €51,000 – mai puţin decât slovacii şi mult mai puţin decât familiile din Grecia sau Cipru. Aceste estimări reconfortante moral au fost repede demascate ca minciuni deoarece nu luau în calcul venitul familiei, care îi aşază pe nemţi aproape de capul listei. Calculul s-a făcut împărţind în mod grosolan banii din băncile unei ţări la populaţia acelei ţări”.

Indiferenţa electoratului german faţă de criza Eurozonei e cu atât mai surprinzătoare cu cât, în urmă cu un an, jurnaliştii şi cetăţenii germani erau revoltaţi de modul în care Angela Merkel alesese să “ajute” ţările falimentare din zona Euro. Cetăţenii germani se simţeau exploataţi de vecinii lor mai puţin vrednici şi, ca atare, îi cereau socoteală Angelei Merkel pentru modul în care folosea banul “contribuabilului german” pentru a propti economiile dărăpănate de la periferia Uniunii Europene. Ce anume a transformat ţâfna auto-victimizantă de mai an în victoria electorală a Angelei Merkel duminică?

Pentru a înţelege, trebuie să ne uităm la istoria Statelor Unite ale Americii din anii ‘60-‘70, când guvernul avea dificultăţi în a explica diferitelor asociaţii de oameni de afaceri că aşa-zisa “asistenţă economică” americană acordată ţărilor în curs de dezvoltare nu era decât promovarea intereselor economice americane în ţările Lumii a Treia. “Ajutorul” nu însemna, aşa cum se temeau provincialii afacerişti americani, că se iau banii “contribuabilului american” şi se împart la săraci. “Ajutorul economic” însemna de fapt finanţarea tacită a expansiunii economice americane în lume. Nu însemna transferul banilor de la cei bogaţi dar cinstiţi (americanii) la cei săraci, dar necinstiţi şi leneşi (Lumea a Treia), ci transferul banului din buzunarul guvernului federal în cel al corporaţiilor americane. Richard Barnet, un superb cunoscător al culiselor politicii americane, observa amuzat cât de greu le-a fost guvernanţilor americani să explice electoratului raţiunile egoist-pragmatice ale “generozităţii” SUA… Orice explicaţie făţişă a profitului adus de “ajutorul acordat ţărilor sărace” ar fi scos la iveală ipocrizia americană. Conform lui Barnet (“Roots of War”, Penguin, 1972), electoratul american a fost educat în această privinţă cu ajutorul cluburilor de dezbateri, al camerelor de comerţ şi al altor asociaţii private, ferite de expunere mass-media. Rezultatul acestei “munci de lămurire” de la om la om a fost că, începând cu anii ‘70, până şi cel mai avar şi limitat businessman american ştia că “ajutor economic” era de fapt numele de cod pentru expansiunea economică, protejarea investiţiilor şi penetrarea pieţei ţărilor în curs de dezvoltare.

Nu ştiu exact cum a procedat Angela Merkel pentru a le explica alegătorilor germani că “ajutorul” acordat ţărilor de la periferia Eurozonei nu slăbeşte, ci întăreşte economia germană, care are nevoie de Eurozonă pentru a continua să crească. Cert este că, duminică, clasa de mijloc germană a demonstrat că a înţeles, fără prea multe dezbateri publice, ceea ce restul Europei ştia de mult: că integrarea politică şi financiară a Europei slujeşte mai ales Germaniei. Şi că, de aceea, e imperativ ca Germania Angelei Merkel să continue să “ajute” economic ţările ruinate din Eurozonă deoarece de sărăcirea lor depinde prosperitatea germană actuală. Sau, după cum scria publicaţia economică germană “Handelsblatt”: “Strategia de ajutorare a statelor europene în schimbul reformelor cu siguranță că a plăcut alegătorilor germani”.

Mitul întreţinut de politicienii şi jurnaliştii pro-Merkel e cel al prosperităţii prin austeritate. Germania Angelei Merkel explică din nou Europei cum că “Arbeit macht Frei”, cum munca, şi nu adevărul, te face liber. Conform propagandei pro-GEUrmane, ţările sărace ale Eurozonei trebuie doar să urmeze calea austerităţii germane pentru a ajunge la prosperitatea germană. Cheia succesului ar sta, chipurile, în sacrificarea statului social, a asistenţei sociale, a ajutoarelor pentru mame şi copii.Iată, de exemplu, analistul politic Alexandru Coiţă explodează entuziast într-un articol intitulat “Merkel uber alles”: “După 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea naţiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creştere economică durabilă […] Trebuie menţionat la capitolul atuuri structurale şi procesul de modernizare şi flexibilizare a pieţei muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz iniţiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune şi responsabilitate din partea zonei de centru-stânga”.

Din păcate, Cancelarul are mai mult de un Coiţă în presa din România. Poate că de aceea – nu doar datorită ignoranţei – nu ne explică nimeni la ce anume au dus reformele pieţei muncii în Germania. Conform ultimelor estimări publicate de “The Guardian Weekly”, aproximativ un sfert din forţa de muncă germană lucrează în posturi temporare, “part-time”, plătite cu salarii minime. O cincime din germani îşi câştigă existenţa lucrând în aşa-numite “mini-jobs”, adică locuri de muncă în care câştigi până la 450 de euro pe lună, bani netaxabili. De aici se recrutează electoratul social-democraţilor germani (dacă vă uitaţi la procentul obţinut de SDP la alegerile de duminică, veţi vedea că procentele sunt foarte apropiate).

Clasa de mijloc germană însă o duce foarte bine. Politica de creştere demografică dusă de Angela Merkel nu are nimic de a face cu austeritatea predicată de Germania restului Europei. Conform unei anchete realizate de BBC, “mamele germane muncesc mult mai puţin decât mamele din restul Europei”. În medie, arată ancheta, o mamă cu un copil are trei ani de concediu de maternitate iar o mamă cu doi copii are dreptul la şapte ani de concediu de maternitate şi apoi se întoarce la muncă doar în posturi “part-time”. Copiii între trei şi şase ani merg la grădiniţe numite Waldkindergarten, grădiniţe unde se joacă în pădure între orele 8 a.m şi 2 p.m.. Nu merg la grădiniţe de bloc sau la oribilele grădiniţe nord-americane, unde copiii sunt scoşi la joacă în ţarcuri de beton lângă parcări, la marginea autostrăzii. Nu merg nici la grădiniţele corporate din clădiri de birouri, unde copiii stau de dimineaţă şi până la ora 4-5 după-amiază în lumină artificială, în aer condiţionat şi jucându-se pe mochetă. Copiii germani se joacă în natură, în aer liber, printre copaci. Preţul unei asemenea grădiniţe e modic, de 159 de euro pe lună.

Mamele care nu stau acasă pentru a avea grijă de copii sunt stigmatizate în Germania drept “Rabenmutters”: “mame corb”, cărora nu le pasă de copiii lor. Ideea deci nu e să laşi copiii în grija altora pentru a te dedica trup şi suflet muncii la corporaţie. Copilul merge la grădiniţă pentru a creşte sănătos, a face mişcare şi a socializa în aer liber, nu pentru a fi luat de pe capul părinţilor sclavizaţi de corporaţie şi prinşi în trafic pe autostradă.

În Germania, statul plăteşte mamele pentru a sta acasă şi a avea grijă de copii şi de gospodărie. După cum arată statisticile, germanii muncesc cele mai puţine ore din Europa. Şi au cel mai mult timp liber. Pe care şi-l petrec în linişte, nu în haosul care domină “weekend”-urile societăţilor neoliberale nord-atlantice, când plozii înnebunesc prin curţi şi taţii ies la tuns gazonul cu maşini zgomotoase şi poluante. În Germania “pacea şi liniştea nu sunt doar preţuite, sunt impuse prin lege. Acest lucru înseamnă că, la sfârşit de săptămână, nimeni nu începe să facă munci zgomotoase pe lângă casă, nimeni nu-şi tunde iarba, şi nu se aud răcnete de copiii”. Amenda pentru tulburarea tihnei comunale e de până la 2.500 de euro.

Cu alte cuvinte, Germania e o ţară “comunistă”. Pentru că, după 1989, aşa am fost învăţaţi să gândim: că a fi liber, democratic şi capitalist presupune a arunca peste bord bunul-simţ, decenţa, legăturile de familie, tradiţiile locale sau naţionale, politicile prin care statul proteja forţa de muncă internă, în fine, orice lucru autentic şi decent.

Şi ne mai mirăm că suntem săraci. Suntem săraci pentru că ne-am îngrijit să producem săraci. De 25 de ani, nimeni nu s-a îngrijit să producă o clasă de mijloc în România. Mai bine de jumătate din forţa de muncă (http://www.balkaninsight.com/en/article/romania-lacks-necessary-workforce) din România lucrează în posturi mai nesigure, mai prost plătite şi mai grele decât cei 25 la sută din Germania. Asigurările noastre sociale sau de sănătate sunt mai proaste decât ale germanilor. Dacă nu avem o clasă de mijloc nu e pentru că nu avem o piaţă a muncii “flexibilă” şi un sistem de asigurără sociale “reformat”. Mai “mic” decât statul nostru, inexistent când e vorba să apere interesele cetăţenilor sau să împartă dreptatea, mai “flexibilă” decât forţa noastră de muncă – muncind pe nimic acasă şi pe mai nimic în străinătate – şi mai vitregă decât politica referitoare la sănătatea şi demografia românilor nu există nimic în Europa.

Dacă suntem săraci, nu e pentru că nu am aplicat programe de austeritate. Săracii i-am creat programatic. Nu avem însă un program de creare a înstăriţilor, a clasei de mijloc. Pentru că acest lucru ar cere politici care să cuprindă: măsuri protecţioniste pentru domeniile strategice ale economiei naţionale, decuplarea României de la Euro, refacerea sistemului de învăţământ şi a sistemului de sănătate, reînfiinţarea şcolilor de meserii, stoparea privatizărilor frauduloase sau dăunătoare interesului naţional, încurajarea industriei mici şi mijlocii, stoparea expansiunii mallurilor germano-franceze şi a betonărilor, defrişărilor şi subminării micilor producători naţionali pe care le aduc după sine aceste malluri.

Cu alte cuvinte, pentru a crea o clasă de mijloc naţională, România trebuie să iasă din sfera de influenţă a capitalismului transnaţional. În actuala diviziune globală a muncii, nouă ne-a fost repartizată sarcina de a ne cultiva sărăcia pentru ca alţii să se poată îmburghezi. Nu suntem săraci pentru că nu avem un plan de austeritate. Suntem săraci pentru că nu avem un plan de îmbogăţire, de consolidare a economiei naţionale şi, mai ales, a societăţii româneşti. Acest plan nu va veni de la Angela Merkel. Pentru că acest plan va fi contrar intereselor GEUrmaniei Angelei Merkel.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/europa-lor-si-somajul-nostru-223126/

“Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu”. Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist

2 Comments

parabolele-lui-iisus-adevarul-ca-poveste_1_fullsize

Un articol excelent, scris de Horia Pătrașcu, pe care il preiau de pe Observator cultural:

Oricît s-ar strădui autorul să impună percepției obișnuite un Iisus salonard, la finalul efortului său nu putem vedea decît un Pleșu cu veleități mesianice.”

Ultima carte publicată de Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, premiată drept Cartea anului 2012 de către România literară, nominalizată la premiile revistei Observator cultural, se bucură și de un succes „de public“ pe măsură, dovadă stînd faptul este comercializată și în hipermarketuri, onoare mai rar acordată cărților de filozofie ori celor de hermeneutică religioasă. 

(…)

Parabola ca parolă de intrare într-un club exclusivist

Din textul Noului Testament, Andrei Pleșu alege să se oprească asupra parabolelor rostite de Iisus, iar dintre parabole se rezumă la cele privitoare la capacitatea omului de a intra în miezul adevărului hristic. Parabola este elitosensibilă, altfel spus este în așa fel construită încît reușește să discearnă între cei aleși și cei nealeși, între cei dinăuntru și cei din afară, între deștepți (înțelepți, cuminți, chibzuiți) și proști (nebuni, nesăbuiți, nerozi). Această constituție a parabolei este pentru autor deopotrivă seducătoare și scandaloasă. S-ar zice că Iisus Hristos folosește, el însuși, un discurs elitar, că El nu deschide demagogic porțile împărăției tuturor și nici vorbă că i-ar privilegia în vreun fel pe defavorizații soartei, așa cum s-a tot crezut, în mod eronat, de la Sfîntul Augustin la Friedrich Nietzsche. O asemenea imagine edulcorată a Mîntuitorului este, ne asigură Andrei Pleșu, complet falsă.

Mult mai apropiată de adevăr este imaginea unui Mîntuitor exclusivist, în al cărui club select, deși în principiu deschis oricui, nu poate pătrunde oricine. În această ordine de idei, parabola este o extrem de rafinată și manierată modalitate de a respinge candidaturi inadecvate sau penibile. Pe un posibil neavenit prea îndrăzneț, parabola are darul de a-l pune la locul său, într-un mod atît de subtil încît cel exclus nici nu-și va da seama în primă instanță că este respins. Vorbirea în parabole are darul de a cerne masele de ascultători și de a-i lăsa să treacă doar pe cei mai fini, mai pregătiți să înțeleagă, lăsîndu-i deo­parte pe cei care, cu o fire prea grosolană, nu se pot strecura prin ochiurile extrem de mici ale filtrului înțelegerii parabolelor. Parabola este o vorbire deopotrivă ezoterică și exoterică: rostită în public, în fața „maselor largi“ de oameni, ea nu ajunge să fie auzită decît de foarte puțini, chiar aceia pe care, de la bun început, îi are în vedere cel care o folosește. Parabola este mărgăritarul aruncat și înaintea porcilor, de care însă porcii nu se pot atinge.

Pentru Andrei Pleșu ideea de elită este o temă fundamentală a gîndirii și a vieții sale. Cu Parabolele lui Iisus, el încearcă să dea acestei idei un fundament metafizic, să-i descopere valențe și semnificații creștine. Parabolele lui Iisus sînt o încercare de a împăca mesajul hristic – văzut în mod tradițional ca universalist, „deschis“, democratic, egalitarist – cu o gîndire de tip elitist, „aristocratic“. Această tensiune dintre „prejudecata“ unui Iisus „accesibil“ și „adevăratul“ Iisus, rezervat numai elitelor, duce la interpretări jucăușe, uneori de-a dreptul năstrușnice, care nu mai puțin fac și farmecul cărții. Bineînțeles că un cititor „inteligent“ (inteligența deține, în sistemul moral al autorului, poziția supremă) va recunoaște în „adevărurile“ decriptate de Pleșu în spatele parabolelor foarte multe dintre ideile autorului, pronunțate în alte scrieri sau interviuri de-ale dumisale.

De astă dată, ideile sale sînt așezate sub autoritatea Fiului Omului, aureolate, sacralizate. Teoria elitei, a omului-ales nu mai este pronunțată de Andrei Pleșu, ci „descoperită“ de el în chiar cuvintele Mîntuitorului. Cu tot efortul depus, substituirea nu i-a reușit autorului: acolo unde ne îndeamnă să-l vedem pe Iisus, noi nu-l putem vedea decît pe Andrei Pleșu însuși, cățărat pe munte, adresîndu-se tuturor, dar, de fapt, vorbind numai elitelor, împărțind fericirile, dar mai ales nefericirile, sancționînd drastic prostia și incultura și cultivînd exclusiv relațiile cu „oamenii de spirit“. Oricît s-ar strădui autorul să impună percepției obișnuite un Iisus salonard, la finalul efortului său nu putem vedea decît un Pleșu cu veleități mesianice. 

Reprezentarea parabolelor ca un fel de „ghicitori“ rostite de un Sfinx pentru a verifica inteligența, înțelepciunea, „pregătirea“ celui care vrea să intre în „împărăția cerurilor“ îngustează foarte mult înțelegerea lor. Dacă au și această dimensiune „opritoare“, restrictivă, interdictivă, parabolele au negreșit, în egală măsură, dacă nu chiar mai ales, o dimensiuneconvocatoare, conținînd un imens potențial metanoic care poate deveni activ fie imediat, fie mai tîrziu, fie niciodată. Parabola nu este o parolă căreia numai connaisseur-ul îi poate răspunde fiindcă este deja de-al casei, celui străin fiindu-i sortit să dea un răspuns „pe lîngă“ și să rămînă astfel „pe dinafară“. Recunoscînd în parabolă doar o ambivalență simplă, de parolă, ale cărei laturi le distribuie după merite: „revelație pentru aleși, camuflaj pentru opaci“, Pleșu ratează o înțelegere mai cuprinzătoare a parabolei.Parabola semănă mai curînd cu un cal troian care, odată pătruns într-o cetate altfel inexpugnabilă, îi deschide porțile dinăuntru.O revelație pentru cei care știu deja este un non-sens.Orice revelație se adresează unui subiect aflat în afară. Capacitatea revelatorie a parabolei este probată doar atunci cînd reu­șește să-l aducă înăuntru pe cel din afară, deschizîndu-l spre cele ce-i erau, lăuntrice fiindu-i, complet exterioare și străine.

Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal

Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul­țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“. Nuca parabolei ascunde un miez hrănitor pentru „inițiați“, neinițiații urmînd să-și rupă dinții în coaja ei dură. Cum se poate trece dintr-o parte într-alta, acceptînd că acest lucru este posibil? Fără să insiste prea mult asupra acestei posibilități, Andrei Pleșu o admite totuși cu jumătate de gură, aruncînd însă din nou totul pe umerii „celui din afară“: „Cine se decide să iasă din condiția exteriorității (dar să o facă liber, din inițiativă proprie, fără cîrje, fără stimulente miraculoase) sfîrșește prin a vedea lumina care emană din vîrful sfeșnicului“ (p. 67). Ne aflăm într-o junglă soteriologică, în care fiecare se salvează sau piere „pe pielea lui“, pe cont propriu, fără nici un ajutor din partea nimănui și mai ales fără nici o intervenție (miraculoasă) din partea lui Dumnezeu.

 Politica religioasă (numai?!) a lui Andrei Pleșu este nonintervenționistă, radical libertarianăSă ceri ajutorul lui Dumnezeu este o apucătură cel puțin la fel de condamnabilă cu a celor care cer ajutor de la stat. La fel de condamnabil este a te plînge de așezările strîmbe ale lumii acesteia. Pleșu ignoră toate episoadele Evangheliilor, nu puține!, care contrazic imaginea unui Dumnezeu oțios, mulțumit doar să existe. Iisus este mai curînd activ, vine în întîmpinare, se implică „social“, înmulțește vinul și pîinile, vindecă și învie, predică și alină. Mîntuitorul intervine, dă și se dă, pînă la jertfa supremă. Apostolul Pavel nu își scutură singur solzii de pe ochi, ci este lovit pe drumul Damascului de lumina orbitoare a Celui pe care el însuși Îl prigonise. Chiar și insultele adresate de Iisus interlocutorilor săi sînt efectele unei elocințe disperate prin care celălalt este apelat prin toate mijloacele, inclusiv prin cele mai brutale, pentru a da un răspuns. Personajul central al Evangheliilor are prea puțin de a face cu ima­ginea unui profesor dezabuzat care, deși vorbește în fața întregii clase, nu se adresează de fapt decît acelora care sînt în stare să-l înțeleagă.Dimpotrivă, Iisus acționează pentru a se face înțeles chiar de către cei mai puțin înzestrați, de către cei „proști“ – cu expresia lui Pleșu.

Vorbirea în pilde și în parabole nu are darul de a-i lăsa să intre pe cei aleși și de a le bloca accesul celor nealeși, așa cum interpretează autorul răspunsul lui Iisus la întrebarea ucenicilor „de ce le vorbești în parabole?“. Afirmația făcută de Iisus „pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, dar acelora nu li s-a dat“, pentru că „ei văd fără să vadă și aud fără să audă și nici să înțeleagă“, poate fi înțeleasă, într-un mod mult mai simplu și contrar interpretării propuse de Pleșu, ca trimițînd la încercările lui Iisus, reluate cu obstinație, de a produce, indirect, înțelegerea unui fapt care nu este pentru toată lumea la fel de evident.

Prin predicile, pildele și parabolele sale, Iisus nu face deloc impresia unuia căruia i-ar fi indiferentă adeziunea mulțimilor. Perso­najul central al  Evangheliilor încearcă să convingă, duce muncă de lămurire, se luptă pentru recunoașterea sa, călătorește mult, lansează și susține polemici, este, direct spus, mult mai asemănător unui om politic de astăzi, aflat în campanie electorală, decît unui eremit abstrus ale cărui vorbe sapiențiale și enigmatice sînt, fiecare în parte, cîte o probă de inițiere. Parabolele sînt un alt mijloc de a ajunge la public, de a penetra cîmpul vizual al celor care văd fără să vadă, de a intra în spațiul acustic al celor care aud fără să audă. Nu e nimic nefiresc ca Iisus să se adreseze apropiaților altfel decît străinilor. Pe primii nu are de ce să-i convingă, ei sînt deja convinși. Un candidat nu ține discursuri electorale în fața staff-ului său de campanie, dar în fața mulțimilor ține asemenea discursuri. Sigur că discursul public este mult mai „indirect“, mai încărcat de simbolisme, de alegorii, de figuri de stil decît vorbirea curentă dintre cunoscuți. Dar asta nu înseamnă nicidecum că acela care se adresează în acest fel mulțimilor dorește să-i țină afară, să nu le împărtășească nimic, să le insulte inteligența, să-i facă sănu priceapă nimic sau să priceapă cît mai puțin. Un discurs public de acest gen este pur sinucigaș. Dacă Iisus nu este interesat de edificarea și de atragerea celor din jur, ci doar a unui mic număr de indivizi (care oricum nu au nevoie de edificare din moment ce sînt deja înăuntru), atunci comportamentul său devine strict irațional: de ce și-ar mai pierde vremea rostind în piața publică discursuri complet inutile, incomprehensibile?!

De fapt, Evangheliile îl contrazic la tot pasul pe Andrei Pleșu: Iisus „se bate“ pentru fiecare suflet în parte la fel cum astăzi, în confruntările electorale dificile, candidații se bat pentru fiecare vot. Pentru a-i cîștiga de partea sa pe oameni, Iisus nu se dă în lături de la nimic: intră în casele oamenilor simpli, stă de vorbă cu ei, mănîncă la aceeași masă cu ei, îi mîngîie, le vorbește, îi vindecă, dar mai ales le promite. Acum peste două mii de ani Iisus pare, conform textelor evanghelice, un personaj cu mult mai democratic decît poate să accepte Andrei Pleșu astăzi.

Libertatea de a te supune necondiționat sau critica spiritului critic

Pe cît de libertarian se arată Pleșu cu fiin­ța umană – atunci cînd e vorba de cererile ei (nu cere de la alții, descurcă-te, fiecare cît îl duce mintea etc), pe atît de autoritarist se dove­dește atunci cînd în joc este oferta pe care i-o propune.Omul trebuie să ia ceea ce i se dă, să mulțumească, să nu discute. Mai mult: să-și suspende spiritul critic, să nu facă „abuz de inteligență“, să nu pună prea multe întrebări. Autoritatea ți se adresează exclusiv de sus în jos: tot ce ai de făcut este să primești. Să primești fără cîrtire, cu plăcere și bucurie, ca într-un fantasmatic viol mistic. Omul trebuie să fie copleșit de „supraoferta“ care i se face. Tot ce are de făcut este să-și deschidă „cererea“, capacitatea de a primi, receptivitatea în fața supraofertei. Refuzul acestei supraoferte este un „refuz îndărătnic al edificării“, mai simplu spus ține de „prostie“ ca „rezultat al mineralizării sufletești“ (p. 82).

Critica la adresa spiritului critic este surpinzător de virulentă – mai ales la un gînditor modern, fie el de factură religioasă. Dacă ar fi trăit, Karl Popper ar fi avut multe de aflat de la Andrei Pleșu: anume că „spiritul critic devenit insomnie cîrcotașă este un abuz al inteligenței“, că „spiritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară“, că spiritul critic este o „strategie a refuzului“, o „deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii“, „o formă de infantilism mental“, ba chiar „o rîzgîiere a min­ții, ca formă de proastă creștere intelectuală“. Toate acestea pe o singură pagină (98)!!! Iar dacă pruncii sînt totuși dați drept exemplu în pildele și parabolele lui Iisus este pentru că ei, deși nu sînt extrem de inteligenți, „sînt, prin definiție, primitori“, lipsiți de spirit critic, „deținători ai unei exemplare plasticități“, opuși „lucidității competitive“. 

Din nou, Evangheliile îl contrazic pe An­drei Pleșu: Iisus însuși nu este atît de autoritarist pe cît vrea interpretul parabolelor sale să fie. Ascendența sa divină este un atribut care, departe de a și-l rezerva numai lui însuși (odată se întîmplă chiar să-l pună sub semnul îndoielii: „Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decît unul Dumnezeu“ – Luca 18:19), îl împarte cu generozitate cu ceilalți, începînd de la ucenici și sfîrșind cu cei mai bătuți de soartă. Nu doar el este fiul lui Dumnezeu, ci toți oamenii, în măsura în care sînt oameni, sînt fiii lui Dum­nezeu: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui [….] flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicînd: Doamne, cînd Te-am văzut flămînd și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau cînd Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau cînd Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzînd, va zice către ei: Ade­vărat zic vouă, întrucît ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut“ (Matei 25: 34-40).

Ca atare, împărăția cerurilor va trebui căutată mai întîi în interior, în noi înșine, transcendența fiind un atribut intrinsec omului: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 17: 20-21).

Omul exterior este exterior întrucît își este exterior lui însuși, iar multe dintre pildele și îndemnurile lui Iisus vizează întoarcerea omului spre el însuși, aflarea lui Dumnezeu în sinele său cel mai adînc. Credința este mîntuitoare. Aceasta nu receptează sau „interiorizează“ ceva exterior, aflat în afară, ci este mîntuitoare întrucît aprofundează ceea ce este deja prezent înlăuntruCuvîntul lui Iisus are o natură seminală – sămînța pe care o cultivă nu este străină de noi, este a noastră, ne aparține în cel mai înalt grad. Problema nu este atît una a inseminării, cît a cultivării, a „plivirii“, a irigării, a creșterii seminței divine din noi.Așadar, credința nu este o ches­tiune de interiorizare, cît de sondare și exteriorizare: direcția firească a creșterii credinței este în afară, înspre exprimare prin cuvinte, fapte și fel de a fi.

Intransigenţa elitistă şi grijile materiale

Argumentația din Parabolele lui Iisus face deseori impresia unui rechizitoriu la adresa mulțimilor: autorul vrea cu tot dinadinsul să se spele pe mîini de soarta lor. Într-o altă epocă, o astfel de scriere ar fi fost numită scrierea unui reacționar. Unii ar fi văzut în ea încercarea de justificare morală a unui reprezentant al clasei superioare și o exaltare a pasivismului maselor în favoarea aceleiași clase superioare (a se vedea valorizarea maximă a răbdării, a smereniei, a umilității, a așteptării). Cei de sus sînt sus pentru că merită să fie sus (sînt deștepți), cei de jos sînt jos pentru că merită să fie jos (sînt proști). Mai mult, cei de jos nu trebuie să se plîngă de greutățile materiale cu care se confruntă, nici să încerce să schimbe condițiile neprielnice de viețuire, ci pur și simplu să accepte ordinea lucrurilor așa cum este dată. Omul trebuie să manifeste o receptivitate absolută nu doar în fața lui Dumnezeu, ci în fața creației Lui: „Păsările se hrănesc cu semințe, soarele pîrjolește, iar lumea «lumește»“. (p. 86)

Mai mult, omul nu trebuie să îndrăznească să spere nici măcar că-și poate face viața mai ușoară, că poate schimba ceva în realitatea imediată: „Problema nu e să simplifici realul, să-l reorganizezi în așa fel încît să-ți menajezi slăbiciunile, să-ți facă viața ușoară. Problema este să colaborezi cu realul în datele lui, să conlucrezi cu ordinea lui complexă, cu bogăția lui nesistematizabilă, care include, între altele, spinii și buruienile. […] Cuvîntul e într-o corelație providențială cu promiscuitatea lumii. El se decide să se manifeste tocmai pentru că lumea e așa cum este…“ (p. 86). Omul nu trebuie să ducă grija zilei de mîine, un imperativ mai ușor de rostit decît de respectat.

Că Andrei Pleșu nu este sentimental și că nu are nici o urmă de compasiune sau de înțelegere pentru omul simplu, supus necazurilor zilei de azi, om care nutrește speranța de mai bine pentru ziua de mîine – este problema lui strict personală. A pretinde însă că această atitudine este creștinească în cel mai deștept, ezoteric, rafinat și autentic grad cu putință – este însă o simplă fantasmagorie a autorului. E inutil să amintim că nu există un singur text din întreaga literatură creștină care să trateze cu un așa dispreț de belfer situația omului în nevoie, defavorizat sau sărac. În această privință, Andrei Pleșu nu convinge absolut deloc că intransigența sa elitistă este mai creștină decît sentimentalismul Sfinților Părinți.

Autorul ignoră complet legătura fatală dintre grijile materiale și disponibilitățile contemplative, teoretice și teologice. Timpul liber este o condiție sine qua non pentru exercitarea activităților intelectuale, superioare, spirituale. Emanciparea de sub imperiul grijii, al preocupărilor pentru ființarea imediată este o etapă obligatorie înaintea îndreptării atenției înspre transcendent, înaintea ridicării privirilor către cer. Oricît de puțin ideologici am fi, nu putem să negăm existența unei relații între abrutizarea fizică și „indigența mentală“. Andrei Pleșu vrea cu orice preț o culpabilizare a prostiei; prostului i se poate imputa prostia lui, ca viciu sau ca păcat personal. Doar că vina pentru prostia individuală nu-i revine în totalitate individului. Desigur Andrei Pleșu se ferește să intre în amănunte stînjenitoare, deși ele sînt strict legate de problema pe care o abordează. Pre­feră să le ignore, mimînd o ingenuitate exasperantă, mulțumindu-se să repete întruna: prostul e prost (și e vinovat că e prost), deș­teptul e deștept (și e meritul lui că e deștept).Afirmațiile lui Pleșu ar putea sta în picioare într-un singur tip de societate: cea perfectă, ideală, în care problema egalității șanselor și a muncii alienante nu s-ar pune absolut deloc. Dar nu din interiorul unei astfel de societăți angelice ne vorbește Pleșu, ci din mijlocul unei societăți cît se poate de reale și tot mai mizerabile, o societate confruntată tot mai acut cu analfabetismul, cu refuzul școlarității din cauza lipsei mijloacelor materiale, cu scăderea dramatică a vîrstei de angajare și, deci, a perioadei de formare, cu o creștere masivă a timpului de lucru, cu o înrăutățire vizibilă a statutului angajatului,  cu șomajul, cu îngreunarea accesului la cultură a omului simplu.

În aceste condiții, a-l certa pe „omul prost“ pentru prostia sa, pentru lipsa lui de spirit, pentru prea grosolana sa alcătuire, pentru aplecarea lui spre grijile mărunte, lumești, promiscue – este o dovadă de impermeabilitate spirituală, ca să nu spun și mai simplu: de suficiență. O asemenea filozofie (pusă chiar sub auspiciile Mîntuitorului) este una cu care rezonează profund sufletele și mințile „aleșilor“, ale elitelor noastre – intelectuale, politice, religioase –, și acesta este un alt motiv al succesului cărții. 

Andrei Pleșu oferă o întemeiere metafizic-religioasă inaderenței „elitei“ față de problemele sociale, completei sale indiferențe față de omul simplu, de jos, față de omul „prost“. După cum știm deja, de la preot pînă la omul politic, de la intelectual pînă la artist, membrii elitei românești se mențin la o distanță aseptică față de „popor“, parașutîndu-i cînd și cînd de la o mare altitudine binecuvîntatele-i daruri: legile, operele, bisericile. Prostimea n-are decît să se înfrupte din ceea ce i se dă, să accepte ceea ce i se dă, să mul­țumească pentru ceea ce i se dă. În rest, descurcă-se fiecare cum poate! Felul în care elitele ceartă poporul, se supără pe popor, condamnă poporul nu este cu mult diferit de modul în care Pleșu condamnă prostimea și prostia în cartea sa. La fel de absente, și dintr-o parte, și dintr-alta, sînt eforturile de edificare a omului simplu, de înălțare a lui, de purtare de grijă, de îndrumare pas cu pas, de solidaritate. „Dreapta“ sălbatică a cucerit întreaga Românie (chiar și cînd își spune social-democrație). Dar ce folos, dacă și-a pierdut sufletul?

Cîteva remarci despre stil

La un stilist remarcabil precum Andrei Pleșu surprind anumite formulări inadecvate, cîteva barbarisme pleonastice și fraze de un comic involuntar. În cadrul formulărilor inadecvate aș include metaforele  de origine automobilistică sau feroviară, cum ar fi „derapajul“ (față de care Andrei Pleșu pare să aibă o adevărată slăbiciune) sau „demarajul“ ori „deraierea“. Astfel, dacă încă nu ne-am lămuri ce rost a avut venirea Mîn­tu­itorului pe lume, Pleșu o spune cît se poate de clar: „Imitatio Christi constă, în ultimă instanță, în imitarea răbdării Lui, a modului Lui de a administra derapajul lumesc“. (p. 95) Trebuie să recunoaștem că imaginea lui Iisus ca chauffeur metafizic este una cu totul nouă. Tot despre „derapaj“ ni se vorbește și la pagina 160, pentru ca la pagina 164 să aflăm cîte ceva despre „demaraj“: „Pentru a fi preluat, trebuie să fii situat, să ai un amplasament de demaraj“ (p. 164). O văduvă dintr-o parabolă hristică are un „comportament derapant“ (p. 176). Pleșu nu-i uită nici pe acei cititori care se identifică mai ușor cu trenul decît cu automobilul: aceștia pot „deraia“ (p. 180). După această scurtă „deviere“, Pleșu se întoarce la „derapajul fricii“ (p. 207) sau la un anumit tip de „derapaj“ hermeneutic (p.286). Exemple de barbarisme pleonastice sînt: „lăcomie achizitivă“ (p. 111), „lăcomie cumulativă“, „eficiență lucrativă“ (p. 154), „mobilizare motrice“ (p. 231) și  „speculativitate abstractă“ (p. 275).

Sursa: Observator cultural

Cititi si:

Gheorghe Fedorovici: Credința Dilemei 

Sorin Dumitrescu: Îngerii domnului Pleșu 

Sofiștii „buni”

Radu Baltasiu: Regionalizarea. Graba strică treaba/ România, republica FMI/ Delegitimarea românescului/ Accesul direct al intereselor straine la resurse

2 Comments

regionalizarea-romaniei

O analiza excelenta realizata de Prof. univ. dr. Radu BaltasiuRegionalizarea (III). Graba strică treaba

Graba strică treaba ar putea fi de bun augur de data aceasta. Făcută pe genunchi, federalizarea României (scopul probabil al regionalizării) va sta de la bun început sub semnul lui Păcală. Este vorba de graba de a pasa suveranitatea naţională direct Bruxelles-ului, după cum declară chiar ministrul care păstoreşte regionalizarea.

Dar să vedem “faptele”:

  • GRABA: “Cum justitică Dragnea această grabă de a avea regiuni până la sfârşitul acestui an? “Cel târziu în decembrie trebuie să fie funcţionale cu structurile de conducere deja alese, consiliile regionale şi preşedinţii sau guvernatori, cum se vor numi. Dorinţa este ca regiunile administrative înfiinţate să devină partenere direct cu Comisia Europeană.”

  • avem PROMOTERI:  “Liviu Dragnea, vicepremier şi ministru al dezvoltării regionale – desemnat de premier să se ocupe de proiectul regionalizării – s-a întâlnit ieri cu ambasadorul Germaniei la Bucureşti Andreas von Mettenheim, iar tema de discuţie a fost: cum ar putea beneficia România de expertiza Germaniei (stat federal) în materie de regionalizare?”

  • ARGUMENT? Dragnea recunoaşte că regionalizarea va slăbi statul, “centralizat” – se grăbeşte să adauge ministrul, ca şi când acesta ar fi un dinozaur scăpat pe străzile oraşului, istoria care a condus la apariţia acestuia fiind inutilă. Regionalizarea ar aduce următoarele “beneficii” societăţii: “Vor pleca competenţe de la nivelul Guvernului către regiuni, în special competenţe de dezvoltare regională [tautologie]. De asemenea, procesul de descentralizare a competenţelor de la nivel ministerial către regiuni şi judeţe va determina o subţiere a personalului la structurile deconcentrate din judeţe şi, automat, şi la ministere personalul se va diminua.” (Ziarul Financiar, 2 feb 2013)

Ambiguitatea, arată Heidegger, nu este doar mâloasă şi neplăcută, dar este drumul sigur către nefiinţare. La fix. Statul este el însuşi parte a fiinţării unui popor. Mai exact a voinţei naţionale. Vom puncta mai jos trei dintre paşii slăbirii acestei fiinţări (voinţe).

Puţin context. Mai întâi, România devine Republica FMI

Întotdeauna contextul developează calitatea bună sau rea a unui proiect. Aşa cum cuţitul este un excelent instrument de bucătărie, acesta poate fi şi o armă. Regionalizarea, din punctul nostru de vedere, este un proiect care va pune punct unui ciclu de sfert de secol de slăbire a societăţii şi statului român. Este rezultatul unui stat incompetent care, pe acest fond, a slăbit societatea, neîndeplinindu-şi funcţiile instituţionale. Vin acum nişte deştepţi care spun că tocmai pentru statul e slab şi ineficient, trebuie … fragmentat (slăbit şi mai mult). Cum opiniei publice  nu-i plac (încă) proiectele de diminuare a României, oricât de nemulţumită ar fi de guverne, toată discuţia este ambalată într-un mesaj privind “eficientizarea” statului, “modernizarea” acestuia etc. 

Procesul, evident din timpul regimului Băsescu, a suferit diverse modificări. Mai întâi, relaţia cu FMI. România este cunoscută drept una dintre cele mai obediente republici FMI.Atât de obedientă este elita guvernantă încât a făcut un împrumut de 20 de miliarde de euro* pe date statistice falsificate tocmai pentru a se putea îndatora. O spunea deputatul Ion Stan, deputat PSD, vicepreşedinte al Comisiei comune permanente de control a SRI** , în şedinţa Camerei Deputaţilor din 14 feb. 2012:
Puterea de la Bucuresti este cel putin complice la o manopera sistemica de falsificare a indicatorilor macroeconomici, care a impins la decizii politice gresite, ale caror efecte sunt tradarea de tara, in varianta subminarii economice si a stirbirii suveranitatii si independentei politice, urmare a aservirii fata de organizatii straine. Desi anticipam lipsa vointei politice de a scoate adevarul la lumina legii, este bine sa se stie ca faptele ce urmeaza pot fi cuantificate penal cu detentia pe viata sau inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
Astfel, la momentul actual, anul 2012, diferenta dintre datele macroeconomice reale si cele facute oficial publice (dupa “prelucrarea” de catre BNR, Ministerul Finantelor Publice, Institutul National de Statistica, Comisia Nationala de Prognoza) a ajuns, pe calea adancirii diferentei, mentinuta in mod voit, dintre capacitatea administrativa macroeconomica si capacitatea de evolutie a economiei reale si pe calea efectelor dezvoltarii economiei reale, la dimensiuni considerabile. Datele privind produsul industrial brut sunt subevaluate cu circa 20 la suta (PIB real = PIB comunicat public + 20%).
Aceasta subevaluare a datelor economiei reale a fost 
necesara pentru a se demonstra, pe baza de date false, ca Romania are nevoie de imprumuturi internationale” (einformaţii.ro, 5 martie 2012, Cotidianul, 10 ian. 2013).
Nu avem decât să răsfoim ziarele. Orice pas făcut de guvernările din 2008 încoace s-a făcut “prin consultarea FMI”.

Bun, din 2009, România a devenit Republică a FMI (vezi Lista orientativă de la Referinţe; prin fixarea preţurilor şi salariilor de către FMI România a încetat să fie o economie de piaţă). În paralel, începe procesul de federalizare.

Al doilea pas: diminuarea conştiinţei spaţiului şi a destinului comun

Prin manual, presă de opinie “civică” şi enciclopedii. Prin instituţiile care le gestionează. Acestea le putem numi fundaţii şi organizaţii pentru o societate slăbită.  Acestea au inundat spaţiul public cu “studii” şi “analize”, “lucrări ştiinţifice” despre “miturile [presupus comunistoide ale] românilor”, primitivismul simţului comun al acestora, ţintind inclusiv dorinţa firească de unire cu românii din Basarabia – românii fiind consideraţi “populaţii de pe ambele maluri ale Prutului”. Populaţiile, spre deosebire de popoare,  sunt doar entitatăţi statistice, nu au voinţă naţională.  Prin delegitimarea rosturilor elementare ale societăţii –  românii sunt venetici şi intoleranţi, creştinismul şi familia sunt elemente de retard istoric, aceste fundaţii ale slăbirii societăţii au promovat o istorie inversă. Prin aceasta nu doar că au denaturat sensul polemicilor sociale – în loc să avem discuţii pe proiecte, am discutat cai verzi pe pereţi, dar au şi inversat marile valori: a fi român e o ruşine în opinia fundaţiilor pentru o societate slăbită. Urmarea firească este că statul nu are fundament. El oricum este dominat de urmaşii celor aduşi de URSS în 1944, care au băgat în puşcării infrastructura viitorului naţional. Dar, prin delegitimarea românescului, însăşi ideea de stat român este sortită anihilării în mentalul public. Cunoaştem teoria statului minimal. Dar statul minimal poate fi foarte bine un stat puternic, după cum o demonstrează thatcherismul britanic. Nu facem confuzia dintre statul minimal şi statul slab, care nu este apt să-şi îndeplinească funcţiile elementare, acela de a asigura dreptul la muncă, educaţie, sănătate, ordine şi siguranţă, care este incapacitat să-şi administreze teritoriul chiar în centrul ţării. Şi atunci când încearcă, e învinuit de fundaţiile pentru o societate slăbită de … naţionalism.

Nici un mecanism al dependenţei nu se ţine doar prin circuitele financiare. Lumea se poate trezi. Iese în stradă, aruncă cu cocktailuri Molotov, în fine, nu e obligatoriu. Islandezii s-au descurcat mai bine decâtgrecii (care, într-adevăr, au abuzat de instrumentul respectiv în loc să-şi vadă de treabă).
Revenind, este vorba de legea educaţiei nr 1 din 2010 care consacră 
blocajul mental indus prin şcoală. Curricula ineptă, birocratizarea procesului de învăţământ, umilirea materială şi psihologică a profesorilor, confuzia rolurilor dintre elev şi profesor, exacerbarea iredentismului în zonele în care statul român a pierdut de facto controlul asupra sistemului etc. În loc să gestioneze reformele Bologna, iniţiate în 1999, dar aplicate de România printre primele, din 2003-2004,legea lui Funeriu garantează producţia de oameni fără orientare socială, demnitate civică şi naţională. Mai exact, producţia de cetăţeni a României s-a oprit odată cu noua lege a învăţământului. Dacă mai apare unul pe ici pe colo, e un efect neintenţionat. Reforma Funeriu este însă doar o latură a cleştelui mental. Celălalt apucă conştiinţele prin cărţi de istorie, literatură, filme, care au grijă să minimalizeze până la dispariţie sentimentul nostratic şi cel al demnităţii colective. Nu întâmplător “marile filme“*** care îşi bat joc de noi sunt premiate. Deocamdată, doar în străinătate. În felul acesta, mancurtizezi 20 de milioane cu tot cu alţi 20 de milioane din viitor, etc.. Trebuie să recunoaştem, întreprinderea este temerară, dar fezabilă. Fondul oricum vine pe “reformele” iliesciene, care au adus în mizerie, la propriu, corpul profesoral, dimpreună cu marile valori. Când s-a pus problema regenerării acestui corp social, însuşi primul ministru de atunci, Călin Popescu Tăriceanu punea în opoziţie majorarea cu 50% a unor salarii de mizerie cu capacitatea statului de a mai plăti pensiile şi de a face investiţii: “majorarea salariilor profesorilor cu 50% aduce criza economică mondială în România” (HotNews, 10 nov. 2008)… Proiectul slăbirii României nu ar fi putut continua dacă profesorii şi-ar fi câştigat demnitatea materială. Simplu. Desigur, educaţia românilor nu se face doar la şcoală. Pentru aceasta există ONG-uri care au chiar ca obiect de activitate minimalizarea conştiinţei acestui spaţiu. S-a tot scris despre caţavencii de la GDS etc. Cel mai atent analist al acestora fiind Civic Media. Însă nu putem să nu remarcăm astronomicele sume la care au acces cei care administrează lovituri mentalului colectiv românesc şi uşurinţa cu care au liber la instrumentele de reconfigurare ale acestuia. De pildă, tratatul de istorie gestionat de fizicianul Patapievici avea la dispoziţie 7 milioane de euro, ca să spună că românii au fost creştinaţi de bulgari, românii fiind o naţiune recentă: “”La toate acestea se adaugă o enigmă filologică şi istorică de anvergură, care constă în faptul că această ţară, care nu s-a constituit decât foarte recent ca naţiune… a reuşit să îşi făurească o limbă şi o identitate proprie.,,(p.9). Aţi citit bine! Şi nerozia e scrisă sub patronajul preşedintelui României.” (Emilia Corbu, 4 iunie 2011). Şi aceasta în trei limbi de circulaţie internaţională: să priceapă toate cancelariile europene că nu avem trecut, deci nu avem legitimitate asupra spaţiului românesc. 

Pasul al treilea: “consultanţa străină” pentru acces direct la resurse 

Ministrul care “se ocupă cu dezvoltarea” – în cazul de faţă cu demantelarea de jure a statului român, a declarat Ziarului Financiar că “cel târziu în decembrie trebuie să fie funcţionale cu structurile de conducere deja alese, consiliile regionale şi preşedinţii sau guvernatori, cum se vor numi.” Măi să fie!?  De aia v-a votat poporul român? În fine, discuţia cu poporul e deja desuetă. El nu mai există ca şi categorie politică. Dovada vine în fraza următoare, rostită de acelaşi ministru:
Dorinţa este ca regiunile administrative înfiinţate să devină partenere direct cu Comisia Europeană. Vor pleca competenţe de la nivelul Guvernului către regiuni, în special competenţe de dezvoltare regională.” Textul subliniat precizează limpedecă în mintea respectivului ministru conceptul de suveranitate naţională a încetat să mai existe.   Este absolut ridicolă lipsa de înţelegere a faptului că orice organism european depinde de echilibrul de putere la nivelul continentului. Regionalizarea va crea culoare de acces directe intereselor puterilor dominante străine în România. Este simplu. Nu trebuie decât cunoştinţe minime de cultură generală şi, e adevărat, istorie. Nu ar fi decâtcireaşa de pe tortul privatizărilor cu dedicaţie unor puteri europene ca preţ al “integrării” noastre Europene, şi avem câteva mărturii directe*****. Din punct de vedere economic, pentru cei care se ascund după ridicola “străinii nu vin să ia pământul să-l ducă la ei”, le reamintim diferenţa dintre ceea ce se produce pentru propria ţară oriunde în lume (Produs Naţional Brut) şi ceea ce se produce în interiorul ţării pentru altă ţară (Produs Intern Brut). Scopul oricărei economii este bunăstarea … comunităţilor (PNB), iar acest lucru este fundamentul economiei încă de la Adam Smith. Dezechilibrele dintre statele europene sunt grăitoare din acest punct de vedere.

Dar să revenim la “sursele” cele mai probabile ale proiectului. Pe de o parte, avem preocupările ruseşti ambalate în teza moldovenistă, care tot ies la iveală, prin tot felul de “studii”, ultimul apărând chiar zilele acestea (Moldova.org, 30 ian. 2013). Pe de altă parte, observăm că Germania este preocupată la cel mai înalt nivel de chestiune: “Liviu Dragnea, vicepremier şi ministru al dezvoltării regionale – desemnat de premier să se ocupe de proiectul regionalizării – s-a întâlnit ieri cu ambasadorul Germaniei la Bucureşti Andreas von Mettenheim, iar tema de discuţie a fost:cum ar putea beneficia România de expertiza Germaniei (stat federal) în materie de regionalizare? ” (Ziarul Financiar, 2 feb 2013)

E bine de ştiut: regiunile sunt parte a crizei bugetare spaniole

Iată o sinteză a unui material din The Economist, din 24 nov. 2012, despre transformarea economiei naţionale spaniole într-un mozaic de economii prebendiale (sinecuri la scară regională) şi a fracturării culturii civice prin îndoctrinare şcolară.
Catalonia. Caz tipic de regionalizare iraţionala, in numele unei tradiții inventate (te apucă râsul cu aşa-numitele scrieri, porţi, cruci, bannere cu care e presărat ca într-un poligon auto Harghita-Covasna). “Naţionalismul catalan este resentimentar” si, in consecinta, e inapt sa producă solutii. Mai mult, mult proclamata autonomie financiara are o problema: “La nivelul anului 2007, regiunile au avut o pondere de 38% in cheltuielile publice, în timp ce guvernul central a avut o pondere de 18%, fara pensii si ajutorul de somaj.”

“Oponenții [partidelor secesioniste] reclamă apariția generației spălate pe creier, inclusiv prin foarte costisitoarea propagandă [separatistă] din fondurile publice a televiziunii catalane.”

Problema banilor Cataloniei nu sunt sumele redistribuite de la guvernul central, ci faptul ca“mașinăriile locale de partid au pus mana pe casele locale de economii – cajas.” Asa s-a ajuns, de pildă, să se construiască “aeroporturi fără zboruri, centre culturale fără activităţi culturale, 700 000 de apartamente fără locuitori …– fenomen generalizat în Spania.

Mecanismul administrației locale s-a politizat accentuat şi, consecinţă, acesta s-a deprofesionalizat rapid. etc. etc.

În final, baronizarea economiei naţionale

Pare a fi cel mai palpabil rezultat. Baronul local este cel mai bun releu între centrul puterii interesate şi resursa locală. Relativ uşor de satisfăcut, este şi uşor de manipulat. În acelaşi timp, fragmentarea economică slăbeşte iremediabil până la dispariţie orice control “de la centrul” naţional.În plus, eventuala intervenţie de la Bucureşti în previzibilul dezmăţ regional al baronilor ar fi imediat catalogată în presa internaţională şi locală ca  injustiţie, un act nedemocratic etc.
Istoria colonialismului britanic în India reprezintă un caz intresant.
India nu a fost neapărat bătută militar, cât supusă prin manevrarea ierarhiilor interne, învrăjbirea mogulilor şi a nawabilor între ei. Altfel nu se explică cum câţiva zeci de mii de militari britanici au reuşit să ţină sub control un subcontinent cu 200 de milioane vreme de mai bine de 3 secole (1613-1947), mai întâi alături de olandezi şi francezi, apoi, din a doua parte a sec. al XVIII-lea, doar pentru Anglia. Profiturile East India Company atingeau la mijlocul sec. XIX nivelul a  “sute şi mii la sută beneficiu”, după cum ne aduce Fernand Braudel mărturia unui politician britanic (Braudel, “Timpul lumii”, Meridiane, Bucureşti, 1989, vol II, p.271). Iată textul-mărturisire din Encyclopaedia Britannica: “As British sovereignty spread, new land-revenue devices were soon instituted, which resulted in raising the revenue to finance the consolidation of power in India and the conquest of other regions, breaking up the old system of self-sufficient and self-perpetuating villages and supporting an elite whose self-interests would harmonize with British rule.” (Britannica online)

Pentru ce să desfac maşina în loc să schimb şoferul?

În momentul de faţă România este contributor net la UE.Din 2007 până în 2012, România a vărsat la bugetul UE 7 miliarde de euro şi a primit puţin peste 1 miliard de euro(Business24.ro, 30 mai 2012). Aşa numitele “proiecte europene” sunt, de fapt, proiecte româneşti, cu bani româneşti, triate de birocraţia de la Bruxelles. Trebuie să recunoaştem, ruşii nu au reuşit niciodată să prezinte vreun proiect de succes făcut cu bani româneşti ca fiind al lor, în dictatura comunistă. Între timp, relaţiile cu publicul au evoluat, la fel şi politica transnaţională. În aceste condiţii, ceea ce trebuie reconfigurat este relaţia statului român cu UE, nu trimiterea administrării naţionale în necunoscut. Intrăm astfel în acelaşi tip de reformă ca şi privatizările: am lichidat industriile pe motiv de neperformanţă în loc să reformăm/trimitem în justiţie managementul lor. De data aceasta trimitem în cea mai gravă incertitudine cel mai important vehicol al unui popor prin istorie: statul său, un drept câştigat cu multă sudoare şi sânge. Şi nici măcar nu ştim de ce, dar “totul trebuie făcut până în decembrie.” 

* România a împrumutat 20 miliarde de euro de la FMI, pe doi ani, conform acordului semnat în martie 2009. Era cel mai mare împrumut luat de România de la FMI. Banii trebuie rambursaţi până în 2015, cu o dobândă de 3,5%. Scopul declarat: reluarea creditării în economia naţională. Dată fiind slăbiciunea structurală a economiei româneşti, măsurile de austeritate impuse şi plata ratelor garantează practic imposibilitatea lipsei de manevră a României în peisajul investiţional intern şi menţinerea economiei într-o stare de mediocritate şi dependenţă. De altfel, Jefrey Franks, recunoştea la doi ani după semnarea acordului, că acesta a fost un eşec (în raport cu scopurile “bune”, declarate public): “Este pentru prima dată când un înalt oficial implicat în acest acord admite marele eşec al proiectului de a scoate România din criză.” scria Ziarul Financiar din 18 ian 2011, http://www.zf.ro/eveniment/fmi-recunoaste-esecul-programului-de-austeritate-cu-romania-marea-dezamagire-este-ca-economia-nu-si-a-revenit-cum-comentati-7900793/poze/
** titlul exact este: Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţilor SRI, conform Fişei parlamentarului Ion Stan, http://www.senat.ro/FisaSenator.aspx?ParlamentarID=4cabae0a-2ae2-495c-b679-f37dc8c3664f 
*** De pildă “După dealuri” (2012, Cristian Mungiu). Vezi Curentul Internaţional, 2 nov. 2012, “Monahismul românesc acuzat de practici necurate şi de crimă”, http://curentul.net/2012/11/02/monahismul-romanesc-acuzat-de-practici-necurate-si-de-crima/ 
**** Interesant este faptul că Ministerul Educaţiei avea banii pentru mărirea salariilor, dar au fost redistribuţi altor ministere. vezi Mediafax, 25 nov. 2008, “FEN: Tăriceeanu dă banii învăţământului ca mită electorală”, http://www.mediafax.ro/social/fen-tariceanu-da-banii-invatamantului-ca-mita-electorala-3554576  – veneau alegerile din 2008
***** 
ENERGIE
““Noi am mai facut privatizări, să nu spun sub presiunea, sub influenţa instituţiilor financiare internaţionale, care ne arată că nu au fost deloc avantajoase. Cu toate că se ştie ca statul este cel mai prost administrator, noi am făcut privatizări, dar nu s-au făcut investiţiile promise (…) la gaz, de exemplu, unde avem Gaz de France şi E.ON Gaz, nu s-au fãcut investiţiile promise. Serviciile sunt la fel de proaste ca înainte, când erau la stat, pentru că aceste companii au sacrificat investiţiile şi calitatea serviciilor pentru profituri, şi au obţinut profituri cu două cifre (…) Am înlocuit monopolul de stat cu cel privat (…) Ca o ironie, acest monopol este al unor companii cu capital de stat, Gaz de France, E.ON…“, a spus Dan-Radu Ruşanu la începutul discuţiilor cu delegaţia FMI.”, în Cotidianul, 29 ian. 2013, http://www.cotidianul.ro/de-ce-e-lipsit-de-bun-simt-seful-delegatiei-fmi-in-romania-205499/

AFACEREA BECHETEL

“Mircea Geoană este responsabil pentru contractul cu Bechtel, a declarat Radu Berceanu în cadrul emisiunii “Garantat 100%”. “În perioada în care s-a semnat contractul cu Bechtel, Mircea Geoană a făcut demersurile necesare, fiind ambasador al SUA în acele timpuri. S-a speculat că acest contract a fost atribuit atât de repede, contract cu o valoare de peste două miliarde de euro, pentru a ne uşura intrarea in NATO”, a declarat ministrul Transporturilor.”, Realitatea.net, 2 iunie 2009, “Berceanu: Contractul cu Bechtel a fost semnat pentru ca România să intre mai uşor în NATO“, http://www.realitatea.net/berceanu–contractul-cu-bechtel-a-fost-semnat-pentru-ca-romania-sa-intre-mai-usor-in-nato_529687.html 

PRIVATIZAREA OMV-PETROM

La vremea respectivă, privatizarea Petrom reprezenta, conform Guvernului, una din condițiile pentru aderarea la Uniunea Europeană, care nu a cerut însă ca investitorului să i se facă nenumăratele favoruri făcute de stat în numele UE. … Pentru întreg anul trecut [2005], OMV a luat de la Petrom 106 milioane de euro din dividende și 234,4 milioane de euro din vânzarea stațiilor sale din Balcani (178) către Petrom. Practic, austriecii au scos din Petrom, deja, cu mult peste suma cu care au cumpărat-o” – Cotidianul, 20 nov. 2006, “Tainul românesc: am vândut ieftin şi am cumpărat scump“, disponibil actualmente la http://www.presa-zilei.ro/stire/5174/tainul-romanesc.html

Ziarul Financiar, 2 feb. 2013, “Reîncepe lupta pentru trasarea regiunilor şi a “capitalelor” acestora”, http://www.zf.ro/eveniment/reincepe-lupta-pentru-trasarea-regiunilor-si-a-capitalelor-acestora-10536498
Gândeşte.org, “Revoluţia din Islanda: Aflaţi cum au fost învinşi bancherii prin democrație participativă“, http://gandeste.org/politica/revolu%C8%9Bia-din-islanda-afla%C8%9Bi-cum-au-fost-invin%C8%99i-bancherii-prin-democra%C8%9Bie-participativa/26155
The economist, 11 dec. 2008, “Greece’s riots. They do protest too much”, http://www.economist.com/node/12771265 
The Economist, 25 mar, 2010, “The crisis in Greece. Sound and fury”, http://www.economist.com/node/15772850 
HotNews.ro, 10 nov. 2008, “Tăriceanu: majorarea salariilor profesorilor cu 50% aduce criza economică în România”, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5107130-tariceanu-majorarea-salariilor-profesorilor-50-aduce-criza-economica-mondiala-romania.htm
Emilia Corbu, “România medievală” – un scandal în devenire”, http://emilia-corbu.blogspot.ro/2011/06/romania-medievala-un-scandal-in.html
Inpolitics, “Efectul MRU: SRI rânjeşte colţii către putere. Regimul Băsescu a falsificat PIB-ul României în beneficiul FMI”, de Bogdan Tiberiu Iacob în  einformatii.ro, “Analiza senzaţională a deputatului Ion Stan: Avertisment adresat puterii (2)”, 5 martie 2012, http://www.einformatii.ro/stire/Politica/2/23102/analiza-senzationala-a-deputatului-ion-stan:-avertisment-adresat-puterii-%282%29/0/ 
Cotidianul.ro, Declaraţia politică “Asasinii economici ai României” din februarie 2012
Altă dovadă că Ion Stan a stat în gâtul Guvernului, al SRI, SIE, Traian Băsescu şi chiar PSD, 
http://www.cotidianul.ro/alta-dovada-ca-ion-stan-a-stat-in-gatul-guvernului-al-sri-sie-traian-basescu-si-chiar-psd-203991/ 
Moldova.org, 30 ian. 2013, “Regionalizarea României: câteva considerente cu privire la Moldova [de Vest]/ OPINIE”, autor „Aurelian Lavric – licenţiat în Jurnalism, Ştiinţe Politice; specialist (studii postuniversitare) în Relații Internaționale; magistru în Ştiinţă Politică (Politologie), Management; doctor în Istorie.”,  http://externe.moldova.org/news/regionalizarea-romniei-cteva-considerente-cu-privire-la-moldova-de-vest-opinie-235140-rom.html. Vezi şi răspunsul critic din Romanian Global News, Alex Moldova, O cutie de rezonanta a intereselor rusesti, deghizate in moldovenism soft, face pe interesatul de soarta regionalizarii Romaniei”, 

http://www.rgnpress.ro/rgn_13/categorii/analize-interviuri/8210-o-cutie-de-rezonanta-a-intereselor-rusesti-deghizate-in-moldovenism-softface-pe-interesatul-de-soarta-regionalizarii-romaniei.html

The Economist, 24 nov. 2012, “Spain and Catalonia, The trials of keeping a country together

Stabilising Spain’s finances without tearing its social fabric apart is being made harder by a new wave of Catalan secessionism”, 

http://www.economist.com/news/briefing/21567085-stabilising-spains-finances-without-tearing-its-social-fabric-apart-being-made-harder

The Economist, 31 dec. 2011, “The East India Company. The Company that ruled the waves”, http://www.economist.com/node/21541753precizează că, în ansamblu, compania britanică avea la dispoziţie 200000 de militari. 
pentru populaţia Indiei, vezi: EBlanchette.com, “18th Century India. Europe and India to 1760”, http://www.eablanchette.com/_supportdocs/History%20Britain%20and%20India/18th_century.htm
Encyclopaedia Britannica’s Guide to Black History, “Colonialism, Western … Conquest of India”, http://www.britannica.com/blackhistory/article-25902
Business24.ro,  30 mai 2012, “Cât dă şi cât primeşte România de la Uniunea Europeană?”, http://www.business24.ro/fonduri-europene/accesare-fonduri/cat-da-si-cat-primeste-romania-de-la-uniunea-europeana-1513615 

LISTA ORIENTATIVĂ A ATRIBUŢIILOR FMI ÎN ROMÂNIA din ultima perioadă:

  • fixează primul preţ în economie – cel al energiei

Mediafax, 1 feb. 2011, “FMI cere o nouă formulă de calcul pentru preţurile gazelor naturale şi energiei electrice”, http://www.mediafax.ro/economic/fmi-cere-o-noua-formula-de-calcul-pentru-preturile-gazelor-naturale-si-energiei-electrice-7938980

  • stabileşte regimul proprietăţii, vital în democraţie – ce să se privatizeze

Mediafax, 9 mai 2011, “Franks: Statul va vinde lunile viitoare pachete semnificative la Hidroelectrica şi Nuclearelectrica”, http://www.mediafax.ro/economic/franks-statul-va-vinde-lunile-viitoare-pachete-semnficiative-la-hidroelectrica-si-nuclearelectrica-8250063 

  • hotărăşte calitatea vieţii

Realitatea.net, 10 mai 2011, “Facturile la căldură cresc cu până la 60%. Guvernul a convenit cu FMI eliminarea subvenţiei”, http://www.realitatea.net/se-scumpeste-caldura-guvernul-a-convenit-cu-fmi-eliminarea-subventiei_833395.html 

  • are drept de viaţă şi de moarte prin măsuri directe în sistemul sanitar

Ziare.com, 11 mai 2010, “Guvernul ar urma să închidă 200 de spitale în urma discuţiilor cu FMI”, http://www.ziare.com/social/spital/guvernul-ar-urma-sa-inchida-200-de-spitale-in-urma-discutiilor-cu-fmi-1014701 

  • stabileşte inclusiv directorii întreprinderilor

Mediafax, 1 aug. 2011, “Franks: 15 companii de stat vor avea manageri privaţi”, http://www.mediafax.ro/economic/franks-15-companii-de-stat-vor-avea-manageri-privati-8552685/

etc. etc.

Pentru o analiză generală a FMI în România, vezi Ilie Şerbănescu, “Pentru FMI, România este o colonie care trebuie exploatată … “,  în Cotidianul, 13 ian. 2013, http://www.cotidianul.ro/ilie-serbanescu-ponta-ca-si-boc-lustruieste-pantofii-fmi-204223/

Autor: Radu Baltasiu

Articol preluat de la adresa: http://radubaltasiu.blogspot.ro/2013/02/regionalizarea-iii-graba-strica-treaba.html

Cititi si:

Radu Baltasiu: Federalizarea. O idee sau un vector

Radu Portocala: Regionalizarea si federalizarea Romaniei se regasesc in planurile Germaniei naziste

Mihai-Silviu Chirila: Regionalizare? Federalizare? “Mai multă Europă”? “Deloc Românie”?

Utopia federalizării. Ce va mai ramâne din România?

Care este scopul regionalizarii?

Națiunea în viziunea lui Dimitrie Gusti

Mircea Platon: Mitul euro-peşterii: prea mult popor, pană de elită

Leave a comment

Rousseau

Un articol excelent, scris de Mircea Platon:

Una dintre victimele Războiului Rece a fost şi Jean-Jacques Rousseau. Îmbrăţişat selectiv drept “părinte fondator” în Estul spartan-stalinist, unde naţiunile erau sacrificate pe altarul comunismului ca formă de religie civilă si deci de patriotism luminat/modernizator, denunţat en-gros în Vest de J.L. Talmon drept “protototalitar”, încadrat de Louis J. Halle în triada malefică a “ideologilor”, alături de Hobbes şi de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult în mâinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. Ca socialist, Johnson l-a atacat pe Ian Fleming, ca neoconservator, pe Rousseau. Ar fi fost cu adevărat iconoclast dacă proceda invers.

Johnson porneşte de la ideea că, în secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizării, noii pontifi ai Europei. Mişcându-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, “ruinuri” ale creştinătăţii apusene, scuturaţi de orice fidelitate faţă de înţelepciunea trecutului, faţă de tradiţie, faţă de rânduiala deja existentă, predicând catehismul drepturilor omului şi evanghelia viitorului, intelectualii sunt, în viziunea lui Johnson, nişte impostori. Şi asta deoarece, refuzând tradiţia, intelectualii refuză orice standard obiectiv după care ar putea fi judecaţi. Pretinzând că luptă împotriva ignoranţei, abuzurilor şi despotismului societăţii tradiţional-patriarhale, că, adică, reformează din temelii societatea, intelectualii reformulează de fapt temeiurile teologico-politice ale cetăţii, adică tocmai criteriile după care ar putea fi evaluaţi şi traşi la răspundere.În populara sa carte Intellectuals (1988; ed. româneasca Humanitas, 2006), Johnson îl descrie pe Rousseau drept un “nebun”, drept prototipul intelectualului modern care nu trăieşte ceea ce predică. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabulă amară pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la rădăcina arborelui genealogic ale carui fructe au otrăvit modernitatea mi se pare o nedreptate. O nedreptate care dovedeşte ceva.

Dar, deîndată ce refuză să fie doar păstrătorul sau transmiţătorul principiilor vieţii sociale pentru a deveni autorul unui “contract social”, impus cu forţa de statul “totalitar” sau prin mituirea şi coruperea cetăţenilor de statul “dădacă”, “intelectualul” se transformă în sacerdot al autoreferenţialităţii, într-un apologet egotist şi un veşnic trişor axiologic. “Înţelepciunea colectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptive rezultate din experienţe ancestrale” pot fi, notează Johnson, “urmate selectiv sau respinse în totalitate” de către intelectual, după cum îi dictează acestuia interesele şi ideea că are dreptul “să răstoarne întreaga ordine” şi că întreaga lume poate fi refăcută, în conformitate cu propriile sale principii, prin reforme politice.

Primul intelectual de acest fel a fost, pretinde Johnson, Rousseau, un gânditor care, de vreme ce a denunţat sofisticarea urbană, cultura, cosmopolitanismul şi individualismul “capitalist”, poate fi socotit protopărintele intelectualilor stângişti moderni şi un ideolog “totalitar”. Sub pana lui Johnson, Rousseau devine aproape la fel de “fascist” ca Eminescu sub pana unor politologi neoconservatori de pe la noi. De fapt, ca şi în cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e că a căzut pe mâna unor “intelectuali” cu misie. În cazul lui Johnson, misia e lichidarea simbolică a adversarilor neoliberalismului.

De fapt, departe de a fi progenitorul intelectualilor moderni, Rousseau a fost primul mare critic al intelectualilor, al ideologilor, al ateilor, al “luminaţilor” şi “iluminatilor” de tot felul, lucru luat în considerare de studiile dedicate lui Rousseau de un Allan Bloom sau de un Graeme Garrard. Dacă creştinismul său e idiosincratic, dacă imitatio Christi devine la Rousseau de multe ori doar un “Jesus complex”, dacă mărturisirea îi e de multe ori compromisă de egotism şi penitenţa îi poate fi suspectată de masochism, dacă luciditatea îi e, deseori, dusă până în pragul vertijului nietzschean (Nietzsche însuşi fiind, ca şi Kant, un devorator al scrierilor lui Rousseau), biografia şi bibliografia lui Rousseau ni-l arată ca pe un om care a văzut, a criticat, şi a pierdut multe din cauză că a criticat, răul ascuns în ascensiunea tipului de intelectual descris dezaprobator de Johnson.“Nu mai întrebăm dacă un om are caracter, ci mai degrabă dacă are talent”, scria Rousseau, dupa ce conformismul generalizat al vremii lui astfel: “Astăzi […] manierele noastre se află sub stăpânirea unui conformism dezgustător şi amăgitor: toate minţile par să fi fost turnate după acelaşi tipar […] Nu mai îndrăznim să apărem aşa cum suntem cu adevărat şi, sub presiunea acestei constrângeri continue, oamenii care formeaza turma numită «societate», găsindu-se cu toţii în aceleaşi circumstanţe, se vor purta cu toţii în exact acelaşi fel.”

Discutând atitudinea dispreţuitoare a “intelectualilor” faţă de omul obişnuit, Rousseau nota că lumea se comportă de parcă “am avea un surplus de ţărani şi ne-am teme de o pană de filosofi“. Dar, întreabă Rousseau: Ce conţin scrierile acestor faimoşi filosofi? Care sunt lecţiile pe care ni le dau aceşti prieteni ai înţelepciunii? Ascultându-i, nu-ţi vine să-i iei drept o bandă de şarlatani, fiecare strigând din colţul lui de piaţă publică: veniţi la mine, fiindcă doar eu nu vă mint? Unul spune că nu exista corpuri şi că totul e doar o închipuire. Altul, că nu există altă substanţă decât materia şi nici un alt Dumnezeu decât lumea. Unul spune că nu exista virtuţi şi vicii şi că binele şi răul moral sunt doar iluzii. Altul, că oamenii sunt lupi şi că se pot devora cu conştiinţa împăcată. O, mari filosofi! De ce nu va ţineţi aceste folositoare lecţii pentru prietenii şi copiii voştri? Voi aţi culege repede ce aţi semanat, iar noi nu ar trebui să ne mai temem mereu că veti face din prietenii şi copiii noştri discipoli de-ai vostri“.

Dacă rândurile de mai sus vă sună mai degrabă conservator decât “comunist”, mai degrabă acuzând decât aprobând ingineriile sociale ale “experţilor” şi îndoctrinarea practicată de sistemul educaţional, mai degrabă încurajând anumite structuri sociale, limbaje, valori şi moduri de viaţă confirmate istoric decât abstracţiunile scoase din pălăria “think-tank”-urilor, nu vă înşelaţi.  

Scrisul lui Rousseau are un potenţial conservator ignorat în România, unde o generaţie spontanee de ideologi neoliberali a îmbrăţişat orbeşte cele mai obosite clişee ale Războiului Rece şi l-a citit pe Rousseau în cheie “totalitară”, ca pe “cel mai sinistru şi cel mai formidabil inamic al libertăţii din întreaga istorie a lumii moderne” (apud Isaiah Berlin). Şi totuşi, în afară de ungherele igrasioase în care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de închiriat îl citează pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d’Aquino (mă rog, ce se cere) în legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat în ultimele decenii. 

Mergind înapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al “ideologiei nobiliare” (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, fidel Genevei, oraşul său natal, şi luptând pentru restabilirea “libertăţilor şi drepturilor burghezilor” din acea republică (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor şi inspirator al prudenţei constituţionale, al sistemului de “checks and balances” pus in mişcare cu atât de mult succes de Constituţia americană (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale cărui scrieri au avut o influenţă profundă asupra teoriilor lui Adam Smith, economist ale cărui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic în comun cu ceea ce sustin adepţii capitalismului financiar şi globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al “despotismului soft” al “elitelor”, al culturii manipulării şi veşnicei invenţii de sine şi de alţii generate de societăţile dezrădăcinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi mă îndreptăţesc să afirm că, în contextul paradigmei capitalist-seculare în care funcţionăm, o paradigmă în interiorul căreia speculaţia dogmatică nu poate fi niciodată combătuta ca “erezie”, ci doar celebrată ca “diversitate”, Rousseau nu poate fi considerat un “inamic al libertăţii”. Din contra, afimaţia sa conform căreia “omul s-a născut liber dar e pretutindeni în lanţuri” e mai folositoare “libertăţilor şi drepturilor (mic-)burgheze” ca oricând, mai ales dacă o punem în contextul întregii opere a lui Rousseau şi al platonismului ei subiacent, scos la lumină de David Lay Williams (ucenic al lui Patrick Riley şi al lui T.K. Seung) în excelenta monografie Rousseau’s Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observă, pe bună dreptate, că “lanţurile” de care vorbeşte Rousseau sunt luate din panoplia platoniciană, mai precis din chiar mitul peşterii. În acest mit, Platon descrie un grup de oameni legaţi de pereţii unei pesteri cu lanţuri la gât şi la picioare astfel încât “să-şi ţină capul nemişcat întreaga lor viaţă”. Prizonierii nu pot privi decât drept înainte, la umbrele proiectate pe peretele din faţa lor. În timp, prizonierii ajung să creadă că acele umbre sunt chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar să-şi iubească lanţurile, devin nişte “sclavi fericiţi”, refuză mâna întinsă de cei care, după ce au evadat spre lumină, se întorc să-şi elibereze semenii înlănţuiţi. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educaţional, ignoranţa, din punct de vedere metafizic, “opinii”, aparenţe, iluzii, “umbre” ale adevărului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca şi la Platon, tirania politică e legata de minciună, de cenzură, de încercarea de a contraface adevărul. În slujba despotului se află “proiecţioniştii” umbrelor, “elita”, filosofii de curte şi de sistem.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat părintele ideologilor, al intelectualilor siluitori de realitate descrişi de Johnson în cartea sa. Pentru că Rousseau atacă “sofisti” (asa îi şi numeşte pe intelectualii de curte ai vremii sale), adică pe cei interesaţi nu în căutarea şi asumarea adevărului, ci în negustoria de “opinii”, în înmulţirea umbrelor de pe pereţii peşterii, în inflaţia de semne fără acoperire ontologică, a banilor fără acoperire în aur.

Ca şi Platon, Rousseau credea în existenţa unei ordini transcendente. Justiţia ar fi, în acest caz, revenirea la această ordine. Negarea de către filosofi a acestei ordini transcendente, măsluirea criteriilor, predicarea “valorilor” slabe, convenţionale, confirmiste, duce, după cum avertiza Rousseau, la o societate în care “oamenii vor fi nutriţi încă de mici cu o impietate intolerantă, împinsă până la fanatism” şi în care va predomina “libertinajul neruşinat”, “tinereţea fără disciplină”, “regii fără lege”, “femeile fără morală”, “oamenii fără nici un Dumnezeu”. Va fi o societate în care, “odată distruse simţul datoriei şi patriotismul”, nu va mai exista nici o alta “legatură socială în afara fricii”.

Deşi platonician, creştinismul lui Rousseau joacă un rol important în viziunea sa ontologico-politică. Astfel, după cum arată Williams, spre deosebire de Platon, care susţinea că doar “elita” are acces la adevăr, Rousseau, deşi sceptic în privinţa posibilităţii practice de a “elibera” din “lanţuri” întreaga omenire, considera că, ajutaţi de vocea conştiinţei şi de o educaţie în acord cu valorile perene, toţi oamenii pot rupe aceste lanţuri politico-epistemice.

Ca orice creştin (deşi un creştin a-liturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliană a lui virtu, ideea de “filosof rege”, pretenţia “experţilor” de a fi depozitarii unor “adevăruri”, şi deci beneficiarii unor libertăţi, neîngăduite “vulgului”. Observând că esoterismul e “o doctrină fatală care desfide raţiunea şi adevărul” şi care “îşi are originea în orgoliu”, Rousseau scria: “Această moralitate secreta şi crudă, doctrina esoterică a tuturor intereselor lor, căreia toate celelalte (exoterice) îi slujesc drept mască, care e singura pe care au practicat-o cu succes […] nu ajută cu nimic la apărare şi e bună doar pentru atac”.Aşadar, Rousseau nota că elitele a-morale, care pretind că “scopul scuză mijloacele”, folosesc un dublu standard şi că acest dublu standard e produsul trufiei.Încercând să preîntimpine orice tentativă de justificare a doctrinei şi practicii dublului standard, Rousseau mai observa şi că o astfel de doctrină (esoterică, codată) nu poate fi folosită pentru apărarea rânduielii, ci doar la distrugerea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice creştin: “libertatea nu e o comoditate care poate fi negociată. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenţa umanităţii(Williams). Înteles astfel, ca filosof al libertăţii, ca filosof pentru care libertatea e legată indisolubil de dreptate pentru că e legată de ordinea în care libertatea noastra are sens şi realitate, înţelegem de ce Rousseau nu a fost niciodată pe placul păpuşarilor. Lanţurile de care vorbeşte Rousseau sunt lanţurile politice, ideologice şi lanţurile propriei noastre corupţii, ale patimilor noastre. Orice rege şi orice popor care se abat de la criteriul dreptăţii devin tiranici. În acest sens, Rousseau respinge atât tirania minorităţii, cât şi tirania plebiscitară.

“Omul natural” al lui Rousseau nu e doar omul “deparazitat” de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci şi omul “despătimit”. Rousseau ne reaminteşte că avem drepturi politice doar în măsura în care recunoaştem că avem îndatoriri fireşti. Ca atare, Rousseau cheamă la scuturarea de lanţurile “sclaviei, iluziilor şi decepţiei” pentru a ne asuma “lanţurile” a ceea ce el numea “natură şi ordine” – limitele propriei noastre firi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Între a fi un “sclav fericit” şi a fi “robul lui Dumnezeu” e o diferenţă pe care Rousseau a recunoscut-o când a scris că, “pentru a fi liberi”, trebuie să ne facem “sclavi” ai “dreptăţii”.

Adevăratul sclav e omul care face rău”, scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combătut pe “intelectualii” corupţi, pe complicii “sistemului”, pe sclavii tiranului sclav al propriilor patimi. În acest sens, necinstita alianţă dintre intelectualii care corup criteriile şi despotul dedat plăcerilor poate fi descrisă ca o cârdăşie între beţia de putere şi beţia la putere.Principalul inamic şi persecutor al lui Rousseau a fost Voltaireadevaratul progenitor al decazutei dinastii a “intelectualilor” ideologi.Voltaire a fost primul “tovarăş de drum” modern, primul mare linguşitor al prinţilor şi apologet al “despoţilor luminaţi “, primul scriitor care a facut avere din duplicitatea sa, primul spirit “UEuropean”, primul mare creator de “reţea” activistă pe care o folosea pentru a-şi prigoni şi cenzura adversarii de idei,primul “intelectual” dedicat distrugerii creştinismului, primul om “civilizat” care îşi ataca preopinenţii cu acuzaţia de “fanatism”.Şi, dacă de la halucinogenele stângii la antidepresantele “dreptei” faimoasa legatură dintre intelectuali şi stupefiante ne face să ne îndoim de legatura dintre “intelectuali” şi realitate, Voltaire a fost, într-un fel, şi primul “intelectual” care îşi liniştea conştiinţa încarcată drogându-se. Se pare că a murit de o supradoză de opium.

Dar, deşi dilematic, duplicitar, slugarnic cu cei puternici şi mişel cu oamenii obişnuiţi (ale căror cauze le îmbrăţişa doar dacă le putea instrumentaliza în favoarea lui şi în defavoarea creştinismului), Voltaire a fost un apologet al paradigmei economice a luxului şi egoismului, un susţinător al lui homo oeconomicus, un ipocrit persecutor al Europei creştine. Ca atare, oricât de mârşavă i-ar fi fost bio-bibliografia,Voltaire e bun deoarece, spre deosebire de Rousseau, a adulmecat dincotro bate vântul. Şi “sistemul” are întotdeauna un loc în panteon pentru oportuniştii utili. 

Trăim într-o EUro-peşteră. Şi păpuşarii ne induc ideea că avem un  surplus de ţărani şi un deficit de filosofi, un excedent de norod (vreo 8 milioane) şi o pană de “elită”. Aşa ne spun toate rapoartele, toate graficele proiectate pe pereţii EUro-peşterii. Dacă ne ţinem capul regulamentar drept şi ochii regulamentar aţintiţi în aceeaşi direcţie, vom reuşi chiar să percepem, în filigranul irealităţii noastre de zi cu zi, chipul Cancelarului, holograma care ne garantează că toate iluziile, că toate minciunile cu care suntem obligaţi să ne hrănim sunt perfect autentice. 

Autor: Mircea Platon

Articol preluat de la adresa: http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2013/03/mitul-euro-pesterii-prea-mult-popor.html

Older Entries

%d bloggers like this: