Vechile noastre sate sunt păstrătoare ale unei tradiții culturale cu rădăcini atât de adânci, încât merg până departe în preistorie.

Țăranii români liberi, moșneni și răzeși, cu deosebire cei așezați în satele de la poalele Carpaților, au făurit o civilizație rurală care nu numai că are un caracter de originalitate mai vie decât al altor neamuri, dar a dovedit o putere de creație culturală care uimește pe oricine ajunge să o cunoască” (Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, 1968) 

tarani Giulesti - Poarta

Henri H. Stahl este primul cercetător care a examinat în profunzime chestiunea țărănimii libere, dovedind, în urma investigațiilor sale, că existența satelor devălmașe libere (alcătuite doar din răzeși – cum erau numiți țăranii liberi) a constituit un fenomen important și dominant în trecut. Cum am arătat, el răstoarnă astfel „teza boierească” privind geneza satelor românești, teză care nu explică existența satelor libere, care ocupau, în trecut, o parte însemnată din teritoriul românesc. Stahl oferă argumente statistice prin care arată că „trăsătura originală atât a Munteniei, cât şi a Moldovei era munca directă a pământului de către ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi). Astfel, putem observa faptul că, în Conscripţia virmontiană din Oltenia realizată sub stăpânirea austriacă în anul 1718, satele megieşeşti înţelese aici drept sate libere constituie 47% din totalul satelor fiind de departe elementul dominant. Nici satele boiereşti, domneşti sau mănăstireşti nu ating un procent mai mare din totalul satelor. În anul 1831 situaţia satelor libere se schimbă, însă nu în mod radical, ele continuând să deţină în Oltenia plus Muntenia 25% din total. În Moldova situaţia este aproape aceeaşi, satele răzeşeşti alcătuind 23,2% din total.”[1]

Satele de țărani liberi existau în proporție de masă în depresiunile carpatice și în zonele de deal, iar în Moldova predominau în special în Țara de Jos. Satele devălmașe aservite (boierești, mănăstirești, domnești) erau dominante în câmpie.

E important să reținem acest aspect evidențiat de H. H. Stahl în caracterizarea comunităților rurale arhaice: organizarea lor socială „se aseamănă mai mult cu Statul decât cu familia”[2], iar colectivitatea obștească avea „drepturi anterioare și superioare drepturilor gospodăriilor alcătuitoare”[3]. Exista o conștiință colectivă foarte puternică, creată și întărită prin obște, iar faptul că satul se supunea acesteia, și nu unei voințe individuale (mai expusă transformărilor) sau exterioare, a asigurat menținerea unității sociale și dăinuirea ființei și specificului românesc. Faptul că unele sate devălmașe libere s-au menținut până în perioada interbelică este un fenomen unic în Europa.  

Acest caracter uimitor de unitate, dar și de libertate a satelor arhaice se explică prin faptul că, după cum arată H. H. Stahl, aceste comunități rurale devălmașe își au sorgintea în vechile triburi dacice organizate în obști libere și multă vreme structura acestor formațiuni tribale s-a menținut. Satele devălmașe arhaice erau organizate în forme confederale (ocoale și țări – alcătuite din ansambluri de sate), care aveau un scop defensiv. H. H. Stahl a descoperit și teoretizat tipul de organizare devălmașă în urma cercetărilor efectuate în Țara Vrancei, regiune unică în Europa prin păstrarea până în secolul al XIX-lea „a unor forme confederale care amintesc de voievodatele de dinaintea întemeierii statelor noastre”[4], Țara Vrancei împărțindu-se în hotare sătești doar pe la jumătatea secolului al XIX-lea [5]. (Această împărțire nu a fost nici opera statului, nici a vreunui boier latifundiar, ci a fost opera Vrancei însăşi, a organizaţiei ei tradiţionale – obştea de ocol cuprinzând patrusprezece sate originare.”[6])

Studiul special pe care îl dedică Vrancei, pe care Dimitrie Cantemir o numea „republică” (alături de alte două „republici”: Câmpulungul Moldovenesc și Tigheciul), îi dezvăluie existența unei regiuni de țărani liberi, o „insulă de organizare socială străveche” definită prin practicarea unei democrații primitive, regiune care a avut tot timpul, de-a lungul istoriei, un caracter accentuat de autonomie. Acest statut autonom i-a fost recunoscut începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, care i-a permis să-şi păstreze vechile forme de organizare socială şi autonomia locală în schimbul fidelităţii faţă de domnie[7].

Așadar, studiile lui H. H. Stahl dezvăluie faptul că satele devalmase arhaice sunt forme de organizare antestatale rezultate din disoluția unor formațiuni mult mai vaste cu caracter tribal. De asemenea, obștea devălmașă nu este specifică feudalismului, așa cum o definește DEX, ci este, mai curând „o structură socială egalitarist-arhaică, țărănească (sau tribală), expresia unui prefeudalism”[8]. Aceste formațiuni prestatale confederate au constituit „miez[ul] și sâmbure[ele] din care s-a putut întemeia și Domnia, când de deasupra satelor s-a desprins o clasă de războinici profesionalizați, trăind din dijma pe care o primeau de la satele supuse lor”[9]. Obștea sătească a constituit o formă de rezistentă a poporului român și de menținere a ființei neamului, un exemplu de solidaritate trainică, prin care țăranii români au reușit de multe ori să se opună aservirii feudale. Acest fapt s-a datorat și sprijinului de care a beneficiat din partea domnitorilor, care deseori i-au acordat, prin documente, privilegii excepționale[10].

Irina Bazon

Aparut pe Tezaur Românesc.

Note:

[1] Toma Roman, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004, cap. Devălmășia, formă de organizare a satului românesc tradițional.

[2] Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaș românesc, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

[3] Henri H. Stahl, Satele devălmașe, vol. II, ediția a doua, revăzută, Editura Cartea Românească, București, 1959/1998, p. 29.

[4] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești,

Editura Științifică, București, 1968, p. 32.

[5] Ibidem, p. 33.

[6] Toma Roman, op. cit.

[7] Ibidem.

[8] Gheorghe Șișeștean, Obștea, în Ilie Bădescu şi Ozana Cucu-Oancea (coord.), Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 345.

[9] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, op. cit., p. 32.

[10] Gheorghe Șișeștean, op. cit., p. 345.

Sursa imagine: Kurt Hielscher, album de fotografie, România anilor ’30