Home

Luna „Nymphomaniac” la sala „Horia Bernea” a Muzeului Țăranului Român

4 Comments

Muzeul Taranului Roman primavara

Dacă în urmă cu un an era programată celebrarea „lunii LGBT” la Muzeul Ţăranului Român, acum a venit rândul lunii „Nymphomaniac” la MŢR. Este cel mai difuzat film din luna aceasta la Noul Cinematograf al Regizorului Român – cum a fost redenumit studioul „Horia Bernea”[1] More

Advertisements

Muzeul Țăranului Român, părtaș la propaganda homosexuală. Despre „muzeografia mărturisitoare” a lui Horia Bernea și sacrilegiul la adresa memoriei sale

14 Comments

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Muzeul Taranului Roman. Horia Bernea: expunerea Crucea

Prin gestul condamnabil și absurd al directorului general al Muzeului Ţăranului Român de a accepta ca muzeul să fie partener în manifestările legate de „luna istoriei LGBT”, prin proiectarea, chiar în studioul „Horia Bernea”, de filme de propagandă homosexuală, sunt întinate, în mod scandalos, memoria marelui Horia Bernea, dar și credința, modul de viață și valorile țăranului roman – pe care Bernea a dorit să le prezerve cât mai vii, marturisindu-le prin „obiecte-martiri”, menite să îl faca pe omul de azi „să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui”[1]! Horia Bernea, care a ales icoana și crucea “implicată în sensul profund al obiectelor” ca teme principale pentru a crea o „muzeografie mărturisitoare”, se întreba:

Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale?

Ce fel de om, de intelectual şi de Român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării?

Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de «odihnă» şi de «acţiune» binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?!

Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?

(…)

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. (…) A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.” (Horia Bernea)

Ce fel de oameni conduc astăzi Muzeul, dacă necinstesc în acest mod imaginea strămoșului nostru, a omului tradițional, Crucea, icoana, valorile și temele pe care le descriu tainic și „le cântă” obiectele („Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu «cântate» de obiectele ascunse în depozit. (…) Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea.”)? Fiindca muzeul nu este un depozit de obiecte neînsuflețite, perimate sau de piese de artizanat care „suferă de o avansată carenţă spirituală”, ci „un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie”, care, în același timp, are menirea de „a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii”[2]; nu este despre o lume moartă, ci despre ceea ce face din muzeografia lui Horia Bernea „un act de recuperare a vieții”.  

Muzeul-Taranului-Roman-interior

Muzeul Taranului Roman interior

Muzeul vorbește despre „coerența (frumusețea) sufletului tradițional”, despre „rânduială” , despre omul nededublat, care nu producea, ci „năștea obiecte”. Ne introduce într-un univers al obiectelor tradiționale, „mult mai legate de organic”, care interacționează armonic și reflectă întregul, fiindcă ele nu au „funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine”, ci compun lumea țăranului român, care „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.” E un muzeu „în stare permanent născândă”, hărăzit să ofere mereu o „privire proaspătă” asupra civilizației țărănești, să vorbească despre o lume care este „bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate”.

Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te baţi.” (Horia Bernea)

Așadar, ce fel de oameni conduc astăzi Muzeul Țăranului Român, când aceștia nu doar se îndepartează, dar se așază la antipodul omului tradițional (uitând, în mod iresponsabil, avertismentul lui Horia Bernea: „Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare”)? Fiindcă îngăduie ca ușile acestui sanctuar păstrător al identității și al unui tezaur de valori tradiționale și spirituale ale neamului românesc să fie larg deschise pentru a face loc, împotriva oricărui bun-simț și decențe ca trăsături definitorii ale țăranului român (oglindite desăvârșit în scrierile lui Ernest Bernea și Dumitru Staniloae), ideologiei mutilante care lovește în miezul profund al acestor valori. Sunt atacate, astfel, straturile profunde ale sufletului românesc pe care omul tradițional l-a păstrat, prin vremuri, curat, demn și senin [3], chiar în fața morții și a nenumăratelor năpaste pe care le-a îndurat jertfelnic pentru a-și apăra credința și neamul; el a rezistat în istorie prin răbdare și rugăciune[4].

Dar ei refuză ca „imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de «odihnă» şi de «acţiune» binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave”, pentru că permit ca odihna să-i fie tulburată, memoria întinată și cântecul transfigurator al obiectelor care mărturisesc despre el – și despre o lume care-și păstra armonia și unitatea datorită icoanei (Eu nu pot să mă pierd, din cauza icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai uşor”) și a „omniprezenţei crucii” – să fie curmat. Este lăsată, în mod rușinos, cale liberă unei lumi bolnave, care să invadeze și să siluiască acest spațiu (proiectat de Horia Bernea a fi) păstrător și mărturisitor al normalității. Astfel că muzeul se dezice de însăși menirea pentru care a fost conceput, pentru a deveni părtaș la minciuna propagandei, care impune anormalul drept normal – conform unui plan de reeducare dictat de diverse fundații străine. Impostura, cu privire la care atrăgea atenția Horia Bernea, se instalează nestingherită.

Se instaurează încetul cu încetul un duh perfid, care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, (…) sodomia se cheamă «orientare comportamentală». (…) Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate.” (Mitropolitul Bartolomeu Anania)

Un astfel de duh perfid trebuie întâmpinat prin acea subversiune creștină, despre care vorbea Horia Bernea, menită să împiedice ființa umană să intre „în conformismul păcatului”[5]. Un rol similar trebuie să îl aibă un „muzeu subversiv”[6] care dă mărturie și ne reamintește de o lume a rânduielii și frumuseții, în contrapondere cu neorânduiala morală a lumii contemporane măcinate până în temelii de boli crunte, care desfigurează chipul omului.

Acest „duh perfid” nu poate fi contracarat și subminat decât prin legătura vie cu ceea ce păstrează „duhul fecund” al celor de ieri [7], iar un muzeu precum Muzeul Țăranului Roman a fost gândit tocmai pentru a înlesni crearea acestei legături, care să regenereze, să îmbogățească și să odihnească sufletul blazat, sărăcit și dezorientat al omului contemporan, care și-a uitat rădăcinile. Puterea acestui „duh perfid” nu poate fi învinsă decât prin ancorarea în Biserică – pe care nu fără rost Horia Bernea a adus-o în muzeu –, singura care, cum spune Ilie Badescu[8], are puterea de a controla teribilele „forțe ale devierii” (forțe care conduc popoarele la „ascultarea răutății” și le abat de la rânduielile firești) fiindcă are acces la învățăturile revelate. 

Muzeul Taranului Roman - Icoane

Muzeul Taranului Roman – Icoane

Răspunzând, prin temele muzeografiei sale mărturisitoare, unei „nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui)”, Horia Bernea a știut că omul depersonalizat și ateizat al lumii contemporane (trecut prin experimentul comunist mutilant) are nevoie să fie ajutat să refacă legătura cu propriile lui rădăcini, rol pe care artistul și l-a asumat ca fiind „esențialmente legat, pentru noi, de tradiția ortodoxă”. Nevoia esențială a omului de azi este, mai mult decât oricând, icoana. Artistul trebuie „să salveze”, participând „la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”, sens prin care firea și chipul omului sunt restaurate, și nu să contribuie la alterarea și falsificarea naturii umane pentru a o „ajusta” diverselor agende ideologice ale prezentului – exact ceea ce face propaganda homosexuală.

Prohibirea prozelitismului homosexual din articolul 200 al Codului Penal este un lucru folositor în încercarea de a bara puţin calea ridicolului existenţial al unor dezvoltări recente din societatea occidentală” (Horia Bernea) [9]. Sprijinul acordat de MȚR acestor manifestări toxice pentru sufletul atâtor tineri este un gest incalificabil prin care conducerea muzeului nu face decât să cânte în strună celor care au călcat şi continuă să calce cu bocancii pe chipul României, pe care strămoșii noștri (printre care, și valorosul artist Horia Bernea) l-au păstrat demn și au facut din acest chip o icoană.

Irina Bazon

Aparut si pe Rostonline.ro.

Note:

[1] Interviu cu Horia Bernea: „Arta icoanei este o culme a artei” http://www.crestinortodox.ro/interviuri/arta-icoanei-este-culme-artei-70549.html

[2] „Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui” (Horia Bernea)

[3] „De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbru, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace — principala moştenire lăsată oamenilor de Mântuitor.

Vezi, Anatolie, Călătorului îi şade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura noastră deoarece rămâne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează uşor: straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic — modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la «răscrucea marilor imperii» — se reflectă un cer cu totul curat” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

[4] „Strămoşii noştri nu au fost oameni secătuiţi de energia duhovnicească. Ei au fost în stare să înfrunte năvălirile din cele patru puncte cardinale, au apărat Occidentul vărsându-şi sângele aici, suferind pe acest pământ pentru credinţă şi pentru neam. Pe sacrificiul nostru s-a dezvoltat Occidentul. … ei ne scufundă din criză în criză, din mizerie în mizerie, şi poporul român rabdă. Lucrul acesta nu se întâmplă cu ungurul, cu polonezul, cu alţii, care se scutură repede de apăsarea altora. Dar românul, săracul, rabdă. Să ştiţi că noi aşa am rezistat în istorie, prin răbdare şi rugăciune.” Interviu cu Parintele Iustin Pârvu: „Trebuie să se trezească în fiecare român conștiința unei mari datorii” 

[5] „A lupta contra păcatului: acesta este miezul nonconformismului «definitiv» al creştinismului. De aceea el va surprinde întotdeauna fiinţa umană înclinată în orice moment, cu fiecare gest, să intre în conformismul păcatului!” (Horia Bernea, în Rosturi, iunie 1992)

[6] „Când afirmăm că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversiune de felul celei creştine, una care te face să simţi şi să crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate.” (Horia Bernea)

[7] “Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,

Cu vechiul nostru duh fecund,

Ne ‘napoiem şi-n disperări

Si-n răni ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori în mângâieri,

Tot noi vom curge zi de zi.

În tot ce mâine, ca şi ieri,

Va sângera sau va iubi…”

(Radu Gyr, Ne vom întoarce într-o zi…)

[8] Ilie Bădescu, „De-realizarea lumii prin false elite” 

[9] http://www.observatorcultural.ro/Prohibirea-prozelitismului-homosexual-din-articolul-200…*articleID_4982-articles_details.html

Linkuri importante pe acest subiect:

Scrisoare deschisă către Muzeul Țăranului Român

Este fidelitatea una dintre valorile Muzeului Țăranului Român?

Muzeul Taranului Roman, partener in “Luna Homosexualilor, Lesbienelor, Transexualilor si Bisexualilor”. Prietenii Muzeul cer respectarea lui Horia Bernea si a credintei Taranului Roman

MTR si „luna istoriei LGBT”. Actiunea de protest fata de propaganda homosexuala caracterizata drept „discriminatorie” si „extremism de dreapta”

Protest reușit împotriva mafiei și propagandei homosexuale de la Muzeul Țăranului Român

Scrisoare adresată Min. Culturii din România cu privire la pericolul propagandei homosexuale desfășurate în incinta MȚR

Vezi și:

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

Horia Bernea: “Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

Horia Bernea. Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare

Horia Bernea: „Artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea”

5 Comments

Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat. Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întărim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură” (Horia Bernea)

Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

(…)

Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei.

Fiecare artist trebuie sa ia creatia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adica in chip de “povara” si obligatie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursa de identitate pentru el si ceilalti. El trebuie in acelasi timp sa pastreze si sa comunice (marturiseasca). El trebuie sa ajute si sa incite pe ceilalti sa comunice cu propriile lor radacini, un rol care este esentialmente legat pentru noi de traditia ortodoxa. Acceptarea acestei misiuni, angajarea fiintei sale profunde in acest scop, da artistului adevarata sa investitura; in fata unei lumi amenintate de descompunere, fortate sa renege reperele fundamentale ale existentei sale, artistul trebuie sa participe la sensul sacrificiului ce a mantuit lumea, el trebuie “sa salveze”. (Horia Bernea, septembrie 1990, in Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006)

Arta implică soluționarea unei probleme spirituale și mă interesează numai în măsura în care ea oferă o posibilitate de a contribui la soluționarea problemelor spirituale ale timpului nostru.” Horia Bernea,1969

Andrei Tarkovski, despre arta:

Artistul a început să-şi privească talentul – care îi este dat – ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explică acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie într-un produs comercial.”

Vezi si:

Horia Bernea: „Cu cât ne îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

Horia Bernea, câteva gânduri despre muzeu

Trei sonate pentru pian de Domenico Scarlatti si cateva ganduri despre arta

Horia Bernea: “Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

1 Comment

“Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.
Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.
Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii.” (Horia Bernea)

Linkuri similare: Horia Bernea, Câteva gânduri despre muzeu

Horia Bernea: Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare

4 Comments

Creştinismul este subversiv pentru că nu poate fi învins, apelează la arme cu totul neobişnuite, cum sunt smerenia, blândeţea, dragostea. Este foarte uşor să apelezi la invidie, puturoşenie, lăcomie, lipsă de caracter când vrei să cucereşti o cetate, un grup de oameni, şi să ignori blândeţea, fermitatea iubitoare care acţionează, cum am spus, ca o adiere. Ele pot să pară lucruri slabe într-o lume unde numai un pumn primit în faţă se mai face simţit. Când afirmam că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversiune de felul celei creştine, una care te face să simţi şi să crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate. (Horia Bernea, Ganduri despre muzeu)

A lupta contra păcatului: acesta este miezul nonconformismului “definitiv” al creştinismului. De aceea el va surprinde întotdeauna fiinţa umană înclinată în orice moment, cu fiecare gest, să intre în conformismul păcatului!
(în Rosturi, iunie 1992)

Ortodoxia respinge o trăire nefixată într-un suport concret, o trăire care nu “mântuieşte”, nu transfigurează materia.

Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.

Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.

Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii. Am avut preoţi analfabeţi până în perioada modernă. În satul românesc oralitatea era la ea acasă peste tot.

Eu nu pot să mă pierd, din cauza icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai uşor.

Minunea crucii o văd mereu, de câte ori îmi iese înainte, cu o pregnanţă neîmpuţinată.

Viaţa este imposibilă fără cruce. Diavolul se opune crucii. El reprezintă moarte, anarhie, distrugere.

În fond, pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale prin care să spună ce are pe suflet, un fel de spovedanie.

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile mici ale unei trăiri nededublate, în duhul lucrurilor. Ceva contrar tezismului. Ceva diferit de dorinţa expresă de a convinge.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui.

Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundare lipsită de suficienţa “ştiutului”; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. În Franţa, generaţia lui 1968 cerea arderea muzeelor, acum cei mai mulţi directori de muzee fac parte din această generaţie. La noi cine sunt directorii de muzee, care este rolul unui director? Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care “arătarea” se face firesc…

Din punct de vedere moral şi religios, “adevărurile” ştiinţei sunt cel puţin inoperante. În general, ele au fost folosite de minţi slabe şi răuvoitoare, iar minciuna s-a dovedit a fi extrem de eficace, pe măsura gradului ei de grosolănie, producând confuzii surprinzătoare chiar în cazul oamenilor de ştiinţă. Simplificând, putem spune că se ajunge rapid la idei egalitariste şi anihilante pentru spiritul uman. Astfel: constatarea simplă că firul de iarbă, porcul, stâlpul de telegraf şi omul sunt compuşi “din celule” este în fond o performanţă drăcească. Marele fizician Max Planck, creştin practicant, a fost uluit când a aflat că ideile lui pot fi folosite împotriva religiei. (în Rosturi, iunie 1992)

Este interesant să discutăm despre aceste vorbe: “nonconformism” şi “revoltă”. Pentru că ele au făcut, în mod facil, gloria spiritului: în absenţa unei idei dătătoare de viaţă, ca cea a credinţei în Dumnezeu, el a trebuit să se mulţumească cu tot soiul de idoli mai mult sau mai puţin personali… Voi încerca deci să port acest cuvânt în spaţiul experienţei şi al atitudinii Sfinţilor Părinţi, al sihaştrilor, al părinţilor deşertului, al Mariei Egipteanca şi al atâtor zeci de mii de cazuri neştiute de nimeni.

În acest perimetru, nonconformismul întrece cele mai extravagante acte produse de societatea contemporană; chiar şi aspectele nepotrivite ale insolitului sunt mai tari în lumea pustiei decât în cea a experimentelor moderne. În afara faptului covârşitor că aceste vieţi au stat doar sub ochiul lui Dumnezeu, ascunse de lume şi de cunoştinţa celui apropiat, se mai poate spune despre rigorile nonconformiste ale disciplinei lor că: nu trebuia să-ţi dai seama nici tu însuţi că faci ceva ieşit din comun; nu trebuia să crezi că vreun act de-al tău are vreo importanţă – decât poate pentru mântuirea ta; trebuia să ai mereu grijă ca faptele tale să nu cadă sub păcatul ostentaţiei şi să fie mereu o retrăire neorgolioasă a sacrificiului Mântuitorului; firescul vieţii trebuia să ascundă total chiar şi ideea de sacrificiu suprem. Toate sunt conţinute în vorba “sunt cel mai mare păcătos”, spusă cu atâta putere, simplitate şi profunzime încât eu, omul de ieri, de azi şi mai ales din viitor să nu mai pot avea reprezentări clare fără ajutorul Sfântului Duh.

(în Rosturi, iunie 1992)

%d bloggers like this: