Pavel Florensky and Sergei Bulgakov, a painting by Mikhail Nesterov (1917)
“Poţi ţine discursuri retorice şi să înşeli. Poţi să suferi, chiar să şi mori retoric şi să înşeli cu retorica ta. Dar nu poţi înşela cu viaţa de zi cu zi, şi adevărata probă a autenticităţii sufletului este cea a vieţii împreună, a dragostei prieteneşti. Un act de eroism sau altul poate săvârşi oricine, oricine poate fi interesant; dar să zâmbească aşa, să spună aşa, să consoleze aşa cum face prietenul meu nu poate decât el şi nimeni altul. Da, nimeni şi nimic pe lume nu-mi va compensa pierderea lui. Aici, în prietenie, începe revelarea persoanei şi de aceea aici încep şi adevăratul, profundul păcat şi adevărata, profunda aseitate. E posibil să spui o mare minciună despre sine în multe volume de opere; dar nu poţi rosti nici una cât de mică în comuniunea de viaţă cu un prieten …
… Ia-i omului eroismul şi el va rămâne ceea ce este; încearcă să separi mintal de el sfinţenia de profunzime sau dragostea de profunzime, viaţa lui intimă şi păcatul lui intim, care se întrevăd în fiecare gest al lui şi… nu mai rămâne nici urmă din om, aşa cum se întâmplă cu apa, când extragi hidrogenul din ea. …aici, acum, această dezintegrare poate fi săvârşită printr-un om care iubeşte sincer, căci numai el ne va arăta ceea ce tăinuim. Aici se revelează încă o dată natura metafizică a legăturii de prietenie. Prietenia nu este numai psihologică şi etică, ci este în primul rând ontologică şi mistică. Aşa a fost ea considerată în toate timpurile de către toţi cei care au contemplat viaţa în profunzime. Ce este prietenia? Contemplarea de sine prin prieten în Dumnezeu. Prietenia constă în a te vedea cu ochii altuia, dar în faţa unui al treilea, anume în faţa Celui de-al Treilea.
Homer, încă înainte de Platon, a notat, pe marginea prieteniei, că „divinitatea îi conduce întotdeauna unul către altul pe cei ce se aseamănă şi îi face să se cunoască (la acest pasaj se referă şi Platon în Lisis). … „Dragostea, spune Schiller relativ la prietenie, nu apare între două suflete care sună la fel, ci care sună în armonie”; şi încă: „Cu plăcere, scrie Iulius, adresându-se prietenului său Rafael, cu plăcere îmi văd sentimentele în oglinda mea, dar cu o plăcere înflăcărată devorez sentimentele tale, superioare, pe care nu le posed”794.
In iubire are loc un schimb de fiinţe, o intregire reciprocă. „Atunci când urăsc, ne încredinţează Schiller prin cuvintele lui Iulius, mă deposedez de ceva; când iubesc, mă îmbogăţesc cu ceea ce iubesc.”795 Dragostea îmbogăţeşte; Dumnezeu, care este în posesia dragostei desăvârşite, este Cel Bogat*: El este bogat prin Fiul Său, pe Care îl iubeşte; El este Plenitudinea.
Prietenia mai poate fi asimilată consonanţei. Viaţa este o serie compactă de disonanţe; dar prin prietenie ele se rezolvă şi viaţa socială îşi primeşte în prietenie sensul şi împăcarea. … Prietenia îi dă omului cunoaşterea de sine; ea îi arată unde şi cum trebuie să lucreze asupra propriei persoane. Dar această transparenţă a eului pentru sine însuşi se atinge numai în interacţiunea de viaţă a persoanelor care iubesc, „împreună” al prieteniei este sursa puterii ei. Chiar şi despre viaţa de obşte, Sf. Ignatie Teoforul, indicând forţa misterioasă, miraculoasă pe care creştinii o primesc ca urmare a convieţuirii, le scria efesenilor: „Deci, străduiţi-vă să vă adunaţi cât mai strâns pentru a-I mulţumi şi a-L slăvi pe Dumnezeu. …”
Aici se arată clar că „împreună” al dragostei nu trebuie să se limiteze doar la gândirea abstractă şi că necesită neapărat manifestări tangibile, concrete, inclusiv atingerea „strânsă”. Nu trebuie doar să ne „iubim” unii pe alţii, ci trebuie să fim în acelaşi timp împreună, la un loc…. însă când sunt prietenii mai aproape unul de altul, dacă nu atunci când se sărută? însuşi cuvântul sărut se apropie de cuvântul întreg (ţelîi) şi arată că verbul a săruta (ţelovat’sea) înseamnă aducerea prietenilor în starea de integritate (ţeVnost’), de unitate. Sărutul este unirea spirituală a persoanelor care se sărută una pe alta799. …
Creştinii trebuie să trăiască o viaţă comună, să-şi ilumineze şi să-şi impregneze viaţa cotidiană cu apropierea chiar exterioară, trupească; atunci vor primi forţe noi, nemaiauzite, care spală şi îndepărtează puterile necurate. Iată de ce acelaşi sfânt (Ignatie) îi scrie Sfântului Policarp, episcop de Smirna, scriind deci întregii Biserici: „Lucraţi împreună, străduiţi-vă împreună, alergaţi împreună, suferiţi împreună, odihniţi-vă împreună, vegheaţi împreună, ca iconomi, oaspeţi şi servi ai lui Dumnezeu”800.
Având, poate, în faţa ochilor spirituali aceste cuvinte ale sfătuitorului său deja plecat dintre cei vii, Sf. Policarp de Smirna îi învăţa, la rândul său, pe filipeni: „Cel care are dragoste este departe de orice păcat“801. Şi aici se repetă ideea fundamentală. Dragostea îi dă forţe speciale celui care iubeşte, iar aceste forţe biruie păcatul; ele spală şi îndepărtează, după cum spune Teoforul, puterile Satanei şi pierzania la care el îi duce pe oameni.
Acelaşi lucru îl repetau şi alţi oameni, care cunoşteau legile vieţii duhovniceşti. Astfel, stareţul mănăstirii din Svir, părintele Teodor, înaintea morţii, recomanda cu blândeţe paternă: „Părinţii mei! Pentru Dumnezeu, nu vă despărţiţi unii de alţii, deoarece acum, în timpul nostru dezastruos, poţi găsi puţini oameni cu care să schimbi cu inima curată fie şi numai o singură vorbă”802.
Aceste cuvinte sunt cât se poate de semnificative: ele nu spun că oamenii trebuie să nu fie răi, să nu se mânie unul pe celălalt sau să nu se certe. Nu, aici este enunţată cât se poate de clar necesitatea de a fi împreună, exterior, trupeşte, empiric, în viaţa de zi cu zi.
Biserica a considerat întotdeauna şi consideră că această vieţuire împreună este atât de indispensabilă, atât de legată esenţialmente de tot ce este mai bun în viaţă, încât chiar şi la căpătâiul răposaţilor auzim vocea Ei: „Ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!”. Lângă sicriul unuia dintre apropiaţii mei, mi-a atins inima această aspiraţie către prietenie. Chiar şi atunci, mi-am zis eu, când s-au încheiat toate socotelile cu viaţa, se pomeneşte, cu dorinţă arzătoare, despre convieţuire, despre idealul prieteniei. De-acum nu mai e nimic, nu mai e însăşi viaţa! însă rămâne totuşi nostalgia comuniunii prieteneşti. Oare nu rezultă de aici că prietenia este ultimul cuvânt al elementului propriu-zis uman al eclezialităţii, culmea omeniei? Cât timp omul rămâne om, el caută prietenia. Idealul prieteniei nu este înnăscut la om, ci este aprioric lui803; este un element constitutiv al naturii sale.
(Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, pp. 276-279)
Unindu-se astfel, cu fiinţa lor, şi formând o dublă unitate incomprehensibilă raţional, prietenii ajung la o unitate de simţire, voinţă şi gândire care exclude cu totul divergenţa de simţire, voinţă şi gândire. Dar, totodată, fiind activ realizată, această unitate nu este câtuşi de puţin un fel de posesiune reciprocă, mediumnică a persoanelor, nu înseamnă cufundarea lor în magma elementară a amândurora, care este impersonală şi indiferentă, deci neliberă. Ea nu este o disoluţie, o înjosire a individualităţii, ci elevarea, concentrarea, consolidarea şi aprofundarea ei. Cu atât mai mult acest lucru se referă la prietenie. în relaţiile de prietenie, valoarea de neînlocuit şi cu nimic comparabilă şi originalitatea fiecărei persoane apar în întreaga lor frumuseţe, în celălalt eu, persoana unuia îşi dezvăluie propriile premise, fecundate spiritual de persoana celuilalt. După cum spune Platon, cel ce iubeşte naşte în cel iubit784. Fiecare dintre prieteni primeşte confirmarea persoanei sale, găsindu-şi eul în eul celuilalt. „Cel care are un prieten, spune Ioan Gură de Aur, are un alt sine“
Intr-un alt comentariu, sfântul părinte spune că „iubitul, pentru cel ce iubeşte, este ca şi el însuşi. Proprietatea dragostei este aceea că iubitul şi cel ce iubeşte parcă n-ar mai fi două persoane distincte, ci un singur om”786
Intre cei ce se iubesc se sparge carapacea aseităţii şi fiecare, în celălalt, se vede parcă pe sine, îşi vede esenţa cea mai intimă, un alt eu al său, care, de altfel, nu este diferit de eul propriu. Prietenul este receptat în eul celui care iubeşte, se dovedeşte plăcut lui în sensul profund al cuvântului, adică acceptat de el, lăsat să intre în structura celui ce iubeşte, nestrăin acesteia şi neexpulzat din ea. Iubitul, în sensul iniţial al cuvântului, este prieten pentru prietenul său, căci aşa cum mama şi-a primit pruncul în străfundurile sale, aşa a făcut cu prietenul său şi cel care iubeşte, purtându-l lângă inimă. (p. 247)
Nici puterea, nici dificultatea prieteniei nu constau într-o nevoinţă de moment, strălucitoare ca un foc de artificii, ci în pâlpâirea nestrămutată a vieţii. Este flacăra domoală a untdelemnului, nu explozia gazului. (…)” (p. 275)
Clement Alexandrinul scrie: „Domnul nu a spus: «Dă» sau «Fă rost» sau «Ajută», ci «Fă-te prieten», pentru că prietenia nu se exprimă în simplul fapt de a da, ci într-un sacrificiu complet şi într-o îndelungată convieţuire”.
“Sfinţii Părinţi repetă de nenumărate ori ideea că alături de iubirea universală, este necesară şi prietenia individualizată. In măsura în care prima trebuie să fie adresată oricui, în pofida întinăciunii lui, şi cea de-a doua trebuie să fie prudentă în alegerea prietenului. Căci cu prietenul te uneşti; împreună cu calităţile sale, pe prieten îl accepţi în tine; ca să nu pieriţi amândoi, este necesară o alegere scrupuloasă. „Nu există achiziţie mai bună decât un prieten, dar pe omul viclean nu ţi-l face niciodată prieten”, spune Grigorie Teologul. Iar în alt loc foloseşte cele mai frumoase cuvinte pentru a aprecia cum se cuvine importanţa prieteniei: „Un prieten credincios nu poate fi înlocuit cu nimic – aşa începe el, adresându-i-se lui Grigorie de Nyssa – şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este acoperământ tare (Sirah, 6, 14-15) şi împărăţie întemeiată (Pilde 18, 19) …”767 .
O dată ales prietenul, prietenia cu el are, după Grigorie Teologul, trăsăturile necondiţionatului. Intr-un cuvânt, spune el, „presupun că ura are o măsură, dar nu şi prietenia, căci ura trebuie moderată, iar prietenia nu trebuie să cunoască limite”.
In ce se exprimă această nemărginire a prieteniei, această lipsă de „limite” ? Cu precădere în purtarea neputinţelor prietenului tău, la infinit: în răbdarea reciprocă, în iertarea reciprocă. „Prietenia suportă tot ce suferă şi aude” Interesele prietenilor se confundă; ceea ce are unul îi aparţine şi celuilalt, iar binele unuia este şi binele celuilalt. „căci când unul dintre cei buni a încercat ceva bun, atunci, în virtutea legăturilor lor de prietenie, au cu toţii o bucurie comună.”770
însăşi „unitatea de gândire provine din Treime, deoarece Ei îi sunt esenţialmente proprii unitatea şi pacea lăuntrică”. (pp.272-273)
“Conform unei tradiţii remarcabile, păstrată în aşa-numita A doua Epistolă a Sfântului Clement Romanul către Corinteni, „însuşi Domnul, întrebat de cineva când va veni împărăţia Sa, a răspuns : «Când doi vor fi unul, când partea din afară va fi precum cea dinăuntru, iar bărbatul cu femeia nu vor fi nici bărbat, nici femeie”763. … Iată cum comentează însuşi Clement acest agraphon enigmatic: „«Doi sunt unul» când îşi spun unul altuia adevărul şi când în cele două trupuri, fără făţărnicie, locuieşte un singur suflet. «Partea din afară precum cea dinăuntru» înseamnă: sufletul îl numeşte (Hristos) partea dinăuntru, iar trupul, partea din afară. După cum apare trupul tău, aşa şi sufletul tău se va manifesta în faptele tale frumoase …” Cred că acest agraphon este suficient de grăitor dacă îl luăm aşa cum este. Dar acum, pentru mine, este importantă prima parte a acestui agraphon, şi anume: „când doi vor fi unu”, adică indicarea unei prietenii duse până la capăt, înţelegând-o nu atât ca acţiune şi sentimente, nu nominalist, cât ca bază metafizică pe care este posibilă, realist, deplina deofiinţime. (p.272)
(Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, p.272)
Regăsirea frumosului pierdut 
Recent Comments