„Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”

„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”. Mai fericită este dragostea reciprocă decât egoismul şi ura. Pentru unii, calea dreptăţii poate părea anevoioasă, însă fiecare trebuie să ştie că drumul nedreptăţii este mult mai greu. Uitaţi cât de grea este calea nedreptăţii: cel care săvârşeşte nedreptate mănâncă, dar niciodată nu se satură; jefuieşte şi răpeşte, dar niciodată nu are îndeajuns. Se răzbună, dar nu e mulţumit. Urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni, dar nu e fericit. Şi după ce dobândeşte pe pământ ceea ce-şi doreşte, cade şi se prăbuşeşte, iar copiii lui devin cerşetori sau ajung în închisori.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Lupta de rezistență – Esențe

LUPTA DE REZISTENŢĂ – ESENŢE

Text scris de părintele Mihai-Andrei Aldea
Să facem binele, când ei vor să ne facă răi sau resemnaţi.
Să zidim, când ei demolează.
Să curăţăm, când ei murdăresc.
Să ne iubim strămoşii – apropiaţi şi depărtaţi -, în timp ce ei vor să ne lepădăm de istorie.
Să păstrăm cu demnitate limba română, pe care ei vor s-o nimicească.
Să ne iubim tradiţiile, pe care ei ne îndoctrinează să le dispreţuim.
Să ne iubim şi să ne ajutăm între noi, când ei ne învaţă să fim dezbinaţi şi nepăsători.
Să muncim pentru a face binele, pentru a înmulţi frumosul şi iubirea, când ei ne îndoctrinează că singurele eforturi care “merită” sunt pentru carieră şi corectitudinea politică.
Să credem în Dumnezeu, pe Care ei vor să-L ascundă, înlocuindu-l cu mass-media, banii, cariera, sexul ori alte droguri.

Să încercăm să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei

“Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

Mărgăritare duhovnicești: Sf. Nectarie din Eghina, despre prietenie

Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia/Metafraze, 2012, traducere din limba elină de pr. dr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, pp. 328-332:

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sănătos faţă de un alt suflet sănătos. Prietenia este sfântă, curată nevinovată, fidelă, neschimbătoare, sinceră, temerară, adevărată, veşnică. Prietenia este o virtute, pentru că îşi are sălaşul în ethos şi in buna educație a sufletului sănătos; căci nu se uneşte decât cu virtutea şi este iubitoare de virtute, îmbrătişând-o şi rămânând cu ea în veci. Prietenia, ca virtute, se lasă atrasă de ceea ce-i este asemenea şi îşi află odihna în virtuţile care se înrudesc. Prietenia este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o pătimire a sufletului drept-cugetător, care se leagă prin-tr-o iubire puternică de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinţă, într-o singură realitate, sufletele care prin firea lor au tendinţa să fie despărţite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Prietenia este un anume fel de plăcere morală care îndulceşte sufletul. Prietenia îndură orice, prin compasiune şi solidaritate. Aristotel a spus: „Prietenia este un suflet care locuieşte în două trupuri.” Prietenia este mai puternică decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesităţii, pe când prietenia aparţine liberei alegeri.

30 de la trecerea la Domnul a marelui mărturisitor din temnițele comuniste și blândul pătimitor Ioan Ianolide/ „Figura lui de sfânt emana bunătate, blândețe, milă și mai ales dragoste”/ Fragment din „Deținutul profet”

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi! Sfinte mărturisitorule, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

“În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […]

L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea, creîndu-ți o stare sufletească specială, atât de liniște cât și de pace; de resemnare până la iertare.

Se deplasa greu, cu gleznele și picioarele umflate, ca urmare a rănilor lăsate de lanțurile pe care „le purtase cândva”. Nu pregeta să urce anevoie Dealul Patriarhiei, ținându-și de mână nepoțica iubită, pentru a participa la întreaga liturghie, uneori stând în picioare ore întregi, pentru a primi împărtășania creștinească.

Cred că l-a cunoscut pe părintele meu mai bine decât mine, care am fost lipsită de un îndrumător chiar în perioada formării mele ca adolescent și a alegerii unei cariere pe care ar fi dorit să o urmez.

Printre portretele oamenilor de cultură din cartea lui Ioan Ianolide, cel al lui Radu Gyr mi se pare a fi cel mai complet și cel mai elocvent. Controversele și insinuările aruncate ca niște săgeți otrăvite asupra, atât a personalității cât și a caracterului poetului, își găsesc răspunsul în mărturia autorului acestei cărți. […]

Din sufletul meu, eu pun o floare a dragostei și a milei pe mormântui acestui „sfânt al închisorilor”, ca un omagiu pentru suferința lui, mulțumindu-i, dacă mă aude, pentru tot ceea ce a scris și, mai ales, pentru „Adevărul” mărturisit despre părintele meu.”

(Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr, București, 11.06.2008 – Sângele Temniței. Stigmate, Editura Lucman, București, 2009, pp. 309-311)

Fragment din cartea Deținutul profet (ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009):

Tristețile unui deținut

Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.

Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.

De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.

Ioan Ianolide, 1985

Hristos Judecatorul

Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos s-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat. Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.

Cuvintele vii ale Părintelui Gheorghe Calciu trebuie să răsune din nou în sufletele cât mai multor tineri

În aceste zile de durere și tulburare, în care asistăm la o dezlănțuire stupefiantă, parcă nemaiîntâlnită până acum după ’89, a unei furii tot mai nestăpânite la adresa Bisericii – furie creată, întreținută și dirijată de sistemul de propagandă mediatic, în plasa căruia cade, din păcate, un număr mare de tineri debusolați -, pare mai necesar ca oricând ca în auzul și sufletele cât mai multor tineri să răsune din nou cuvintele vii pe care le-a adresat, tot într-o perioadă de prigoană înverșunată în care credința și Biserica erau în plin asalt, Părintele Gheorghe Calciu tinerilor de atunci. Părintele Gheorghe Calciu i-a iubit atât de mult pe tineri încât a fost gata să-și pună viața pentru ei, fiindcă voia (și a și reușit, prin cuvântul, exemplul și mărturisirea sa puternice și vii) să îi salveze de la moartea sufletească, de la sclavia și degenerarea în care urmărea să-i aducă ideologia ateistă. Avem nevoie azi, mai mult decât oricând, după ’89 – într-o lume în care deriva morală și valorică întreținută mediatic pare că a pus stăpânire deplină pe sufletele tinerilor „frumoși și liberi”, în care tendințele anarhiste sporesc alarmant – de cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care ne primenesc sufletul și trezesc conștiința neamului. Disprețul față de Biserică și de valorile vii care asigura dăinuirea, unitatea, demnitatea și rezistența sufletească a acestui neam în vremurile de cumpănă de azi, este încurajat pentru a provoca dezbinarea între români, distrugerea unităților organice – biserica, familia – care alcătuiesc fibra trainică a unei societăți. „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”, ne îndemna Părintele:

Hristos a Înviat! / De ce nu S-a coborât Dumnezeu de pe Cruce/ Darurile Învierii/ Învierea în închisorile comuniste

„Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala.

Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe Tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului rosu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitanta aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic francezii. Iar englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Leon Bloy: ,,O, Hristoase, care Te rogi pentru cei ce Te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei ce Te iubesc!“. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Polirom, 2008, pp. 134-135)

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.”

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

Părintele Gheorghe Calciu, despre singurătatea omului contemporan / „Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii!”

„…societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce, autoritățile, nu numai cele comuniste, încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate înțeleasă greșit este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. … S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copii, dintre prieten și prieten. (…)

Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă (…). Toate celelalte încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane.”

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, editura Bonifaciu, 2009, pp. 214-215)

Înțelesul duhovnicesc și scripturistic al posturilor Bisericii Ortodoxe

Fragment din cartea ÎPS Arhiepiscop Lazar Puhalo, Teologia vie în ortodoxie, Ed. Eikon, 2006, traducere de Virgil Baidoc.

Cap. „Înțelesul duhovnicesc și scripturistic al posturilor Bisericii Ortodoxe”

Învăţătura despre post şi motivele trebuinţei acestuia este mărturisită de-a lungul istoriei Bisericii. Primul exemplu, probabil şi cel mai bun, este postul la care au fost chemaţi Adam şi Eva care a fost atât trupesc cât şi duhovnicesc. Fructul care le-a fost interzis are o semnificaţie trupească, duhovnicească şi simbolică. A fost într-adevăr o mare descoperire. Protopărinţii noştri erau nestatornici în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Şi au dobândit cunoştinţa binelui şi a răului, săvârşind răul (Facere, capitolul 3)9 . Asemenea lor, şi noi când refuzăm să ducem la bun sfârşit postul duhovnicesc/trupesc pe care ni-l cere Dumnezeu prin Biserica Sa, cresc în noi patimile cărora le-am lăsat drum liber. Câtă nevoie avem de post? Dacă Adam şi Eva n-au putut rămâne în rai fără el, atunci oare noi cum ne putem întoarce acolo fără ajutorul lui? Adam şi Eva au căzut în robia patimilor din cauza nestăpânirii, iar israeliţii erau gata să se întoarcă în robie şi pierzanie sigură în Egipt, din cauza poftei pântecelor. În „Ieşire” citim cum evreii au murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru că le era foame şi doreau să se întoarcă în robia egipteană pentru „căldările cu carne” din care îşi primeau porţiile zilnice cuvenite sclavilor (Ieşire 16, 2:3). Aici nu avem de-a face cu o simplă întoarcere într-o robie fizică de dragul unei raţii mizere de mâncare. În acelaşi timp, israeliţii erau dispuşi să sacrifice credinţa în Dumnezeu şi speranţa mântuirii. De dragul pântecelor şi a grijilor trupului, erau dispuşi să renunţe la botezul în Marea Roşie şi la mântuirea promisă de Dumnezeu. Istoria robiei egiptene şi a eliberării prin Moise este prototipul întregii istorii omeneşti, la fel cum Moise este prototipul lui Hristos. Şi noi suntem conduşi din robia păcatului şi legăturile morţii prin apele botezului, în pustie şi retragere din această lume. Continuăm, suferind, luptând, căzând şi ridicându-ne din nou pentru că avem nădejdea sigură a făgăduinţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, şi noi suntem traşi înapoi de pântecele noastre, de patimi, înapoi în robia dintâi. Asemenea lui Esau, şi noi vindem din cauza pântecelor moştenirea pe care am primit-o prin naştere (Facere 25:29-34). Necesitatea şi valoarea postului sunt foarte bine arătate în aceste două exemple, unde observăm şi primele două aspecte ale postului: ascultarea de Dumnezeu, datorită căreia Adam şi Eva ar fi putut rămâne în rai, într-o stare de eliberare de robia satanei, precum şi eliberarea de patimi pentru a fi iarăşi liberi pentru creşterea duhovnicească şi dobândirea raiului10. Al treilea motiv pentru a posti este însăşi creşterea duhovnicească despre care vorbeam. Moise a postit pentru patruzeci de zile atunci când a fost în preajma Domnului. Pentru mai mult de o lună, comuniunea cu Dumnezeu a fost mâncarea lui, iar cuvintele Domnului i-au fost băutură (Ieşire34:18; 34:28; Deuteronom 9:9;10:10). Mântuitorul a postit patruzeci de zile în pustia Ierihonului pentru a birui ispitirile celui rău, dar Moise a postit pe muntele Sinai pentru a fi în prezenţa Domnului. Noi de aceea postim patruzeci de zile înaintea Sfintelor Paşti, pentru a putea birui ispitele celui potrivnic şi pentru a ne afla în comuniune cu Dumnezeu.

„Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”

“Daca mi s-ar cere sa identific principala caracteristica a secolului XX in intregimea lui, as fi din nou incapabil sa gasesc ceva mai precis decat ca: oamenii au uitat de Dumnezeu. Decaderea constiintei umane, lipsita de dimensiunea sa divina, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Razboi Mondial si mare parte din situatia in care ne aflam acum se datoreaza acestuia. A fost un razboi – a carui amintire tinde sa se stearga – care a izbucnit cand Europa, plesnind de sanatate si abundenta, a cazut intr-o furie a auto-mutilarii ce i-a distrus fortele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna.

Din Revolutia Franceza si din ura acesteia fata de Biserica, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia ca “revolutia trebuie sa inceapa cu ateismul”. Si acesta este adevarul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atat de organizata, de militarizata si de tenace in ura ei (fata de Dumnezeu, n.tr.) precum cea practicata de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forta care sta in centrul sistemului filosofic al lui Marx si Lenin, mai importanta decat toate falsele lor lozinci economice si politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central.

Profesorii atei educa tanara generatie din Vest in spiritul urii fata de propria societate. Prinsi de patosul retoric uitam ca defectele capitalismului nu reprezinta nimic altceva decat defectele de baza ale firii omenesti, carora li s-a dat o libertate neingradita precum si tot felul de drepturi ale omului; uitam ca in regimul comunist (iar comunismul le sufla acum in ceafa formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stapanesc practic orice persoana aflata intr-o pozitie de autoritate, in timp ce toti ceilalti sunt egali – o egalitate a sclavilor traind in saracie lucie.

Ura intretinuta in mod deliberat se raspandeste astfel in jur, contamineaza tot ce e viu, viata insasi, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plina de amaraciune a secolului XX piere ca urmare a acestei uri, caci arta e neroditoare fara dragoste. In Est arta s-a prabusit pentru ca a fost doborata si calcata in picioare, dar in Vest a decazut voluntar, un declin artificial si ostentativ, in care artistul in loc sa incerce sa reveleze divinul (prin arta, n.tr.), se pune pe el insusi in locul lui Dumnezeu. Si in acest caz suntem martorii aceluiasi efect al unui proces universal, in care atat in Est, cat si in Vest, se ajunge la aceleasi rezultate si din nou din acelasi motiv: oamenii L-au uitat pe Dumnezeu.”